Decembrie

Același scenariu de ieri. Deschid laptop-ul și încerc să scriu. Singurul lucru pe care îl mai simt zilele astea este nevoia de a scrie. Dacă ar trebui să o fac sau nu, nu știu. Nu mă face să mă simt mai bine, nimic nu o face. Mi se pare deja inimaginabil că s-ar putea să mă simt la un moment dat mai bine. Niciodată nu mă voi mai simți la fel de bine, însă măcar să nu mă mai simt ca acum.
Stau la o masă într-o cafenea. E plin de studenți. Sunt la al doilea ceai. Mi-aș dori să pot lucra la ce am de lucrat, dar nu mă pot concentra. Simt că bâjbâi pe teren străin, undeva unde nu am mai călcat de ani de zile. Departe de mine gândul de a termina în seara aceasta toate proiectele la care ar trebui să lucrez. La care ar fi trebuit să lucrez de mult timp. Îmi arde gâtul după o țigară, mi se termină bateria la laptop și priza e prea departe, nu-mi arde să mă ridic și să mă mut acolo.
Mă uit în jur. E plin de studenți. E o cafenea cozy, special proiectată pentru studiu și pentru a sta cu prietenii. Sunt laptop-uri și oameni afundați în munca lor cât vezi cu ochii. Alții râd și glumesc zgomotos cu prietenii. Ospătarii aleargă prin sală, muzica bubuie în boxe. A mea aproape că nici nu mi se aude în căști, dar nici că le scot.
Sunt singura din cafenea care e singură. A, nu, stai, mai e o tipă care mănâncă niște paste și scrie pe laptop. Mă gândesc la ultima dată când am mâncat paste carbonara. Mă încearcă o vagă senzație de foame, dar m-am obișnuit cu ea. Mai beau un ceai și-mi trece.
Lumânări și lumini de Crăciun peste tot. Oameni care râd și zâmbesc. Se pregătesc de sărbători. Cumpără cadouri. Beau vin fiert și sunt fericiți.
Și undeva în tot scenariul acesta, mă aflu eu. Îmbrăcată toată în negru, cu căștile în urechi, ascultând aceleași melodii pe care le ascult de zece zile. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul, dar uite-l că trece la fel ca înainte. Diferența este că eu nu mai exist în timp. Eu sunt în afara lui, urmărind tot ce se întâmplă de undeva dintr-o parte. Nu mai vreau să particip la nimic. Merg pe stradă buimacă. Fac totul din pură inerție.
Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mi s-au tras obrajii atât de tare, că dacă nu sunt atentă, îi mușc cu dinții involuntar. Am cearcăne negre, adânci, pe care nu le mai pot masca nici cu machiajul meu preferat. Dar ochii, ăia mă iau mereu prin surprindere, pentru că sunt pur și simplu negri. Nu mai sunt nici căprui, nici verde închis, nici luminoși. Sunt pur și simplu negri, și-am o încruntătură permanentă pe chip.
Mă uit la reflecția mea și mă întreb cine mă privește de pe partea cealaltă, pentru că sigur nu sunt eu. Aș vrea să mă trezesc o dată din starea asta, să fiu pur și simplu cine am fost eu o dată. Bine, dacă stau să mă gândesc, niciodată nu am fost eu un om extraordinar de fericită. Veselă da, dar fericită cu adevărat, foarte rar.
Am fost fericită când nu aveam dreptul de a fi.
Mă întreb de ce râde lumea asta din jurul meu. Ce motiv au să fie fericiți când lumea, de fapt, arde, și ei nici măcar nu-și dau seama. Nimeni nu-și dă seama că lumea arde, nici cei ce ar trebui.
E ca și cum sunt prinsă în mintea mea și nu pot ieși de acolo.
Mă uit din nou la mine, și mă pișc singură, să mă asigur că sunt trează. Mă-ntreb dacă mă voi trezi vreodată din bula asta. Ce mi se pare mai amuzant e că din afară nu arăt nimic. Sunt aceeași persoană care eram și acum două săptămâni. Dar, de fapt, nu am fost niciodată mai diferită.
Îmi vine să mă rog de alții să nu mă lase să plec de tot. Dar mai bine m-aș ruga de mine să nu mă las să plec. Doar că nu prea-mi pasă. De fapt, nu-mi pasă deloc. Tot una îmi e, orice aș face. Bine că a mă uita înainte să trec strada este unul dintre instinctele de care nu pot scăpa niciodată. Altfel nu m-ar fi interesat prea tare nici asta.
Oh, nights of loveless love, I hope it made you feel good, knowing how much I adored you.
Nu, nu mă face să mă simt mai bine. Mă face să mă simt infinit mai măruntă decât ar trebui să fiu. Infinit mai goală.
Aceleași ritmuri, aceeași melodie, aceleași versuri. Dar fără August, ci cu un Decembrie din cele mai grele, mai friguroase, mai insuportabile. Unul de care mă întreb în fiecare dimineață cum voi trece. Poate peste unele lucruri nu treci niciodată, ci te obișnuiești pur și simplu.

Am crezut mereu că fantomele sunt entitățile alea înfricoșătoare care apar după ce moare cineva. N-aveam de unde să știu că de fapt o fantomă poate fi și vie, să existe, să aibe ochi negri pe care-i vezi peste tot și totuși nicăieri. N-am avut idee că ceva te poate urmări atât de mult încât să simți că este mereu în spatele minții, chiar și când n-ar trebui.

Hm, i-auzi că se aude Queen din boxele cafenelei. În minte îmi vine ultima dată când am ascultat Queen. Ultimele dăți când am ascultat Queen.

Vedeți, fantomele sunt reale și te bântuie chiar și-atunci când auzi trupa ta preferată. Sau poate mai ales atunci.

Advertisements

Pustiu

11:20. Ar trebui să dorm. Mâine am cursuri de la nouă, trezirea ar trebui să se facă de dimineață, ca să nu mă mai pregătesc pe fugă, cum fac de ceva timp după ce reușesc să mă conving sa cobor din pat. Nu să mă trezesc, pentru că asta ar implica simpla acțiune de a dormi.
Departe de mine gândul de a dormi. Știu deja cum îmi va fi noaptea, m-am obișnuit cu scenariul ăsta. Nu am mai dormit normal de luni de zile. Mintea îmi funcționează chiar și în somn, îmi proiectează cele mai înfricoșătoare coșmaruri, care acum mi-au devenit realitate. Iar când nu sunt coșmaruri, sunt vise atât de frumoase, din care mă trezesc cu un sentiment și mai chinuitor decât din visele urâte. Măcar când am un coșmar, mă chinui și-n somn. Dar când visez, și mă trezesc la realitatea asta, durerea devine aproape insuportabilă.
Noroc cu luminile astea de Crăciun pe care mi le-am pus la geam, că altfel stăteam pe întuneric. N-am nevoie de lumină, e o iluzie. Dau repeat la melodie, îmi mai aprind o țigară. Mă foiesc și mintea îmi copiază mișcările corpului: agitate, spasmodice, mereu aceleași, mereu în căutare de ceva.
Ceva ce-am iubit și-am pierdut, ceva ce nu-mi iese din minte, din suflet și din întreaga mea ființă, și nu mă lasă să îmi găsesc locul.
N-am știut niciodată cum să mă confrunt cu pierderea cuiva la care ții mai mult ca la tine. Nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decât oamenii. N-am cum să nu îi iubesc și să nu tânjesc după o conexiune reală, după ceea ce ne dă, până la urmă, viață. Iar când ai și pierzi, și te mustră fiecare celulă din corp că poate nu ai apreciat cum trebuia, atunci durerea este de două ori mai mare.
Mintea mi-a devenit un loc dificil, aproape de nesuportat. Există momente aproape nenumărate în care mi-aș dori să-mi scot mintea din priză și să nu mai gândesc, să nu mai simt, să nu-mi mai aduc aminte, să nu mai vreau, să nu mă mai chinui. Am crezut mereu că voi reuși să aplanez căderea, că finalul mi-l voi masca cu cărți, muzică, un pahar de vin în cinstea celor ce m-au învățat să beau vin, și o țigară pentru amintirile când ele aveau un gust infinit mai bun ca acum.
Dar niciodată nu îți dai seama când va veni finalul, și nici nu ai cum să-l aplanezi. Ruptura vine mereu brusc, oricât ai încerca, și este mereu la fel de dureroasă pe cât ai crezut că va fi. Câte momente nu au fost când m-am uitat la mine în oglindă și aproape am tresărit la gândul suferinței care avea să mă aștepte. Doar că acum s-a adăugat și mai multă, infinit mai multă. A explodat și a împrăștiat tot în jur.
Îmi zicea o prietenă azi la telefon de-un tip, și că măcar ar fi știut cum e. M-a pufnit râsul, amestecat cu amar și ceva ce-a semănat cu un hohot, pentru că eu știu cum e, și știu și cum se simte lipsa. E groaznică, e pustiitoare, e infinită și e mereu acolo, chiar dacă se estompează în rarele momente când fac ceva. I-am zis că e norooasă. Uneori e mai bine mori prost.
E un pustiu imens, pe care nu-l vei umple niciodată, ci vei încerca să îl micșorezi. E o liniște mai zgomotoasă decât zgomotul care ți-ai dorit uneori să plece. Și-a plecat, și cu ce folos?
Cu ce folos mai faci orice, când totul era legat de zgomotul care a plecat?
Mi-a zis cineva o dată că trebuie să iau durerea pe care o am și s-o folosesc într-un mod bun. Să fac ceva frumos. Dar nu mai are sens, nimic nu mai are sens, nici măcar ce-aș putea să fac. Încerc, pentru că am promis în ultimul ceas să fac asta, și măcar atât să fac din ce-am promis.
Dar a plecat tot binele din care m-am hrănit atâta timp, și mi s-a dus și lumina din ochi, aia de la care au pronit atâtea lucruri.
Mi-a trimis nașă-mea o carte de colorat și niște creioane. Mi-a zis să încerc să colorez când simt că nu mai pot. Să-mi aduc aminte de când eram copil. Am încercat azi, și mi s-a părut atât de străină senzația de a ține în mână un creion și de a desena niște linii, încât m-a izbit faptul că eu niciodată nu am desenat. Mi-am revăzut viața.
La 7 ani, mă jucam cu o vioară în săli de concerte. La 9 învățam făcând pe profesoara, aveam și-un catalog de-ăla mare, de care aveau profesorii la școală. La 12 ani am scris primele cuvinte aici. Tot atunci mi-au început colaborările cu editurile, și cititul s-a transformat într-un job. La 15 plăteam taxe și completam formulare pentru stat. La 17 mi-am luat prima licență. Până la 18 vorbeam trei limbi la perfecție și o învățam pe a patra. La 19 mi-am luat toată viața într-o valiză și am plecat într-un loc străin. Mi-am găsit un job, mi-am făcut un colțișor al meu, mi-am plătit taxele mele, mi-am împărțit banii, am stat ilegal în chirie. Când am împlinit 20 de ani, acum patru luni, inima mi-era plină de un sentiment ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
La 20, aveam undeva pe la 30, din toate punctele de vedere.
Și-acum cum să colorez ca un copil, dacă eu nu am fost unul niciodată, și dacă nici măcar nu am vrut să fiu?
Am avut și-am pierdut și niciodată nu va mai fi la fel. Dar măcar să scriu despre asta, dacă alt mod de a fi nu mai există.

În labirint

Long time no see, vorba aia. Nu mi-a stat mintea la scris multă vreme. Vara asta mi-am petrecut-o mai mult hai hui. Cu mintea, mă refer. După vară, m-a luat viața și m-a trântit rău de tot. Am căzut, m-am ridicat, m-am scuturat și am mers mai departe, în stilul caracteristic mie. Am trecut prin câteva lucruri – am pierdut lucruri și oameni, și-am învățat că în viața câștigi și pierzi, și că uneori trebuie pur și simplu să-ți salvezi pielea. Și asta am făcut, mi-am salvat pielea. Unora, în schimb, nu le convine, pentru că vor să te vadă căzut, să fii mai jos decât ei. Și este ok, pentru că atunci îți dai seama de adevărata lor lumină.

Între timp a venit toamna, am început treaba, și încerc să ies din labirint. Viața mea a devenit un labirint din care mi-a fost greu să ies multă vreme, și uneori încă o mai iau pe străduțe înguste și complicate. Încerc să revin la tot ce mi-a fost drag cândva, dar după ce îți schimbi obiceiurile și în sufletul tău intră și alte lucruri, începi să te întrebi dacă e neapărat necesar să te întorci la persoana la care erai cândva și la tot ce definea acea personalitate.

Mi-am luat o agendă Moleskine – voiam o chestie de-asta de când eram mică, dar erau de neatins. Multe lucruri care obișnuiau să-mi fie de neatins îmi sunt acum acesibile și au devenit deja banale. Să-și fi pierdut, oare, farmecul? Nicidecum. Poate valoarea – dar nu farmecul.

Mi-am luat și-un laptop, primul gadget luat din banii mei. Am mers și la psiholog, dar nu m-a atins în vreun fel special, așa că Moleskine-ul ăla îmi ține loc de psiholog. M-a întrebat cineva de ce scriu în jurnal, nu cumva pentru că vreau ca cineva să citească? Nu, nu ca să citească cineva, ci ca să mă eliberez de niște gânduri pe care nici eu nu le înțeleg, ca mai apoi să analizez totul la rece și să încerc să-mi fiu propriul psiholog.

quote blog

De citit, citesc pe apucate. Citesc Jurnalul fericirii de Steinhardt. E o carte mare, nu ca volum, ci ca și conținut. Se citește greu, dar bine. O citesc de mai bine de o lună – zilele astea o termin și sunt sigură că îmi va fi lipsi. Am o mulțime de cărți cărți ce așteaptă să fie citite, dar prea puțin timp și mult mai multe priorități la momentul actual.

Am zis să sriu în seara asta nu pentru că am gânduri de revenire acum, ci pentru că îmi lipsea foarte mult să ascult muzică și să scriu. Senzația aceasta de a tasta, sunetul pe care le fac tastele, momentul când apeși ”publish”, ideea că faci ceva, că lași o amprentă în lume. Mi-e dor de partea aceasta a mea, dar încă nu este momentul să revin. Bineînțeles, am multe lucruri de spus și multe povești de împărtășit, dar, din nou, la momentul acesta nu reprezintă o prioritate. Lucrez la un alt proiect pe care trebuie să îl duc la capăt, iar  după voi începe să mă axez și pe conceptul pe care îl am eu în minte pentru partea personalității mele care are nevoie să scriu și să se exprime pe internet. Cert este că locul va rămâne aelași, dar fața va fi complet diferită, la fel ca și persoana din spatele ecranului. Nu mai poate fi ce a fost până acum, pur și simplu pentru că eu nu mai sunt ce eram când am început să scriu la Bianca2b.

Am scris  toată această postare ascultând albumul recent lansat de Grasu XXL și Guess who, În labirint. De aici și titlul postării. Am pe repeat albumul de când a ieșit, și-mi place la nebunie. Mi se pare că fiecare melodie exprimă ceva specific, că nimic nu este lăsat la întâmplare, și că albumul, per total, acoperă fiecare subiect posibil și induce fieare stare pe are un om poate să o aibă. Este o adevărată poveste despre viață, societatea în are trăim, și mai ales, despre oameni. Am câteva melodii pe care le ascult mai mult decât pe celelalte, dar melodia care mi-a atras atenția asupra albumului este Spune-mi tot, un featuring super fain cu Feli, pe are l-am avut pe repeat încontinuu trei zile la rând și care atinge exact coarda care trebuie ca să înțeleg fiecare vers.

Bă, până la urmă ideea este că viața merge mai departe. Că te împiedici (și daă ești gras, te și rostogolești, vorba Grasului din Pam-pam!), te mai oprești, dar continui să mergi. Poate uneori din virtutea inerției, pentru că nu ai altă opțiune. Dar tot e mai bine decât să stai pe loc.

Orice e mai bine decât să stagnezi.

Iar noi ne vom reciti curând. Vă las cu melodia de care ziceam mai sus, că merită ascultată. Asta, și vreo încă câteva zeci de melodii pe are vreau să vi le împărtășesc, dar nu acum.

Într-o săptămână mă duc acasă

26 Iulie, aproape 27. Zi caniculară de vară, o căldură pe care nu am mai simțit-o de mult și pe care nu credeam că o voi experimenta vreodată aici, într-o țară ”chinuită” mai mereu de ploi și nori. Dar uite că vremea s-a schimbat: în Olanda este caniculă, jumătate din Grecia arde și cealaltă jumătate se inundă, undeva prin Italia ninge, Suedia se confruntă si ea cu caniculă. E ca și cum vremea s-a hotărât să pedepsească un mapamond întreg pentru răul pe care, vrând nevrând, continuăm să (n)i-l facem.

Nu pot să nu aduc în discuție, mai întâi, tragedia care tulbură Grecia de câteva zile. Zone întregi au ars fulgerător, oameni au murit, alții și-au pierdut munca de-o viață, și întregi orașe au fost rase de pe fața pământului de flăcările mistuitoare care au luat prin surprindere sute de oameni, localnici și turiști. Imaginile cutremurătoare nu-mi dau pace; le văd de fiecare dată când mă aventurez pe internet, și de fiecare dată simt cum mi se strânge inima și cum am tot mai acuta senzație că ceva în mine s-a dus o dată cu cei care au fost victimile incendiilor din suburbiile Atenei.

Am același sentiment pe care l-am avut când a ars Colectiv, cu atât mai mult cu cât am fost recent în Mati, într-o epocă care-a fost și nu mai este. Am văzut locurile cu respective cu ochii mei, am pășit pe drumurile care acum aduc numai suferință și necaz. Am fost, și-am fost fericită, și de fiecare dată când mă gândesc la locul acela, amintirea respectivei zile acolo, petrecută cu colegii de orchestră, îmi este umbrită de imaginile pe care le văd fără încetare. Nu am cum să nu mă gândesc că țara care m-a adoptat este în suferință, și n-are cum să nu mă doară, la fel cum mă doare când văd că România ajunge, încet încet, la ruină.

Implicit și fără voința mea, sunt împărțită acum între două locuri: cel în care m-am născut, și cel în care am crescut. Undeva, într-un colțișor, începe să se înrădăcineze și locul în care trăiesc acum, dar mai este până să pot spune că face parte din mine. Cert este că nu are cum să nu îmi pese de Grecia sau de România. Îmi pasă, și pentru că m-am născut cu o capacitate fantastică de a mă emoționa din toate cele și de a empatiza cu suferințele altora (făcând haz de necaz, îmi place să mă numesc o adevărată drama queen!), mă doare să văd că două țări absolut superbe suferă. Aparent, din cauze diferite. În realitate, din aceeași cauză: vanitatea unor oameni nesătuli.

Cum ziceam, trăiesc niște zile extrem de letargice. Azi au fost undeva la 37 de grade, dar s-au simțit ca mai mult. E o căldură sufocantă, care nu te lasă să faci nimic. Am de studiat, de învățat, și de făcut toate lucrurile omenești pe care urăsc să le fac (încă nu m-am împăcat cu gândul că trebuie să îmi calc rufele). Zilele astea îl citesc pe Cărtărescu pentru prima dată, îi citesc gândurile în ”Un om care scrie – jurnal 2011 – 2017”, și mă uimește abilitatea lui de a transpune pe hârtie toate gândurile care-l fac pe el om și, implicit, scriitor. Am o dorință aprigă de a mă retrage undeva la munte, într-o cabană răcoroasă, cu un ceai rece de piersică, câteva cărți, și caietul albastru în care scriu acum zilnic. Am, cum s-ar zice, nevoie de o vacanță.

Și vacanța-mi vine, într-o săptămână, și nici măcar nu realizez cu adevărat, pentru că sunt prea îngropată în toate lucrurile lumești. Spre exemplu, faptul că trebuie, mai întâi, să trec prin cinci zile de muncă consecutive, pe care le voi trece numai cu ajutorul gândului că la finalul lor îmi voi face bagajul și mă voi pregăti să merg acasă.

Acasă. Ce se întâmplă când, brusc, acasă înseamnă două locuri, între care nu știi cum să te împarți, având nevoie de ambele să te simți bine? Este vorba despre eterna luptă dintre ce vrei și ce trebuie. În final, care câștigă?

Nici n-are importanță, pentru că eu acasă, acolo de unde am plecat acum un an, n-am mai fost din August 27. N-am mai călcat prin Salonic de-atunci. Nici nu știu când a trecut un an. Mă-ntreb, fără să vreau, cum va fi să pășesc pe pământurile pe care, în nopțile târzii, triste și singuratice, am crezut că nu am să mai ajung niciodată. De cele mai multe ori, acasă înseamnă anumite persoane. Uneori, însă, acasă este și locul. Drumurile pe care ai mers de-atâtea ori, autobuzele pe care le-ai înjurat în gând de nenumărate ori din cauza întârzierilor, mâncarea de care ți-e dor în fiecare zi fiindcă tu nu știi încă să gătești, mirosul specific, pe care l-ai îmbutelia și l-ai lua cu tine oriunde, și lucrurile mici, de care nu ai parte și la care te gândești cu jind, cu drag și dor.

Voi pleca pe 2 August și voi fi acolo, acasă, timp de 12 zile. În 12 zile va trebui să îmi încarc bateriile cât pentru un an. Să mă deconectez de la Olanda, fără a o lăsa în urmă. Vioara, laptop-ul și cărțile de teorie merg cu mine. Nu mai am chef să uit de ele și apoi să încerc să mă pun din nou pe drumul cel bun. Va trebui să le strecor pe undeva, măcar o oră pe zi, printre sesiunile de înot cu mama, revederile cu prietenii, ieșirile târzii la pizza cu tata și certurile minore cu frate-miu.

37861613_2064467116929626_3354237508190732288_n

Mai mai că nu-mi vine să cred. Știu că timpul trece repede, și despărțirea va veni din nou (vedeți, mintea mea nu mă lasă în pace niciodată), dar nu pot să nu mă bucur enorm la gândul că voi putea reveni, măcar puțin, la persoana la care obișnuiam să fiu. Îmi pare extrem de rău că nu am putut pune în cuvinte și imagini toată călătoria mea de anul acesta. O călătorie a sinelui, ce de-abia a început, și care nu se va încheia de cât în momentul în care ființa mea va ajunge la punctul final, în care nu va mai fi. Am multe lucruri de spus, multe de împărtășit, dar sincer, prea puțin timp (aproape inexistent uneori). Și la fel de sigur, îmi devine din ce în ce mai clar că blog-ul acesta nu mai poate găzdui cuvintele mele la fel de clar și de răspicat ca înainte. Ele trebuie să se extindă, să zburde, să fie lăsate libere și să fie auzite.

E aproape 1 dimineața, aș vrea ca timpul să treacă mai repede, eu să trec prin el, și să ajungem la mica înțelegere, el să treacă cât mai repede când trebuie, eu să uit de mine în timpul ăla, și s-ajung cu pași grăbiți la momentul la care am visat atât de mult timp, iar apoi tot el, Timpul, să se oprească în loc.

Miezul nopții

23:57. Aproape miezul nopții. Ar trebui să-mi fie somn, dar nu-mi este, chiar dacă în ultima săptămână am dormit, poate, în total, 12 ore. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Nu-mi este nimic. Nu-mi mai este nimic de ceva timp, și arde tot în mine să fie, dar nu este nimic.

Este una dintre nopțile de vară în care totul doare și totul este apăsător, și nu poți face nimic să ieși din vârtejul în care ai intrat. Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Camera mea mi se pare prea mică, prea apăsătoare, prea-mi aduce aminte de o pușcărie, și nu am chef în seara asta. Am coborât să ies pe balcon, am deschis ușa și m-a izbit o mireasmă de mare, un miros atât de familiar, încât mi s-a tăiat respirația. Am avut impresia, pentru o secundă, că sunt înapoi în Grecia, că ies pe terasă seara târziu cu mama, și că sunt persoana care eram înainte de toate acestea, persoana la care uneori visez să mă întorc și nu pot. Persoana la care știu că nu ar trebui să mă întorc.

Mi-am fumat țigara și mi-am terminat paharul de Martini din sticla pe care o am dintr-o epocă, de-atunci de când stăteam în cămin, și pe care încă o păstrez cu sfințenie, și din care beau câte un pic atunci când vreau să îmi aduc aminte de ce a fost și nu va mai fi. Aș vrea să își facă efectul, dar nu și-l mai face. Nu mă mai amețește. Are doar un gust dulce, și mă arde puțin pe gât, dar nimic mai mult.

Mă uit în jur și-ncerc să mă plasez undeva în spațiu, așa cum ne-au învățat la cursul de Alexander Technique de la începutul anului. Nu reușesc, pentru că astăzi a fost prima dată când am simțit că nu mai sunt om, că nu mai sunt nimic. Și că nu mai simt nimic, că nu mai vreau nimic, și că trăiesc într-o bulă, într-un cerc din care nu pot ieși, oricât de tare aȘ vrea.

Și mi-am zis, “eu dacă nu scriu, nu rezist”, iar singurul loc la care m-am putut gândi să scriu a fost blog-ul. Aș fi scris în carnețelul ăla albastru pe care îl am, dar am scris prea mult în el în ultimele zile, și pare deja mult prea încărcat cu tot ce am trăit și n-am trăit, și mă gândesc că dacă dau drumul acestor cuvinte undeva pe internet, mă voi elibera cu totul de ele, și poate și de sentimentul acesta apăsător de nimic.

Mi se învârt gândurile în cap, și nu reușesc să mă prind de unul singur și să îl fructific. Ascult o melodie care îmi place la nebunie, deși face ca senzația de dor și singurătate să fie și mai accentuată, dar am pus-o pe repeat, doar doar voi simți ceva, și pentru că am teoria asta că dacă faci ceva în exces, te saturi de el.

Țigara s-a terminat, Martini la fel, tot s-a terminat, iar eu am rămas, și uneori aș fi vrut să nu. Am dorința arzătoare de a mă ridica și de a fugi, de tot și de toate, și de a lăsa în urmă tot ce am fost. Dar nu fac nimic, niciodată nimic, și mă uit în gol, și-aștept ceva, nu știu ce, dar aștept să vină și nu mai vine, și sângele îmi este tot liniștit în vene, și nu mai clocotește de mult.

Melodia tot pe repeat e, și am mai pus pe repeat câteva lucruri, pe care le văd, dar aș vrea să le trăiesc, și mi-e dor și poftă și singurătate și și și Și…

Camera e prea mică, eu nu știu ce să fac, locul este același, pereți au aceeași culoare, cărțile sunt aceleași. Aș vrea să fiu în altă cameră, să văd altceva, să fiu altcineva, dar nu pot. Vorba lui Oscar Wilde, ”I am tired of myself tonight, I should like to be somebody else”.

Am obosit de persoana mea, vreau alta.

Am urât dintotdeauna verile, chiar dacă le aștept cu nerăbdare. Nu-mi plac zilele în care nu ești tu, în care nu te regăsești în nimic, în care infinitul este atât de mare, și nu într-un mod bun, iar tu ești numai o părticică inexistentă și complet neimportantă. Încerci să te confrunți cu asta, dar nu poți. Nu-ți iese. Știi foarte bine că există o lume întreagă în afara locului acestuia, mii de persoane în afară de tine, și totuși totul se rezumă la camera ta, la persoana ta, la singurătatea ta, din care nu poți ieși.

Îmi aduc aminte de niște seri de iarnă, în care frigul nu se simțea, singurătatea nu era, fericirea era acolo, și o puteai prinde imediat, și totul era bine și nimic nu durea, iar dacă se întâmpla să doară ceva, se putea rezolva. Dar ”habar n-avusem că fericirea putea să doară atât de tare.”

Pe asta am luat-o de la Knausgard. Pe el îl citesc zilele astea, și-am citit mai mult în ultima săptămână decât am făcut-o în toate cele 12 luni de când am plecat de-acasă. Cum naiba să plec eu de-acasă, stau și mă întreb uneori? Cum să te ridici într-o zi și să spui ”eu vreau să plec”, și pur si simplu să pleci, să nu te mai intereseze nimic, și-acum să fii undeva aici, cu o viață mai bună, dar care nu îți aduce nici o fericire, și să te gândești că pe-atunci nu prețuiai nimic din ce aveai, chiar dacă de-abia acum realizezi cât era totul de important și de bine.

Aveam mai multe lucruri pe care voiam să le spun, dar mi-a atras atenția ceva la un moment dat, și mi-a scăpat tot, fiecare cuvânt a fugit undeva în neant. Ce aveam în minte era atât de bun și de puternic, iar ce văd pe ecran este exact opusul.

Nu mai are nici un rost, nu? Pentru ce să mă chinui să scriu aici, până la urmă? Am un alt concept în cap, și vreau să-i dau naștere, și-o să  iasă mișto tare dacă sunt deșteaptă,

Și-aș putea să lupt, dar ce folos?

Cu însemnătate

2.095 de posturi în acest loc. Cine știe câte cuvinte, și pe-atât de multe emoții și trăiri. Unele bune, altele rele. Din 2010 las totul aici. De când am plecat de-acasă, am uitat de locul acesta. Am uitat, sau l-am ignorat? Oricum ar fi, rezultatul este același. Am intrat astăzi pe homepage și m-am uitat la postările din ultimele luni. Una în aprilie, și una din Ianuarie, de la Predeal.

Predeal…

Mi se învârte în cap cuvântul, văd locurile, îmi amintesc oamenii, privesc cu jind în urmă…

Două postări în ultimele șase luni. M-am întrebat de ce? De ce, Bianca? Mi-am auzit numele foarte des spus în ultima perioadă, și îmi place. Îmi place numele meu. Parcă îl uitasem, și cu el, mă uitasem și pe mine.

Dar oare să fie așa?

De fapt, nu voiam să încep ce scriu acum așa. Voiam să fiu mai formală. Apoi m-am întrebat, nu formalitatea m-a adus aici? Nu dorința de a arăta cât m-am schimbat m-a adus aici, în punctul în care am ignorat lucrul cel mai drag, ceva construit de mine în timp?

Nu mai vreau să mai fiu formală. Vreau să scriu, și să spun tot aici, și să las în urmă ceva, să îmi umplu sufletul cu lucruri care să aibă o însemnătate.

Aș vrea să vorbesc despre mine. Până la urmă, asta fac aici de când am început să scriu. Și prin recenziile la cărți, tot despre mine scriam. Am scris multe cuvinte despre mine, și despre oamenii din jurul meu, despre locuri, trăiri și sentimente. Dar asta înainte. Acum nu o mai fac. Acum mă regăsesc în alte lucruri.

Acum, sunt persoana la care am visat atât de mult când nu eram ce sunt acum.

Cine eram? Violonistă, scriitoare amatoare, cititoare înrăită, visătoare, călătoare… și multe alte lucruri.

Cine sunt? Violonistă studentă care stă într-un dorm room pe care îl împarte, care merge la muncă, la facultate, plătește asigurări și școli și taxe din banii câștigați de ea, care bea multe cafele, mănâncă puțin, doarme poate și mai puțin, și încearcă să jongleze cu lucrurile astea și încă câteva.

Am o mulțime de lucruri pe care vreau să le spun, și totuși nu-mi pot pune ordine în gânduri. Mi se învârt în cap o grămadă de cuvinte, sentimente și dorințe, și nu știu de care să mă agăț prima dată. Unele lucruri pot fi spuse, altele nu. Ideea este că înainte aveam numai lucruri care puteau fi spuse. Acum, multe nu pot fi spuse, și nici nu ar trebui.

M-am schimbat? Indiscutabil. Așa cum am spus, acum sunt persoana pe care mi-o doream să o văd în oglindă. Am învățat să spun nu. Să mă ridic și să fac lucruri. Să nu aștept nimic de la nimeni. Să fiu o persoană care pur și simplu face. 

Și totuși, problema intervine în momentul în care nu mai faci lucrurile care îți umplu sufletul de bucurie. Am vorbit săptămâna asta cu mulți prieteni și multe cunoștințe din liceu, pur și simplu pentru că așa am simțit nevoia. Și toți mi-au zis ”bă, ce mișto ești!”, și de fiecare dată mă gândeam și voiam să le zic ”cine e mișto mă?”

Pentru că eu nu mă simt mișto. Eu nu sunt mulțumită de locul în care sunt. La propriu, dar și la figurat. Fac tot ce-mi stă în putință să plec din Utrecht. Ideea este că mi-e bine aici, și-aș putea avea o viață liniștită. Dar eu nu vreau liniște. Dacă am să ajung să trăiesc aici, peste zece ani mă voi gândi că pur și simplu m-am mulțumit, și eu niciodată nu am făcut asta. Aspectul acesta a caracterului meu mi-a adus multe bătăi de cap, dar nu mă pot mulțumi, iar dacă aș rămâne în Utrecht, m-aș mulțumi.

Locul acesta este liniștit. Mă simt bine aici. E curățenie, liniște, siguranță. Altceva? Nu prea. Nu e nebunia și nici boemul de care am nevoie. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mă machiez, îmi iau vioara, mă duc la studiu, studiez, mă duc la facultate, mănânc ceva, mai beau o cafea deși dimineață îmi propusesem să nu mai beau cafea de-aia de 3 euro de la Illy, mă duc la muncă. Sun persoane dragi. Și cam atât. Și la sfârșitul zilei, mă întreb…

Ce-am lăsat bun pe lume? Problema provine și de la mine, și de la ce dau eu locului acesta. Încerc să mă conformez cu ce cere locul, și nu simt vreo prea mare bătaie de cap sau provocare.

Ce voi lăsa pe lumea asta? Ideea este că mi-e bine aici. Nu-mi lipsește nimic. Poate doar liniștea și intimitatea, pentru că la momentul acesta stau într-un cămin mișto, dar în care îmi împart camera cu o altă persoană. Și cine mă cunoaște pe mine, știe că eu am nevoie de liniștea mea, de momentele în care mă închid în mine și nu vorbesc cu nimeni, sau de momentele în care pun simfonia aia a lui Mahler de bubuie toți pereții, și mă apuc de dansat pe ea, chiar dacă e muzică clasică, da’ mie-mi place, pentru că e Mahler și îmi dă o stare de măreție.

Îmi lipsesc stările de măreție, în care să spui ”bă, uite ce treabă mișto am făcut”.

Regret pasul pe care l-am făcut când am venit aici? Nu, nici de cum. Plecarea în străinătate la studii mi-a adus o mulțime de posibilități, de momente incredibile și de oameni dragi. Dar nu mi-a adus ce voiam eu, și știam că nu voi găsi The Great Perhaps de la început și că trebuie să mi-l construiesc singură. Și tocmai pentru că trebuie să mi-l construiesc, de-aia și încerc să plec de aici, să evoluez, și să ajung într-un loc care să mă provoace și unde să mă regăsesc.

Locul acesta nu mă provoacă, și am confundat asta cu nefericirea multe luni. Ce simt eu nu se datorează singurătății sau dorului de casă, ci pur și simplu  faptului că nu există stimulii de care am eu nevoie ca să simt că am făcut o schimbare adevărată. Și trebuie să schimb ceva.

Bineînțeles, parte din toată chestia aceasta este și vina mea. Când am uitat eu de micile plăceri ale vieții? Le-am căutat pe cele mari, și am uitat de cele care sunt atât de ușor de găsit. În fiecare dimineață îmi propun să citesc măcar câteva minute, pentru că îmi este dor să țin o carte în mână și să mă afund în ea. În fiecare noapte, mă culc cu regretul acesta. De scris, nu mai zic. Am mai scris de câteva ori, puțin, în caietul acela albastru pe care încă îl iau după mine oriunde mă duc. Dar mie îmi este dor să spun ceva care să se audă, și să las o chestie mișto în urmă, pe care lumea să o citească, și în care să se regăsească, să nu se mai simtă atât de singuri.

Și totul se întoarce la gestionarea timpului. Și a dorințelor.

Pentru că în viață, trebuie să îți gestionezi, în primul rând, două lucruri: timpul și dorințele. După dorințe, sau o dată cu ele, vin prioritățile. Ce-mi doresc să fac cu adevărat și ce sunt dispusă să las la o parte pentru lucrul acela?

La fel e și cu oamenii. Începi să ții alegi din ce în ce mai atent, și să fii ok cu tine însuți atunci când îndepărtezi pe cineva pe care nu îl vrei în viața ta, din diverse motive. Nu ai obligații față de nimeni, decât față de tine.

Nu știu să îmi gestionez nici timpul, și nici dorințele. Zace ceva în mine, și încearcă să iasă afară, să facă toate lucrurile pe care și le propune, dar este blocată de ceva, de lucrurile aparent importante, de cele care ne înconjoară în fiecare moment. Ei bine, eu nu mai vreau lucrurile care mă înconjoară în mod evident, ci cele pe care trebuie să le cauți, și când le descoperi, să fii cel mai împlinit om de pe pământ.

Realizez acum că am scris 1290, nu știu cât am reușit să transmit, dar titlu tot nu am pus. Vine el și ăla.

Mă obsedează ideea că nu transmit nimic. Că nu mai pot transmite. Mi se spune că transmit, dar eu nu simt asta. Nu simt că transmit, și nici că ofer, și vreau, pentru că există multe lucruri pe care pot să le las în urma mea. Vreau să construiesc lucruri, chiar și de-alea palpabile, materiale să zicem. Spre exemplu, mie-mi place de mor cafeaua, în special cappuccino. Beau în fiecare zi unul, chiar dacă știu că aș putea face multe lucruri cu banii respectivi. De-aia vreau să-mi iau un espressor bun, și să-mi fac cea mai mișto cafea la mine acasă. Să economisesc timp, și bani. La fel e și cu mâncarea. Îmi place mâncarea bună de numa’ numa’. Dar nu știu să-mi gătesc, și la fiecare început de săptămână îmi propun să gătesc lucrurile astea faine pe care le văd pe internet, dar niciodată nu o fac. Lipsă de timp? Nah. Frică că nu-mi iese și comoditate.

Și sunt multe exemple pe care vi le-aș putea da, dar nu are rost. Mă bucur că-mi dau seama de ele. Mi s-a spus că a-ți da seama de tine însuți și de ce faci, este primul pas spre a realiza ce îți propui. În principal, mi s-a cam luat să sacrific anumite lucruri pentru altele. Sunt sigură că există un mod de mijloc, în care te sacrifici doar la gradul la care trebuie, și în rest să îți oferi șansa să fii fericit și cu micile lucruri pe care ți le cere inima. Cum ar fi, o carte bună citită în parc sau pe plajă, o cană de cafea bună făcută de tine, o postare în care să aduni toate lucrurile faine pe care le-ai făcut în ultima vreme, și lista poate continua.

Și vreau, în principal, să nu îmi mai fie frică să accept faptul că vreau să fac lucruri pentru mine și vreau să merit lucrurile pe care mi doresc pentru motivele potrivite. Nu mai vreau să îmi ofer ceva ca o răsplată pentru că am fost la muncă trei luni de zile fără să fi sunat bolnavă, sau pentru că am fost la facultate zi de zi chiar dacă nu simt că ar fi trebuit, sau pentru că mi-am plătit toate datoriile la timp. Nu, vreau să mă răsplătesc pentru că am cântat ceva fain cuiva și l-am bucurat, pentru că am scris ceva frumos, pe care un străin l-a citit cu plăcere, pentru că am ajutat un om să fie mai bine cu el însuși, și pentru că am făcut toate lucrurile acestea care au însemnătate. Și, mai ales, nu mai vreau să înlocuiesc mulțumirea sufletească cu cafele, țigări, parfumuri, creme, haine și tot așa. Vreau să nu mai am nevoie de toate lucrurile acestea și vreau, ca la sfârșitul zilei, să mă culc și să fiu împăcată cu mine nu pentru că am făcut ce trebuia, ci pentru că am făcut ce m-a făcut pe mine mulțumită.

Și există doar câteva lucruri care mă fac cu adevărat fericită, și-am să continui să le caut până le voi găsi, și voi face asta cu vioara în spate, cu o carte în geantă, un laptop pe care să scriu, și un telefon cu care să fac fotografii și să vorbesc cu cei dragi.

Sunt…

Salut, sunt Bianca și n-am mai scris de mult. Am blog-ul acesta din 2010, adică de opt ani, și în ultima vreme nu mai scriu. De fapt, în ultima vreme nu mai fac aproape nimic din ce obișnuiam să fac. De aproximativ un an prioritățile mele se tot schimbă, și de fiecare dată când una nou apare, punând-o pe alta mai veche pe o treaptă mai joasă a topului, mă îngrijorez că nu mă regăsesc. Sunt Bianca și azi am alergat pe scări spre casă ca să ajung mai repede la laptop și să scriu. Nu am mai scris de pe 26 Ianuarie, de când eram la Predeal și beam sucuri naturale de portocale și mâncam papanași. Dar azi am lăsat tot și am deschis o nenorocită de pagină de Word. Azi vreau să scriu.

Salut, sunt Bianca și am aproape 20 de ani. Vârsta mi-a venit mereu de hac, pentru că niciodată nu m-am simțit de 20 de ani, sau de 19, sau de 18, și mai nimeni nu are încredere in tinerii care se vor a fi mai maturi decât vârsta lor. Întotdeauna am avut dorința de a face lucruri nespecifice vârstei. Sunt Bianca, și sunt studentă în anul întâi la facultatea de muzică HKU Utrecht, și nu-mi place viața de student. Visez la lucrurile ce au să vină, la o casă numai a mea, la un job frumos, care să îmi ofere mulțumire, stabilitate și fericire. Visez să fac ce-mi place, adică să combin muzica cu literatura, și să am un trai bun datorită acestor două ocupații. Vreau să am casa mea, pentru că nu mai vreau să-mi împart intimitatea cu nimeni. Vreau să dorm dezbracată, pentru că nu suport pijamalele, vreau să mănânc pe canapea, uitându-mă la un film, vreau să dorm cu obloanele închise pentru că nu-mi place să fie lumină noaptea, vreau să ascult muzică la maxim și vreau să țip când îmi vine să țip. Sunt Bianca și-mi place să fiu singură și să mă bucur de mine și să fac ce îmi trăsnește prin cap, dar în același timp mă atașez repede de oameni și am nevoie de ei, am nevoie să știu că sunt bine și că sunt fericiți.

Sunt Bianca și am multe de spus. N-am mai spus ceva în scris de mult timp. De fapt, nu știu dacă în ultima perioada am mai spus ceva, punct. M-am adâncit prea mult în real, și-am uitat să visez. Plătesc facturi, asigurări, merg la muncă, îmi caut apartament, îmi declar taxele, trimit contracte și cine știe mai ce. Am uitat să mă adâncesc în lumea artei, unde totul este bine și în același timp nimic nu este cum trebuie, unde există o linie foarte fină între plăcere și durere, unde frumosul se îmbină cu urâtul, și unde pot fi eu cu adevărat. M-am lăsat răpită de aparențe, de un parfum scump, de o cremă de corp la care visam acum un an, de un rimel pe care nu mi-l permiteam, de o haină după care tânjeam. Mi-e bine așa, îmi place viața pe care o am acum, dar parcă eram mai bine înainte. Parcă eram mai mulțumită când eram numai eu și vioara mea, și nimic din lumea reală nu ne stătea în cale.

Și totuși… totuși, nu aș schimba nimic. Am multe lucruri de spus, dar nu pot să le spun. Și nici nu vreau, pentru că una dintre schimbările din viața mea este faptul că nu mai spus la fel de ușor prin ce simt, ce gândesc sau ce trăiesc. Sau cel puțin nu pe internet. Obișnuiam să împărtășesc totul cu oamenii care mă citeau din spatele unui alt ecran, dar acum nu mai pot face asta. Acum am nevoie de o conexiune reală pentru a împărtăși o parte din mine cu altcineva, iar când am nevoie neapărată să mă exprim, iau vioara și cânt.

Sunt Bianca, și sunt o moldoveancă nebună, care face isterii prea des, care se supără ca un copil din orice, care are nervi din jumătate în jumătate de oră, căreia îi place să audă cuvinte de laudă, chiar dacă nu are nevoie de ele, pentru că este o doză aproape interminabilă de aroganță. Mi-e drag tot ce-i frumos și mi-e frumos tot ce mi-e drag. Îmi place luna August, iubesc Atena, ador mâncarea, nu știu nici măcar să bag la cuptor o pizza cum trebuie, port la mână o brățară care îmi este atât de dragă, încât nu o scot nici la duș. Nu știu să mă feresc de suferință, și nici nu vreau, pentru că în viață nu poți avea parte de fericire fără suferință. Ador muzica, mă regăsesc total atunci când călătoresc, îmi place să văd locuri noi și aș vrea să merg în cât mai multe orașe frumoase. Vreau să vizitez Atena din nou, să văd Thailanda, să stau în Vamă măcar o noapte, să merg în Instanbul. Vreau să merg în toată lumea, eu, vioara mea și-o persoană dragă. Sunt Bianca și cu greu îmi găsesc liniștea, pentru că vreau mereu mai mult, mai bine, și vreau să-mi trăiesc destinul acum, pentru că nu am răbdare să vină el la mine. Nu cred în coincidențe, uneori nu mă regăsesc, am zile când nu pot studia și zile când studiez prea mult. De cele mai multe ori mi-e greu să mă înțeleg și nu aștept ca altcineva să o facă.

Sunt Bianca, sunt violonistă, dar asta nu mă definește. Mă definesc toate lucrurile pe care le ador, pentru că ele sunt parte din mine și ele îmi motivează acțiunile. Îmi place humusul, îmi placeă să dorm la prânz, să mă plimb când este cald, să merg cu trenul și autobuzul, nu-mi place aglomerația, mă panichez în spații strâmte cu multe persoane în jur, ador ploile de vară și nopțile târzii de August, în care totul este bine și nimic altceva nu mai contează decât momentul prezent. Nu am mulți prieteni și nici nu caut să-mi fac prea mulți. Îmi plac câinii, mănânc înghețată și iarna, sunt dependentă de cafea, iar băuturile mele preferate sunt gin tonic și prosecco. Îmi plac concertele de muzică clasică, iar cele mai bune momente din viața mea sunt cele în care stau pe o scenă și cânt. Ordinea mă liniștește, dar rutina mă agasează și mă face să nu îmi găsesc locul. Uneori mi-e greu să mă regăsesc și nu știu ce vreau, alteori sunt nedreaptă cu oamenii dragi fără să vreau, mi-a fost multă vreme greu să spun ”îmi pare rău”, sunt recunoscătoare pentru orice lucru mic care mi se oferă, chiar dacă uneori nu arăt asta. Pot deveni obsedată de lucrurile care îmi plac, până la punctul în care le stric farmecul sau magia.

M-am născut în România, am crescut în Grecia, și acum stau în Olanda. Visez să petrec măcar o lună în România, ca să știu ce înseamnă țara mea natală. Vreau să văd toată Grecia, iar cu Olanda am o relație tare ciudată, pentru că uneori o urăsc, alteori nu îmi pot imagina viața mea dacă m-aș întoarce în Grecia sau în România. Consider că nu există mâncare mai bună decât cea din România, vreme mai frumoasă ca în Grecia, și arhitectură mai pe placul meu decât în Olanda. Îmi place să mănânc, spun mereu că mă duc la sală și niciodată nu o fac, am momente când pierd timpul aiurea, obosesc destul de repede, dar nu las să se vadă, uneori nu mă țin de program, mă pierd cu firea repede, nu studiez cu cap și încă nu mi-am găsit propria voce prin vioară. N-am niciodată timp să fac ce vreau, iar când îmi place ceva, sau trăiesc momente frumoase, nu pot accepta faptul că se termină. Mă grăbesc, sunt zăpăcită, mă lovesc mereu de ceva, beau prea multă cafea, îmi place mâncarea bună, caut mereu calitatea și nu-mi plac lucrurile prost făcute. Sunt creață, și mi-am urât părul aproximativ 13 ani, pentru că nu am știut ce să fac cu ceva atât de diferit de restul.

Sunt Bianca si sunt făcută din toate lucrurile acestea, și refuz să le ignor sau să le schimb datorită lumii reale. Sunt o visătoare, iubesc mult și fără discernământ, trăiesc clipa, viața mea este arta, urăsc tot ce e banal, îmi plac oamenii care refuză să se lase astârpiți de tot ce e rău în lume și sunt o sumă a unor contradicții și elemente greu de înțeles. Nu am de gând să recitesc ce-am scris, și nici să editez, pentru că este cea mai reală chestie pe care am scris-o în ultimele luni, și sunt sigură că nu am scris nici măcar 5% din ce aveam în minte și în suflet, pentru că întotdeauna merg pe stradă și-mi imaginez ce voi scrie, dar mereu uit până ajung la hârtie sau la laptop.

Sunt Bianca și iubesc viața.

Live blogging: La Predeal

Vineri: Am ajuns. Cuvintele acestea le scriu de la o masă dintr-o pensiune din Predeal. În stânga mea, munții plini de zăpadă. Brazi înalți, cu ramurile lăsate de zăpadă. Un soare puternic luminează tot acest peisaj de vis. Oameni veseli pe pârtii, muzică în fiecare colț. Țipete și fericire. Relaxare. Peisaj mirific.

În dreapta mea, îi văd pe ai mei. Dacă întorc capul sau dacă ridic privirea, sunt acolo. În carne și oase, așa cum îi știu, cu puține schimbări. Ăsta e un peisaj și mai mirific decât cel anterior și nu-mi vine să cred că sunt aici.

Am o senzație că trăiesc un vis încă de aseară, de când am ajuns. Am așteptat atât de mult să trăiesc momentul acesta, și acum îmi este frică că nu trăiesc cu adevărat totul și că se va termina prea repede. Încerc să nu las gândul acesta să mă alerge de la spate. Foarte des îmi vine în minte, și îl alung mereu. Mi-am imaginat zile întregi cum va fi să fiu aici, cum va decurge totul, iar realitate bate imaginația, cu siguranță.

De o zi mă bucur de orice. De fiecare lucru mic, nesemnificativ. Mă bucur de un suc pe care îl beam când eram mică, mă bucur să dorm cu mama în același pat, așa cum mă obișnuisem. Mă bucur de mâncare (oho, și încă cum!), de companie, de mirosuri, de soare, de zăpadă, chiar și de frig. Vreau ca prima mea vacanță să fie memorabilă, și știu că va fi.

Am mâncat deja bulz, mici, papanași (pentru prima dată în viața mea, de fapt) și salam de Sibiu. Am băut prea multă cafea, ceai și suc. Nu mă interesează absolut nimic. Totul este absolut în regulă acum și aș vrea ca mereu să fie la fel. Vreau să îngheț acest moment în timp și să îl trăiesc din nou și din nou, chiar dacă știu că la un moment dat ar înceta să mai fie ok, sau măcar acceptabil.

A fi în România este ciudat. O sa fiu sinceră și o sa spun că mă simt mai străină aici ca niciodată. Nu mai venisem în România de trei ani, iar când am ajuns și am observat totul în jurul meu, m-am întrebat dacă eu într-adevăr m-am născut aici. Nu vreau ca asta să sune arogant, dar mi se pare totul atât de străin aici! Abia acum îmi dau seama că în momentul în care am plecat, m-am desprins de tot. Bineînțeles, există lucruri (în marea majoritate mâncarea) de care îmi este dor, dar zilele acestea redescopăr totul. De la sucul Granini, până la nepolitețea oamenilor, care mi se pare că nu știu ce înseamnă cuvintele ”vă rog” sau ”mulțumesc”.

Am intrat în câteva supermarket-uri și m-am plimbat printre rafturile pline cu dulciurile copilăriei, și am observat totul cu o bucurie ciudată. Nu dor, și nici jind. Am simțit o bucurie să îmi reamintesc de toate lucrurile cu care am crescut și pe care le-am lăsat în urmă, dar pe care nu le vreau înapoi. Și chiar dacă am crescut, mă bucur extrem de mult de fiecare lucru pe care îl văd sau pe care îl mănânc, mai ales dacă vorbim de lucruri pe care nu mi le puteam permite pe vremea aceea.

Sincer, am avut un mic șoc când am ajuns în România. Prima mea impresie a fost destul de proastă, având în vedere că am avut o întârziere considerabilă la avion, fără ca cineva să ne spună nimic. Am zburat cu o companie românească, deci mi s-a părut explicabil, chiar dacă nu scuzabil. Apoi, în momentul în care am urcat în avion, mă simțeam destul de inconfortabil auzind numai română în jurul meu. M-am dezobișnuit de asta, și cu siguranță percep altfel lucrurile. Auzeam glume în jurul meu pe care nu le înțelegeam, bârfe pe care nu le prindeam și ironii care nu îmi plăceau. Nici nu știu cum să explic ce am simțit în momentul respectiv.

O surpriză fantastică pentru mine a fost faptul că a trebuit să îmi aștept valiza timp de 45 de minute. Maximul pe care l-am petrecut așteptând să îmi vină bagajul a fost 20 de minute, în Amsterdam. Atunci îmi amintesc că m-am plâns foarte mult, dar universul îți dă întotdeauna o lecție.

Sâmbătă: Nu am terminat de scris ieri, pentru că sunt mereu distrată de lucruri pe care le văd în jurul meu. Și nici nu-mi vine să îmi petrec timpul cu capul în laptop sau într-o carte, chiar dacă tocmai acum am terminat ”Turtles all the way down”, de John Green. Destul de slabă, sinceră să fiu. Dar despre asta, într-o postare separată.

Ideea este că ai mei nu au liber de la muncă, așa că plec dimineața cu ei spre restaurant, mă așez la o masă, și-mi petrec timpul acolo. Scriu, citesc, stau cu lumea de pe aici. Mai ies la frig, mă uit pe geam și contemplez. Mă plictisesc. Doamne, voi înțelegeți că mă plictisesc în cel mai frumos mod?! E genial!

Continuând cu ce vă povesteam ieri despre călătoria spre România de joi…

De fapt, zborul acesta mi s-a părut de-a dreptul hazliu. În momentul în care am primit porția de mâncare în avion, m-am distrat copios pe seama sandwich-ului: o imitație de baghetă, extrem de sfărâmicioasă, câteva bucățele fierte de piept de pui, o chestie verde ce aducea a salată ofilită, și o felie de roșie. L-am mâncat, totuși, pentru că e fain să îți aduci aminte de unde ai pornit. În același timp, realizezi de unde ai plecat.

Nu m-am putut abține din râs în momentul în care am primit o cafea, tot în avion. Mi s-a trântit în față un pahar cu apă fiartă, un pliculeț de cafea, niște lapte în recipientul acela ce aduce a capac,  și un pliculeț de zahăr. Nu este nimic greșit cu asta, dar uitasem complet de pliculețele de cafea instant, iar modalitatea de a servi băuturi călătorilor din avion nu numai că este extrem de vechi, dar este și mai dificil. A face tot procesul acesta de a pune apă într-un pahar, apoi de a da un pliculeț de cafea, zahăr și lapte mi se pare mult mai obositor decât de a pregăti cafeaua înainte, de a o pune într-un termos și de a servi cafeaua direct la pahar.

Mă dă gata frigul. Dacă credeam că este frig în Olanda, mi-am schimbat părerea. De fapt, cred că atunci când voi ajunge înapoi acolo, mă voi plimba în tricou. Bineînțeles, frigul de acolo este umed și înțeapă. Și nici nu ninge. Mor după zăpadă, chiar dacă face lucrurile mult mai dificile într-o țară ca România. Dar măcar îți dă un sentiment de lumină continuă și de un Crăciun prelungit.

În rest, este la fel de frumos cum mă așteptam. Priveliști incredibile, de care consider că am fi putut profita mult mai mult dacă aveam mintea să o facem. Mâncăruri bune, și o țară cu tradiții puternice, dar care tare îmi este frică că vor fi acaparate de snobismul care planează în aer. Nepolitețea este, mi se pare, ultima modă aici.

Cum e să fiu cu ai mei? Este foarte bine. Nimic nu s-a schimbat între noi, decât eu. Mama are tendința de a mă proteja. Să nu pierzi cheia, să nu te întorci pe întuneric, nu ți-e foame? Iar mie mi se pare ciudat ca cineva să aibă grija mea, și ușor hilar că ea nu își dă seama că de cinci luni de zile răspund întru totul de persoana mea. Că, slavă Domnului, nu am pierdut niciodată cheia, că și dacă mă întorc pe întuneric, am ochii și urechile deschise, că dacă mi-e foame mănânc, și dacă nu, nu.

Mi-ar plăcea să fi putut sta mai mult, dar la fel de bine știu că voi fi cu totul în regulă când mă voi întoarce. Viața voi continua, iar eu sunt ok. Poate nu întotdeauna, dar sunt. Îmi găsesc drumul, iar înapoi nu m-aș mai putea întoarce niciodată. Este extraordinar să vii în vacanță, dar realizezi la un moment dat că strict asta este. O vacanță. Viața dinainte nu o vei putea aduce înapoi niciodată, iar asta se întâmplă cu un motiv. Iar viața mea, cu bune și cu rele, este frumoasă și sunt recunoscătoare pentru ea. De-abia a început, și tot ce trăiesc acum este complet natural și va trece.

Nu mai am ce să scriu deocamdată. De fapt, aș avea multe de spus, dar nu mai vreau să stau cu ochii într-un laptop. Vreau să mă bucur de tot cât mai pot. Vreau să adun cât mai multe amintiri, să mă încarc cu cât mai multă energie. Să păstrez în sufletul meu o părticică din experiența Predeal 2018 pentru totdeauna.

Până data viitoare,

Bianca

 

 

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Revenire, prima sesiune, viața în general

Ce emoții! După mai bine de o lună de la ultima postare, mă întorc pe blog. De data aceasta, sunt hotărâtă să  mă întorc. Să găsesc timp în fiecare săptămână să scriu, și să povestesc despre orice, pentru că am ce povesti. În același timp, nu aș vrea să pun presiune pe mine din nou și să consider că este o datorie. Să o fac pentru mine mai întâi, și apoi pentru ceilalți. Un lucru pe care l-am realizat de curând este că necesar este să faci și lucrurile acestea mici, care îți aduc o enormă bucurie de moment. Adunate, toate aceste momente frumoase, dar mici și dese, duc la fericire. Sau măcar la mulțumire. Iar eu am spus-o, și am s-o mai spun. Eu fără scris, fără modul acesta de a mă exprima și de a mă descărca, nu pot trăi.

Ce sentiment! De a deschide pagina aceasta și de a scrie! M-a copleșit o emoție incredibilă, dar și o nostalgie teribilă. Mi-am adus aminte de dățile în care scriam acasă, cu o pătură pe picioare, un ceai și niște fructe. Cu ai mei făcând bășcălie unul de altul în camera cealaltă, cu frate-miu uitându-se la filme la el în cameră, mâncând popcorn și călcându-mă pe nervi cu sunetul pe care îl făcea, și cu mica creatură cu blană (aka Agapi, aka câinele) lipindu-se de un picior al meu, oftând de parcă întreaga greutate a lumii îi stă pe umeri. Dacă mă concentrez destul, aproape că pot fi acolo, în momentul respectiv, care acum este înghețat undeva în trecut, și totuși atât de viu în inima mea.

Mi-e extraordinar de dor de viața mea dinainte. Mi-e dor să nu lucrez, mi-e dor să nu am sesiune, mi-e dor să mă duc la orele de vioară cu vechiul profesor (chiar dacă și orele cu proful de aici îmi plac foarte mult), mi-e dor de autobuze, mi-e dor de soarele din Grecia, mi-e dor de mâncarea mamei, mi-e dor de cărțile mele, de blog-urile pe care scriam, mi-e dor să mă plimb pe străzile mele, pe care le știam pe de rost. Mi-e dor să fiu eu cea dinainte. Mi-e dor să nu fiu adult, să nu trebuiască să fiu adult. Și aș da orice, zău, să mă întorc la viața aceea măcar pentru o zi. Pentru o zi, nu mai mult. În ciuda faptului că îmi este incredibil de dor de ce trăiam înainte, m-am împăcat cu faptul că acea perioadă a trecut, și că viața mea s-a schimbat pentru un motiv. În momentul acesta, aceasta este viața mea, cu bune și cu rele, și dacă nu aș fi acceptat asta, probabil că nu aș fi reușit să trec de primul semestru.

Da, mi-a fost foarte greu să plec. Și încă îmi este greu să fiu plecată. M-am obișnuit și cu programul haotic, și cu munca multă, și cu vremea, și cu mâncarea pe fugă, și într-o măsură mai mică, m-am obișnuit și cu lipsa oamenilor dragi. Mai degrabă, cu lipsa prezenței lor fizice, pentru că oamenii importanți sunt încă alături de mine. Vorbim prin FaceTime, facebook și whatsapp. Dar tot nu este același lucru.

În general, sunt bine. Nu mă simt extraordinar de bine cu oamenii care mă înconjoară. Strict vorbim, cu olandezii, care sunt un popor pe care, în doar câteva luni, am ajuns să îl displac enorm. Chiar dacă sunt mai cultivați și o duc mai bine decât noi, sunt misogini, rasiști și pasivi. Viața lor are un curs lin, deosebit de plictisitor. De fapt, ceva ce mi-am dat seama în ultimele săptămâni, este că Olanda este populată într-o măsură destul de mică de olandezi, iar cei care stau încă aici, sunt în regulă. Dar nu prea ai ocazia să intri în contact cu ei, pentru că majoritatea locuitorilor din această țară sunt străini ajunși, fie prima sau a doua generație, care cred că dacă au ajuns într-o țară mai civilizată, au dreptul să se uite de sus la tine.

Dar am ajuns și la concluzia că nu are nici un sens să le dau importanță lor. M-am înconjurat cu lume faină, mi-am ales persoanele cu care vreau să îmi petrec timpul, și asta este foarte important pentru bunăstarea mea. Și nici nu-mi pare rău că am venit aici, pentru că am învățat extrem de multe și consider că este un loc potrivit pentru a te obișnui cu șocul desprinderii de tot ce îți este familiar.

Astăzi am decis să scriu pentru că am avut timp să fac strict ce vreau eu pentru prima dată în luni de zile. Dacă vă mai amintiți bine, la ultima postare, eram cât pe ce să plec în Grecia la un concert. Am fost, am cântat, am învins. Despre experiența Grecia 2017 am să vă povestesc într-o altă postare, sper tot săptămâna aceasta. Sunt multe de spus.

Am evitat să scriu mult timp pentru că îmi era frică să nu mă repet. Nu voiam să scriu din nou despre cât de dor îmi este de casă și despre cum este la studii în afară. Credeam că numai asta am de spus. Apoi am realizat că, într-adevăr, am o mulțime de lucruri de spus și că este în regulă dacă acesta este subiectul principal, pentru că asta îmi guvernează traiul acum.

Am, de fapt, foarte multe de spus. Multe gânduri puse într-un colțișor. Zilele acestea mi-am dat seama cât de mult m-am închis în mine. Nu mă refer la aspectele sociale, pentru că aici sunt foarte în regulă. Mă refer la sentimentele mele. Cred că, pentru prima dată în viața mea, am fost cu adevărat amorțită, iar asta datorită mie. Sunt atât de nașpa primele luni după ce pleci de acasă, încât nu vrei să te confrunți cu asta. Dorul este mare, nesiguranța uriașă, iar de frică nici nu mai vorbesc. Da, este nasol ca la 19 ani să trebuiască să îți iei viața în mâini, să ai un job, o facultate, o vioară, și câteva vise care nu-ți dau pace.

Și prea puțin timp.

Dar nu sunt nici prima, nici ultima care a făcut așa ceva, iar dacă alții au reușit să își atingă visele, o voi face și eu.

Cât despre sentimente, am acceptat că este normal să îmi fie dor și că aceste senzații nu mă pot răni. La fel de bine, am realizat că viața mea nu va fi mereu la fel și că trebuie să mă bucur de fiecare etapă și de ce îmi aduce. Iar de oamenii mei sunt doar la un avion distanță, iar timp se găsește mereu să îi vezi.

Spre exemplu, săptămâna viitoare plec în România pentru o săptămână, să îi văd pe ai mei. Ei sunt acum la Predeal, unde au un job. Ideea este că atunci când am plecat, m-am gândit că nu îi voi mai vedea până la vară, însă după ce m-am întors din Grecia, m-am hotărât că a venit timpul să mă duc să îi văd. Așa ca de pe 25 până pe 31 voi fi în România.

Da, am emoții și nu numai pentru că urmează să îi văd pe ai mei, ci și pentru că în România nu am mai fost de trei ani. Abia împlinisem 17 ani când am fost acolo ultima  dată, iar acum am aproape 20. Îmi este foarte teamă de cum voi vedea țara unde m-am născut prin ochii de acum, dar sunt și foarte entuziasmată să văd locuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Mai ales că am văzut că ninge!

Ideea e că eu îmi aduc aminte de România prin ochii mei de copil. Nu știu cum o să fie acum, la 20 de ani, cu alte experiențe în spate și cu altă mentalitate. Că va fi bine, sau rău, nu știu, dar important este că mă duc cu inima deschisă. Nu mă duc acasă. Acasă pentru mine este, acum mai mult ca oricând, Grecia. Dar nu are importanță, pentru că mă duc la ai mei, iar de cele mai multe ori, acasă înseamnă a fi cu persoanele noastre dragi.

Oricum, ideea este am două zile libere să mă relaxez. După perioada prin care am trecut, cred că merit câteva zile de stat în pijamale, citit și mâncat. După cum am spus mai sus, chiar după ce m-am întors din Grecia, am realizat că trebuie să mă apuc de învățat pentru sesiune. Bineînțeles, neavând experiența aceasta, am intrat un pic în panică când m-am uitat la numărul de pagini pe care îl aveam de învățat. Una peste alta, a trebuit să muncesc și cinci zile pe săptămână pentru trei săptămâni. Practic, pentru trei săptămâni, programul meu a constat în trezirea la ora 8, studiu până la 1 când trebuia să fiu la muncă, unde stăteam până la 9, în cel mai bun caz, venit acasă, mâncat și schimbat rapid, și învățat până pe la unu.

Vă imaginați că eram ruptă de oboseala. La un moment dat, nu îmi mai simțea picioarele de oboseală, iar mintea mea nu mai percepea lucrurile normal. Dormeam prea puțin, mâncam pe fugă, munceam prea mult. Practic, atât mintea, cât și corpul meu, erau într-o continuă alertă. În plus, stresul examenelor și continua întrebare Voi reuși? mi-au venit de hac.

Dar am reușit să o fac. Mi-am dat toate examenele cu brio, am fost și la muncă, am și studiat. Am făcut ce a trebuit să fac, și sunt foarte mândră pentru asta. Da, sunt obosită, atât mental, cât și fizic, dar sunt mulțumită de cum am reușit să gestionez această situație. Acum, mă voi odihni câteva zile, printre împachetat și făcut bagajul. În România am de gând să îmi iau atât vioara, cât și laptop-ul cu mine, și să petrec cât mai bine pot.

Viața este bună. Nu perfectă, dar, vorba lui Chirilă cu ușoare variațiuni, am doar 19 ani. Nu trebuie să vie perfectă acum. În momentul de față de-abia clădesc ceva, ceva ce sper să fie așa cum mi-am imaginat că va fi dintotdeauna. Însă acum știu că se poate. Un lucru foarte bun pe care plecarea în străinătate mi l-a adus, a fost cunoașterea de sine și a faptului că limitele nu există. Într-adevăr, lucrurile pe care le putem face atunci când ne propunem și avem un scop, sunt uimitoare.

Mă bucur enorm că am scris. Rare sunt senzațiile care se pot compara cu tastatul la laptop și scrisul pe blog. Și am să încerc să fac asta mai des, și nu datorită sentimentului de datorie sau vină pentru acest mic refugiu pe care mi l-am creat peste ani, ci pentru că îmi place să fac asta și mă face să mă simt bine.

Până data viitoare,

Bianca