Promoția 2017

S-a terminat a doua săptămână din anul școlar. Clasa a 12-a, ultima sforțare. O parte din mine se întreabă când și cum am ajuns aici. E fetița micuță din mine, cu codițe, boboc în clasa I, pe care o mai văd uneori sub părul scurt și ochelarii mov și care este terifiată de deciziile pe care trebuie să le ia. O altă parte din mine, cea cu care trăiesc acum și care mă ghidează, simte că 12 ani sunt deja prea mulți și că nu mai suportă să vadă aceeași scenă în fiecare zi. Asta este fata de 18 ani, femeie da’ nu prea, care nu numai că este pregătită să își ia viața în mâini, dar are și nevoie să o facă.

Evaluare națională la sfârșit de an. Un fel de BAC, doar că de trei ori mai greu. Se învață de luni întregi, de la începutul verii. E deja prea mult și deloc suficient. Emoții mari, freamăt, așteptări și vise pe care aproape că le poți atinge.

Eu sunt printre cei care nu vor să intre la facultate aici, deci nu-l dau. Eu am avut momentul meu de foc anul trecut, cu diploma. Anul ăsta e mai ușor. Fără conservator, fără BAC, program mai scurt la școală, cu diploma în sertarul de la birou, deci cu o oarecare siguranță pentru viitor. Pe mine mă invidiază toți. Eu sunt tipa de 18 ani, cea mai mare din toată școala, mereu aranjată și stilată, la care se vine când ai nevoie de sfaturi despre stil și care se învârte în cercuri din centru, la care ei doar visează. Port pantofi cu vârf ascuțit, din lac, cu toc, și ruj Chanel. Tot eu am lipsit de la primele zile de școală pentru că eram în Paris. Când am revenit, au văzut toți o variantă mai bună a mea, la care se uită ca și cum ar veni dintr-o altă lume. Și, într-un fel, așa este. Nu mă amestec în viața de liceu, deși o trăiesc. Pe mine nu m-a atins niciodată nimeni din liceu, iar pentru asta ei acesta este lucrul care mă pune de-asupra lor cu o treaptă.

Totul este schimbat în jurul meu, chiar dacă scena este aceeași, deja mult prea cunoscută. Însă în aer plutește ideea că aceasta este ultima zi de felul acesta pe care o trăim. Nu va mai veni nici un 22 Septembrie care să ne prindă în băncile școlii. Ultimele momente petrecute împreună, așa cum ne știm de mici. Și cine știe cum va fi când ne vom reîntâlni?

Asupra noastră atârnă greutatea examenului ăsta nenorocit și a viselor de care nu suntem singuri și pentru care trăim. E o presiune și o încordare în aer pe care o trăim toți, chiar și cei care nu îl dăm. Însă prietenii noștri o fac și noi vedem tot. Uneori este ca și cum trăim și noi experiența examenului cu ei, poate ceva mai intens. Pentru că noi stăm și privim și le vedem cearcănele din ce în ce mai evidente, lumina din ochi din ce în ce mai ștearsă, și unghiile din ce în ce mai roase. Și vrem să-i vedem reușind, vrem să iasă învingători dintr-un sistem de căcat. Asta ne unește pe toți. Trăim același coșmar dulce. Suntem sătui unii de alții, de-abia ne mai suportăm după atâția ani, dar ne refugiem în glumele proaste, dar familiare și în niște amintiri de mult lăsate într-un colț îndepărtat al minții.

Deja nu se mai învață pentru a avea cunoștințe personale sau pentru a deveni un om mai bun. Se învață pentru o notă, pentru cel care va corecta lucrările. De el depinde totul, de starea și de opinia lui, iar asta mi se pare nedrept. Pentru că dacă părerea lui nu coincide cu a noastră, viitorul nostru se duce cu o treaptă mai jos. El decide tot: viitorul lor și al lumii noastre. Oamenii de mâine de el depind.

Văd o maturizare forțată în ei. Unii sunt încă copii. Alții, mai puțin. Semnele copilăriei sunt încă acolo și șochează cu contrastul situației. Sunt aduși de umeri, obosiți de prea mult învățat, bântuiți de ideea că niciodată nu este de-ajuns. Zâmbetul este încă de copil, dar ochii te bântuie. Atât de multe vise, multă melancolie, frică de a lăsa copilăria în urmă, nerăbdare pentru viitor și o urmă de libertate. Asta vezi în ochii noștri, ai clasei a 12-a de anul acesta. Promoția 2017, revoluționari deghizați în adolescenți, care poartă pe umeri povara unei lumi întregi. Ei nu ne mai pot salva. Noi trebuie să o facem, iar ideea aceasta o vezi în ochii noștri. Să îi salvăm pe ei, dar în primul rând pe noi.

Totul arată la fel într-a 12-a, dar totul este diferit.

Mi s-a terminat vara!

Ei, uite că am ajuns și la acest moment. Mi s-a terminat vara, aia pe care am așteptat-o atât de mult. Un an întreg am așteptat-o și a trecut în câteva secunde, în câteva clipiri, marcată fiind de câteva momente decisive. Nici nu-mi dau seama când și cum s-a întâmplat asta. Când mă gândesc la vara aceasta, tot ce-mi vine în minte este Care vară? Aia care a trecut cu viteza vântului?.
vara-2016-3Și ce mai vară! Poate că nu cea mai frumoasă, dar cu siguranță cea care mi-a schimbat viața. M-am transformat în adult, și nu numai în acte. Simt că după această vară sunt pregătită cu adevărat să îmi încep viața, pentru că am avut parte de niște experiențe care m-au maturizat și m-au făcut să mă simt ca un adult.
De fapt, ce spun eu! Cu bune și cu rele, vara anului 2016 a fost cea mai frumoasă vară pe care am trăit-o până acum. Nu neapărat pentru că am făcut ceva extraordinar, ci pentru că au existat câteva momente complet diferite de tot ce trăisem eu și care îmi vor rămâne în minte pentru totdeauna. Am locuit singură, am învățat cum să nu dau foc la casă, cum să îmi gătesc o mâncare… decentă. Am luat diploma de conservator, am stat în oraș mai mult decât ar fi trebuit, am fost în vacanță la ai mei, am avut majoratul, mi-am petrecut timpul cu persoanele dragi, am făcut mai multe nebunii decât ar fi trebuit și, în general, am încercat să am cât mai multe experiențe noi. A fost frumos, ce să mai. Poate că nu m-am distrat încontinuu, poate că am avut momente de plictiseală profundă, dar micile momente care mi-au marcat vara mi-au transformat aceste trei luni în unele dintre cele mai frumoase luni trăite de mine până acum. Aș putea să aleg un moment preferat? Cu ușurință! Vreau să îl împărtășesc? Nu, pentru că este mult prea personal.
M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori decât mi-ar fi posibil să îmi amintesc. Am plâns, am râs, m-am plictisit, m-am distrat, am zâmbit și am oftat. Cert este că am trăit. Mult, puțin, prost, bine, am trăit, și asta este mai important decât orice.vara-2016-2
A fost și o vară ciudată, dacă stau să mă gândesc mai bine. Prima vară în care mi-am permis să mă relaxez complet și să uit de faptul că sunt violonistă. Am avut nevoie să mă deconectez, pentru că altfel aș fi avut o problemă mult mai mare după. Mi-am lăsat unghiile lungi, m-am trezit târziu, nu am avut un program bine stabilit, m-am luptat cu mine pentru a învăța să mă relaxez. Mi-am încărcat bateriile cât de cât și acum sunt pregătită să mă apuc de treabă.
Am lenevit mult, ce-i drept. Am citit puțin, iar asta nu îmi place. Am simțit mirosul mării des, iar nisipul a fost mereu prezent în părul meu și în casa mea. Am slăbit mult, sau poate că al meu corp s-a hotărât în sfârșit să își ia forma mult dorită. Am încercat să mă schimb în bine, să mă las de fumat (încă mă chinui la partea aceasta), m-am apucat de sport (de trei săptămâni trag de mine în fiecare zi) și am scris mult. Cred că cel mai mult am scris vara aceasta. Am scris și m-am plimbat. Seara, dimineața, la prânz, pe ploaie, pe caniculă, oricând. Vara asta pe mine mă găseai pe stradă.
Nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem, pentru că uneori uitam că vara are doar trei luni. Îmi părea fără sfârșit, și simțeam de multe ori că sunt în propriul meu balon, pe care nu îl poate sparge nimeni, nici măcar trecerea timpului. Mi-ar fi plăcut să fi profitat mai mult de vară, cu anumite persoane. Însă uneori, viața nu merge în direcția în care vrem noi să meargă, ci în direcția în care trebuie să meargă pentru a ne fi bine.
paris-2016Vara anului 2016 s-a încheiat cu o vacanță epică în Paris. Am stat acolo o săptămână cu Nely și jur că nu mai voiam să mă întorc. A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am făcut-o vreodată și aștept cu mare nerăbdare să mă întorc în acel loc minunat. Despre această experiență vă voi vorbi, în schimb, în alt articol.
Acum a început clasa a 12-a. Recunosc că îmi este foarte greu să mă adaptez. Nu este vorba despre program, nici despre faptul că m-am dezobișnuit să stau într-o clasă toată dimineața. Este vorba despre mine. Mintal, simt că am trecut de stadiul de școală/liceu și că deja îmi pierd timpul. Eu acum vreau altfel de educație. Vreau să cunosc lume nouă, să experimentez totul pe pielea mea, să călătoresc și să cânt. Dar asta e, trece și anul acesta!
Și totuși, unde mi s-a dus vara? Simt că nu am apucat să pun mâna pe ea deloc. Parcă a trecut pe lângă mine, m-a lovit un pic, numai cât să mă schimbe, și a plecat grabită. Să aștept vara următoare, sau să încerc să păstrez vie atmosfera ei în mine? Cred că cel mai bine ar fi să trec peste momentele frumoase, peste cele proaste, și să încep această nouă etapă. Și totuși, mi s-a terminat vara! Cum este posibil?

vara-2016-1

Lipsa ta

tumblr_nk37zom6ya1tx0fwxo1_500Lipsa ta se simte peste tot. Este o prezență aproape fizică, contrastând cu lipsa corpului tău de lângă al meu. E un spațiu gol, pe care nu reușesc să îl umplu cu nimic. Și este sufocant, într-atât încât nu mai simt aerul în plămâni de luni întregi. Mă întreb, oare, cum ar fi dacă ai fi lângă mine în felul în care vreau eu să fii? Oare aș putea sa respir normal atunci?
Lipsa ta este în tăcerea de după cafeaua de dimineață. Este în lucrurile nespuse, pe care le simt în gât,  gata să iasă în orice moment. Doar că eu niciodată nu o fac. Niciodată nu deschid gura să îți spun ce vreau. Mă ascund în fiecare clipă, în fiecare minut. Ceva în mine este terifiat să îți spună adevărul, să ceară ce vrea de la tine.
Îți simt lipsa în orice moment, în orice lucru simt pe care aș vrea să îl împart cu tine. Sunt plină de lipsuri, absențe și căderi în momentul acesta. Iar lipsa ta este peste tot, la fel ca o fantomă care mă bântuie de luni de zile și de care simt că, Dumnezeule, nu voi scăpa niciodată.
Lipsa ta este în muzică. În ritmurile pe care știu că degetele tale sunt capabile să le scoată, în pașii de dans pe care aș vrea să îi învățăm împreună. Melodiile frumoase mă duc mereu cu gândul la tine. La naiba, orice mă duce cu gândul la tine. Este de-a dreptul obositor, să fii atât de concentrată pe un lucru în fiecare clipă încât devine o obișnuință.
Poate că asta-mi și ești. O obișnuință de care nu vreau să scap, pentru că puținele clipe cu tine sunt mult mai dulci decât zile întregi cu oricine altcineva. Știu că dacă te-aș pierde, tu tot ai fi prezent, pentru că tu ești prezent chiar și atunci când lipsești. Ești prezent mereu în mine și în tot ce însemn eu.

Îmi este mereu dor de tine, chiar și atunci când nu ar trebui. Îmi este dor să facem lucruri pe care nu le-am făcut niciodată împreună, dar cel mai dor îmi este să facem puținele lucruri pe care am apucat să le împărtășim. Dar știu că momentele din urmă nu le poți readuce la viață în prezent. Mi-aș dori, totuși, să creem noi amintiri.
Uneori există speranță în dor. Ore întregi îmi spun că acest chin nu poate fi fără temei, fără un rezultat bun. Încerc să mă conving singură că trebuie să cad pentru a mă ridica, că toată această suferință va duce la ceva frumos într-un final. Dar la fel de bine știu că nu există finaluri fericite, nu pentru oamenii ca noi.
Mi-e dor de tine când nu pot dormi, chiar dacă tu ești motivul pentru care stau cu ochii deschiși toată noaptea. Mi-e dor de tine în visele mele, în imaginile care îmi vin în minte fără voia mea, atunci când pierd vremea, sau când merg cu autobuzul, sau când studiez. Lipsa ta se sime acut în sărutările pe care le văd pe stradă, în mângâierile pe care mi-aș dori să le simt pe piele și în vorbele ducli șoptite la ureche. Îmi este dor de tine în banca din spate, îmi este dor să nu ne fi cunoscut atât de bine și îmi este cel mai dor de tine din perioada aceea. La naiba, lipsa ta se simte în absolut orice. În farfuria goală din fața mea, în hamacul care se mișcă singur, aproape mai trist decât mine, în telefonul care nu mai sună. Peste tot, ești peste tot. Ai pătruns în toate locurile și oriunde m-aș întoarce, tot de tine dau. Orașul acesta este plin până la refuz de tine. Eu sunt plină până la refuz de tine și totuși întreaga mea ființă țipă după tine. Este aproape ca o durere fizică, ca și cum aș fi pierdut o parte din mine pe care nu am avut-o de fapt, niciodată. Este un gust pe care de-abia l-am încercat și deja mi-a fost smuls.
Mi-e atât de teribil de dor de tine, și în același timp sunt sătulă până peste cap de gluma noastră ce se cheamă ”prietenie”. Nu te mai vreau, dar am nevoie de tine. La fel ca și cu nicotina, dacă stau bine să mă gândesc. Ești o nevoie fizică pe care am, ceva de care nu pot scăpa fără un chin și mai mare. Iar eu de chinuri m-am săturat.
Să dispari? Nici gând. Să lupt pentru tine? Am obosit. Nu pot lupta pentru o persoană care nu vrea acest lucru. Să te las în pace? Am încercat, dar nu merge. Să mă lași în pace? Amândoi știm că nu poți. Să fim împreună? Niciodată.

Recenzie: ”Maestra” de L.S. Hilton

maestra romaână

Detalii tehnice:

Autor: L.S. Hilton

Editura: Litera

Data aparitie: Aprilie 2016

Pagini: 304

Format: 130 x 200

Acest volum mi-a fost oferit spre recenzie de către librăria Librex, de unde puteți comanda cartea cu un simplu click aici.

Recenzie:

Maestra este noul roman pe care îl vezi în toate librăriile în ultima vreme. Este citit de milioane de oameni din întreaga lume, fiind considerat un thriller extrem de captivant. Bineînțeles că a trebuit să îl citesc și eu, având în vedere că am citit câteva recenzii favorabile, dar unele și mai puțin favorabile. Am înțeles încă dinainte de a o citi, că Maestra este una dintre cărțile pe care ori le adori, ori le urăști. Acum sunt și mai convinsă de acest fapt, chiar dacă eu mă găsesc pe undeva pe la mijloc.

Am sentimente ușor confuze în legătură cu acest roman. Nu l-am urât, asta este sigur. L-am citit cu plăcere, m-a captivat și m-a făcut să stau trează până la trei dimineața pentru a afla ce se întâmplă mai departe. Însă în același  timp nu pot spune că l-aș reciti sau că se numără printre romanele mele preferate de anul acesta.

Un lucru este sigur: nu este o carte proastă. Pornește de la o premiză bună, are mult potențial și un fir narativ destul de captivant. Nu cred, totuși, că este pentru oricine. Maestra se adresează unui anumit grup de cititori, iar dacă ai norocul de a face parte dintre ei, atunci ți-ai găsit noua carte favorită.

Începutul a fost lent. Nu puteam intra în poveste și îmi era greu să mă conectez cu personajul principal. Când lucrurile au început să se precipite un pic, interesul mi-a fost trezit. Deși nu pot spune că mă gândeam mereu la carte sau că citeam în orice moment liber pe care îl aveam, o dată ce puneam mâna pe carte, îmi era greu să o las jos. Chiar dacă de multe ori dădeam ochii peste cap la ușoarele absurdități și situații fantastice din carte, aceasta avea puterea de a mă vrăji.

Mi-a plăcut foarte mult ideea cărții. Este diferită și cât se poate de originală. Cu siguranță nu am mai citit niciodată până acum despre o eroină care taie și spânzură, scăpând de fiecare dată. Cred, însă, că acțiunea a fost slab dezvoltată. Intriga mi s-a părut o idee efemeră, ceva ce autoarea încerca mai mult să transmită decât să pună în scenă și să arate cititorului. Cartea nu a avut acel element de surpriză, acel ceva care să te facă să stai cu inima la gură.

l.s. hiltonȘi ideea personajului principal mi-a plăcut. M-a captivat mult ideea de femme fatale care se descurcă singură și care calcă pe cadavre (la propriu) pentru a ajunge unde vrea ea. Cred, totuși, că evoluția personajului a fost slab exploatată. Din nou, mi s-a părut doar o ideea a autoarei, nu ceva concret, palpabil. Nu am simțit că citesc despre o persoană reală, așa cum mi se întâmplă atunci când citesc despre un personaj bine dezvoltat. M-a deranjat foarte mult că nu există o poveste din trecut a personajului. Autoarea uită să ne spună de unde provine personajul principal și cum a ajuns să fie persoana din prezent. Astfel, i-aș fi putut înțelege motivele mai bine. Cred cu tărie, însă, că Judith ar fi putut deveni eroina unei noi generații.

Ce m-a nemulțumit pe mine la această carte a fost, de fapt, slaba dezvoltare a acțiunii și evoluția destul de precară a personajului principal. De foarte multe ori aveam impresia că totul este o idee slab dezvoltată a autoarei pusă simplu pe hârtie, fără temei și fără o intrigă bine definită. Lipsește elementul surpriză, lipsește suspansul și evoluția corectă a intrigii.

Maestra este un roman cu foarte mult potențial, care ar putea cuceri o lume întreagă. Eu zic să îi dați o șansă, pentru că vouă s-ar putea să vă placă mult mai mult. Cu siguranță o recomand, în special iubitorilor de romane erotice și thriller.

Aplauzele se plătesc

1017Am crescut în aplauze. Prima dată când am plecat de pe o scenă în ropote de aplauze aveam 7 ani și nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Am crescut într-un mediu în care am fost admirată pentru talentul meu și invidiată pentru avantajele pe care succesul meu mi-l aduce. Am fost felicitată, aplaudată, încurajată, admirată și invidiată încă de la vârsta de 7 ani. Adică de 11 ani. 11 ani în care nu am trăit o viață normală, una pe care continui și acum să o duc.

Ce nu știu mulți – și prin ”mulți”, vreau să spun nimeni în afară de cei dragi – este că fiecare rundă de aplauze, fiecare succes, se plătește scump. Al naibii de scump, uneori. Aplauzele și succesul nu vin de la sine. Nu am văzut în viața mea pe cineva care să aibă succes fără să fi muncit măcar o zi în viața lui. Este imposibil, o lege nescrisă a lumii în care trăim.

Am auzit de multe ori fraza ”Ce norocoasă ești că ai tot ce ai!” și de fiecare dată am simțit nevoia să iau persoana respective la palme pentru că, dragă, nu, nu sunt norocoasă. Sunt muncitoare, sunt talentată, sunt ambițioasă și am să mă duc naibii dacă voi lăsa vreodată norocul să îmi controleze viața. Am muncit pe brânci pentru tot ce am acum și pentru tot ce vreau să am în viitor. Da, am avut și noroc, că fără ăsta nu prea îți merge în viață. Dar fără muncă și ambiție este de-a dreptul imposibil să reușești.

Așa că nu, aplauzele nu sunt din cauza norocului. Am plătit pentru fiecare dată când am plecat de pe scenă în ropote de aplauze. Cum? Simplu. Prin muncă și prin sacrificiu.

Foarte puțină lume știe ce trebuie să faci pentru a-ți împlini visele. Mai ales dacă ești artist. Eu am avut norocul (să fie, totuși noroc? De multe ori mă întreb ce este.) de a avea o ureche muzicală excelentă și un talent destul de mare pentru a putea face o carieră în muzică. Dar n-am știut niciodată ce va trebui să fac pentru a-mi împlini visele.

Nimeni nu m-a avertizat, decât prea târziu, de orele de studiu interminabile, de unghiile scurte, roase, de degetele care sângerează, de rana de la gât care continuie să mi se infencteze și să mă doară de fiecare dată când întorc capul.

Nimeni nu știe cât de singură sunt pentru că nu am timp nici de o relație serioasă, nici de o prietenie ca în filme. Foarte puțini știu de verile petrecute în casă, studiind, în căldură și umezeală. Nimeni nu știe de copilăria furată, de prietenii falși, de invidiile și momentele în care mă simțeam pur și simplu bolnavă fizic la gândul că va trebui să merg la școală și să stau să ascult cum mă vorbeau pe la spate, să le înghit vorbele urâte doar pentru a nu mă coborî la nivelul lor. N-am să spun nimănui despre problemele de încredere pe care le am, de cât de singuratică este viața asta și de cât de vinovată mă simt pentru toate sacrificiile pe care a trebuit toți să le facem.

Rar am să spun cuiva de când nu am mai fost într-o vacanță ai mei. În nici un caz nu voi vorbi despre faptul că la 18 ani nu am avut nici o relație serioasă și nici despre cât de terifiată sunt că mă voi îndrăgosti anul acesta, iar eu la anul trebuie să plec la studii și nu vreau să distrug mai multe vieți decât am făcut-o deja. N-am să menționez nici faptul că m-am maturizat mai devreme decât a trebuit, nici felul în care faptul că nu am reușit să fiu niciodată copil m-a făcut să am o cădere psihică la 17 ani. Nu veți ști de câte ori i-am văzut pe ai mei plecând din casă fără mine și de câte ori am vrut să ies pentru doar zece minute.

Nimeni nu știe de faptul că la 18 ani am ajuns să fiu dependentă de un pachet de țigări pe zi și că aș face orice să ies din rutina asta, chiar și lucruri pe care n-ar trebui să le fac. Mă agăț de orice și de oricine pentru un pic de ”altceva”.

Nimeni nu știe cum îmi arată Sâmbetele, toate la fel, și toate mai frumoase decât ale celorlalți. Orele și repetițiile interminabile de la conservator, studiul intensiv, examenele care m-au terminat psihic, concertele care mă lăsau fără pic de energie după. Mai mult, mai repede, mai bine. Hai, dă mai mult, dă tot ce ai. Mi s-a repetat fraza asta, să dau tot ce am, de atât de multe ori, încât uneori mă întreb de unde mai dau. Și-apoi mi-e atât de ușor să explic de ce uneori sunt atât de goală.

Durerile de spate, de mâini, tremurul ușor al degetelor, rana de la gât la care se uită toată lumea, sufletul pe care mi-am călcat de mii de ori, personalitatea pe care a trebuit să mi-o creez în jurul acestui vis. Să fac muzică care să răsune în toată lumea, pentru asta muncesc de la 7 ani.

Nu mă plâng, și nici nu cer nimănui ceva. Nu vreau nici compătimire, nici milă. Nu sunt nefericită, chiar dacă nici fericită nu sunt. Sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut, pentru că ele m-au adus aici. Să am un fel de siguranță în ceea ce privește viitorul meu la 18 ani. Însă vreau să știți că cei pe care îi admirați voi, vă admiră ei pe voi uneori. Balerinele vă invidiază pentru inghețata pe care o puteți mânca oricând vreți. Eu vă invidiez pentru sporturile extreme pe care le puteți face, pentru plimbările prin parc pe care le puteți face când aveți chef, cu cine aveți chef. Sportivul vă invidiază pentru libertate. Și noi, toți ăștia care ne-am născut cu handicapul ăsta sub formă de dar, vă invidiem pe toți pentru toate sacrificiile pe care n-a trebuit să le faceți.

Și în același timp, nu invidiez pe nimeni, pentru că viața mea e frumoasă. E mișto să te aplaude în picioare la 10 ani, să fii chemată pe scenă pentru un bis. E fain tare să fii numită talentată și frumoasă și o violonistă atât de bună de 11 ani. Hm, și vă mai întrebați de ce sunt atât de narcisistă! Păi, dragilor, e în sângele meu de artistă și în stilul în care am fost crescută. Voi m-ați făcut să fiu așa.

Și mai fain e când faci artă. E mulțumirea supremă când ceva făcut de tine ajunge în inimile unor oameni.

Aș face aceleași alegeri și aceleași sacrificii din nou și din nou. Mi-aș călca pe suflet și mai tare, dacă ar fi să fie. Și o voi face din noi și din nou, pentru că viața mea nu se va schimba în această privință. Nu îmi pare rău de nimic.

Data viitoare când admirați pe cineva, spuneți-i, dar în nici un caz să nu menționați norocul. Nu există jignire mai mare decât să spui cuiva cu răni de la muncă că este norocos. Norocul n-are nimic de-a face cu ambiția și munca.

 

Live blogging: Ceai cu miros de asfalt

Azi m-am trezit devreme. N-am dormit decât patru ore. M-am culcat la trei dimineața, pentru că nu am vrut să las din mână cartea pe care o citeam. Nu mi s-a mai întâmplat asta de foarte mult. M-am trezit la 7 dimineața și n-a trebuit să îmi amân alarmă decât o singură dată. M-am dat jos din pat, mi-am pus adidașii în picioare și am ieșit la alergat. Alerg de trei zile, fac gimnastică seara de patru. Mă doare tot corpul, dar este una dintre cele mai dulci și satisfăcătoare dureri pe care le-am simțit vreodată. La fel ca durerea de după prea mult studiat sau de după sex. Dulcea aia durere când știi că ai făcut ceva pentru tine.

Dacă știam că este atât de bine să alergi dimineața, făceam asta de mult timp. Însă am fost leneșă ani întregi. Acum știu. Explorez totul cu ochi noi, curioși, plini de viață. Sunt o mulțime de senzații care mi se învârt prin cap și îmi ating pielea. Răcoarea de la 7 dimineața, roua de pe iarbă, mirosul de curat de peste noapte și frumusețea simplă a naturii, neatinsă încă de murdăria de zi cu zi. Aerul curat, încă rece de peste noapte, îmi arde plămânii care încă nu s-au curățat de miile de țigări fumate. Dar e bine, e mult mai bine decât înainte. Încep să rezist mai mult. În curând, sper să pot alerga o jumătate de oră fără oprire.

Azi este o zi frumoasă, așa cum nu a mai fost de mult. Mă uimește, pentru încă o dată, cât de multă putere poate avea cineva asupra stării tale. Eu sunt bine acum, pentru că este bună situația și îmi iese.

Mi-am pierdut șirul gândurilor. M-a sunat tata. Am vorbit puțin, iar la sfârșit i-am zis că îl pup. Nu răspunde niciodată la asta. El e cu faptele, nu cu vorbele.

Sunt într-o cafenea în Agia Sofia, lânga una dintre cele mai importante biserici din Salonic. E răcoare, sunt cărți în jurul meu, miros de cafea, agitație, bătrânei care bârfesc timpurile trecute la o cafea și multă viață. E frumos tare, pentru că e viață. Nici nu mai știu de când nu m-am mai simțit așa. Nerăbdătoare. Mi-ar plăcea să îmbuteliez sentimentul acesta într-o sticlă și să beau din ea în fiecare zi. Însă știu foarte bine că va dura o zi, maxim două. Scenariul acesta s-a mai repetat de câteva ori.

Oricum ar fi, simt din ce în ce mai des că sunt bine. Într-un fel, parcă, mă trezesc dintr-un somn moleșitor de câteva luni. Cred că de-abia acum ies de sub influența diplomei și învăț să fac lucruri pentru mine. Cu pași înceți, dar siguri. Studiez cât simt, nu mai fumez, mănânc cât trebuie, ies cu prietenii, curăț casa, gătesc din ce în ce mai bine, dorm puțin, dar bine, fac gimnastică, alerg, mă uit la seriale, citesc și scriu. Ce aș vrea mai mult de-atât? În două săptămâni plec la Paris pentru o săptămână cu Nely. Abia aștept să o văd și să vorbim despre tot față în față.

Ceaiul acesta are miros de asfalt. E o contradicție incredibilă. Parcă mă aflu într-un cerc din care nu pot ieși astăzi, în propriul meu balon pe care nu vreau să îl spargă nimeni. Afară, lumea la fel cum o știu. Totuși, ceva esențial s-a schimbat.

Eu.

 

Fericire temporară

grunge-tumblr-girls-random-Favim.com-3849236Uneori îmi doresc să nu fi intrat niciodată pe ușa aceea. Să fi trecut ziua respectivă fără să se fi întâmplat ce simțeam de dimineață că se va întâmpla. Nu cred în premoniții, dar în ziua aia am știut că ceva major se va întâmpla. Și într-adevăr, ca în filmele proaste, ai intrat tu în clasă și mi-ai dat lumea peste cap. Ai intrat cu picioarele în viața mea și m-ai schimbat complet, dar nu tocmai în bine.

Din cauza ta am suferit mai mult decât ar fi trebuit. Sau poate din cauza mea, nici nu mai știu. Poate că tot ce mi se întâmplă este din vina mea și al sufletului meu. Al alegerilor mele proaste, pe care nu am nici cea mai mică idee cum să le îndrept. O parte din mine este conștientă că tot ce îmi faci, toate dățile în care mă rănești, intenționat sau nu, se datorează mie. Eu îți dau voie să mă calci în picioare de nenumărate ori.

Prezența ta în viața mea m-a schimbat complet. Nu mai sunt ce am fost. Nu mai știu cum să mai fiu fata care ți-a țipat Crăciun fericit în ureche. Ai distrus fata aceea de atât de multe ori încât și umbra îi este de mult pierdută printre speranțe deșarte.

Am obosit. Sunt atât de obosită de tot. De tine, de mine, de noi. Dar de fapt, nu există nici un noi. Nu va exista niciodată un noi.

M-ai învățat să mint. Am mințit de atât de multe ori de când te-am cunoscut încât am pierdut șirul. Mi-am mințit prietenii, familia, apropiații. Însă, cel mai important, m-am mințit pe mine însumi. M-am uitat de nenumărate ori în oglindă și mi-am repetat că pot face asta, că sunt destul de puternică și că tu nu însemni nimic pentru mine.

Mă enervezi, auzi?! Mă enervezi, pentru că ești imatur, și iresponsabil, și laș! Ești atât de laș, mai laș ca o puicuță! Și mă enervez și eu singură, pentru că te las să mă transformi într-o persoană pe care o disprețuiam. De ce te lași să îmi faci asta? Pentru ce? Pentru o zi pe lună, maxim două? Pentru o amărâtă de cafea? Ei, zi-mi! Nu le știi tu pe toate? Nu te dai tu mai deștept decât mine? Mai matur. Sau nu, mai experimentat.

Mă disperțuiesc pe mine pentru toate astea. Nu regret nimic, decât toate gândurile și toate dățile în care am fost proastă. De ce nu pot fi ca tine, psihopată? De ce nu mă pot juca cu inima ta, cu mintea ta! Pentru că mi-e frică, de-aia. Mi-e frică că într-o zi te vei enerva și vei decide să nu mă mai vezi niciodată. Și ce dacă? Ce-aș fi pierdut, până la urmă? Suferință? Nervi? Plânsetele de pe podea, din mijlocul zilei? Durere?

Cu tine mi-a stat în loc inima de mii de ori. Nu știu niciodată la ce să mă aștept. Nu știu când să mă aștept să mă atingi, să vorbești cu mine ca și cum aș fi cea mai sexy femeie pe care ai văzut-o vreodată sau când vei vorbi cu mine ca și cu un copil. Mi-aș dori să nu faci asta. Mi-aș dori să încetezi să mă mai vezi ca o fată mică, neexperimentată. Nu mai vreau să îți fie frică că mă rănești, pentru că tu chiar nu-ți dai seama că mă rănești mai tare încercând să mă protejezi? Nu o mai fă, încetează!

Nu mi-aș dori să mori. Mi-aș dori să mori din inima mea. Mi-aș dori să mă pot uita la tine fără să simt nimic. Mi-aș dori, de fapt, să mă pot uita la tine. Chiar nu ai observat niciodată că nu te privesc în ochi? Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Ei bine, pentru că mi-e frică. Din nou, mi-e frică că vei înțelege tot cu o singură privire. Știu ce se vede în ochii mei. Ceea ce vreau eu să ascund.

Te urăsc. Nu pentru toată durerea pe care mi-o provoci, intenționat sau neintenționat, ci pentru că nici o parte din mine nu te poate urî cu adevărat. Este doar o idee în mintea mea, ceva ce îmi impun să cred. Dar nimic din mine nu crede în ura pentru tine. Absolut nimic! Nici chiar când ar trebui, nu te pot urî. Eu te iubesc chiar și când nu pot respira de atâta plâns.

Cred prea mult în tine, asta este problema. Cred că îți pasă de mine, că nu vrei să mă rănești, că ceva înăuntrul tău mă vrea în același fel în care te vreau eu. Sunt nebună să cred asta. Sunt nebună să sper, să cred în tine, să am impresia că schimbarea vine. Am obosit atât de tare să fiu dezamăgită, să îmi înfing unghiile în palme de fiecare dată când sunt cu tine, să mă uit în ochii tăi și să văd goliciune.

M-am săturat să îmi tresare inima de fiecare dată când îmi sună telefonul și deja mi s-a urât să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis un mesaj. Să sper că lucrurile se vor îndrepta și că te vei trezi, asta este cea mai mare dezamăgire. Să nu pot face cu tine toate lucrurile pe care vreau să le fac, asta mă ucide.

Și nici măcar nu mă refer la sex, la naiba! Aș vrea să vii să mă iei cu mașina într-o noapte și să conducem până rămânem fără benzină. Aș vrea să mergem la cumpărături când sunt reduceri și să mâncăm prea multă înghețată proastă. Să ne uităm la un film siropos și să asultăm muzică proastă. Să nu ne mai ținem în frâu, să lăsam la o parte orice teamă și reținere. Aș vrea să avem curaj.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai ști? De multe ori mă întreb, de fapt, ce s-ar întâmplat dacă ai ști tot ce simt. Dacă aș înceta să mă prefac că sunt o dură pentru o singură secundă, cum ai reacționa? Însă nu vreau să risc.

Dar până la urmă, să risc ce? Să pierd cercul ăsta nenorocit, din care nu mai pot ieși? E ca un vortex care mă trage din ce în ce mai repede în adâncul lui și nu există nici un mod de scăpare. Oare dacă aș găsi ieșirea, ce s-ar găsi pe partea cealaltă?

Tu îmi ești în același timp și Iad, și Rai. Durere și fericire. Chin și ușurare. Tu ești tot și nimic, iar noi suntem mai puțin decât ceva și mai mult de nimic.

Nu regret că te-am cunoscut. Însă regret că m-ai cunoscut tu pe mine.

O săptămână fără țigări

tigaraAm pus prima dată gura pe o țigară la 15 ani, la banchetul din clasa a 9-a. A fost o joacă, o țigară împărțită cu o bună prietenă pe ascuns, în spatele restaurantului. M-am apucat serios de fumat prin Noiembrie 2014, când mai începusem să deschid ochii și asta mi se părea o rezolvare simplă la problemele mele. Dacă aș fi știut că va ajunge să fie una dintre cele mai mari probleme ale mele, cu siguranță nu m-aș fi uitat la țigări ca la o recompensă.

Am început cu două țigări pe zi, una înainte de ore și una în drum spre casă. Chiar dacă ai mei fumează de când îi știu eu (adică de cel puțin 18 ani), la început le-am ascuns asta. Nu de frică că nu ar fi acceptat, ci dintr-o stupidă dorință de a păstra un secret față de ei. Mi se părea că dacă mă ascund de ei, fac ceva foarte incitant, că trăiesc ”periculos”. Hm, sigur. Știau că mai trag câte un fum din când în când, dar nu știau că ascund pachete de țigări în buzunarul din față al genții de școală. Au aflat la scurt timp, totuși, după ce tata s-a oferit să îmi cumpere un pachet după un concert și am acceptat. Și uite așa, am început să fumez liber.

Până prin luna august al anului trecut, fumam maxim trei țigări pe zi. Uneori fumam cu mama, alteori voiam să mă ”bucur” de o țigară singură, cu gândurile mele. Așa cum am spus, vedeam țigările ca pe un fel de rezolvare, de parcă fumul mi-ar fi curățat mintea și mi-ar fi pus gândurile în ordine. Nu-mi dădeam seama că mai rău îmi făceam. Că, de fiecare dată când aprindeam o țigară, mă adânceam din ce în ce mai tare și că îmi cream singură o nouă problemă.

Apoi am început să fumez mai mult. Mă luam cu mama, din inconștiență. Mi se părea că sunt cea mai tare persoană de pe planetă, din cauză că fumam cu ai mei. Chiar dacă mama la început nu a fost de acord, nu pentru că nu credea că am dreptul să fumez, ci pentru că știa cât de păcătoasă este dependența de țigări, am ajuns încet încet să fumăm împreună. Eu Gauloises roșii, ea Davidoff Gold. Mai apoi m-am dat pe Camel albastru, care au fost și ultimele țigări pe care le-am fumat.

Nu mi se părea că sunt dependentă de țigări. Mă lăudam că mă pot lăsa oricând, dar că nu vreau să o fac. Fumam cu prietenii și eram cool. Eu aveam întotdeauna țigări bune, pachete întregi pe care le puteam fuma oriunde și oricând. Toți mă priveau ca pe o zeiță pentru că fumam cu ai mei. Eram pe ”val”.

Începutul clasei a 11-a a adus și mai multe țigări în viața mea. Eram extraordinar de stresată din cauza anului pe care îl aveam la conservator. Diploma, ore, repetiții, examene peste examen și stres cât încape. Am ajuns să mă refugiez în țigări, să fumez un pachet la două zile. Deja nu mai puteam sta fără țigări nici o zi, oricât aș fi încercat. Am realizat, într-un sfârșit, că sunt dependentă de tutun.

Am urât dintotdeauna să fiu dependentă de ceva. Să fiu la mâna unui obiect sau al unei persoane. Însă îmi plăceau și îmi plac la nebunie țigările. Pur și simplu îmi place gustul, îmi place să aprind țigara, îmi place să o țin, îmi place cum îmi stă cu o țigară în mână. Încă de când eram mică mă imaginam fumând când voi crește. Așa că ura mea pentru dependențe nu prea a contat în acest caz.

Pe măsură ce timpul trecea și examenul de diplomă se apropia, stresul creștea. Fumam din ce în ce mai mult. Găseam motive stupide să aprind o țigară, fără să îmi dau seama că mă distrug singură. Din martie până săptămâna trecută am fumat în fiecare zi câte un pachet de țigări. 20 de țigări în mai puțin de 24 de ore. Mi se întâmpla de multe ori să aprind țigară de la țigară. Când nu studiam, făceam orice cu o țigară în mână. Mă plimbam, scriam, ascultam muzică, citeam, stăteam de vorbă cu prietenii. Eram eu și țigările întotdeauna.

Îmi promisesem mie că după examenul de diplomă mă voi lăsa. Mai încercasem de două ori pe parcursul anului, dar nu am rezistat mai mult de două zile. De data aceasta, eram serioasă. Însă după examen, mi-am spus că după atâta muncă și stres, merit o recompensă. De ce să mă lupt și cu acest lucru?

Așa că am continuam să fumez un pachet pe zi. Deja nu îmi mai plăcea ce făceam. Nu mă mai consideram cool. Mă uitam la mine și vedeam o sclavă a unei afaceri care domină milioane de oameni în lumea întreagă. Nu îmi plăcea să dau atâția bani pe țigări. Nu îmi plăcea să nu pot alerga, să îmi dau plămânii urcând dealul spre casă, să am 17 ani și să respir ca tata după trei decenii de fumat. Uram momentul de panică în momentul în care mi se termina pachetul de țigări. Nu-mi plăcea nici faptul că pur și simplu nu mă puteam lăsa de fumat. Eram o sclavă, iar mie nu-mi place să fiu așa ceva. Urăsc să fiu victimă și sclavă, iar țigara mă făcea să fiu amândouă.

Însă, Dumnezeule, cât îmi plăcea să fumez. Adoram prima țigară de dimineață. Iubeam să fumez după ce mâncam sau după ce făceam orice muncă. Fie că studiam, fie că făceam curățenie sau ieșeam de la conservator, eu trebuia să fumez. Ca o recompensă. Îmi plăcea să fumez la telefon cu prietena mea cea mai bună, să ”trag” o țigară rapidă cu mama sau cu tata, să fumez pe ascuns cu frate-miu care la 28 de ani nu știe să fumeze.

Adoram și ador țigările. Însă nu îmi mai place să fiu fumătoare. Nu-mi place să fiu dependentă. Deja trebuia să fumez, nu o mai făceam în totalitate de plăcere, iar mie asta nu îmi plăcea. Eu vreau să am libertatea de a fuma din plăcere. Nu-mi place să am nevoie de ceva sau de cineva. Dar la naiba, în ultima perioadă aveam nevoie de ambele. Și de ceva, și de cineva.

În ultimele zile respiram extrem de greu. Simțeam că nu îmi ajunge aerul în plămâni. Nu mai voiam să fumez, așa că după ce mi-am terminat pachetul de Duminică, am spus stop. Gata, nu mai fumez. Până aici. Altfel nu mergea. Am încercat și să le răresc, și să le tai cu multe, multe pregătiri. Faza asta cu ziua de luni nu merge. Trebuie să o faci în momentul în care simți că nu mai poți, altfel vei găsi mereu un motiv să te reapuci. Iar eu îmi găsisem motivul. Nu voiam ca la 50 de ani să am pielea deja lăsată, vocea groasă și burtică pentru că nu puteam alerga din cauza țigărilor.

Și nu am mai pus gura pe țigară de o săptămână. Nu este mult, știu, dar este cea mai lungă perioadă în care nu am fumat de un an jumătate. Și sincer, poate că sună ciudat, dar simt că sunt un om nou. Simt că pot face lucrul de care îmi era cel mai teamă și lucrul care m-a chinuit atât de mult timp. Să nu mai fiu condusă de dependența mea. Dependentă voi fi toată viața. În fiecare zi mă voi lupta cu dorința de a aprinde o țigară, însă trebuie doar să mă dezobișnuiesc de obiceiurile acestea. Este vorba totuși, de ambiție, iar asta o am. Am văzut cât de bine este să nu dai bani pe ceva atât de nesănătos. Deja respir mai bine, îmi este mai ușor să depun efort fizic și nu mai am gustul acela enervant în gură de la prea multe țigări. Plus că este bine să nu fii prinsă de țigări. Să ieși să te plimbi și să inspiri aer curat, să nu te îngrijorezi că îți uiți țigările sau bricheta acasă, să nu te uiți urât la ploaie doar pentru că îți udă țigara și să nu mai afumi și altă lume din jurul tău. Oricât de mult mi-ar plăcea țigările, îmi place mai mult să fiu liberă.

Primele zile au fost infernale. Luni a fost mai ușor, pentru că era prima zi și mă simțeam încrezătoare. Marți am avut o cădere urâtă. Pur și simplu simțeam că nu mai aveam nici o bucurie pe lume și că am pierdut ceva foarte drag mie. Am plâns de mama focului după ceva care mă omora încetul cu încetul, iar asta este penibil. Miercuri am plâns pe podea, în hol, pentru că mă ardea gâtul de poftă și aș fi dat orice să fumez. Joi am plâns pe stradă pentru că am ieșit cu un prieten la cafea și vedeam lume în jurul meu fumând și era tot ce voiam eu să fac. Nici nu mă puteam concentra pe ce îmi spunea el, iar asta este ceva, pentru că eu îi sorb întotdeauna cuvintele ca pe ceva foarte prețios. Ziua aceea mi-a demonstrat că pot. Am refuzat să îmi iau țigări. Am stat lângă magazin și m-am uitat la țigări, cu gâtul arzând și cu lacrimi în ochi, dar am refuzat să intru înăuntru să îmi iau un pachet. Vineri am hotărât că sunt mai presus de niște amărâte de țigări, iar Sâmbătă deja puteam trece pe lângă persoane fumând fără să îmi vină să mă pun pe jos și să plâng de ciudă. Iar astăzi și ieri m-am trezit fără să mă gândesc că vreau să fumez. Mi-a venit în minte întâmplător, un gând mult prea familiar și extrem de nociv.

Încă nu sunt sigură pe mine, totuși. Gândindu-mă la toate acestea și scriind cuvintele astea, mi se încleștează gâtul de poftă. Dar devine din ce în ce mai ușor, chiar dacă niciodată nu voi fi sigură pe mine. Știu că pot, pentru că de data asta am ambiție și voință. Însă lupta cu o dependență e grea și o știu de ani întregi. Mai ales când am în jur doar persoane dependente de țigări. Aștept ziua când voi putea să mă uit la mama fumând și să nu simt că mă prăbușesc de dor și de poftă. Vine, știu că vine. Și sper, mai presus de toate, să îmi țin promisiunea de a nu mai pune gura pe țigară cel puțin până la sfârșitul anului.

Noroc de tata, că mi-a băgat în cap de mică replica aia cu ”nu există nu pot, există nu vreau”. Eu nu am vrut mult timp, dar am putut dintotdeauna.

 

Schimbarea vine prin muncă

change

Toți așteptăm o schimbare. Fie una mică sau mare, încă din anii copilăriei vrem să se schimbe ceva. Poate că vorbim despre locul în care trăim, despre sistemul pe care suntem nevoiți să îl suportăm sau persoana care suntem. Orice ar fi, toți avem nevoie de o schimbare la un moment dat în viața noastră. Acest lucru este complet normal. Anormal ar fi să nu evoluăm și să rămânem în același stadiu tot timpul.

Problema este că schimbările rar se întâmplă. Vorbim atât de mult despre ele și le așteptăm atât de mult, dar ele vin atât de rar, încât ajungem să le considerăm miracole. Puțini realizăm că schimbarea vine din noi, din fiecare dintre noi, nu din afară. Poate suna ca o frază mult prea folosită, dar așa este. Schimbarea nu vine decât în momentul în care noi decidem să ne schimbăm pe noi înșine.

Este și normal, până la urmă. Fiecare om este echivalentul unei lumi diferite, iar lumea noastră este alcătuită din toate aceste lumi, din toți acești oameni la un loc. Pentru ca o schimbare majoră să aibă loc în lumea noastră, trebuie să începem de la noi, din lumile noastre micuțe, pe care ceilalți nu le înțeleg. Însă asta cere foarte multă muncă, multă determinare, ambiție și al naibii de multă răbdare.

Nimeni niciodată nu a avut ceva fără să fi muncit pentru acel lucru. Deși religia ne învață că trebuie să cerem și ni se va da, ați văzut voi vreodată un om care să fie fericit și să nu fi muncit al naibii de mult pentru asta? Până la urmă, fericirea este totul și acesta este scopul nostru în viață. Să fim fericiți. Fie singuri, fie cu altcineva, fericirea este scopul suprem. Dar ea nu vine de la sine. Trebuie să atingem fundul, locul cel mai josnic și mai întunecat, pentru a ne putea ridica. Cu forțe noi și cu lecții învățate pe propria piele.

Ideea mea este, deci, că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine mai întâi, și apoi să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți. Este important să încercăm măcar să fim cea mai bună versune a noastră. Dar asta este imposibil de la început, pentru că nimeni nu s-a născut deja învățat. Nimeni nu a știut de la început ce îi place să facă, ce nevoi dorințe și  vise are. Lucrurile acestea se descoperă pe parcurs, dar trebuie să vrei. Și trebuie să realizezi că fără durere și suferință nu vei realiza niciodată nimic. Ca să înveți cine ești, trebuie să încerci viața, să ai cât mai multe experiențe. Uneori experiențele dor, dar altfel este imposibil să înveți.

Dacă stai toată ziua pe canapea, te plângi că nu îți mai vezi genunchii de burtă și te rogi ca cineva să vină și să facă sport pentru tine, vei fi nefericit cu corpul tău pentru totdeauna. Dacă îți vine să plângi de fiecare dată când te duci la muncă, dar nu vrei să te rupi de ciudatul comfort pe care nefericirea ți-l aduce, îți vei urî job-ul toată viața. Dacă ești nemulțumit cu relația în care te găsești, pune punct acesteia, oricât de frică ți-ar fi să fii singur. Dar până la urmă, până nu rămâi singur, nu ai cum să înveți să trăiești singur. Pentru că toți rămânem singuri la un moment dat. Ne naștem singuri și murim singuri, asta e regula care domină lumea.change 2

Ca să fii fericit trebuie să ieși din zona ta de confort. Să te ții de promisiunile tale până când vor deveni obișnuință. Să nu te mai abați de la calea pe care vrei să o ții. Să fii tu, așa cum ți-ai dorit mereu să fii, așa cum ai știut mereu că poți fi. Fă sport, mănâncă mai sănătos, dormi mai bine, citește mai mult, scrie ce-ți trece prin cap, lasă-te de fumat, bea mai puțin, învață mai bine, distrează-te mai cu cap, lasă amintirile dureros de frumoase în urmă. Fă-o în fiecare zi, oricât de mult doare, până când nu vei mai depune efort pentru a avea toate aceste lucruri. Până când, practic, vor fi în sângele tău.

Schimbarea cere muncă, ambiție, pasiune, determinare, durere și suferință. Trebuie să cazi, să înjuri și să te ridici din nou. De o mie de ori, până când înveți cum să nu te mai împiedici. Dar dacă nu ne schimbăm, atunci care este rostul nostru pe Pământ? Dacă rămânem mereu la fel și nu evoluăm deloc, degeaba am trăit. Viața e un puzzle, pe care va trebui să îl rezolvăm și să îl stricăm de mii de ori până când vom găsi imaginea care ne place nouă, cea care ne face fericiți.

 

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie!🙂