Interviu cu Iulia Ioniță: ”Ne e greu să ne rupem de ceea ce am creat”

iulia ionitaIulia Ioniță e tipa aia cool de pe Facebook, cu poze alb-negru și un blog fain. Tipa cu flori în păr. Ea e adolescenta diferită, care refuză să se conformeze regulilor impuse de societate. Spiritul ei, pe care aproape că poți să îl simți din orice postare de pe blog sau de pe Facebook, te face să o simpatizezi imediat. Spontaneitate, originalitate și un refuz de a fi ca toți ceilalți. Acestea sunt lucrurile  care o caracterizează pe Iulia. Ea a scris și publicat o carte la 18 ani. ”Flori în păr” vorbește despre adolescenții care, așa cum spune și descrierea cărții, nu beau „o bere” într-un restaurant de fițe, ci care se duc unii la alții acasă ca să bage pastile până uită de realitate și uită cine sunt. Copii care toți am fost la un moment dat, într-o măsure mai mare sau mai mică. Pentru că, așa cum spune și ea, toți trecem printr-o perioadă în care avem flori în păr.

Am stat de vorbă cu Iulia recent despre cartea ei, despre viața ei ca și autor și despre ce înseamnă, mai exact, să ai flori în păr.

Cine este Iulia Ioniță?

Iulia e o persoană ca oricare alta, dar care uneori gândește mult prea mult decât e nevoie.

Cartea ta, ”Flori în păr”, a fost recent publicată la Editura DataGroup. Vorbește-ne un pic despre ea.

„Flori în păr” este despre povestea lui Amy Evans, „fata cu flori în păr”, o tipă de 14 ani, care e vedetă, bogată, good girl, are viața „perfectă”, într-o societate cu legi scrise, foarte stricte. Ea trece prin diverse traume, psihice, fizice și ajunge să experimenteze cam tot ce se poate. Ajunge de la ursulețul de pluș la rockeri, și până la prieteni falși și clanuri de mafioți. Toată cartea prezintă 6 ani din viața ei, aproximativ, în care este prezentată evoluția ei psihologică și nu numai. Portretul unei „bad girl”, care trece prin mult prea multe, aș putea spune.

De ce ai recomanda cartea ta celorlalți?

Pentru că fiecare are flori în păr, la un moment dat.

Când ai început să scrii și de ce?

Am început să scriu cam de când pot scrie. De la compunerile școlare din clasele mici, de pagini întregi, care deviau de la subiect și primeau punctaj mic doar pentru asta, până acum, la pagini întregi în Word, ajungându-se, apoi, la „Flori în păr”.

Ai de gând să continui într-o carieră literară pe viitor?

Da.

Crezi că romanul tău are puterea de a schimba ceva în lumea aceasta?Coperta_Flori_in_Par

Da, cred asta. Sunt de părere că în roman s-ar regăsi majoritatea adolescenților anilor 2000. Acesta cuprinde cam toate categoriile sociale, Facebook, Whatsapp, majoritatea tipurilor de adolescenți, o mare parte din experiențele, ortodoxe sau mai neortodoxe, prin care noi trecem, deci, din nou, da. Mentalitatea personajelor este complet expusă în „Flori în păr”. Cu depresie, cu fericire, cu stări de anxietate și așa mai departe. Cu soluții, experiențe. Chiar simt că poate schimba ceva.

Ce faci în timpul tău liber?

Scriu, ascult muzică, ies cu prietenii.

Cine sau ce te inspiră atunci când scrii?

Cam nimic. Singurele mele tabieturi atunci când scriu sunt muzica și fumatul. Ca „ajutoare”. Dar, ca inspirație, totul e doar în capul meu și trebuie eliberat.

Se spune că trebuie să scriem despre ce știm. Tu te regăsești în personajele tale și în povestea lor?

Poate că fiecare personaj constituie o latură de a mea, nițel exagerată. Nu pot spune că nu mă regăsesc deloc în personajele mele. Dar, totuși, cred că am început să o fac după ce am scris cartea. Poate doar pentru că ne e greu să ne rupem de ceea ce am creat. Oricum cartea e 100% ficțiune.

Consideri că piața literară din România are nevoie de o schimbare?

Nu cred că sunt în măsură să-mi dau cu părerea. În fond, fiecare scrie ce simte. Și e publicat. Sau nu. Faptul că multe scrieri mai puțin „literare”, dar mult mai relatable nu sunt publicate ar trebui schimbat.

Ai un anumit proces de scriere? Scrii în fiecare zi?

Scriu exact atunci când simt. Nu forțez absolut nimic. Dacă nu sunt la calculator, am Notes. Deși, am spus mai demult, de obicei nu prea scriu în Word ce am în Notes, pentru că eu scriu ce simt pe moment, iar notițele acelea devin deja consumate, într-un fel.

Care este cel mai important lucru pentru tine în viață?

Persoanele dragi.

Știu că mama ta este, de asemenea, scriitoare. Cum arată relația voastră acum că sunteți amândouă autori publicați?

E super. Nu s-a schimbat foarte mult, mama știa că oricum scriu și că urmează să public, știa și că am blog, din 2009, deci nu a fost un mare șoc pentru ea. Noi întotdeauna ne-am înțeles bine, am fost ca două surori. Ne susținem în orice.

Care crezi că este cea mai mare problemă a generației noastre?

Încrederea în propria persoană. Acel exchange de sine pentru lucruri temporare.

Ce planuri de viitor ai? O nouă carte, poate?

Momentan să termin cu bacul, apoi, dacă îmi vine inspirația, de ce nu?

Am citit câteva fragmente din cartea ta și am trecut-o deja pe lista de cărți de cumpărat. Ne poți împărtăși fragmentul tău preferat din ”Flori în păr”?

Nu am unul preferat, am mai multe. Însă cel care descrie pe deplin cartea este cel de pe coperta 4: „Noi suntem acei copii care fumează iarbă. Acei copii care nu beau „o bere” într-un restaurant de fițe, ci care se duc unii la alții acasă ca să bage pastile până uită de realitate și uită cine sunt. Suntem acei copii care nu își fac temele. Care pleacă de la ore ca să compună un cântec. Suntem copiii care, dacă nu te suportă, îți scriu numele pe o țigară și te fumează. Și devii spulberat. Noi suntem copiii fără regrete. Pentru că știm că, atunci când am făcut-o, am fost fericiți.”.

În general, orice pasaj din carte care mi-a plăcut în mod special l-am pus în albumul „Quotes” de pe pagina de autor pe Facebook.

”Flori în păr” poate fi comandată de la Editura DataGroup.

O adolescentă care crede în forțele proprii și un roman care spune adevărul. Aștept cu nerăbdare să citesc ”Flori în păr” și sper că și voi aveți de gând să o faceți. Interviul acesta m-a convins că Iulia este unul dintre tinerii care pot schimba ceva în România.

 

 

 

Interviu cu Cristina Boncea: ”Nu cred că poți scrie artă despre prezent”

cristina bonceaPe Cristina Boncea o cunoaștem toți deja. Dacă nu datorită cărții ei, ”Octopussy”, sigur datorită  canalului ei de YouTube sau al blogului ei. Cu toate că este cam greu să nu o știți din cauza cărții ei. Cristina e adolescenta aia cu mintea sucită, care scrie despre sex, relații și prostiile pe care le fac mai toți adolescenții. Romanul ei de debut, lansat anul trecut la Herg Benet, a stârnit un val de opinii negative, dar și unul de opinii pozitive. Până la urmă, așa este lumea artei. Nu poate fi pe gustul tuturor. Un lucru este sigur. La numai 18 ani, Cristina își trăiește deja visele și își face un nume pentru ea în lumea literară.

Cu ocazia lansării volumului doi din seria ”Octopussy”, am stat de vorbă cu Cristina. Rezultatul este un interviul în care autoarea vorbește despre viața ei după lansarea romanului ei de debut, despre planurile ei de viitor și, cel mai important, despre ”Becks merge la școală”.

Bună, Cristina! Ultima dată când am vorbit, ”Octopussy” tocmai fusese lansată la Herg Benet. Ce s-a schimbat de atunci în viața ta?

Hello! Foarte, foarte multe lucruri. În primul rând, am terminat de scris volumul #2 prin vara anului 2015 și i-am trimis-o lui Alex, editorul meu. Atât el cât și Cristina Nemerovschi au observat că am evoluat ca scriitoare și nu a putut decât să mă bucure acest lucru, faptul că am învățat ceva din experiența romanului meu de debut. Am terminat de scris chiar și ultima parte a trilogiei care sper să vă dea pe spate, mai ales pe cei care au citit deja Becks merge la școală și sunt puțin șocați de final (dar și foarte mulțumiți, după câte am văzut). Ultimul eveniment la care am participat a fost lansarea mea de la Gaudeamus, visul meu de o viață!:) Acolo am reușit să vorbesc cu foarte multă lume și m-am distrat stând la standul editurii și dând autografe. Acum urmează Bookfest, unde sper să repet experiența, de data asta cu un roman nou-nouț.

Acum te pregătești să publici continuarea, ”Becks merge la școală”. Cum te simți în pragul acestui pas?

Din moment ce au apărut deja câteva recenzii foarte pozitive la această carte, nu mai am nicio emoție sau dubiu că ceva ar putea merge prost. Abia aștept să apară și în librării, să se vândă alături de primul volum într-un pachet… Sper doar ca întreaga trilogie Octopussy să aibă un public și mai larg, care să aștepte volumul final cu sufletul la gură.

Consideri că te-ai maturizat ca autor față de primul volum?

Categoric! Eu oricum sunt la o vârstă la care timpul trece foarte repede și schimbările apar la fel de repede, deci ar fi fost imposibil să rămân aceeași, chiar și fără apariția romanului meu de debut pe piață. Ideea e că mă folosesc foarte mult de trăirile personale în romanele mele, așa că încerc pe cât posibil să trăiesc cât mai multe pentru a scrie cât mai “matur”; cam așa funcționează, sunt codependente Cristina ca autor și Cristina adolescenta, nu am cum să le separ. De asemenea, consider că și Becks, personajul meu principal, s-a maturizat față de primul volum.

De ce ai recomanda volumul doi cititorilor?

În primul rând, pentru a înțelege mai bine conceptul Octopussy, care a stat la baza primului volum. Deși e adevărat că atunci când mi-am publicat romanul de debut nu mă gândeam că voi mai scrie și o continuare, cred că era inevitabil și mă bucur că universul a lucrat în acest fel pentru mine. Pe de altă parte, volumul doi promite și mai multe replici sarcastice și întâmplări tragicomice care ar putea însenina ziua oricărui cititor.

Cum va evolua povestea în volumul doi?

becks merge la scoalpBecks merge la școală este literalmente ce se întâmplă în volumul doi, sau cel puțin pretextul de la care plecăm. Becks merge în primul an de liceu la o școală de fete din Anglia iar de aici pornește șirul întâmplărilor… Există dragoste, sex, răzbunare și mai ales, Octopussy – boală tratată într-un mod puțin mai diferit decât în primul volum. Acțiunea se bazează mai mult pe Becks, desigur, dar o avem în continuare pe familia Sugar prezentă în background. 

Știu că ai de-a face cu destul de mulți hateri. Cum răspunzi comentariilor negative?

Cu delete sau block, după caz. Nu am loc pentru negativitate în viața mea, trebuie să mă concentrez pe a face lucruri pozitive pentru oamenii cărora le plac cărțile mele și își doresc să scriu în continuare; cea mai importantă persoană pe care trebuie să o satisfac este EU, așa că nu-mi permit să mă las distrasă de oameni care habar n-au despre ce vorbesc. E adevărat că am primit și critică constructivă, însă acele comentarii nu le consider negative.

Am observat că ai o relație destul de strânsă cu Cristina Nemerovschi. Te ajută în vreun fel prietenia cu ea în ceea ce privește scrisul?

Pot spune că nu. Întâlnirile cu Cristina sunt mereu un prilej de bucurie, chiar și scurtele noastre conversații de pe Facebook, însă cel mai mult mă inspiră în privința creațiilor mele propriile mele amintiri și experiențe, mai puțin alți oameni din viața mea, chiar dacă îi apreciez și sunt recunoscătoare pentru existența lor. Deși ea se poate numi “idolul meu” în materie de literatură, cred că se poate observa că stilurile noastre sunt destul de diferite și vrem să transmitem alte idei prin romanele pe care le scriem. Deși nu pot spune că mă deranjează comparațiile literare dintre noi două, cred că orice persoană care ne-a citit poate fi de acord cu mine.

Ce surprize pregătești cititorilor tăi? Un al treilea volum, poate?

Sure, l-am scris deja, după cum spuneam. Va fi volumul final al trilogiei și este scris din perspectiva Hyenei, ca și consecință a finalului din volumul #2. Aici Octopussy, ca întreg concept, primește o concluzie clară și concisă, pe înțelesul tuturor și consider că e cel mai bun mod de a sfârși povestea celor patru membrii ai familiei Sugar. Înafară de asta, voi încerca să organizez câteva lansări prin București, deși sunt tare ocupată cu bacul și admiterea…

Cum ai fost primită de ceilalți autori în lumea aceasta literară?

Eu cred că neașteptat de bine! Mi-am făcut foarte repede prieteni în această industrie și lista continuă să crească. Mă bucur să îi cunosc pe fiecare dintre ei, să îi citesc și să ne susținem reciproc. Încurajez pe această cale tinerii scriitori suficient de curajoși să își trimită manuscrisele spre edituri and join us!

Știu că te ocupi și cu vlogging-ul. Crezi că scrisul și vlogging-ul se îmbină în vreun fel?

Nu, nu cred că are vreo treabă. Am început să fac filmulețe în ideea de a-mi promova viitoarele romane pe YouTube, deci vlogging-ul are cu siguranță treabă cu advertising-ul. În România e destul de greu să fii un autor popular fără să te autopromovezi cât de mult poți așa că de aceea am optat să utilizez cât mai multe rețele sociale în acest scop.

Părinții tăi au citit ”Octopussy”? Care a fost părerea lor despre carte?

Mama citește în prezent volumul #2 și mi-a spus că primele 50 de pagini sunt foarte ok. Ea, la fel ca și mine, înțelege că genul acesta de literatură are din păcate un public restrâns datorită mentalității generale din România, însă mă susține în tot ceea ce fac și se bucură pentru succesul meu.

Cum ți-ai descrie scrisul sau poveștile?

SINCER. Asta e ceea ce am încercat mereu să fac, dacă nu scriu sincer mai bine nu mai scriu deloc. Pentru mine tocmai acesta este rostul literaturii, să transpui pe hârtie, împletit desigur cu ficțiunea, părțile din tine pe care vrei să le explorezi sau le consideri importante. Abia după ce public un roman mi se întâmplă să realizez de ce l-am scris de fapt. În timpul procesului, doar mă las pierdută în lumea care mi se creează în fața ochilor, fără să fac mare lucru; scopul final, pentru sinele meu, este de fapt creșterea spirituală și îmbunătățirea mea ca ființă umană. Cred că nu e un lucru foarte evident pentru un simplu cititor, dar fiecare autor vede în arta sa ceva ce îi este doar lui cunoscut. Cât de frumos e să împărtășești un secret a cărui cheie s-o deții numai tu?!

Te regăsești în personajele tale, Becks și Hyena?

Mama chiar a zis că mă regăsește în Becks din al doilea volum și m-am cam supărat căci ambele fete sunt versiuni ale mele de mult ucise, pierdute. Nu mai am nici infantilitatea lui Becks, nici inflexibilitatea Hyenei. Se știe că ele sunt la poli opuși din multe puncte de vedere și totuși sunt două jumătăți ale aceluiași întreg… Chiar și Hyena din volumul trei este o versiune a mea pe care am ucis-o. Nu cred că poți scrie artă despre prezent, dar mi-e imposibil să spun că nu mă regăsesc în personajele mele, chiar dacă ele nu mai reprezintă cine sunt eu acum.

Ești mulțumită de unde te găsești la momentul acesta ca autoare?

Sunt de felul meu fericită cu ceea ce am, vorba aia, “nemulțumitului i se ia darul” însă pot spune că am ajuns aici pe puteri proprii, fiind susținută doar de oamenii care au crezut cu adevărat în mine și nu din alte motive. Am investit bani, timp și suflet iar acestea sunt rezultatele. Tot ce pot să spun este: cu Dumnezeu înainte!

Mulți adolescenți și-ar dori să aibă curajul și determinarea de a publica o carte la această vârstă. Le poți da un sfat?

Cut off the bullshit, ăsta e sfatul meu. Dacă vi se pare că sună dur, gândiți-vă numai la hoarda de recenzori nefutuți sau alți autori de la n edituri care v-ar mânca de vii, din diferite motive. Și piața literară, la fel ca în orice alt domeniu, este o junglă, așa că trebuie să fiți pregătiți pentru orice. În primul rând, trebuie să fiți foarte siguri pe munca voastră și în al doilea rând, să aveți o echipă (de la editură) care să vă susțină every step of the way. Altfel, chiar nu văd cum ați putea reuși, chiar dacă manuscrisul vostru e genial dar nerecunoscut.

Cred că toți murim de curiozitate să citim ”Becks merge la școală”. Ne poți împărtăși un fragment care să ne determine să o citim de cum iese din tipare?

Sure. Uite aici:

Ar fi vrut să pară la fel de pură precum Natty, care indiferent de cât de multe puli ar fi supt și cât s-ar fi tăvălit prin noroaie, tot are spiritul de a se aranja frumos, ca o virgină, de a arăta atât de inocent, de a fi atât de iubită de toți. Ele sunt EXACT ca Nancy și Penny din Clasa 402. Becks va fi mereu Nancy, cea care aspiră la o persoană care nici n-are habar de existența ei. Și de asta s-a hotărât să urască femeile, din adâncul sufletului ei. Pentru că nu urăște nimic mai mult decât să se simtă slabă. Pentru că nu vrea să plătească prețul ăsta pentru a fi iubită sau nici măcar atât. Pentru că nu vrea să moară înecându-se cu propriul sânge, de dragul unui ideal. Așa că a făcut ce a fost mai ușor. S-a îndreptat spre băieți, și totuși… tot a suferit. Cum mama naibii? Cum mama naibii ajunge să fie mereu o victimă?”

”Becks merge la școală” urmează să apară în luna mai la Herg Benet, iar eu nu am mai fost de mult atât de nerăbdătoare să citesc o continuare ca acum. Sunt sigură că volumul doi va fi cu mult mai nebun decât primul, dar la fel de bun! Evoluția Cristinei ca și autor este evidentă din acest interviu și abia aștept să văd ce surprize ne-a pregătit în noua ei carte.

 

Ce am mai citit în ultima vreme

Din cauza programului meu încărcat și al timpului care nu îmi ajunge, în ultima vreme nu am mai putut scrie recenzii pe blog. Dar asta nu înseamnă că nu citesc. Deși timpul meu liber este aproape inexistent, reușesc să citesc cam o carte pe săptămână. Am învățat să elimin ”timpii morți” și să citesc oriunde am ocazia: la școală, în pauzele dintre orele la conservator, în autobuz, în sălile de așteptare, seara, înainte de culcare. Cert este că nu am lăsat cărțile la o parte, spre deosebire de recenziile pe care întârzii mereu să le scriu. Tocmai din cauza aceasta, pe lista de recenzii pe care trebuie să le scriu s-au adunat cam 8 cărți. Sper ca în vacanța de Paște să am timp să le scriu pe toate. Până atunci, însă, am hotărât să adun într-un loc toate cărțile pe care le-am citit de la ultima recenzie postată pe blog (cea al romanului ”Nume de cod: Verity”) și să vorbesc puțin despre fiecare carte în parte. Nu prea mult, pentru că mai multe vă voi spune în recenzii.

So, let’s begin!

Colorless Tsukuru Tazaki and his years of Pilgrimage – Haruki Murakami

colorless tsukura tazaki

Cred că nu mai este nevoie să vă spun că sunt o mare fană a lui Murakami. Ador fiecare carte scrisă de el, oricât de ciudat și de greu de înțeles ar fi. Cartea aceasta, care spune povestea lui Tsukuru Tazaki, nu este nici ciudată, nici greu de înțeles. Este o poveste profundă, cu multe lecții de viață și cu un personaj în care toată lumea se poate regăsi. Am citit cartea foarte repede, pentru că scrisul este ușor, iar povestea te captivează. Cu siguranță merită citită!

În noapte – Haruki Murakami

în noapte

După ce am terminat Colorless Tsukuru Tazaki, aveam nevoie să citesc încă o carte scrisă de Murakami. Pentru că nu eram în dispoziția necesară pentru a citi o carte voluminoasă, am decis să încerc ”În noapte”, o cărticică de aproximativ 200 de pagini. Nu știam la ce să mă aștept, dar eram sigură că va fi o experiență ciudată. Ei bine, cartea mi-a plăcut extraordinar de mult! Cred că este una dintre preferatele mele scrise de Murakami. Mi-a plăcut atmosfera, mi-au plăcut metaforele și mesajele ascunse printre rânduri. Este numai bună de citit într-o noapte răcoroasă de vară!:)

Circul nopții – Erin Morgenstern

circul nopții

”Circul nopții” a stat multă vreme pe lista mea de cărți de citit. M-a atras titlul, dar nici coperta nu este de lepădat! Cartea mi-a plăcut la nebunie. Mi-a plăcut atmosfera, care te face să te simți ca și cum ai lua parte la acțiune. Mi-au plăcut mult și personajele și acțiunea, deși puțin lentă la început, este captivantă și plină de întorsături de situație.

Suita franceză  – Irene Nemirovsky
suite francais

”Suita Franceză” a fost cartea pe care mi-am cumpărat-o drept premiu după un examen pe care l-am trecut cu 10. Am început cartea cu un mare entuziasm, dat fiind faptul că am o pasiune pentru romanele de război. Am citit cartea într-o săptămână, deși este destul de greu de citit. Mi-a plăcut mult povestea (sau, mai bine spus, cele două povești) și m-a uimit felul în care autoarea a reușit să capteze atmosfera războiului și al tragediei acestui eveniment. Cu siguranță o recomand!

Rose under fire – Elizabeth Wein

rose under fire

După ce am citit ”Suita Franceză”, aveam nevoie să citesc încă un roman de război. Bineînțeles, pentru că mai luasem un examen cu 10, m-am răsplătit din nou cu o carte. De data aceasta, am ales continuarea cărții ”Code Name Verity”, pe care nu puteam amâna să o citesc. ”Rose Under Fire” este cea mai bună carte pe care am citit-o până acum în 2016. Mi s-a părut nu neapărat mai bună decât primul volum, dar de zece ori mai impresionantă și mai emoționantă. Am urmărit povestea lui Rose cu sufletul la gură și am tremurat de emoție la fiecare pagină. Mi-a plăcut cartea la nebunie! După ce am terminat-o, nu am mai fost în stare să citesc nimic timp de o săptămână. De fapt, mi-a plăcut atât de mult, încât și acum mă lupt cu dorința de a o citi din nou!

Child 44 – Tom Rob Smith

child 44

Am văzut filmul Child 44 la recomandarea fratelui meu și în aceeași zi mi-am comandat și cartea. Comunismul a fost mereu un subiect fascinant pentru mine, iar URSS-ul și comunismul este o combinație ideală pentru mine. Am făcut o alegere foarte bună cu această carte! M-a captivat, m-a înfricoșat și m-a ținut lipită de paginile ei. Deși este o carte destul de voluminoasă, am parcurs-o în doar câteva zile. Acțiunea este construită într-un mod deștept, ce te ține în suspans, personajele sunt interesante, iar povestea este tulburătoare. Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată!

Castelul de sticlă – Jeannette Walls

castelul de sticlă

Am terminat ”Castelul de sticlă” ieri, deci îmi este încă foarte proaspătă în minte… Și în suflet, unde mi-a intrat de la primele pagini. Povestea adevărată a familiei Walls m-a emoționat, m-a impresionat și m-a enervat la culme uneori. O asemenea carte este greu de descris, însă vă pot garanta că nu este o carte deloc plictisitoare și nici una banală! Dimpotrivă. ”Castelul de sticlă” este cu totul și cu totul specială! Mai multe vă voi spune în recenzia pe care urmează să o scriu.

Ei bine, dragilor, acestea sunt cărțile pe care le-am citit decât nu ne-am mai… citit. Una mai bună decât alta! Sunt foarte mulțumită de progresul meu în materie de cărți și sper ca anul să continuie în ritmul acesta. Voi ce ați mai citit?

La cât mai multe cărți bune! 

Book Trailer Release: ”Creatura” series by Nely Cab

Pentru toți fanii seriei ”Creatura” de Nely Cab, vin cu o veste bună și o surpriză frumoasă. Ieri dimineață s-a lansat trailer-ul oficial al cărții, produs de compania Timid Monster, o echipă din America care produce trailere profesionale pentru cărți și serii de cărți.

creatura

Nely a decis să lucreze cu Timid Monster pentru acest trailer, iar cititorii ei au putut vedea rezultatul. care este genial. Deși trailer-ul durează un minut și 50 de secunde, acesta captează foarte bine esența cărții. Îmi plac foarte mult actorii, iar efectele speciale sunt foarte bine făcute. Am așteptat luni întregi trailer-ul, dar a meritat!

Pentru trailer, actorii ce interpretează personajele principale sunt Madison Atkinson (Isis), Sean Carter (David) și Shane Hudson (monstrul care mi-a dat ușoare coșmaruri). Cred că v-am ținut destul de vorbă, așa că haideți să vedem împreună trailer-ul! Enjoy!

CREATURA by NELY CAB – Official Book Trailer from Timid Monster on Vimeo.

Deci, ce părere aveți? Vă plac actorii? Ați citi cartea din cauza trailer-ului?

Vă reamintesc că Leda a publicat ”Creatura” în urmă cu trei ani. Dacă nu ați citit-o încă, o puteți comanda cu un simplu click aici. De asemenea, volumul trei din serie (totodată cel final) urmează să apară în curând în State. Stay tuned!

12994590_10208364684462288_8461669306935343682_n

 

 

Recomandarea săptămânii – White Collar

Încep  șirul articolelor din luna Aprilie cu o recomandare. Cred că v-ați dat seama din titlu că recomandarea mea de săptămâna aceasta este serialul White Collar. Sunt sigură că ați mai auzit de el, având în vedere că a fost unul dintre serialele care au luat cu val topurile criticilor și a cucerit inimile a milioane de oameni din lumea întreagă. Avându-l în rol principal pe Matt Bomer, serialul a apărut în anul 2009 și s-a încheiat în 2014, iar în perioada în care a fost difuzat, a strâns un fanbase numeros și a fost nominalizat la mai multe premii importante.

white-collarEu am descoperit serialul în vara anul 2015, când de-abia terminasem The Mentalist și eram disperată să îmi găsesc un nou serial în stilul celui menționat mai sus. IMDb mi-a recomandat White Collar, iar după ce am citit câteva recenzii și am vizionat câteva trailere, am știut că trebuie să îl urmăresc. Câteva luni mai târziu, serialul a ajuns să fie preferatul meu, alături de Lucifer.

Nu v-aș putea spune care este partea mea preferată la acest serial. Ador ideea unui escroc lucrând pentru FBI, îmi plac actorii, personajele, umor acestora mă face să râd în hohote la fiecare episod, iar acțiunea mă captivează. Mi-a plăcut încă de la primul episod. Atât de mult, de fapt, încât am văzut primul sezon într-o săptămână în care aveam un examen foarte important pentru care trebuia să învăț. Ca să nu mai vorbesc de faptul că am avut un crush major pe actorul principal, Matt Bomer. Asta până am aflat că este gay, ceeea ce a reprezentat o adevărată dezamăgire pentru mine. Însă personajul pe care îl joacă, Neal (sau Nick, dacă vreți) este, în viziunea mea, perfect. Deștept, șarmant, amuzant, atrăgător, ambițios și… ei bine, escroc. Ca să nu mai vorbesc de ochii aceia albaștri, care par că pot vedea în cele mai întunecate locuri ale unei minți. Ce să mai, Neal este unul dintre cele mai fascinante personaje pe care le-am ”cunoscut” vreodată!

neal caffrey

Îmi place, de asemenea, relația dintre Neal și Peter. Prietenia lor mi se pare incredibilă, având în vedere diferențele dintre ei. Ador modul în care încearcă să se protejeze unul pe altul și respectul pe care și-l poartă și, chiar dacă există anumite probleme de încredere între ei, cei doi fac o echipă minunată. Mă amuză teribil felul în care Peter îl ”liniștește” pe Neal atunci când trebuie, dar și modalitățile lui Neal de a-l ajuta să rezolve un caz sunt un adevărat deliciu pentru mine! Ce poate fi mai interesant decât o prietenie între un escroc și un agent FBI?

neal and peter

Îmi plac toate personajele. Sara, Mozzie, Mrs. Suit, Diana, Jones și June. Toate personajele sunt speciale și se potrivesc de minune cu ideea serialului. Îmi plac relațiile dintre ei, dialogurile mereu amuzante și felul în care fiecare personaj este implicat în poveste. Mozzie mi-a intrat direct la inimă, ajungând să fie personajul meu preferat după Neal. Pur și simplu îi ador mintea și personalitatea! Sara este genul de femeie numai bună pentru Neal, ador felul în care Mrs. Suit îl susține pe Peter, Diana și Jones m-au cucerit cu loialitatea lor, iar June este o adevărată dulceață!

Cât despre acțiune, este extrem de captivantă! Îmi place mult faptul că fiecare sezon vine cu o nouă intrigă în jurul căreia se învârte acțiunea, dar fiecare episod aduce un nou caz de rezolvat pentru divizia White Collar. Fiecare episod este mai interesant decât cel precedent, însă finalul de sezon este întotdeauna exploziv! Este genul de episod care răspunde la întrebările pe care ți le-ai pus pe parcursul sezonului, dar te lasă cu atât de multe noi întrebări, încât trebuie să vezi imediat primul episod din următorul sezon. Din cauza aceasta mă bucur extrem de mult că urmăresc serialul după ce s-a încheiat. Nu cred că aș fi putut aștepta episoadele noi!

Una peste alta, White Collar este un serial ce merită vizionat! Are o premiză excelentă, personaje numai bune de iubit, acțiune captivantă, povești bune și actori geniali. Dacă nu l-ați văzut încă, vă sfătuiesc să o faceți. Nu veți regreta!

Pentru a vă putea face o idee mai bună despre ce este vorba în serial, vă las mai jos trailer-ul primului sezon:

Cât despre distribuție, avem niște actori destul de cunoscuți și foarte potriviți pentru roluri:

Matt Bomer Matt Bomer
 Neal Caffrey (81 episodes, 2009-2014)
Tim DeKay Tim DeKay
 Peter Burke (81 episodes, 2009-2014)
Willie Garson Willie Garson
 Mozzie / … (81 episodes, 2009-2014)
Tiffani Thiessen Tiffani Thiessen
 Elizabeth Burke (81 episodes, 2009-2014)
Sharif Atkins Sharif Atkins
 Clinton Jones (81 episodes, 2009-2014)
Marsha Thomason Marsha Thomason
 Diana Barrigan (69 episodes, 2009-2014)
Hilarie Burton Hilarie Burton
 Sara Ellis (25 episodes, 2010-2013)
Diahann Carroll Diahann Carroll
 June / … (25 episodes, 2009-2014)
James Rebhorn James Rebhorn
 Reese Hughes (16 episodes, 2009-2013)

Deci, v-am convins? Până vă hotărâți voi, eu mă duc să mă mai uit la un episod. Serialul acesta dă dependență!

P.S.: Dacă eu nu v-am convins, poate o vor face cei doi actori din rolurile principale:

 

White-Collar-white-collar-34568978-1280-1024

Cu un pas mai aproape de diplomă

Și cu un pas mai aproape de libertate… Cel puțin pe durata verii!

And, I’m back! S-a cam pus praful pe dragul meu blog, dar am trecut prin cea mai grea perioadă a vieții mele. Am avut trei examene extrem de importante la conservator, care aveau să determine nota mea de pe diploma de solist pe care sper să o obțin în Iunie, cu o lună jumătate înainte de a împlini mirifica vârstă de 18 ani. A trebuit să învăț în fiecare zi, să strecor și un pic de studiu prin pauzele de învățat, să alerg la conservator pentru ore și repetiții și să mai dau și pe la școală. Sincer vă spun că trei săptămâni nu am avut timp nici să stau cu ai mei la masă, d-apăi să mai și scriu pe blog.

Dar ce dor mi-a fost! Genial sentiment, să deschizi pagina asta și să scrii.

Și pentru că prea am dat-o pe lucruri triste în ultima vreme (nu văr îngrijorați, oboseala e de vină!), am hotărât ca astăzi să vin cu o postare care să radieze de lumină, fericire și curcubee. Ei, nu chiar curcubee, dar știți voi. Imaginați-vă o Bianca în colanți, cu un hanorac tras pe cap și o bandană care îi ține părul ridicat, dansâns și cântând ”Hello sunshineeeee” pe terasă, în văzul tuturor vecinilor.

Viața e frumoasă, guys! Și știți de ce e frumoasă? Pentru că mi-am luat toate examenele cu zece și dacă cânt al naibii de bine în Iunie, așa cum nu am mai făcut-o niciodată până acum, nu numai că îmi voi lua diploma, dar pe ea va scrie ”Premiul I”, ceea ce e o realizare uriașă la 17 ani.

Anyway, cum ziceam. E bine, măi! Mai trebuie să am răbdare două luni. Două luni?! Din alea 9 care erau acum cinci minute au mai rămas două? Două luni și termin conservatorul. Două săptămâni până termin a XI-a. Ce să mai zic, timpul ZBOARĂ.

Și pentru că nu mai am de învățat, am doar de studiat, dar asta e ceva normal, am timp să scriu. Adică articole. Multe, multe, cât pentru toate lunile în care nu am avut timp nici să îmi deschid laptop-ul. Și am atât de multe idei! Pf, nici nu vă puteți imagina. Abia aștept să scriu în weekend-ul acesta. Să scriu, să citesc și să mă uit la White Collar, noua mea pasiune.

Mai am doi pași de trecut până la vacanța de Paște. Un concert pe 17 Aprilie și o audiție pe 18. Măi, eu când zic că viața e frumoasă, chiar e frumoasă!

Pregătesc un articol în care să vă spun despre toate cărțile pe care le-am citit în ultima vreme. Am multe recenzii să vă scriu. Și multe povești să vă spun. M-am distrat tare bine astea trei săptămâni. E bine să fii ocupat. Înveți să te distrezi din orice prostie.

Deci, da. Sunt atât de aproape de diplomă. Și abia aștept să vă scriu. Weekend-ul acesta. Stați pe aproape! xo

P.S.: Vă las și melodia aceasta de la Coldplay, că tot mă obsedează ceasul în ultima vreme. Nu știu dacă vreau să se miște mai repede sau mai încet. Vreau să se miște și să mă mișc și eu o dată cu el.


 

 

Camera fără ieșire

Patru pereți. Aceeași în fiecare zi. Și o simfonie care e dulce amăruie. Genul acela de melodie care e atât de frumoasă, dar care doare atât de tare.

Mi-e frig. Iarăși mi-e frig. E Aprilie și eu tremur de frig. Știu că vine răul din nou când eu tremur de frig când ar trebui să îmi fie cald.

E ca un cerc în care mă învârt din nou și din nou, fără cale de ieșire. Câteva momente care mi se repetă mereu în minte și de care nu mă pot desprinde. Senzații, mirosuri, melodii, oameni, sentimente. Toate de multe trecute, toate în afara cercului meu. De mult uitate și la fel de dureroase în fiecare zi. Din nou și din nou, prinsă între patru pereți care se apropie din ce în ce mai mult de mine.

Se apropie totul de sfârșit. Ce fel de sfârșit, nu știu. Bun, rău, sfârșitul e întotdeauna greu. Și mi-e atât de frică de sfârșitul ăsta că-mi vine să mă ascund sub o pătură și să nu mai ies de-acolo niciodată. În special în seara asta, când mi-e greu.

Se lasă lumea pe mine din nou. E senzația aceea că ești prinsă sub ceva de sub care nu poți ieși. Și-mi vin în minte câteva momente în care nu mai eram prinsă și mă urăsc pe mine că doar atunci mă simțeam liberă.

Nu știu ce nu e bine. Totul e frumos, și totuși nimic nu e bine. Mă presează tot. Dacă aș putea, aș fugi. Dar la naiba, nici să fug nu pot.

Mă gândesc din ce în ce mai mult la asta. Să fug și să las totul în urmă. Să-mi pun câteva haine într-o geantă și să fug naibii de-aici. Să nu ma mai uit în spate niciodată. M-aș descurca cumva, știu că aș face-o. Sau poate că nu aș face-o și când aș obosi de atâta fugă, m-aș întoarce înapoi. Și-atunci n-aș mai găsi nimic la care să mă întorc și aș fi prinsă din nou într-un cerc.

E senzația aia că nu știi pe unde să scoți cămașa. Că nu mai poți să respiri și că te trage ceva în jos. Că ai vrea sa dormi tot timpul și că ești prinsă într-un singur loc, în afara căruia nu mai există nimic. În momentul acesta există doar senzația asta.

E atât de claustrofobic locul ăsta. N-ar trebui să fie așa. Fiecare loc are și o portiță de scăpare. Numai locul ăsta nu. Sau poate că există, dar are un lacăt nou. Poate că nu mai vrea să mă ajute să ies. Poate nu mă mai lasă.

Nu prea știu. Nici nu-mi arde să încerc să înțeleg. Mi-ar plăcea tare mult, extrem de mult, să fiu o persoană nouă. Să-mi șterg câteva amintiri în momentul acesta și să șterg o parte din mine. Ar fi atât de ușor.

E al naibii de urâtă senzația asta. Atât de urâtă că aș vrea să îmi smulg inima din piept. Aș vrea să-mi smulg fiecare organ din mine până când nu ar mai fi nimic rămas din mine. Doar puțină piele și un schelet.

E mai rău decât atunci când eram mică și mă loveam la picior. Atunci măcar puteam plânge. Îmi curgeau râuri întregi de lacrimi pe față și totuși eu zâmbeam și râdeam. Poate asta a fost greșeala mea. Poate că atunci trebuia numai să plâng. Poate dacă învățam să plâng de mică mi-ar fi fost mai ușor acum. Însă nici să plâng nu pot. Parcă mi-au secat lacrimile. Nu știu. Aș vrea să plâng cu sughițuri, dar nici asta nu pot face.

NU POT FACE NIMIC ȘI E GROAZNIC E GROAZNIC E GROAZNIC.

Măcar de m-ar lăsa toată lumea în pace. Să nu aud de nimeni, asta aș vrea. Să fiu singură undeva departe, doar eu și cu mine, pentru câteva zile. Și-atunci aș căuta mulțimea. Pentru că așa-s eu. Vreau întotdeauna ce nu pot avea și atunci când am ce vreau, nu-l mai vreau. Vedeți, tot ca un cerc. Revin mereu la cercuri care mă țin captivă. Pereți și cercuri. Cercuri și pereți. Nu mai știu combinații.

La naiba, nu mai știu nimic. NIMIC.

Vă rog să mă lăsați în pace. E prea mult.

În vârful dealului

Aveam de gând să postez altceva. Am pregătit ceva editat, corectat, scris cu substanță. Ceva ce merită postat după ce nu am mai intrat pe blog de mai bine de o săptămână. Însă n-am chef să postez așa ceva astăzi.

Mi-am făcut datoria astăzi. Mi-am vizitat școala, am dat un concert ad hoc, mi-am studiat piesele, mi-am scris articolul, am făcut ce trebuia să fac. Dar deja nu mai pot să fac numai ce trebuie să fac. Războiul acesta între ce știu că ar trebui să fac și ce vreau să fac nu se mai termină și devine din ce în ce mai greu pe zi ce trece. N-am chef să scriu ceva bun, n-am chef să deschid mai întâi o pagină de Word, să mă chinui să scriu ceva aproape perfect, să editez și să ating un anumit nivel de perfecțiune imaginară. N-am chef. Vreau ceva necontrolat, ceva necitit, ceva needitat. Ceva ce vine din inimă și pleacă direct spre voi, fără nici o barieră.

Am găsit melodia asta azi și trezește în mine o mulțime de sentimente. Nu știu de ce. Este sublimă, într-adevăr. Îmi amintește de ceva ce nu am trăit încă și este un sentiment mai urât decât dacă mi-ar fi amintit de ceva ce am trăit. Cred că, de fapt, îmi aduce aminte de toate lucrurile care îmi lipsesc. Sau de lucrurile pe care le am și de care îmi este, totuși, al naibii de dor. Nu știu.

Nu prea știu nimic, sinceră să fiu. Știu că mi-e dor de libertate. Mi-e dor să nu urmez un program. Mi-e dor de spontaneitate. Mi-e dor să vreau ceva ce nu ar trebui să vreau. Mi-e dor să fiu la marginea dealului și să nu-mi fie c-am să cad. Și mi-e dor, mai ales, să nu-mi fie dor și să nu am gândurile astea.

Știi momentul ăla când asculți o melodie și trezește în tine gânduri și sentimente și trăiri de mult uitate și simți că nimic nu este în regulă și că totul este sublim în același timp? Mda, cam așa e cu melodia asta.

Îmi vine să înjur. Nu știu de ce. La fel cum dimineață îmi venea să plâng când m-am trezit. Nu știu de ce. Îmi venea să mă pun în fund și să plâng așa cum o făceam când eram mică și nu vroiam să merg la grădiniță. Ah, grădinița! Ce bine era!

Mi-ar plăcea să mă ridic de pe canapeaua asta în momentul ăsta și să plec. Să mă ridic și să plec, să alerg fără să țin cont de nimic. Dar oare aș avea spre ce alerga? Sau aș alerga doar de ceva, cum fac în fiecare zi?

Poate c-ar trebui să o fac. Să mă ridic și să plec. Mă gândesc la asta mai des decât ar trebui. Dar sunt atât de multe lucruri care mă țin în loc în momentul ăsta… Atât de multe!

Scriu din ce în ce mai mult zilele astea. Scrisul e liber, nu mă ține nimic în loc când scriu. Pot să scriu fără program și nu trebuie să țin cont de nimeni și de nimic. Dacă viața mea ar fi la fel cum mi-e și scrisul, mi-ar fi mult mai simplu.

Nu corectez nimic. N-am să corectez nimic din ce-am scris. Nici nu mă interesează dacă va citi cineva lucrul acesta. E ad hoc și-mi place. Nu prea mai ies din limitele impuse de viață zilele astea. Mă agăț, deci, de ce pot. De data asta, de blog.

Mi-e somn. Vă las melodia. Și niște gânduri fără rost și fără centură. Noapte bună!

Ploaie de gânduri

Plouă. De dimineață picături cad încontinuu din cer, de parcă tot Universul ar fi supărat. Soarele refuză să iasă, să răzbească. Cum îmi puteți spune că trebuie să strălucesc dacă și soarele refuză să o facă astăzi?

E prea întuneric, prea frig. E vânt peste tot, prin toate colțurile lumii. Și picăturile de ploaie sunt peste tot. Cade tristețe din cer astăzi. E peste tot, mă înconjoară și nu mă lasă să văd lumina.

Drumul e pustiu. Sunt prea mulți oameni astăzi și totuși nici unul. O mare de oameni și eu sunt singură printre ei. Până și umbra mea a plecat azi, m-a lăsat singură. Astfel aș fi știu că e cineva cu mine, dar astăzi sunt complet singură.

Mintea îmi este plină de gânduri nerostite. Mi se învârt prin cap și refuză să se liniștească. Aleargă peste toți neuronii mei, peste inima și corpul meu și lasă semne peste tot. Mă adâncesc din ce în ce mai tare în marea mea de gânduri și nu pot să îmi adorm mintea. Încerc să prind măcar un gând, dar sunt prea multe și eu sunt prea obosită. Alerg peste un deal de gânduri și mă dor picioarele, mă dor atât de tare! Măcar de-ar fi cineva să mă împingă de la spate, să îmi spună că pot să o fac.

Mint din ce in ce mai mult. Fără motiv. Confund realul cu abstractul și îmi creez o lume imaginară în minte, una în care eu sunt o persoană puternică și este soare peste tot. Îmi este frică să îi las pe ceilalți să vadă norii negrii ce mă înconjoară. Mi-e frică să nu prefere soarele, să nu considere că au avut parte de prea multă furtună.

Nu mai pot stăpâni nimic. Nici măcar pașii nu îmi sunt stabili acum. Îmi sunt din ce în ce mai șovăitori, pe măsură ce se apropie. Dar ce se apropie, până la urmă? De ce îmi este atât de teamă? De mine? De tine? De voi toți? Nu știu…

Mii de melodii care dor. Mii de gânduri pe care nu le pot pune în ordine. Mii de sentimente captive într-o minte mult prea obosită. Mă apasă orice astăzi. Parcă mi s-a așezat lumea întreagă pe umeri și nu pot să car atâta greutate. Am obosit. Mi-e greu să mă car și pe mine, d-apăi o lume atât de mare. Mii de senzații și oameni și sentimente și gânduri și picături și unde au plecat toate? Veniți înapoi, voi nu vedeți? Voi chiar nu vedeți că mă lăsați toți singuri și că nu pot? E greu, e mult prea greu. Eu nu vă pot ține pe toți. Nu vă pot prinde, nu mai alergați. Nu mă lăsați în urmă, Doamne, nu mă lăsați aici singură. Nu, nu, nu-mi întoarce-ți spatele. Nu mă lăsați în marea asta singură. Eu nu știu să înot, mă încurc în valuri care mă trag la fund. Vin furtuna, norii sunt din ce în ce mai grei, vântul ustură și soarele nu e nicăieri.

Îmi fuge pământul de sub picioare. Alerg din ce în ce mai repede și nu mai pot. Nu mai pot să respir, nu mă mai țin picioarele. Dar nu am altă variantă. Măcar de aș știu după ce alerg, dar nici asta nu știu. Nu mai știu nimic. Nu mai știu ce e real și ce nu este. Nu mai știu cine sunt, cine am fost și cine voi fi. Măcar de aș ști unde mă îndrept, dar nu îmi pot convinge gândurile să îmi spună unde să mă duc.

Dar stai! Uite! Se vede ceva! Se vede un Castel. Mă opresc o clipă care durează cât un mileniu. Încerc să îmi aduc aminte de ce m-am oprit, dar gândul îmi scapă înainte de a-l prinde. Întind mâna spre ceva, o idee abstractă, un sentiment de mult uitat. O rază de soare îmi joacă pe mână. Mă uit din nou la Castel. E prea sus, e mult prea sus. Trebuie să trec de un deal, dar e prea mult de urcat și e mult prea abrupt drumul. E plin de pietre ascuțite și picioarele-mi sunt deja rănite. Sunt o rană deschisă care refuză să se închidă.

Mă uit în jurul și nu văd nimic. Nu mai văd pe nimeni. Sunt doar eu și Castelul, dar drumul mă oprește. Și totuși, când m-a mai oprit pe mine vreodată un drum abrupt? Încep să alerg înainte de a mă putea răzgândi. Trebuie, trebuie să ajung la Castel. Acolo totul e bine. Acolo mă așteaptă liniște și soare. Acolo mă aștept eu pe mine. Doamne, de-aș ajunge o dată!

Alerg, dar mi se pare că Castelul se îndepărtează din ce în ce mai tare. Vântul îmi biciuie fața, ploaia îmi intră în ochi, fulgerele mă spintecă. Și continui să alerg. Pe lângă mine trece o fantasmă, o fetiță cu păr lung și ochelari roșii. Sunt, este, am fost. Nici nu mai știu. Încerc să întorc capul după ea, să mă mai uit o dată la ce a trecut pe lângă mine, la ce am pierdut. Dar mi-e frică că va dispărea Castelul. Continui să îmi mișc picioarele. Mă îndrept spre o idee abstractă, pe care s-ar putea să o pierd imediat ce dau să o înșfăc.

Nesiguranță. Nu mă simt sigură. Nu știu dacă pot să o fac. Nu credeam că va fi atât de greu. Pietrele sunt mult mai ascuțite decât credeam, dealul prea abrupt. Plămânii îmi ard, picioarele nu mi le mai simt.

Uite, altă fantasmă! O senzație de fericire. Un râset, o lacrimă de fericire, un sărut interzis. Căldură, are gust de ciocolată caldă și vin fiert. Pasul îmi șovăie. Și dacă m-aș întoarce înapoi, la ce a fost? La siguranță și la eu cea de ieri?

Și totuși, continui să alerg. Mă apropii. Pot să văd Castelul din ce în ce mai clar. Radiază lumină. E ca Soarele.

Doamne, ce n-aș da să mă odihnesc, măcar pentru o secundă…

Pe lângă mine trece încă o amintire din trecut. În fugă și ea, să n-o prind. Nu-mi dau seama dacă este o amintire bună sau rea. E acolo, un moment pe care știu că l-am trăit și pe care l-aș mai retrăi, dar nu merită să mă întorc din drum pentru ceva ce nu știu sigur că merită.

Dar uite, pot vedea porțile Castelului. Sunt din aur. Atât de frumoase, atât de reci, atât de impunătoare. Alerg din ce în ce mai repede. Mi-e dor, mi-e frică, mi-e foame. Îmi este. Nu știu ce, dar îmi este. Simt tot, și totuși nimic. Știu doar că trebuie să ajung, uite, se apropie, da, hai, poți. Parcă e mai cald aici sus. Poate ți-e ție cald. Uite cât ai urcat, hai, hai că poți, mai ai un pic, nu te opri acum.

Ajung la poartă. Mă uit la ea și parcă e prea mare. E prea luminoasă, prea frumoasă. Șovăi pentru o secundă. Mă uit înapoi și aproape că leșin. Pot vedea toată lumea gri de aici sus. Pot vedea tot. Toate fantomele, toată durerea, toate gândurile nerostite. Fiecare melodie ce doare. Mișcare, lumină, toate înconjurate de un întuneric greu de pătruns. Urâțenie. Mă întorc spre poartă. O împing, dar nu se clintește. Îmi pun tot ce mi-a rămas în mine și împing, mă las pe ea, îi dau cu picioarele, o înjur. Dar nu vrea să se miște. Nu-mi rămâne decât o opțiune. Să sar peste ea. Dar e prea înaltă, și nu vreau să o murdăresc cu mâinile mele murdare, astinse de viață și de tot ce-i urât. Și totuși nu mă pot întoarce înapoi, acolo jos. Aici e lumină, măcar o rază de soare. Ceva mic, dar este. Acolo jos nu mai este nimic, e un gol infinit.

Pun un picior pe poartă și mă trag în sus. Apoi încă unul și încă unul. Mă agăț cu mâinile de poartă, așa cum fac mereu. Mi-e frică că voi cădea, dar continui să mă urc pe poartă. Mă ustură tălpile și mâinile îmi sunt bătătorite. Aurul ăsta, frumusețea asta doare. Dar continui să urc și ajung la vârful porții și îmi vine să țip. Nu îndrăznesc încă să mă uit în jos, să văd ce ascunde curtea aceasta. Cobor încet de pe poartă, respir adânce și mă întorc.

E acolo. În toată gloria lui, Castelul. E vopsit în alb. Înalt, impunător, cu o arhitectură complicată. Dar e acolo și Doamne, ce obosită sunt. Dar mi-a mai rămas un pic de drum și încep să merg și sunt mai singură ca niciodată dar nu contează, pentru că sunt Acasă. Într-un loc necunoscut, fără trecutul meu, fără legături și locuri îmbibate de alte persoane.

Urc pe treptele Castelului și sunt toți acolo. Nu, Doamne, nu poate fi adevărat. Sunt toți acolo și îmi vine să plâng. Nu de ușurare, nu de fericire. De frustrare. Am vrut să fug de ei, dar m-au urmărit. Sunt peste tot, chiar și în locul acesta cald și luminos. Pătează albul Castelului.

Văd o intrezărire de păr grizonat, ochi răi. Ochi albaștri spălăciți. O mână prea grasă. Un gât rănit, ca al meu. Un cercel în ureche și păr lung. Mă uit la ei toți în timp ce urc scările și îmi vine s-o iau la fugă, dar știu că tot degeaba ar fi. Ei m-ar urmări peste tot. Sunt parte din mine. Toți. Sunt persoana care urcă scările acestea din cauza lor.

Stau și mă așteaptă. Cuminți, spășiți, nerăbdători.

Ce mai vreți de la mine? De ce nu mă puteți lăsa în pace? Vreau doar o clipă de liniște. Atât. Un ceai cald și o pătură, un somn bun și gânduri puține. Lăsați-mă, plecați, fugiți! Lașilor!

Ajung la capătul scărilor. Nu mă mai simt pe mine. M-am lăsat undeva pe drum. Și totuși, trebuie. Mă uit în ochii fiecăruia și nu-i văd numai pe ei. Mă văd pe mine, acel eu care am fost pentru fiecare dintre ei. Mă uit la ei și nu schițez niciun gest, dar ei o fac. Atunci se întâmplă imposibilul. Se lasă toți într-un genunchi. Își lasă capul în jos și atunci am înțeles. Nu au venit aici să mă bântuie. Sunt aici pentru mine. Să mă slujească pe mine, să-mi dea putere, să mă facă să urc din ce în ce mai sus.

Îmi îndrept spatele și, cu ultimele puteri, deschid ușa Castelului. Îi las pe toți îngenunchiați și zâmbesc.

Am câștigat…

Recenzie: ”Nume de cod: Verity” de Elizabeth Wein

nume-de-cod-verity_1_fullsizeDetalii tehnice:

Autor: Elizabeth Wein

Editura: Epica

Pagini: 384

Format: 137×203

Descriere:

11 oct. 1943

Un avion spion britanic se prabuseste pe teritoriul Frantei ocupate de nazisti. Pilotul, o tanara, si pasagera care o insotea erau cele mai bune prietene.

Una dintre ele a scapat ca prin urechile acului, cealalta a pierdut lupta chiar inainte de a o incepe. Cand Verity e arestata de Gestapo, este sigura ca nu are nicio sansa. Ca agent secret capturat pe teritoriu inamic, traieste cel mai crancen cosmar al oricarui spion. Nazistii care o interogheaza ii pun in fata o alegere simpla: ori isi destainuie misiunea, ori suporta o executie sinistra. Vor obtine adevarul de la ea. Insa nu va fi cel la care se asteapta ei. In timp ce-si intretese complex marturisirea, Verity isi dezvaluie trecutul, cum s-a imprietenit cu Maddie, pilot de avioane, si in ce conditii a parasit-o pe Maddie in epava avionului prabusit. Pe fiecare noua bucatica de hartie, Verity se lupta pentru viata ei, expunandu-si vederile despre curaj si esec, ca si speranta nebuneasca de a se intoarce, totusi, acasa.

Dandu-si la schimb secretele va fi oare de ajuns ca s-o salveze din ghearele unui dusman nemilos si crud? Sfasietoare si magistral scrisa, Nume de cod: Verity este povestea unei prietenii de neuitat, infiripata sub amenintarea raului suprem.

Mulțumesc librăriei online Librex pentru această carte minunată!

Recenzie:

Am terminat cartea aceasta acum câteva zile, dar îmi este încă foarte greu să vorbesc despre ea. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ba dimpotrivă. Mi-a plăcut atât de mult, încât de fiecare dată când am încercat să scriu această recenzie, gândurile mi s-au împrăștiat și o mie de sentimente m-au invadat. Voi încerca de data aceasta să scriu o recenzie cât mai coerentă.

Nume de Cod: Verity” este una dintre cărțile pe care le un momentdat toată lumea le citea. În afară de mine, bineînțeles. Am petrecut mai bine de doi ani dorindu-mi să o citesc, anticipând, parcă, cât de mult îmi va plăcea. Și iată-mă acum, încercând să îmi exprim gândurile într-o recenzie care să îmi convingă cititorii să o citească.

Nu vă pot descrie în cuvinte cât de mult iubesc această carte. O parte din mine nu va trece niciodată peste ea. Povestea și-a lăsat o amprentă atât de puternică asupra mea, încât atunci când voi avea 60 de ani, probabil că romanul se va găsi în biblioteca mea, scorojit și îndoit din cauza multelor dăți în care am citit-o. ”Nume de cod: Verity” nu mă va părăsi niciodată.

Chiar dacă știam că este o carte bună, nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. Sunt o mare fană a romanelor de război și am citit numeroase cărți de genul acesta la viața mea și deși toate mă impresionează, rar senzația aceasta de uimire și de dragoste față de o carte durează mai mult de o săptămână.

Experiența acestei cărți a fost foarte intensă și cât se poate de reală. Îmi era dor de o carte care să mă facă să mă implic atât de tare în poveste și să simt că trăiesc totul alături de personaje. Cartea m-a răpit, parcă, de la început și nu m-a eliberat nici după ce am terminat-o. Gândindu-mă înapoi la ea, de-abia mă pot abține să o încep din nou. Dar mă consolează gândul că pe săptămâna viitoare ar trebui să primesc volumul doi al acestei seriei.

Nume de cod: Verity” este o carte incredibilă, fără doar și poate. Pur și simplu incredibilă, în adevăratul sens al cuvântului. Are toate datele necesare pentru a deveni vocea unei generații, cartea la care ne vom uit toți peste 20 de ani și ne vom aminti de anii adolescenței. Începând de la poveste, până la cel mai nesemnificativ personaj, totul la această carte mi s-a părut perfect.

Voi începe prin a vă vorbi despre poveste, care m-a impresionat până la lacrimi. Extrem de bine scrisă, povestea ne vorbește despre acte de curaj și omenie, despre prietenie și încredere, dar și despre rău și suferință. Povestea pe care cele două naratoare ne-o spun este una cu adevărat emoționantă, nu numai pentru că reușește să capteze foarte bine atmosfera războiului, ci și pentru că arată felul în care acesta afectează viețile unor oameni nevinovați. Prima parte a cărții mi se părut cu atât mai emoționantă și mai tulburătoare cu cât personajul principal, Verity, ne povestește prin ce trece ea și la ce chinuri este aceasta supusă de către Von Linden. A doua parte a cărții este mult mai captivantă, pentru că urmărește încercarea lui Maddie de a-și salva prietena cea mai bună din ghearele Naziștilor.

Spusă cu o ușurință și o naturalețe incredibile, povestea este presărată cu scene șocante, tulburătoare, emoționante, chiar și amuzante. Atât Verity, cât și Maddie, dau mereu dovadă de curaj în fața pericolului, în același timp rămânând fidele una alteia. Asta m-a emoționat cel mai tare. Sacrificiile și actele de curaj pe care acestea le fac pentru prietenia lor, dar și finalul tragic al poveștii lui Verity și a lui Maddie.

Deși povestea este destul de tulburătoare, cartea nu este deloc apăsătoare. Aventurile celor două prietene captivează cititorul, făcându-le să se atașeze de ele foarte tare. În afară de asta, cartea este scrisă într-un stil destul de relaxat, sarcasmul cu care Verity vorbește despre chinurile prin care trece fiind de-a dreptul amuzant uneori. În spatele acestui sarcasm, totuși, se ascund frica, oboseala și neputința personajului principal, dovezi clare că ea este umană.

Ceea ce mă aduce la un alt punct forte al cărții: personajele. Cele două personaje principale, ca toate personajele, de altfel, sunt foarte bine conturate și au caractere foarte puternice. Personajul meu preferat este, cu siguranță, Verity. M-a cucerit cu loitalitatea ei, cu umorul total nepotrivit uneori, cu devotamentul față de misiunea ei, dar și cu caracterul ei puternic și mândru. Faptul că ea a refuzat să se dea bătută chiar și în cele mai grele condiții a fost o adevărată lecție pentru mine.

Cât despre Maddie, ea este foarte diferită față de Verity, dar tot mi-a plăcut mult de ea. La rândul ei, Maddie este o femei puternică, loială, devodată, grijulie și foarte devotată. Deși cele două prietene sunt foarte diferite, ele se completează și formează o prietenie foarte frumoasă, care rezistă chiar și în timpurile grele pe care războiul le aduce asupra Angliei.

Scrisul lui Elizabeth Wein mi-a plăcut extrem de mult. Are ceva care atrage. Un ușor umor negru, o cursivitate aparte și un realism uneori tulburător. Personajele ei sunt create cu inteligență, povestea este foarte complexă și emoționantă, iar detaliile istorice despre război sunt foarte bine puse la punct, la fel ca și detaliile tehnice despre avioane.

Așa cum am spus, cartea reușește să capteze atmosfera războiului foarte bine. Am putut, parcă, să aud avionele trecând deasupra casei mele, dar și să simt frica paralizantă de a ști că bombele cad în celălalt capăt al orașului. ”Nume de Cod: Verity” este una dintre cărțile de război care spun adevărului fără menajamente, cu riscul de a tulbura și de a șoca cititorul, lucru pe care eu l-am apreciat enorm.

Nume de cod: Verity” este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum. Greu de lăsat din mână, povestea vorbește despre curaj, loitalitate, prietenie și iubire. O aventură captivantă, care te va ține cu sufletul la gură și nu te va lăsa să dormi. Una dintre poveștile care vor răsuna mult timp de-acum încolo!

Nptă: 6 stele din 5