Ce se întâmplă atunci când capitulezi?

Devine din ce în ce mai greu să mă concentrez pe scris. Sau, mai degrabă, pe subiectele despre care vreau să vorbesc. În mine s-au adunat atât de multe gânduri, trăiri și experiențe, care au dus la atât de multe lecții, lucruri pe care vreau să le împărtășesc, încât îmi este greu să mă axez pe un singur lucru. Când totul pare atât de important, ce are prioritate?

Mă gândesc foarte mult în perioada aceasta la mine. La alegerile mele, la motivele pentru care le-am făcut, la viața mea în general. Încerc să mă observ mai des, să fac fiecare pas cu un motiv, să nu pierd nici un moment. Mi se pare că am pierdut mult prea mult timp deja. Mă întreb aproape zilnic… oare câți ani au zburat pe lângă mine luptându-mă cu mine, nefiind în stare să accept inevitabilul și luptând cu morile de vânt?

Îmi vin în minte momente din trecut. Reiau în capul meu filmul tuturor celor întâmplate, și mă gândesc la cum era viața mea anul trecut pe vremea asta. Cât de mult mă chinuiam, și cât de mult mă luptam cu anumite lucruri cu care nu ar fi trebuit să mă lupt. Cum încercam să țin în viața mea lucruri care încercau cu disperare să plece. Câtă luptă am dus cu mine și cu ceea ce îmi țipa universul!

Bianca de anul trecut… ce poveste! Cum să pui toate aceste lucruri în cuvinte? Cum să descrii acele experiențe unor persoane care nu le vor înțelege? Cum să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că altfel nu se putea? Că dacă nu ai fi trecut prin toate aceste lucruri, nu te-ai fi trezit la realitate, nu ți-ai fi dat seama niciodată că poți alege cine să fii, ce să faci și cum să reacționezi. Înainte ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca totul să se năruie.

Câtă durere, câtă suferință și cât zbucium. De cele mai multe ori mă întreb cum am suportat toate lucrurile acestea și cum de mă aflu încă aici, cumva sănătoasă, pe o cale bună spre a mă regăsi și a fi cine trebuie să fiu. Cât de neîmpăcată cu mine am fost ani de zile! Trei ani de zile, un an jumătate în special în care am țipat prea mult fără să mi se răspundă.

M-am luptat cu inevitabilul ani de zile. L-am mirosit, aproape. L-am știut de la început, și totuși, am tras de tot destinul meu pentru a-l evita. Cu ce preț? Cu prețul durerii, a suferinței și a neîmpăcării cu sine. A zilelelor pierdute într-un zbucium pe care acum nu îl mai recunosc și care nu îmi mai este obișnuință. Amintirea zilelor, săptămânilor și a lunilor petrecute în pat, plângând, nemâncând, țipând, cerând, îmbătându-mă cu semne cât de mici, este acum o ceață pe care cumva o mai simt, dar care se îndepărtează din ce în de mai tare.

Ce faci cu tot ce a fost? Asta mă întreb cel mai des. Ce faci atunci când stai drept în fața furtunii, și o lași să plece? Te uiți la ea, la cât de mare a devenit, și de data aceasta îi îngădui să se îndepărteze, fără să mai alergi după ea. Și ce faci cu ideea că ai luptat atât de mult pentru ea, și ai ajuns la momentul în care nu mai poți? Lași armele jos și lași lupta să plece, așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Capitulezi.

Dar oare chiar asta faci, dacă somnul ți-a devenit mai liniștit, dacă cumva începi să râzi mai cu poftă, dacă poți cumva să privești cu speranța că vei ierta la un momentdat? Că te vei ierta.

Cât de lung este drumul! Și câte lucruri nespuse, adunate într-un corp de 1.68 care n-a știut niciodată cum să se protejeze și cum să aibă grijă de el. Câte obiceiuri toxice pe care trebuie să le schimb. Da, obiceiuri care nici nu mi-am dat seama că s-au format și care, cu toate acestea, mi-au controlat întreaga viață.

Viața, se pare, este o sumă a unor obiceiuri pe care nici nu le conștientizăm, până încep să ne ucidă.

Nu am mai cântat la vioară de mai bine de o lună, și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Îmi îndop creierul cu cărți de specializare despre psihicul uman și despre tot ce înseamnă asta. Mă hrănesc cu toate lucrurile care mă fac să mă orientez spre o Bianca în ochii căreia pot să mă uit și să spun ”Da, îmi place de tine!”

Nu a fost, nu este și nici nu va fi ușor vreodată. Este un proces continuu, care influențează toate aspectele din viața mea. Până și blog-ul acesta va fi influențat de evoluția aceasta, pentru că o dată ce începi, nu te poți opri la ceva. Nu poți lua cu tine nimic din vechea viață care îți făcea rău, decât dacă respectivul evoluează în aceeași direcție cu tine.

Există destui oameni care nu înțeleg ce îmi trece prin minte și ce se întâmplă cu mine, dar nici nu contează. Bineînțeles că doare, dar dacă pierzi respectul celor care pretind că te iubesc, înseamnă că evoluția ta este deranjantă în ochii lor, și că sentimentele lor maschează alte lucruri.

Îmi este greu să explic ce se întâmplă cu mine. Tot ce am scris pare vag, dar poate este din cauza faptului că rar poți scrie în timpul acțiunii. Dar va veni și vremea când voi fi pregătită să vorbesc despre tot în detaliu. Până atunci, va trebui să continui să lucrez la mine.

Am avut două iubiri, și am capitulat în fața ambelor. Le-am lăsat să plece atunci când a trebuit să aleg între a mă ține cu dinții de ele și a mă pierde de tot, sau a mă ține cu dinții de mine și a le pierde pe ele. Iar dacă am ales ultima variantă, asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare.

Pe curând,

Bianca

Început de viață

Există multe lucruri care îmi plac în viață. În general, mă bucur de lucrurile mici, pentru că mi-au lipsit cel mai mult. Momentele acelea ce par a fi banale, dar care fac viața să pară cu adevărat extraordinară. Să mă plimb prin Amsterdam o zi întreagă. Să beau o cafea și să citesc într-o librărie pe care o iubesc. Să mă uit la copaci în timp ce mă plimb. Să merg cu trenul, și să mă uit pur și simple pe geam. Să nu mă grăbesc, și să nu mă ascund. Să fiu complet transparentă despre intențiile, dorințele și nevoile mele. Complet transparentă în ceea ce privește persoana mea.

La fel de bine, există și destule lucruri care îmi lipsesc. De cele mai multe ori, totul se rezumă, din nou, la lucrurile mici din viață. O îmbrățișare, un sărut, o vorbă bună. Am ales calea aceasta și mi-am asumat, însă de multe ori îmi doresc să fi avut acces continuu la ele. Să fi fost aceleași personaje, dar un scenariu diferit.

Toate lucrurile acestea mi-au lipsit toată viața. M-am hrănit cu momente grandioase, cu realizări la care unii nici măcar nu visează. Am făcut tot ce am dorit, pentru că am putut și pentru că am muncit. Însă, în tot jocul acesta, am pierdut ceva mult mai important: viața însăși, de care mi-a fost foarte dor și pe care, poate, nici măcar nu am cunoscut-o cu adevărat până acum.

Dar cel mai mult mi-a fost dor să fiu eu. Să fiu persoana care să se bucure de tot ce oferă viața, oricând și oriunde. Cumva, reușeam să o fac în trecut, dar când am plecat de acasă, nu am mai reușit. Momentul acela a produs o schimbare ușor iremediabilă în mine. Bineînțeles, este firesc ca atunci când îți iei viața în mâini, să te schimbi ca persoană, dar aici a intervenit greșeala mea. Am considerat că viața și schimbarea din mine trebuie să fie după un anumit tipar, după niște reguli nespuse, dar induse de tot parcursul meu de până atunci.

14 ani de zile, au trăit în mine două persoane. Sau, cel puțin, așa simt acum. Cea care eram în exterior – violonista Bianca care nu se oprea niciodată, căreia îi păsa numai de cariera ei și care nu zicea nu niciodată. Și Bianca cea din interior, un copil speriat, o adolescentă stresată, o tânără depresivă. Persoana care visam să fiu era înăbușită de comportamentul pe care trebuia să îl am în viața de zi cu zi, iar acesta era bazat pe țelurile și valorile impuse de ceilalți. Pe aprecierilor lor – mă hrăneam cu acestea, pentru că de mine îmi plăcea prea puțin ca să mă mulțumesc cu părerea mea despre mine.

Trăiam cu Bianca de zi cu zi și cu cea din imaginația mea, persoana ce voiam să fiu. Am trăit în stilul acesta cel puțin trei ani de zile, și în tot timpul acesta, ceva era mereu deranjant la mine și la viața mea. Îmi programasem un fel de gândire și de comportament care se conforma standardelor pe care mi le-a impus lumea muzicii, talentul meu și așteptările celorlalți de la mine. Mi-am format toată viața pe baza acestor trei considerente.

E frumos să ai un talent la care să fii bun, care îți poate aduce faimă, bani, călătorii, o viață diferită, de intelectual, care să te includă în cele mai bune cercuri. În elită. Dar apoi a apărut, încet încet, o altă Bianca, una care voia cu totul altceva, care avea nevoi diferite, care o făcea pe Bianca din viața de zi cu zi să fie depresivă, supărată, mereu tristă și să simtă o greutate imensă în a trăi în general.

Nu există ideologia de două persoane în una, decât dacă ne referim la tulburare de dublă personalitate. În general, oamenii au mai multe laturi și-atât. Problema este că, de cele mai multe ori, ignorăm cine suntem cu adevărat, sau alegem să fim o persoană greșită, diferită de ceea ce vrem noi să fim, influențați fiind de anumiți factori sociali. Iar eu, oricât de mult am crezut că sunt stăpână asupra persoanei mele și a alegerilor mele, pe zi ce trece îmi dau seama că nu a fost așa.

De-abia când mi-am dat voie să mă întreb ce vreau eu cu adevărat, am aflat că răspunsul este diferit de cel pe care l-am rostit mai bine de un deceniu. Când mi-am dat voie să mă trezesc dimineața și să aleg ce să fac cu ziua mea, cum să mi-o petrec și asupra căror lucruri să mă concentrez, atunci m-am îndreptat într-o altă direcție în fiecare zi. Iar când am căutat atent înăuntrul meu, mi-am dat seama câte capacități și talente am pe care le-aș putea dezvolta.
Și cât de bine este să aleg în fiecare zi cine să fiu! Am crezut o viață întreagă că lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat sunt în afara puterilor mele. Acum, îmi dau seama din ce în ce mai clar, că tot ce îmi doresc să fiu și să fac este la un singur pas distanță: acela de a alege, pur și simplu, să fac ceea ce îmi doresc.

Nu este ușor, recunosc. Am cântat la vioară 14 ani de zile. Mi-am setat mintea să fie acea persoană. Am avut vise, indiferent de cum le-am creat în mintea mea, de a fi muzician. Am un talent enorm pentru muzică, iar asta este cel mai greu de ignorat. Talent care știi că a fost oferit unui număr limitat de oameni. Cum să îl ignor? Cum să fii atât de inconștientă încât să ignori talentul acesta divin? Revino-ți, întoarce-te la școală, lasă prostiile, vioara te va face fericită, astea sunt doar prostii.

Mi se ridică tensiunea când mă gândesc la cuvintele asta, pe care le-am auzit din partea cuiva care ar fi trebuit să mă cunoasă mult mai bine de-atât. Mă gândesc în general la cât de mult curaj mi-a trebuit să spun, în sfârșit, că nu mai vreau, că eu nu sunt persoana pe care o vedeau toți în mine, și că eu sunt singura care poate decide dacă vreau sau nu să continui pe acest drum. Pentru că, la sfârșitul zilei, eu trebuie să trec prin toate încercările și să trăiesc cu această carieră. Nimeni altcineva.

Este un drum lung, dar frumos. De cele mai multe ori, mă simt liberă să aleg cine vreau să fiu. Mai sunt și zile în care nu mă dau jos din pat, pentru că tot ce mi s-a întâmplat până acum mă pune din nou la pământ. Însă, pe zi ce trece realizez că nu este atât de greu să te schimbi, și că a fi fericit, sau măcar mulțumit, este o alegere proprie, nu ceva ce îți oferă cineva în dar.

Cred că, mai mult ca orice, m-am săturat de depresia și de anxietatea care m-au urmărit aproape toată viața. M-am săturat să fiu nemulțumită cu mine și să scriu numai despre lucruri urâte. Îmi doresc să am un loc al meu pe internet care să inspire, să facă măcar o persoană să fie mai bună cu ea, mai mult ea însăși. Și îmi doresc, mai mult ca orice, să am parte de mai multe zile ca aceasta, în care viața să îmi amintească cât de frumos este să trăiești.

M-am trezit târziu, fără să mă gândesc la nimic altceva decât la mic dejunul pe care urma să mi-l fac. Fără zgomot inutil, fără senzația că îmi vine încontinuu să plâng, fără să mă gândesc cum să fac să vorbească din nou cu mine. Apoi m-am gândit la ce vreau să fac, și mi-am dat seama că vreau să fiu într-un tren, să merg la librăria aceea de lângă muncă, care se întinde pe trei etaje și are și o cafenea, să străbat fiecare raft cu privirea, să beau o cafea și să citesc. Să privesc Amsterdamul cu ochi de turist. Să mă duc la gară pe jos, prin aerul rece de toamnă, și să mă uit la soare. Să nu citesc pe tren, ca să mă pot uita pe geam și să admir peisajul. Să îmi beau cafeaua și să o savurez cu adevărat. Să îmi inchid telefonul și doar să mă plimb pe străzi. Să aleg ce gânduri să las să îmi străbată mintea. Să mănânc mâncarea mea preferată cu un prieten bun. Iar acum, să stau în acest moment, să mă bucur de un pahar de vin bun și să mă concentrez doar pe aceste cuvinte, pe ce vreau să transmit, și să mă hrănesc cu senzația de a face ceva care să mă facă să fiu mulțumită de mine, ceva ce îmi doresc.

Cred că, cel mai mult, mi-a fost dor de zilele acestea frumoase. Mi-a fost dor să nu îmi lipsească nimic.
Nimic în afară de tine, dar cred că totul este o chestiune de obișnuință. Însă, de altfel, nu mi-am dorit niciodată să mă obișnuiesc fără tine.

Și nici acum nu vreau.

Dar ce îmi doresc cu ardoare, este să învăț cum să îmi creez o viață care să se conformeze valorilor mele, care să nu deranjeze pe nimeni și, mai ales, o viață cu care să mă mândresc pentru că m-a făcut fericită.

Post iubire

Cum pui în cuvinte ceea ce nu poate fi spus? Cum deschizi Word-ul, jurnalul, telefonul, și începi să scrii tot ce nu ai curaj nici măcar ție să îți recunoști? Mi-am promis de atâtea ori că voi pune în cuvinte numai adevărul și nimic mai puțin, și totuși, când este timpul să o fac, îmi îngheață degetele, nu mai știu unde sunt literele și aș face orice altceva în afară de a rosti ceea ce simt că explodez dacă nu scot afară.

Miercuri, 9:30 dimineața. Stau la masa mea preferată din cafeneaua în care mi-am petrecut prea multe dimineți. Deja mi se pare că am dus acolo o viață întreagă. În mine trăiesc, încă, toate momentele de fericire și de tristețe pe care le-am vărsat și le-am lăsat la aceeași masă, unde le găsesc oricând. Aș vrea să fug de locul acela, dar nu pot. Este ca și cum ideea de durere îmi este deja atât de familiară, că acolo mă simt cel mai bine. Cumva păzită, cumva eu însumi.

Încerc să beau din cafeaua pe care mi-am comandat-o și să mă concentrez pe ce citesc. ”Homo Deus”, carte la care am râvnit mult și pe care aș mânca-o pe pâine, dimineața, la prânz, și seara. Dar nu reușesc să citesc, cumva cuvintele mi se par că zboară pe lângă mine. Citesc o propoziție, o mai citesc de vreo cinci ori, îmi impun să mă relaxez și să mă concentrez pe carte. Dar nu reușesc. După fiecare frază, mă uit afară și cad într-un vârtej de gânduri din care nu reușesc să ies. Mă gândesc să fug, să mă ridic și să plec.

Să plec de tot și să las totul în urmă, pentru că este prea mult. Și este de prea mult timp.
Mă uit la ceas la fiecare cinci secunde. Nu vreau să treacă timpul, nu vreau să mă ridic de la masă, nu vreau să dau ochii de ceea ce mă face să nu vreau să mă trezesc dimineața, și nici să mă culc seara, ca să nu vină ziua următoare. Și cel mai rău este că tocmai lucrul de care încerc să fug este cel spre care am alergat atâta timp.
14 ani de zile.

Să-l ia naiba de număr, paișpele ăsta, că are ceva în el.

Mă paralizează gândul că trebuie să mă ridic de la masă. Nu vreau să o fac și n-am mai vrut să o fac de multă vreme. Nu văd de ce m-aș ridica, când colo lumea pare imensă, totul pare posibil, iar eu sunt Bianca, cea cu care trăiesc în clipele dintre orele în care ea dispare. Bianca care zâmbește, râde, iubește, se vaită, ia pe toată lumea dragă la mișto că așa se exprimă ea, scrie, citește, se plimbă, bea cafea, și visează la ceva ce crede, printr-un absurd, că nu va putea avea niciodată.

Iar Bianca asta, cea care este atât de rar în mine, dispare complet atunci când se ridică de la masă și intră în acea cameră, unde de-odată nimic nu mai este posibil, totul pare fără sens, fiecare mișcare este infernal de grea.

Simt cum mi se ridică lacrimile în gât. Vreau acasă.

Mă gândesc încontinuu că nu mai vreau. Gândurile mă obsedează, se suprapun și mă copleștesc, nu mă lasă să trag aer în piept, la propriu. Simt cum mi se închide gâtul. Mă panichez mai tare, la fel cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. Încerc să mă abțin, să nu plâng în mijlocul cafenelei, dar nu reușesc. Vreau să mă ridic de la masă și să plătesc, dar nu mă țin picioarele. Mă simt împietrită de tot și de toate, simt că mă ține ceva mult mai mare decât mine în loc.
Mă gândesc că trebuie să vreau să plec, trebuie să mă duc, trebuie să mă ridic și să las bazaconiile, că vreau și pot și-mi place și sunt doar obosită, și și și și.

Dar nu pot. Și mă ridic de la masă, habar n-am cum, mă tot gândesc că trebuie să o fac, tot nu reușesc să respir, inima-mi bubuie în piept și nu aud nimic în jurul meu. Ies cumva din cafenea, ajung pe stradă și-o iau în direcția opusă decât cea în care ar fi trebuit să merg. Și simt același lucru pe care l-am simțit de-atâtea ori, doar că înzecit mai rău.

Pentru că ajungi la un punct în care se termină. În care simți că asta a fost, că dacă continui așa, ai să ajungi la nebuni, că nu te mai ține nici un minut. Însă să renunți este mult mai greu uneori, pentru că trebuie să renunți la imaginea ta, a lor, a tuturor celor ce-au crezut vreodată în tine, și trebuie să îți explici ție, și-apoi lor, că ceea ce ai văzut tu atât timp nu mai există acolo. Că, pe parcurs, ai pierdut ideea, ai pierdut speranța, ai lăsat visul să plece și că, dacă a plecat, nu a fost niciodată acolo.

Sunt pe-o stradă pe care mi se pare că o cunosc, dar nu știu în ce parte să o iau. Mi se pare că sunt complet singură pe lume, părăsită de oricine, fără de salvare, mă gândesc că din asta nu mai ies, nu am mai respirat de minute întregi, nu-mi simt picioarele, și mă ia o amețeală pe care n-am mai simțit-o niciodată. Mă gândesc, de fapt sunt convinsă, că acolo o să mor.

Și mă întristez și mai tare, pentru că simt lucrul care m-a făcut să trăiesc atât timp, mă va omorî într-un final. Dar cred că este firesc ca, după ce ai trăit atât de intens și atât de mult timp, să ajungi să mori repede, subit, fără să îți dai seama, și să iasă la suprafață o altă persoană. Dar cum o accepți pe aia nouă? Poți? Poți să o înlături pe cea veche, oricât de rău ți-ar face, și să o îmbrățișezi pe cea nouă? Să te convingi că absolut nimic în lumea aceasta nu este mai important decât tine însuți și decât sănătatea ta? Să îți spui că nu mai vrei niciodată să simți că mori. Să te întrebi de câte ori ai simțit asta pe parcursul anilor, și de câte ori ai ignorat. Sau de câte ori ai zis că îți place, doar ca să mulțumești pe altcineva. Sau de câte ori ai făcut doar pentru momentul de ușurare de după, doar ca să simți că poți, și nu pentru esența lucrului în sine. De câte ori ai fi vrut să fii cineva diferit, și nu ai avut curaj.

Vreau să vreau. Vreau să-mi placă. Dar atacurile mele de panică și depresia mea au avut din senin sens în momentul în care am ajuns acasă și m-am simțit ușurată, am simțit că asta a fost, că s-a terminat și că nu mai vreau să mă mint singură. Că trebuie să am curaj să îmi schimb percepția asupra întregii lumi și să las în spate tot ce mi-a fost vreodată familiar. Să mă jupoi de pielea asta, să uit aproape tot ce știu, și să compun o altă persoană, una care este cu adevărat fericită, împlinită și liniștită.

Cumva, mi se pare că greul de-abia acum începe. Mă simt ca și cum m-aș despărți de cineva după o relație de 14 ani (îți dau voie să râzi, am făcut-o și eu) și trebuie să mă obișnuiesc cu o viață nouă. Dar, cumva, sună bine. Sună ca și cum aș putea să fac totul și nimic. Ca și cum aș putea să aleg fix ceea ce mă face să fiu împlinită și să aduc la viață imaginile care mă liniștesc în serile când nu pot să adorm de stres că trebuie să fac ceva ce mă stoarce de orice energie.

Îmi este, încă, mult prea greu să vorbesc clar despre asta. Nici să gândesc clar nu pot. Seamănă că este o idee ireală, ceva ce niciodată nu se va întâmpla. Dar trebuie să îmi antrenez mintea să fie mai puternică decât emoțiile mele, pentru că dacă mă las pradă sentimentelor ce mă încearcă, o sa fac același lucru pe care l-am făcut mereu. Mă voi întoarce la lucrul care mă rănește doar pentru că este familiar și pentru că, uneori, doare mai tare să îl las în urmă.
N-am să las niciodată în urmă iubirea pe care i-am purtat-o 14 ani de zile. Dar am să o îngrop undeva, și o voi scoate la suprafață doar atunci când voi simți nevoia. Îmi voi canaliza dragostea spre ceva care mă va face să mă simt, în primul rând, liberă. Ceva în care să mă pot refugia atunci când totul în jurul meu se năruie.

Dar mai întâi vreau să-mi plâng dragostea pierdută. Pentru că asta și este, și mi-a luat aproape doi ani de zile să îmi dau seama că nu mai este acolo și că nu mai reușesc să o reaprind, oricât aș încerca.

Post iubire. Post tristețe. Post amărăciune și veselie. Post furtună și liniște. Post zbucium. Post Bianca care sper că nu va mai fi niciodată.
În prag de libertate. În prag de alegere proprie.

Furtună de gânduri

Este o dimineață răcoroasă ca oricare alta. Soarele strălucește pe cer, cerul este albastru, o briză ușoară completează scenariul. Aștept trenul spre Amsterdam cu o cafea în mână. Cât stau pe peron, inspir aerul dimineții și mă izbește mirosul atât de familiar. Mă gândesc la toate diminețile răcoroase pe care le-am petrecut în aceeași gară, așteptând același tren, cu o destinație complet diferită. La diminețile de fericire. Mi se învârt în cap diferite scene, se îngrămădesc să ia prioritate, aproape că le trăiesc pe toate. Sunt amețită de amintiri, senzații, emoții pe care mi le-am reprimat, și nu știu de ce să mă agăț ca să nu-mi fugă pământul de sub picioare.  

Nici nu știu ce vreau să scriu. N-am mai scris de atât de mult timp, încât tastele îmi par mai nefamiliare ca oricând. Mă gândesc mereu la scris, la cuvinte, la propoziții și la lucruri ce trebuie spuse. Mă trezesc în fiecare dimineață și-mi promit că azi voi scrie, dar niciodată nu o fac. Cum să scriu, când eu nici să gândesc clar nu reușesc? Fac lucrurile din pură inerție, așa cum le fac de ceva vreme, dar cu mai multă ușurință. M-am obișnuit cu lipsa mulțumirii, a bucuriei, a entuziasmului. M-am luat de mână cu rutina.  

Nu mă pot desprinde de toate imaginile din minte. De cel mai frumos loc de pe pământ, cel ce mi-a fost și-mi va fi mereu. Caut cu disperare de o zi întreagă toate melodiile care mi-au fost coloană sonoră atunci. Am două în minte pe care nu mi le amintesc neam, dar știu că mă dăduseră pe spate. Stau pe facebook jumătate de oră și mă uitat la toate postările mele de anul trecut ca să le găsesc. Și cu postările alea m-am văzut și pe mine, și pe tine, și pe noi toți, mi-am văzut viața de anul trecut. Mi-am văzut prieteni pierduți, senzații uitate, emoții reprimate, durere, fericire, entuziasm, libertate. Am văzut ce-a fost și poate nu va mai fi niciodată. Am retrăit totul prin prisma unor melodii, așa cum fac mereu. 

M-a întrebat ieri psihologul meu de ce am nevoie ca să fiu fericită. N-am știut decât să-i spun că de libertate am nevoie. Aia în are pot să-mi fac alegerile fără să-mi fie teamă de nimic. Fără să țin cont de nici o frică și de nici un eșec. Nu mai știu exact ce a încercat să-mi explice. Nu prea am ascultat-o ieri, nu am reușit. Chestia cu terapia e că, tocmai atunci când ai impresia că progresezi, dai înapoi și cazi din nou. Și poate niciodată nu vei fi pe linia de plutire în mod constant. Cine știe. 

Îmi dau seama că nu mai știu ce vreau să scriu, că mi s-au evaporat toate gândurile care au dat afară în seara asta.  

Ascult melodiile pe care le-am găsit de anul trecut. Mă gândesc la tot ce era atunci, la toată viața mea de-atunci, și cumva o invidiez pe Bianca de atunci. Era stabilă. Calmă. Mulțumită. Fericită. Iubitoare. Iubită. Constantă.  

Tot ce-am uitat să fiu eu acum.  

Mă gândesc și la perioada dinainte de a veni totul și mi se strânge inima de fiecare dată când îmi aduc aminte de zilele acelea. Totul a devenit un fel de ”înainte” și ”după”, și cred că mi-a fost mereu foarte frică să revin la perioada de ”înainte”, pentru că e anostă, și nu-mi plăcea persoana respectivăEra goală, cumva seacă. De fapt, nici nu am cum să fiu aceeași persoană, sau să îmi doresc să fiu aceeași persoană ca atunci, când știu că nu vine valul la fel cum s-a întâmplat atunci.  

E ora 1:36. Scriu de 10 minute fără direcție, la fel cum și parcă trăiesc de câteva zile. Am luat trenul până la urmă dimineață. Am citit, ca să-mi abat gândurile. Am fost la interviu și a fost prima dată în viața mea când m-am simțit intimidată de o femeie. M-am întors, nu mâncasem nimic. Era deja ora prânzului. Am mai băut o cafea, am mâncat o pizza. Am bătut magazinele degeaba, numai ca să nu mă întorc acasă și să mă gândesc la tot ce mă paște din dimineață. Am dat să mă întorc acasă, am mai stat la un pahar de vin pe terasă, cu cartea pe care o citesc acum.  

Orice, numai să evit.  

Dar nu poți să eviți o viață întreagă, și nici să fugi. Iar eu, în seara asta, nu am fugit, m-am adâncit în tot ce nu am vrut să văd din nou, în tot ce am crezut ca am lăsat în urmă. Voiam să spun mult mai multe. Dar am uitat și-am obosit, și mi-am dat seama că nu am lăsat nimic în urmă, că de atât de mult timp trăiesc într-un ciclu ce a început la sfârșitul unui Ianuarie oarecare, și care încă nu s-a sfârșit. Iar durerea ce mi se părea că am depășit-o m-a prins din urmă, exact ca un tir pe care-l depășești de șapte ori pe autostradă și care te prinde din urmă la fiecare benzinărie la care oprești. 

Am obosit. Lumea mea m-a epuizat de orice urmă de energie. Și nu știu tragedie mai mare decât asta.  

Pentru că lumea mea ai devenit tu de atât de mult timp, și de-abia acum am ajuns să realizez asta.  

Și-am obosit, rău. De jocul acesta, de mine, de lumea mea, de ei, de toată lumea, de gândurile ce nu-mi dau pace, de rutină, de a încerca să fiu împăcată cu mine.  

Am obosit de tăcerea asta continuă. De liniștea asta zgomotoasă și de furtuna de gânduri ce nu-mi dă pace orice aș face. Și, mai ales, de toate piesele de puzzle după care tot alerg să le îmbin, dar care fug de fiecare dată când încerc să le asamblez.

Opusul fericirii

Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Tumultum

Scriu direct de pe telefon. Mi-am zis ca ar trebui sa încetez sa mai aștept “momentul potrivit”. Sa nu mai găsesc scuze, sa fac ceva chiar dacă îmi este greu, așa cum obișnuiam înainte de toate acestea. Așa ca scriu de pe telefon, fără un draft inițial, fără sa corectez sau sa schimb ceva. Scriu ce simt, așa cum ar trebui sa o fac mereu. Sa scriu și sa trăiesc ce simt.

De vreo câteva zile sunt in Grecia, in vizita la ai mei. Mi-as fi dorit sa zic “acasă la ai mei”, dar cumva mi-e străin tot, uneori și râsetele maica-mii. Casa nu e cea in care am crescut eu. Orașul e și el altul. Țara îmi pare, din senin, straina și ma simt ca și cum as fi un turist venit pentru prima data. Ma uit cu curiozitate la clădiri, la lume, aud limba, o înțeleg, dar cumva nu ma regăsesc in ea.

Stau și ma uit la ce ma înconjoară și ma întreb cum am reușit atât de mult timp sa consider locul acesta casa mea, și de ce brusc, nu mi se mai pare la fel. De ce mi se pare totul străin și de ce nu îmi mai găsesc locul?

Doar plaja aceasta este aceeași. Stau aici de câteva zile. Am încercat sa fie liniștite, dar nu prea mi-a reușit. Nu mereu. Am multe momente de zbucium, de neliniste, de îngrijorare. Cumva, in trecut marea reușea sa ma liniștească. Însă acum marea îmi amintește de altceva. Am prea multe amintiri care de multe ori dor. De multe ori am impresia ca orice as face nu îmi mai găsesc linistea, ca și dacă as fugi la capătul lumii tot neliniștită as fi. Tot lipita de telefon, tot cu mintea in alta parte, și cu sufletul la mii de kilometrii distanță.

Ma uit in jur și încerc sa găsesc ceea ce caut, dar încă nu vine, și parca este mai departe ca oricând. Aștept zilele mai bune ce ar trebui sa vina, care sunt atât de aproape ca parca le simt, dar îmi scapă printre degete exact ca nisipul cu care ma tot joc.

Încerc sa dorm, dar somnul îmi e zbuciumat de vise violente, fără sens, care nu au nici o legătura cu viața mea. Încerc sa ma linistesc singura, sa fiu rațională, sa nu ma las prada nebuniei ce ma pândești de după colț. Încerc sa ma ridic de-asupra a ceea ce fierbe la foc mic. Încerc sa fug de flacara ce mistuie tot in jurul ei. Caldura ma apasă, aproape ca ma sufoca. Încerc sa ies din mijlocul infernului, dar nu pot.

Ma întreb tot mai des cum poți sa fii lăsat pur și simplu sa arzi. Sa fii privit de pe margine și sa continui sa fiiasat in mijlocul flăcării. Și, mai ales, cum poți tu singur sa te lași sa fii acolo.

Nu mai are sens nimic. Vezi niște lucruri și nu le crezi. Înțelegi, dar te convingi singura. Știi mai bine de-atât, dar continui sa te minți. Auzi, dar parca ești surd. Vezi, dar parca ești orb.

Ești, cumva, sub apa, și nu poți respira. Tipi, dar nu te-aude nimeni. Încerci sa salvezi, dar ai nevoie și tu sa fii salvat. Încerci sa crezi, dar ți-ai epuizat resursele.

E o nebunie in care te tot învârti și din care nu știi cum sa ieși.

Personajele sunt aceleași, scenariul aproape la fel, dar nimic nu se simte la fel. Și-obosești sa mai lupți.

Ce se întâmplă atunci când nu știi să iei o pauză

Am citit undeva că cel mai bine este să începi și să termini un articol cu un adevăr. Totul bine și frumos, dar cum alegi adevărul despre care vrei să vorbești prima dată, după o perioadă lungă în care nu ai mai avut curajul să te privești în oglindă și să îți recunoști nici măcar ție anumite lucruri? 

Povestea mea de astăzi este un capitol foarte sensibil din viața mea, și cu siguranță nu ceva ce poate fi spus cu ușurință. De altfel, mi-a luat și mie foarte mult timp să înțeleg și să mă împac cu ce s-a întâmplatMi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să vorbesc despre asta, și mai dificil mi s-a părut să scriu într-un mod adecvat, fără a mă lăsa pradă sentimentelor încă atât de prezente. 

Luni am terminat al doilea an de facultate. Dacă mă întrebi pe mine, nu pot să îți spun unde au trecut cei doi ani de când am decis să îmi iau viața în mâini și să plec în străinătate de una singură. Mi se pare că au zburat și, între timp, nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mă uit înapoi, absolut tot s-a schimbat. De multe ori mi se pare o minune că am ajuns aici, iar când spun asta, nu mă refer numai la trecerea rapidă a timpului. Unul dintre motivele din spatele acestei afirmații are legătură cu episodul prin care am trecut la sfârșitul anului I, când am fost dată afară de la conservator. Cum ar veni, exmatriculată, ca să o facem să sune mai frumos. Aceeași Marie cu altă pălărie. 

Recunosc că îmi este destul de greu să scriu despre asta. Având în vedere persoana care obișnuia să scrie pe acest blog, o Bianca studentă model, ambițioasă și cu note perfecte în muzică, mi se pare bizar să povestesc un astfel de incident. Dar este cu siguranță uman ca uneori să dăm greș. 

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat, pe parcursul primului an, am clacat. Aproape tuturor studenților la muzică li se întâmplă asta la un moment dat. Nivelul presiunii, al stresului și a fricii de a eșua este fantastic, iar dacă nu gestionezi aceste sentimente corect, te pun la pământ. Trebuie să fii foarte bine pus la punct cu tine, cu puterile și cu limitele tale pentru a te ține pe linia de plutire.  

Primul semestru din anul I a mers ca pe roate. Aveam un program strict: mă trezeam la 6:30 dimineața, iar la opt eram deja la facultate la studiu, de unde ieșeam pe la zece seara. Eram la zi cu toate proiectele, mergeam la toate cursurile, studiam tot la timp, mă implicam în toate proiectele posibile. Eram cunoscută în conservator ca fiind cea pe care toți o găseau deja acolo când ei se trezeau, și cea care ieșea ultima din clădire la închidere. 

Îmi plăcea, nu zic nu, dar uitându-mă în urmă, realizez că nu eram fericită. Era o mulțumire de moment, dar atunci când închideam ușa după mine seara, nu aveam absolut nimic care să mă separe de cariera mea sau care să îmi ofere satisfacție pe oricare alt plan. Nu aveam timp nici de prieteni, nici de plimbări, nici măcar de a sta la o cafenea să citesc o carte. Devenisem un roboțel al viorii, un sclav inconștient la muzicii și al minții mele. Ajunsesem să trăiesc într-o constantă stare de oboseală și de amărăciune, complet inconștientă la semnalele pe care mi le dădeau mintea si corpul meu 

Oboseala și-a pus amprenta asupra mea treptat, iar cele mai clari semne le-am perceput undeva prin martie. Până atunci, încercam să continui în ritmul meu obișnuit, dar nu reușeam să dau același randament. Începusem, ce-i drept, să dau de gustul vieții separate de carieră, și parcă miroseam ceva de genul că nu constă totul în carieră și în muncă. Deși eram fericită pe alte planuri, starea mea psihică se înrăutățea pentru că nu știam să recunosc semnele unui burn out. Privind în urmă, îmi dau seama că de când am pus mâna pe vioară pentru prima dată, nu m-am mai oprit niciodată, iar dacă am făcut-o, am fost mereu încărcată de vinovăție și mult prea ocupată cu planuri de viitor pentru a face o pauză adevărată. 

Am început prin nu a mai merge la un curs, apoi la altul, apoi mai săream câte o zi de studiu. Pentru prima dată în viața mea, nu reușeam să găsesc resursele necesare pentru a face ceea ce mă definea. Nu mai voiam să aud de nimeni și de nimic: de nicio colaborare, de niciun curs, de niciun profesor și de nicio orchestră. Îmi doream să plec și să las tot de izbeliște absolut tot timpul. Nu eram numai stresată, ci și nefericită pentru că nu realizam ce se întâmplă cu mine.  

Nu știam deloc să îmi ascult mintea. Nu-mi dădeam seama că durerile de cap, oboseala fizică, nevoia de a dormi mai mult și mai des se datorau toate lupții psihologie pe care o duceam: corpul meu îmi semnala că trebuie să mă opresc, dar mintea îmi dicta să continui. Eram într-un continuu clenci cu mine însumi: aveam nevoie de o pauza, dar nu puteam să accept că persoana mea, fetița perfectă și responsabilă, a ajuns într-un asemenea punct.  

Zilele pierdute de facultate și de studiu îmi provocau un sentiment groaznic de vinovăție. Simțeam că nu sunt la măsura așteptărilor, că dezamăgesc pe toată lumea și, în special, pe mine. Treptat, au început să apară episoadele atacurilor de panică, pe care multă vreme nu le-am recunoscut și nu am știut să le cataloghez. În mintea mea era un amalgam de sentimente: vinovăție, extenuare, reproș, disperare si amărăciune. Iar tot chinul acesta m-a făcut să nu mai găsesc nici cea mai mică plăcere în a cânta la vioară sau în a fi la conservator. Totul era negru. Nici măcar gri, ci un negru din care mi s-a părut la un moment dat că nu voi mai ieși niciodată. 

În mai am avut sesiunea. Am tocit mult la istorie, am trecut peste tot și-am avut cea mai mare notă din an. A doua zi după examenul de istorie, l-am avut pe cel de teorie, care mi-a pus capac. N-am știut nimic. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de nota pe care am luat-o, dar era sub 5.  M-am blocat, pur și simplu, în fața foii de examen, incapabilă să gândesc logic sau să îmi aduc aminte de orice am învățat pe parcursul anului.  

Când am picat examenul mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Nu era lene. Chiar încercam să învăț, dar nu mă puteam concentra, îmi provoca o stare fizică de rău, și nu găseam nici cea mai mică plăcere în orice activitate legată de muzică. În mine se trezise deja întrebarea dacă mai vreau să fac asta sau nu. Sau, mai rău, dacă sunt făcută pentru muzică, așa cum am crezut toată viața mea. Întrebarea a continuat să mă chinuie până nu de mult, și cu siguranță nu a fost ușor să se năruie tot ce aveam impresia că aclădit până acum și să mă găsesc în fața unui pustiu ce părea a fi infinit. 

Lipsa de motivație, de interes, întrebările ce mi se învârteau mereu în minte și starea continuă de anxietate m-au făcut să pic și a doua oară examenul, și, astfel, să nu adun numărul necesar de credite pentru a trece în al doilea an. Olanda are o regulă prin care, dacă la sfârșitul anului I nu aduni 56 de credite el puțin, ești dat afară de la facultate, ceea ce evident mi s-a întâmplat și mie.  

Mă uitam la notă și nu îmi venea să cred. Efectiv simțeam că totul se năruie în jurul meu și nu-mi doream decât lucrul pe care îl pierdusem. Stăteam și plângeam în camera mică unde am stat până nu de mult, și mă simțeam exact ca ultimul om de pe pământ. M-am adunat cumva și am plecat la facultate alergând, unde am vorbit cu toată lumea cu care trebuia, mi s-a zis ce mai rămâne de făcut. M-am dus la un psiholog care mi-a pus, cumva, diagnosticul de burn out, am făcut apel la comisia facultății și le-am scris o scrisoare prin care le-am explicat prin ce treceam. A fost un du-te vino continuu timp de vreo lună jumătate, timp în care am fost pur și simplu la pământ cu psihicul. Mă învârteam într-o spirală de stres, rușine, ură de sine și neputință de a mă pune pe drumul corect. 

Cumva mă resemnasem cu ce mi se întâmpla și aveam un plan pregătit: să muncesc full time și să fac ore de vioară private. Din fericire, nu a fost nevoie, pentru că, luând în considerare scrisoarea mea, comisia a decis să mă treacă în anul doi și să îmi redau examenul în Mai anul acesta. Între timp l-am luat, dar chinul meu cu acest burn out neînțeles și nebăgat în seamă de-abia acum începe să se termine. Pentru că nici măcar anul acesta nu am reușit să mă pun pe picioare complet. Procesul de a te vindeca atunci când trei printr-un burn-out este lung și dureros, și te mănâncă din interior, pentru că trebuie să îți schimbi complet felul în care abordezi munca, cariera și viața ta, trebuie să fii conștient de tine și de ce vrei cu adevărat și trebuie să fii ok cu a-ți îngădui timp să te regăsești pe tine în muncă. Multă vreme am trecut prin aceleași greutăți de a-mi admite mie că trebuie să o iau mai ușor și, mai ales, multă vreme am fost incapabilă să îmi recunosc anumite lucruri sau să găsesc vreo plăcere în a face muzică. 

Am și-acum restanțe din anul doi, dar mă simt împăcată cu mine: dacă nu îmi dădeam timp atunci când trebuia, acum nu mai eram la facultate deloc și probabil vioara mea ar fi fost uitată undeva, într-un colț al camerei și al sufletului meu. Dar despre asta voi vorbi altă dată. 

Tot ce am de spus despre ce s-a întâmplat cu mine este mult mai complex decât această povestire. O dată cu acest episod s-a trezit în mine un fel de furtună, care a dărâmat mai orice în jurul meu. Am trecut prin lucruri groaznice, de care nu vreau să-mi amintesc, câteva provocate de mine în mod inconștient, datorate stării mele psihice. Despre asta voi vorbi mai detaliat altă dată. Ideea este că atunci când ești atât de inconștient la semnalele pe care ți le dă mintea și te adâncești din ce în ce mai tare în această negură, este foarte greu să ieși din ea și îți poate afecta întreaga viață. 

Ce vreau să transmită cu aceasta povestire imensă este că trebuie să știi când să te odihnești. Pentru a reuși în viața, este vital să știi să îți asculți mintea și corpul, să le dai atât de multă importanță pe cât ai da persoanei iubite  sau celor dragi. De multe ori avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, iar asta este o chestie foarte periculoasă. Atunci când nu știi când să te oprești, îți poți distruge întreaga viață. 

Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp. 

Adevăruri târzii

Deschid pagina de Word direct pe telefon. Nu mai aștept să ajung acasă la laptop, nu mai am răbdare. Zace în mine o nevoie și o dorință de a începe acum să scriu și de a nu mă mai opri niciodată. Să vorbesc lumii despre ea însăși prin cuvinte și prin rânduri înșirate fără discernământ. Așa că scriu pe telefon acum, oriunde și oricând, așa cum mi-am dorit mereu să o fac. De altfel, mai am vreo două ore până ajung acasă, și mi se pare infernal de mult. Într-adevăr, niciodată nu am fost bună la a aștepta lucrurile pe care mi le doresc. Sau la a face timpul să treacă când ești pe drum, în tren, în autobuz, pe avion, oriunde. Nu reușesc niciodată să îmi distrag atenția pe avion, și doar lâncezesc acolo până mor de plictiseală. Detest să aștept autobuzul, și chiar nu-mi place să studiez.

Încerc să fug de momentele dintre cele ce mă fac să simt că trăiesc. Îmi doresc doar lucrurile care îmi fac sângele să fiarbă, și mi-al dori tare mult să îmi dau seama cum să elimin momentele de hibernat. Din cauza lor, mi se pare că am așteptat toată viața, și că nu am făcut niciodată nimic important de fapt. Cred că este prima dată când scriu pe telefon în câțiva ani. Și este prima dată când îmi doresc și am nevoie să scriu despre mine, strict despre persoana mea, deși am nevoie și scriu mereu despre altcineva în momentele de după.

Dar am anumite adevăruri pe care trebuie să mi le recunosc și pe care nu mi le mai pot refuza, de care nu mai pot fugi. Adevărul este că tot ce am făcut până acum, am făcut la scală mică. Nu caut recunoașterea, și nici faima. Nu caut să fiu milionară, nici să fiu arătată pe stradă cu degetul. Caut să fac exact ceea ce sunt menită să fac. Caut să fiu ceea ce trebuie să fiu. Și, din păcate – sau poate din fericire, nu știu exact acum – lucrurile astea nu se potrivesc în totalitate cu imaginea pe care mi-am creat-o până acum, și nici cu parcursul pe care am mers până la acest moment.

Pe zi ce trece, realizez că asta înseamnă pentru mine mult mai multe lucruri decât a cânta la vioară. A fi violonistă nu mă definește în totalitate, și mi se încordează tot corpul când scriu acest cuvinte. Iubesc să cânt, dar detest în profunzime tot ce trebuie să fac ca să ajung la punctul de a cânta. Nu mai suport de foarte mult timp să renunț la celelalte lucruri pe care mi le cere inima pentru a cânta la vioară. Ceea ce faci ar trebui să te facă să fii complet, însă eu m-am simțit în repetate rânduri absolut goală pe dinăuntru din cauza viorii. Nu am fost niciodată în stare să îmi recunosc că a fi numai violonistă nu mă face fericită. Nu știu dacă am ales să fiu violonistă pentru cp aprecierile tuturor celor din jur și cuvintele, așteptările și siguranța lor ca voi fi cineva în această lume m-au determinat să continui de fiecare dată. Dar nu mai am cum să continui să mă mint: adevărul este că am ajuns să am o relație de dragoste și ură cu vioara și că nu mai știu dacă mă reprezintă în totalitate.

Cel mai mulțumită și mai fericită mă simt când scriu. Este adevărat că nu știu să o fac la nivelul la care trebuie pentru a face o carieră din asta. Mai am multe de învățat. Și uneori îmi este greu să mă pun la laptop și să încep să scriu, dar o dată ce o fac, nu mai există nimic altceva. Când scriu, nu am reguli, prejudecăți, așteptări și nici o imagine ce trebuie întreținută: pot fi eu în totalitate. Sentimentul de greutate se datorează și relației mele cu muzica: pentru ea trebuie să dai tot, iar eu mă simt vinovată de fiecare dată când nu fac ceva ce ține de muzică. Dar, în același timp, în perioadele când nu fac muzică pentru că îmi este mult prea greu, nu fac nimic altceva. Stau și mă pierd întru totul, mâncată de gânduri și de vinovăție.

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nu am nici unul dintre lucrurile pe care mi le doresc. Deși, dacă ai întreba lumea din jurul meu, ți-ar spune că am viața perfectă. Până la urmă, mă întrețin singură, sunt deșteaptă, frumoasă, populară, am prieteni buni, iubesc, îmi permit mai tot ce-mi doresc și nu prea-mi stă nimic în cale. Teoretic.

Dacă mă întrebi pe mine, îți voi recunoaște că sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că sunt frumoasă și pentru cp anumite persoane numai asta văd la mine. Sunt frumoasă și nefericită pentru că lumea uită să-mi vadă mintea și gândurile, și nu realizează că nu este cel mai important lucru la mine. Sunt deșteaptă și nefericită pentru că vreau mai mult de la viață, și pentru că văd lumea într-un mod diferit. Sunt nefericită pentru că lumea a uitat că nu mă identific numai cu vioara și pentru că uită să realizeze că sunt mai mult de atât, că am o viață și un suflet proprii. Sunt nefericită pentru că nu sunt văzută în anumite situații. Uneori mă transform într-o umbră pentru a fi fericită o perioadă de timp. Sunt nefericită pentru că de multe ori sunt forțată să fiu un singur lucru, iar eu nu pot fi doar așa: vreau să iau fiecare părticică din lume aceasta și să o fac a mea. Sunt nefericită pentru că trebuie să fiu un singur lucru și nu pot. Pentru că am un talent extraordinar pe care uneori nu mi-l mai doresc, pentru că din ce în ce mai des uit că poate e o minune, și oricât aș încerca să nu o fac, îl privesc ca pe un blestem destul de des. Sunt nefericită pentru că până și cel mai apropiat om mie consideră că fericirea stă în cariera mea, iar eu știu clar că nu este așa.

Fericirea mea este să fiu în totalitate ceea ce sunt. Violonistă, scriitoare, o femeie iubitoare și o prietenă bună, o persoană ce trăiește pentru momentele cu cei dragi, și nu pentru avuție și faimă, ci pentru momentele în care trăiesc cu, pentru și prin oameni. Și nu pot renunța la nici unul dintre aceste lucruri.

Simt presiunea tuturor, din absolut toate părțile, și încă nu știu cum să trec peste ea. Dacă mă întorc la stânga, îl aud pe tata cum zice că îmi păstrează loc la restaurantul lui dacă nu studiez. Dacă mă uit la dreapta, o văd pe mama care îmi zice că trebuie să fac ce mă face fericită, dar până și asta pune presiune pe mine: mă gândesc că nu pot da greș. În spate îl văd pe frate-miu, care m-a susținut cum a putut, iar în față, văd persoana care s-a îndrăgostit de mine prin muzica mea, și îi văd dezamăgirea din ochi de fiecare dată când i-am zis că nu mă mai reprezintă în totalitate, și-mi aduc aminte promisiunea că orice s-ar întâmpla, nu voi renunța la muzică. Iar dacă mă uit în jur, văd în depărtare toți oamenii care mi-au trecut vreodată prin viață, urmărindu-mă atent și privindu-mi fiecare mișcare, înconjurându-mă din toate părțile. Și mă gândesc că nu am cum să dezamăgesc atâta lume, dar am obosit să fiu nefericită, am obosit să simt presiunea lumii pe umerii mei. Am obosit să mă dezamăgesc pe mine în fiecare zi.

Nu mai vreau să zbor de-asupra norilor și să fiu nefericită. Vreau să merg cu picioarele pe pământ și să știu că sunt fericită, mulțumită, liniștită, că sunt compusă din toate lucrurile și oamenii pe care îi iubesc. Vreau să mă accept și să mă iubesc atât de mult încât să fiu capabilă să accept că nu pot fi ceea ce văd ceilalți în mine, ci ceea ce eu văd. Vreau să învăț să ies din bula creată în jurul meu ca și copil. Vreau să îmi folosesc talentul la muzică, dar să nu renunț la celelalte părți ale mele. Vreau să fiu completă, și să nu mă mai mint spunându-mi că fiind numai un bun muzician pot avea lumea la picioare. Și nici măcar nu mi-o mai doresc. E stupid să vrei așa ceva.

Vreau să am lumea mea proprie în palme, și nimic mai mult.

Nu știu

Nu știu, la propriu. Nu mai știu ce să mai fac. Nu mai știu cum să trăiesc și încotro să o apuc. Sunt debusolată cum nu am mai fost niciodată. Sunt tot ce am disprețuit vreodată și nu am puterea să schimb asta. Mă învârt într-un cerc din care nu mai pot ieși. Mă lupt cu un lucru mai mare decât mine, mai puternic decât orice voință și orice acțiune.  

Mă lupt cu sentimentul atât de intens de dragoste. Mă lupt cu nopțile nedormite, cu zilele în care mâncarea nu are gust, în care și soarele te doare, pentru că uite, îți aduci aminte de ziua aia de la marginea unei piscine când te-a sărutat și ți-a zis că te iubește, acum un an. Te lupți cu imaginile neîncetate, cu amintirea senzațiilor, cu amintirea sentimentelor că ești pe vârful unui munte și că privești toată lumea și că ea e la picioarele tale. Că te uiți în jos și îl vezi pe el, te uiți în sus și îi vezi ochii, te uiți la stânga și îi vezi zâmbetul, te uiți la dreapta și îi vezi mâna mângâindu-ți obrazul.  

Te uiți peste tot și îl vezi pe el. Încerci să fugi și tot de el dai. Încerci să fugi de tine, și făcând asta, dai tot de el. Încerci să faci toate lucrurile posibile din lume pentru a fugi și tot nu reușești. Și-ți petreci zilele într-o continuă fugă, care este atât de obositoare, că chiar și când dormi tot obosit te simți. E un vârtej care te prinde și te îneacă. 

Încerci să ieși la mal și nu poți. Țipi, și nu te aude nimeni. Stai într-o cameră cât inima ta, și te zvârcolești de durere. Stai și lupți cu el, cu tine, și tot nu câștigi. Te rogi în fiecare secunda să te ajute Dumnezeu să treci peste, să îți dea liniște, orice numai să nu te mai simți așa.  

Și totul fără folos. Totul a devenit fără folos. Absolut fără nici un folos.  

N-am crezut că dragostea îți poate face asta. N-am crezut că poți simți acest lucru și să te pună, la propriu, la pământ. N-am crezut că poți iubi un om atât de mult, încât să fii pregătită să faci orice pentru el. N-am crezut că poți să crezi într-un om chiar și când el te dezamăgește, pe tine și pe toți cei din jur, numai că el nu te dezamăgește cu adevărat niciodată, și nici supărată nu poți fi pe el, pentru că atunci când îl auzi se liniștește tot în tine, iar atunci când nu-l auzi nu înțelegi nici măcar ce înseamnă acest cuvânt, liniște. Nu înțelegi nimic.  

Nu mai înțeleg nimic, nu mai știu nimic, și nu mai pot să fiu așa, nu mai pot lupta cu acest sentiment. De ce trebuie să trăiesc o dragoste cu care trebuie să mă lupt? De ce să nu pot, pur și simplu, să o revărs asupra lui, să nu mai fie nici măcar un fel de barieră? 

Pentru că asta este și chestia. Dragostea de genul acesta nu dispare, iar neprezența persoanei nu o face să înceteze. O intensifică, o face să fie mai mare, mai ucigătoare, mai firească și mai dureroasă. Neprezența persoanei face ca totul să dispară din jurul tău în cel mai urât mod, întru-un mod care te face să vrei, pur și simplu, să dispari.  

M-am îndrăgostit de el când l-am cunoscut, și cumva am ajuns să îl iubesc din ce în ce mai tare de fiecare dacă când am fost despărțiți. Iar eu, personal, nu mai știu ce să mă mai fac cu sentimentul de dragoste și nu mai știu cum să nu mai înnebunesc de dor.  

Nu mai știu nimic.