Recomandarea săptămânii – ”Ținutul țânțarilor” de David Arnold

După foarte mult timp, revin astăzi cu o recomandare. Deși m-am gândit de multe ori la acest articol, de fiecare dată am sperat că voi găsi ceva mai bun să vă recomand. Și iată că acum am făcut-o, deci nu mai am nici o scuză să amân relansarea rubricii Recomandarea săptămânii.

Ideea este foarte simplă. Săptămâna aceasta citesc cea mai demențială și mai captivantă carte dintre toate cărțile pe care le-am citit în ultima vreme. Este vorba despre Ținutul țânțarilor de David Arnold, recent publicată în România la editura Young Art.

13690618_1217028544983757_317354067722810280_n

Dacă tot am terminat ”Ultima scrisoare” la începutul săptămânii, era doar firesc să încep o nouă carte. Pentru că mi-am cumpărat-o curând, am zis să încep All the light we cannot see de Anthony Doerr, alt roman după care tânjez de aproape un an. Însă la ora actuală trec printr-un reading slump, așa că sunt destul de pretențioasă la cărți și cu greu găsesc ceva care să mă captiveze.

Norocul a făcut ca miercuri să primesc două cărți din România, de la colegii mei de la Serial Readers. Le-am răsfoit cu mare nerăbdare, una dintre ele fiind chiar ”Ținutul țânțarilor”. Mi s-a părut foarte interesantă și am plănuit să o citesc imediat ce voi terminat ”All the light we cannot see”. Doar că nu am avut răbdarea necesară și am început să o citesc chiar în seara aceea, când am și parcurs primele 100 de pagini.

Ce să mai, cartea m-a lovit direct în cap. La propriu. Încă de la primele pagini am simțit că mă trezesc și că aceasta este cartea care mă va scoate din starea de letargie pe care o am de ceva vreme în materie de lectură. Am simțit că am găsit cartea. Aia pe care o aștept de ceva vreme, care parcă nu mai venea.

Hai să o dau pe aia dreaptă. Cartea e dată naibii. Are cel mai mișto stil pe care l-am întâlnit de ceva timp, un personaj principal care a devenit eroul meu (sau eroină, trăiască Carla’s dreams), o poveste demențială, iar ciudățeniile și lucrurile care aproape că te fac să îți faci cruce sunt la ordinea… capitolului. M-am îndrăgostit iremediabil de Mim, chiar dacă e fată. Beck e Beck, Walt e Walt. Nu știu cum să explic, dar dacă aș  întâlni personajele acestea în lumea reală, m-aș  duce să le cer un autograf. Unde mai pui că și râd în hohote, cum n-am mai râs de mult la o carte.

Ca să înțelegeți cât de bună este cartea și cât de mult îmi place, imaginați-vă doar că m-a făcut să amân o carte de război. Asta ar trebui să explice tot. Pur și simplu m-am îndrăgostit de ea și sunt sigură că atunci când o voi termina, voi simți nevoia de a o începe din nou. De asemenea, este perfectă pentru vară, fiind plină de aventuri, una mai ciudată decât cealaltă.

Eu una vă spun. Dacă nu ați citit încă cartea aceasta sau dacă nu plănuiți să o citiți, nu știu ce faceți cu viața voastră. Romanul ăsta cu nume ciudat, ”Ținutul țânțarilor”, este un must-read al verii, al anului și, la naiba, al vieții fiecărui cititor.

Dacă vreți să o achiziționați, o puteți face de pe site-ul editurii Young Art sau cu un simplu click aici. Mai jos vă las coperta și descrierea, în caz că mai aveți nevoie de convingeri pentru a o citi.

ținutul țânțarilor

Mim nu e bine. Epiglota deplasată şi ochiul cu care nu mai vede sunt ultimele sale griji. Familia i se destramă repede, tânăra de 16 ani suferă de nevroză. Mim e nevoită să se mute în celălalt colţ al ţării împreună cu tatăl şi noua lui soţie. Când află că mama ei e bolnavă, Mim fuge de-acasă, hotărâtă să străbată cei 1524 de kilometri care o despart de ea. Drumul nu e doar lung, ci se dovedeşte şi dificil de străbătut, căci întâlnirile şi confruntările cu diverse personaje şi propriii demoni o pun la grea încercare.

Hai, fuguța și citiți-o!:)

 

Recenzie: ”Regina Roșie” de Victoria Aveyard (”Regina Roșie” #1)

regina roșie

Descriere:

Lumea lui Mare Barrow este impartita in doua, dupa culoarea sangelui: cei cu sangele comun, rosu, ii servesc pe cei cu sange argintiu, elita societatii, cei care sunt dotati cu puteri supraumane. Mare face parte din rosii si-si duce traiul de pe o zi pe alta, ca hot intr-un mic sat de la tara, pana cand destinul o aduce in fata regelui, a reginei si a tuturor nobililor, unde ea descopera ca este si rosie, dar si argintie, cu puteri nebanuite.

Ca sa ascunda adevarul, regele o obliga sa minta si sa joace rolul unei doamne dintr-o Inalta Casa pierduta, cu o putere impresionanta, si o promite de mireasa unuia dintre fiii lui, astfel devenind o printesa argintie. Pe masura ce patrunde si mai adanc in lumea argintiilor, Mare risca totul si isi foloseste noua pozitie pentru a-i ajuta pe cei din Garda Stacojie, un grup de rebeli rosii. O miscare gresita ii poate aduce moartea, dar in jocul periculos in care a intrat singura certitudine este tradarea.

„O lume volatila si o eroina fara egal.“ – Booklist

„Un thriller plin de imaginatie, in care iubirea si revolutia se ciocnesc, iar puterea si dreptatea sunt intr-o lupta pe viata si pe moarte. N-o veti putea lasa din mana.“ – USA Today

Detalii tehnice:

Autor: Victoria Aveyard

Editura: Nemira

Pagini: 472

Format: 130 x 200 mm

Cartea poate fi comandată de pe site-ul librăriei online Librex, de unde mi-a fost oferită copia aceasta pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

Cred că știți deja despre ce carte voi vorbi astăzi. Regina Roșie a creat o adevărată isterie pe blog-urile din România și nu numai. Cartea aceasta se găsește în bibliotecile și pe blog-urile a milioane de cititori din întreaga lume. Mie mi-a luat ceva să o citesc (să știți că deobicei nu întârzii la petreceri, decât dacă vorbim de cele literare), dar mă bucur tare mult că am adăugat-o la lista cărților pe care le-am citit și care mi-au plăcut la nebunie.

Regina Roșie (Red Queen în engleză) vine cu un pachet complet: o copertă superbă, un titlu neobișnuit, o descriere ucigător de intrigantă și o autoare cu o perspectivă originală. Sinceră să fiu, nu aș regreta dacă aș numi-o cartea anului, pentru că își merită titlul cu siguranță. Cartea aceasta pur și simplu impresionează de la primele pagini!

În primul rând, povestea este absolut genială. Deși mi-a amintit ușor de Jocurile foamei la început, am fost imediat absorbită de lumea fascinantă creată de Victoria, una în care oamenii sunt împărțiți după culoarea sângelui. Cei cu sânge roșu fac parte din clasa de jos, cea care trudește și o duce foarte greu. Cei cu sânge argintiu sunt cei privilegiați, talentați, care nu muncesc o singură zi în viața lor. Apoi este Mare, care are sânge roșu, dar puterile unui argintiu. Aici se complică toată povestea. Printr-o serie de întorsături de situație și scene grozave, autoarea reușește să captiveze cititorul de la început. Conceptul acestei cărți este destul de original, chiar dacă uneori te poate duce cu mintea la alte povești deja citite. Toate acestea se dau uitării în momentul în care pătrunzi mai bine în lumea lui Mare și te atașezi de personaje.

victoria aveyardUn alt aspect ce merită menționat este felul în care intriga este construită. Autoarea nu dezvăluie totul de la început, fiecare secret fiind scos la suprafață la momentul potrivit, printr-o întorsătură de situație care te va face să închizi cartea pentru un minut, să te uiți la perete cu o privire pierdută și apoi să deschizi din nou cartea, cu o sete de lectură incredibilă. Victoria detonează bombă după bombă, ce să mai! Intriga crește în intensitate până la sfârșit, unde au loc niște scene pur și simplu explozibile, care te vor face să dai paginile cu și mai multă nerăbdare.

Personajele sunt, de asemenea, foarte bine create, chiar și cele secundare. Mare este un personaj rar întâlnit. Este genul de fată care își dezăluie adevărata natură încă de la început. Curajoasă, ironică, sălbatică, frumoasă, deșteaptă, greu de stăpânit. Și foarte guralivă. Am adorat-o de la început.

Maven este și el un personaj foarte interesant. Deși la început poate părea destul de plictisitor, pe parcursul acțiunii acesta dă dovadă de niște contradicții în personalitatea lui care te vor ține mereu cu sufletul la gură. Eu una nu am știut niciodată la ce să mă aștept de la el și cu siguranță nu mă așteptam la respectiva lovitură, care m-a făcut să pierd stația de autobuz. Chiar dacă mulți cititor îl displac, mie Maven mi s-a părut absolut genial.

Pe de cealaltă parte, Cal nu m-a impresionat aproape deloc. Mi s-a părut genul de personaj pe care autoarea trebuia să îl pună în carte pentru a crea un sentiment de familiaritate cititorului. Cal este clișeic, previzibil și foarte anost, după părerea mea. Tare aș vrea să se schimbe în volumul doi.

Triunghiul amoros este destul de plăcut și mi-a plăcut foarte mult faptul că autoarea nu a pus mult accent pe acesta. Victoria s-a concentrat mai mult pe partea fantasy al romanului și pe acțiune, dar combinația dintre dragoste și război mi-a plăcut la nebunie și m-a făcut să citesc cu mai mare interes și plăcere. Și adevărul este că eu am sperat până în ultima clipă că Mare și Maven se vor îndrăgosti nebunește unul de celălalt. Oh, it broke my heart!

Cea mai bună parte a cărții este, cu siguranță, sfârșitul. Am citit ultimele 50 de pagini în autobuz, în drum spre orele de vioară și mi-aș fi dorit ca autobuzul să nu mai ajungă niciodată la destinație, pentru că pur și simplu nu puteam lăsa cartea la o parte atunci. Am ratat stația de autobuz, am întârziat un pic, dar nu mi-a păsat deloc, pentru că sfârșit ca acesta mai rar găsești în cărți. Este plin de întorsături de situație incredibile, dramă, acțiune și situații din care crezi că personajele nu vor reuși să iasă niciodată. Am stat cu sufletul la gură până la sfârșit și m-am blestemat pe mine pentru că nu am avut inspirația de a cumpăra al doilea volum, Glass world, atunci când am avut ocazia.

Plină de acțiune, întorsături de situație care te vor face să citești cu o viteză uluitoare și personaje incredibile, Regina Roșie este un adevărat deliciu literar. Mi-a plăcut la nebunie și aștept cu mare nerăbdare să citesc volumul doi. Atât lumea lui Mare, cât și ea însăși m-au fermecat la culme! Cred cu tărie că aceasta este una dintre cărțile pe care nici un pasionat de fantasy nu ar trebui să o rateze, așa că dacă nu ați citit-o încă, nu mai așteptați. Cu siguranță nu veți regreta!

Notă: 5 stele din 5

10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta

Deși suntem deja în luna Iulie, pentru mine vara de-abia acum începe. De fapt, vara își va intra în drepturi  pe 9 Iulie, când voi termina cu masterclass-ul pe care îl am săptămâna viitoare. Deși masterclass-ul este o experiență frumoasă și o șansă importantă, sunt atât de obosită de muzică, de vioară, de ore și de repetiții, încât nu mă pot bucura cu adevărat de el. Aștept să treacă, ca să mă pot bucura de vară și de viață.

Bineînțeles că a trebuit să fac o listă cu 10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta, ca să fiu sigură că îmi amintesc tot și ca să am grijă ca, la sfârșistul verii, să fi făcut tot ce mi-am propus. Fără altă introducție, aceasta este lista mea cu lucruri pe care vreau să le fac în vara anului 2016:

1. Vreau să mă las de fumat

Scopul meu principal pentru această vară este să mă las de fumat. Fumez de mai bine de un an jumătate și cred că a venit timpul să mă opresc. Nu pentru că aș vrea, pentru că nu vreau. Mie-mi plac țigările, nu numai gestul sau obișnuința. Însă respirația mea devine din ce în ce mai grea, dealul mult mai abrupt și alergatul mult mai dificil. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să le arunc la gunoi.

2. Să mă relaxez

Nu știu dacă mai știu cum să mă relaxez. După doi ani în care am avut grija diplomei, nu prea mai știu cum vine treaba asta cu relaxarea. Mi se pare că trebuie să fac mereu ceva, altfel pierd timpul degeaba. Însă pentru mine va veni din nou o perioadă grea, așa că trebuie să învăț din nou să mă relaxez. Pe plajă, în pat, cu o carte, în parc, la o cafenea. Oriunde, numai să nu mai am impresia că mă urmărește ceva de la spate.

3. Să mă găsesc pe mine

Din cauza diplomei, m-am lăsat pe mine în spate. Mi-am înăbușit fiecare dorință, fiecare nevoie și am uitat să fac lucrurile care îmi fac mie plăcere. Mă aflu, într-un fel, sub influența diplomei încă, și mi se pare că nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai știu să fac ce îmi place. De fapt, nu prea mai știu nici ce îmi place să fac. Așa că vara aceasta vreau să mă găsesc pe mine și să-mi aduc aminte de lucrurile care mă definesc.

4. Să citesc

Bookshop Bokeh

Nu am mai terminat o carte de vreo lună. Deși ziceam că după diplomă încep să citesc, cărțile stau încă pe birou, neatinse. Parcă nu-mi vine să mă ating de ele, deși vreau. Îmi vine să dorm tot timpul. Așa că vreau, încet încet, să intru din nou sub influența cărților și să citesc cât mai bine și cât mai mult.

5. Să mă distrez

Deși vreau să mă odihnesc, vreau să mă și distrez. Vreau să ies cu prietenii mei, vreau să râd, vreau să simt că trăiesc și să adun cât mai multe experiențe frumoase, de orice fel. Vreau să fac baie în mare noaptea, să ies la o cafea și să fac orice altceva este sinonim cu distracția.

6. Să studiez

Chiar dacă acum sunt foarte obosită și nu mai vreau să aud de vioară pentru un timp îndelungat (cel puțin două săptămâni), plănuiesc ca vara aceasta să studiez. Nu voi lăsa niciodată vioara la o parte, iar după pauza pe care plănuiesc să o fac, am de gând să încep un nou repertoriu și să îmi aduc aminte de frumusețea viorii.

7. Să scriu

Mi-e dor să scriu. Aș scrie oriunde  și oricât. Scrisul m-a ajutat foarte mult anul acesta, dar a trebuit să las la o parte și această activitate. Am foarte multe cuvinte în mine pe care trebuie să le aștern pe o foaie, așa că vreau ca vara aceasta să scriu cât mai mult. writing

8. Să scriu articole și recenzii cât mai bune

S-a pus praful pe toate articolele și recenziile pe care trebuie să le scriu. Mai ales pe blog. Mi-e dor de lumea aceasta a blogging-ului, dar deocamdată sunt încă obosită și nu-mi stă mintea la scris articole bune. Trebuie, totuși, să îmi intru din nou în mână și să scriu cât mai multe articole și recenzii bune.

9. Să învăț să-mi fie bine singură

Nu m-am gândit niciodată că voi fi una dintre persoanele care trebuie să aibă constant o altă persoană în jur ca să se simtă bine. Nu este vorba neapărat de faptul că am nevoie de cineva pentru a mă simți bine în pielea mea, dar nu prea știu cum să mă distrez singură. Cred că trebuie să învăț să mă distrez cu mine și cu persoana mea. Nu vreau să depind de alții și nici să am nevoie de ei.

10. Să mă uit la filme și seriale

Mi-e atât de dor să mă uit la filme și la seriale! Am o mulțime de recuperat în materie de seriale, dar nici cu filmele nu mi-e rușine. Însă din nou, parcă nu îmi vine. Nu știu de ce.

Cred că scopul principal al acestei veri este să învăț, din nou, să fac lucrurile pentru mine. Să fac ce îmi place și să nu îmi fie rușine să zic nu. Scriind acest articol, am realizat cât de mult îmi doresc să fac toate lucrurile de mai sus. Poate că odihna, totuși, nu este numai despre a dormi, ci și despre a face lucrurile care îți plac.

Voi ce aveți de gând să faceți în aceste două luni de vară care au mai rămas?

summer

 

Sete

blog

Stau și mă gândesc de două zile încontinuu și încerc să mă găsesc pe mine. Sau dacă nu să mă găsesc, măcar să mă definesc. Să mă descriu cumva, să încerc să-mi găsesc buletinul ăla parcă pierdut. Simt că parcă ar trebui să fiu aceași persoană care eram înainte și în același timp mi se pare nefiresc. Sunt undeva pierdută. Mi se pare ciudat că pot fi o persoană cu dorințe și nevoi.

Pe mine mă definesc visele și poveștile. Numai că nu prea mai știu care este povestea mea. Că ce? Că am luat o diplomă de conservator la 17 ani? Mare lucru. Parcă aș vrea să mă definească altceva. Ceva mai omenesc și în același timp ceva mult mai fantastic.

Mă gândesc foarte des la aceste două cuvinte în ultima vreme. Mi-e sete. Parcă, uneori, mi-e și foame, dar cu foame mai poți trăi, cel puțin eu. Cu setea nu merge la fel. Când ți-e sete ori bei apă, ori nu îți stă mintea decât la momentul când vei bea apă. Ori mie, mie îmi este tot timpul sete acum. Nu de apă. Doamne, asta e cel mai rău. Setea mea nu se poate potoli cu apă. Am băut atât de multă apă până să realizez că setea pe care o simt nu este pentru așa ceva.

Mie mi-e sete de altceva. Mi-e sete de viață, cred. Și totuși, vrei să-mi spui tu mie că n-ai trăit? Nu prea mai știu. Nu știu care este definiția mea pentru viață. Chiar nu mai știu. O fi tot ce am făcut în ultimul an? Or fi toate repetițiile, toată arta, tot zbuciumul? Sau este ceva mai mult de-atât? Oare să fie momentul acela când ieși în lume? Când nu mai stai închis între patru pereți pentru un scop?

Mi-e sete de oameni. Mi-e foarte sete de anumiți oameni. Dar mi se pare că în ultima vreme îmi scapă printre degete. Pentru mine, oamenii sunt exact precum nisipul. Exact când ai impresia că îl ții în mână și că nu are pe unde ieși, exact atunci începe să îți curgă printre degete. Iar mie așa mi se întâmplă și cu oamenii. Am impresia că îi am, și tocmai atunci pleacă. Poate că ar trebui să înțeleg într-un final că oamenii nu pot fi deținuți. Pe ei nu îi poți avea. Ei sunt animale sălbatice, creaturi nestăvilite, care au lumi întregi în ei. Fiecare om este o lume, una pe care noi nu o putem înțelege.

Mi-e sete să scriu. Sunt primele cuvinte pe care le scriu de luni întregi și parcă încearcă să se verse toate cuvintele înăbușite o dată. Dar mi-e frică să nu-mi vină rău, exact ca atunci când ți-a fost foame pentru o vreme îndelungată și când mănânci, ți se face rău de la pofta cu care ai înfulecat mâncarea.

Bănuiesc că, de fapt, îmi este frică să nu mi se stingă repede flacăra asta. Nici nu știu dacă este aprinsă. Nu știu dacă de-abia s-a stins sau dacă încearcă să se aprindă. Nu știu dacă ăsta este un sfârșit sau un început. Mi se pare că nu mai știu să rezbat, să rup bariera aceasta care mă ține încorsetată.

Mi-e sete să fac toate lucrurile pe care le făceam înainte, și în același timp simt că ar trebui să fac alte lucruri noi. Că am fost prea mult timp același om și că ar trebui să îmi cumpăr o haină nouă pe care să o îmbrac pentru o vreme. Nu știu dacă vreau familiaritate sau confort, sau dacă vreau nebunie și noutate și disconfort. Mi se pare că totul se împarte în două categorii. Înainte și după.

N-am mai pus mâna pe o carte de săptămâni întregi. Mi-e sete de lecturile mele de o zi, de cărțile care să mă fac să uit de mine. În fiecare zi îmi promit că mă apuc de citit și întotdeauna ajung la ora 3 dimineață fără să fi citit vreo pagină, exact ca și acum. Dacă nu mai pot citi? Dacă nu mai pot face lucrurile care mă definesc?

Și oh, doamne, deja îmi este sete să cânt. Două zile au trecut și mi-e dor de corzile alea și de lemnul ăla rece. Mi se pare că am descoperit altceva în vioară anul acesta. Poate m-am descoperit pe mine, poate am descoperit o altă lume, nu știu. Poate mi-am descoperit sufletul pereche și acum mi se pare straniu să fiu fără el. Vreau să cânt altceva, dar în același timp simt că aș trăda piesele pe care le-am studiat atâta timp. Parcă ele au devenit parte din mine. Mi se pare uneori că le aud de undeva, din înăuntrul meu.

Bănuiesc că îmi este sete și de aventură, dar nu prea mai știu ce înseamnă așa ceva. Oare ce am făcut eu anul acesta nu a fost o aventură? Aventura vieții mele, poate.

Nu știu cum să-mi potolesc setea. Cred că trebuie să iau totul încet. Să fac pas cu pas, la fel ca un nou născut. Mi-ar plăcea, cred, să mă dezbrac de tot și să stau așa câteva zile, ca mai apoi să îmi pun haine noi. Să rup cearșafurile de pe pat, să vopsesc pereții, să schimb tot în jurul meu. Dar în același timp cum să distrug tot ce este familiar?

Am luat diploma de conservator

13552762_1290617080981304_1227048735_n

 

Ziua de care v-am vorbit atât de mult a trecut. 26 Iunie 2016 a trecut. E Luni, ora 2 și eu nu știu încâ dacă realizez că mi-am luat diploma de conservator. Că am o hârtie la mână care atestă faptul că sunt violonistă, că sunt solistă și că merit să cânt pe scenă.

M-am gândit la momentul în care voi scrie această postare multă vreme. Aveam atât de multe lucruri de spus, dar acum că scriu asta, în sfârșit, toate ideile mi se împărștie în cap și nu le pot prinde. Nu de oboseală, nici de supărare, așa cum mi se întâmpla atât de des în anul ce tocmai s-a încheiat. Ci de… fericire, de ușurare, de relaxare. Nu mai trebuie să mă concentrez, nu mai am diploma în minte, nu mai am acest stres care aproape că mi-a scos peri albi doi ani de zile. Sunt, într-un fel, liberă și totuși simt că nu sunt. Greul de-acum începe.

Nu știu cum mă simt. Sunt mândră de puterea pe care am avut-o și de felul în care am întâmpinat această greutate. Sunt foarte mândră și de rezultat. După ce am cântat o oră jumătate, am așteptat aproape 20 de minute, juriul mi-a zis că am primit diplomă de excelență cu nota 10 și merite de virutozitate și interpretare excepțională. Momentul acela a fost incredibil. A fost incredibil, de asemenea, momentul în care am cântat ultima notă. Sentimentul pe care l-am trăit atunci a fost de nedescris. Am simțit o ușurare imensă, o bucurie nesfârșită și o libertate după care am tânjit luni întregi. Doi ani, de fapt. A fost atât de copleșitor acela sentiment, încât îmi venea să plâng. Ajunsesem la momentul la care visasem doi ani de zile. După, ce mi s-a părut mai incredibil a fost faptul că toată lumea a început să aplaude și nu se mai opreau. Cred că aceasta a fost cea mai mare răsplată. Faptul că am fost apreciată și că am reușit să primesc rezultatele pe care mi le-am dorit. Iar dacă al putea, aș mai trăi o dată acest examen pentru momentele acelea, de după. Să mai cânt o dată ultima notă și mai trăiesc sentimentele acelea. Chiar dacă nu pot, momentele acelea vor trăi mereu în mine și îmi voi aminti mereu data de 26 Iunie 2016, când am mi-am dat sufletul pe o scenă pentru un vis.

Au fost doi ani foarte grei. Pregătirea a început acum doi ani, în vara anului 2014. Atunci am văzut prima dată partiturile piesele pe care aveam să le cânt la examenul de diplomă. Pe atunci aveam… 15 ani. Nu cred că realizam ce mi se întâmplă. Nu cred că realizam că aveam să îmi iau diploma la 17, în timp ce normal, o diplomă de muzică se ia între vârstele de 22-25 de ani, uneori mai târziu. Mi se părea ceva firesc. Eram eu, făcând ce știam mai bine. Studiam și cântam. Mă pregăteam să devin acea persoană pe care o aveam în minte.

Nu știam eu nimic despre ce avea să vină. Nu aveam habar nici de reușite, nici de dezamăgiri, nici de lucrurile prin care aveam să trec. Nu știam că va trebui să uit de mine ca persoană, să las în urmă toate dorințele și toate nevoile mele pentru această diplomă. Țin minte că în urmă cu ceva timp, vreo 2-3 luni, ajunsesem să mă gândesc la mine și la diplomă ca la un întreg, ceva ce nu poate fi deosebit. M-am dat întru totul muzicii, diplomei, viorii. Viselor mele.

Am trecut printre multe momente, mai bune sau mai rele. Mi s-a stricat vioara, apoi acum două luni am schimbat-o pe ceva mai bun, de care va trebui să mă despart în curând. Nu este a mea, dar sper ca în curând să dețin și eu ceva la fel de bun. Am participat la concursuri. La unul dintre ele am fost cel mai bun participant și, pentru că domnul ”violonist” din comisie avea elevi în concurs și voia să le dea lor premiile, nu am trecut mai departe în finală. A fost un moment care m-a abținionat și care a șocat multă lume. Dar am trecut peste, am mers mai departe și mi-am atins scopul.

A fost greu, este adevărat. Am avut repetiții de două ori pe săptămână timp de… cinci luni, aproape. Sâmbăta mă trezeam la șapte, plecam de acasă la opt și ajungem la patru. Vinerea nici nu îi vedeam pe ai mei decât seara, pe la 10-11. Am mâncat atât de multe sandwhich-uri și am băut atât de multe cafele, încât le-am pierdut șirul. Am ținut multe recitaluri, unde trebuia să când cam o oră jumătate, piese grele, de virtuozitate. Nu virtuozitatea mi s-a părut grea, ci a mă exprima și a mă face una cu muzica. Să-mi păstrez concentrarea pentru o oră jumătate mi s-a părut infernal.

A trebuit să fac niște alegeri. Ce să fac și ce să nu fac. Ce este bine pentru mine și ce nu este bun pentru mine. Cine este bun pentru mine și cine nu. Cu să reușesc, a fost cea mai grea alegere și cea mai grea întrebare. Cu toate astea, cu ajutor și susținere din parte persoanelor din partea mea, am găsit răspunsul.

Mi s-a părut incredibil cum m-au susținut oamenii din jurul meu. Profesorul meu de vioară, cu care timp de cinci luni am vorbit la telefon aproape în fiecare zi și care a fost alături de mine pas cu pas. Pianista cu care am cântat și care a stat cu mine după repetiții și care m-a îndrumat. Ai mei, care chiar dacă nu au nici o legătură cu muzica, au stat și m-au ascultat de fiecare dată când am ținut un recital ad-hoc acasă și care mi-au suportat nervii și căderile nervoase de fiecare dată. Ei au fost oamenii care au stat de pe margine și s-au uitat la fel în care m-am schimbat anul ăsta.

A trebuit să fac anumite schimbări majore la mine ca să reușesc. A trebuit să fiu mai matură, să învăț să las în urmă lucrurile normale, lucrurile minore, și să mă concentrez pe cele majore. A trebuit să fiu o altă persoană, cu nervi de oțel, determinare, răbdare și multă putere. Transformarea a fost grea. Am avut momente în care simțeam că nu mai duc și că nu mai sunt eu. Am simțit de multe ori că nu merită efortul și că nu o pot duce până la capăt. Am fost extenuată, am fost bolnavă psihic și fizic. Și cu toate astea, am dus totul la capăt cu brio. Am invățat să trăiesc cu noua eu. Acum că am terminat cu diploma, simt că pot zâmbi din nou. Parcă și râsul mi s-a schimbat. Îmi aduc aminte că prin Februarie-Martie, mă simțeam vinovată când râdeam și mă dădea de fiecare dată în plâns. Nu am plâns, de fapt, de foarte multe ori. O singură dată am plâns, dar atunci în hohote. Eram atât de stresată, atât de obosită, și atât de singură, încât simțeam că nu mai sunt om.

Cu toate acestea, a fost cel mai frumos an din viața mea. Am cunsocut oameni noi, am făcut legături importante, am legat prietenii frumoase, m-am îndrăgostit, am suferit din dragoste, am concertat, am fost apreciată, m-am mai și distras, m-am pierdut și m-am găsit pe mine. Cu siguranță nu mai sunt persoana care eram înainte. Cu toate că am terminat cu diploma și simt că o mare greutate mi-a fost luată de pe umeri și că pot fiu eu, că mă pot bucura de viață, simt în același timp că nu mă mai pot întoarce la persoana care eram înainte. Nu mai știu cum.

Am descoperit cum se face muzica. M-am dedicat artei și asta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am putut face vreodată. Am trăit prin muzică. Am fost obsedată de diplomă. Am trecut peste și nu știu cum s-a întâmplat asta, sincer. Timpul a trecut incredibil de repede, mult mai repede decât a trecut vreodată. Nu am simțit anul acesta trecând pe lângă mine. Cam așa simt, că viața a trecut pe lângă mine anul acesta, dar în același timp simt că am trăit mai mult ca niciodată. Dacă aș putea, sigur că aș mai trăi anul 2015/2016 încă o dată, dar anumite lucruri le-aș face diferit, cu siguranță. Mă bucur că am reușit să trecut cu bine peste tot.

Am reușit tot ce mi-am propus anul acesta și este minunat. Simt că lucrurile s-au așezat așa cum trebuie ca rezultatul să fie excelența. Chiar și eșecurile m-au ridicat înspre excelență.

Lucrurile frumoase de-abia acum încep. Nu cred că s-a terminat nimic. S-a terminat doar o minunată experiență, pe care am trăit-o la o vârsta fragedă. Am cunoscut viața studențească la… 17 ani. Și a fost frumos, al naibii de frumos. Anul acesta m-a dărâmat și m-a pus pe picioare de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Și l-aș trăi din nou, dacă aș putea. Pentru că a fost superb, tot. Până și părțile grele.

Acum vreau să revin la activitățile mele obișnuite. Vreau să încep să studiez un nou repertoriu. Vreau să încep să mă ocup serios de blogging, să îmi citesc cărțile, să îmi scriu articolele, să mă bucur din nou de toate lucrurile care mă definesc, nu numai de unul singur. În ultima luna, tot ce am făcut a fost să dorm, să mănânc, să studiez și să mă duc la repetiții. Nu mai știu cum este să scrii, nu mai știu cum este să citești. Dar încep în forță. Am o energie debordantă și nu sunt nici pe departe atât de obosită pe cum mă așteptam să fiu. Cred că adenalina de aseară încă îmi curge prin vene.

Mai am multe să vă spun. Am multe să vă povestesc, multe cuvinte în mine care au fost astupate, călcate în picioare. Însă a meritat, pentru cele două ore jumătate de ieri în care o sală întreagă a fost cu ochii pe mine și toată lumea m-a felicitate și m-a apreciat. Munca continuă, cu multă forță și cu multă determinare, pentru că știu că pot. M-am îndrăgostit definitiv de vioară și știu că nu voi face niciodată altceva decât să cânt la vioară. Nici nu prea mă interesează altceva în afară de asta, să fiu sinceră. Asta sunt eu, și asta este viața pe care mi-o doresc.

Deci, mă întorc, încet încet, și pe blog. Vreau să mă bucur o zi două de mine. Asta implică să îmi fac și câteva planuri pentru vară, care de-abia acum începe pentru mine. Însă sper să mai fie cineva pe-aici și să aibă cine să îmi citească rândurile. Mă așteptam să îmi curgă mult mai ușor cuvintele, să vă spun mult mai ușor tot ce aveam de spus. Eram însetată să vorbesc. Cu toate acestea, mi-a luat aproape o zi întreagă să scriu acest cuvinte. Am retrăit amintiri, momente, zile întregi. Și tot nu simt că v-am povestit tot ce aveam de povestit.

Mai trebuie să o spun încă o dată. Încă nu mi s-a întopărit în memorie. De fapt, nu realizez încă ce s-a întâmplat. Am primit diplomă de excelențe cu merite de virtuozitate și interpretare excepțională la 17 ani. Oare de mine este vorba?

Și eu acum, acum ce fac? 

 

 

AMR – 6 ore până la diplomă

6 ore. Din 2 ani, au rămas 6 ore. E magnific cum trece timpul. Nu știu ce să fac cu mine în aceste șase ore. Aș vrea să fie 6 acum. Să treacă timpul cât mai repede și totodată cât mai încet. Vreau să mă încarc cu cât mai multă energie bună până la șase. Nu prea știu ce să zic. Sper să vin cu vești foarte bune mâine. Dar, în primul rând, vreau să îmi demonstrez mie că pot și vreau să mă bucur de acest moment.

AMR – 6 zile până la diplomă

wp-1466415431907

Șase zile. Șase. După doi ani, au mai rămas doar șase zile. Aproximativ 150 de ore. Nu o să încep să spun că nu știu când a trecut timpul, pentru că este de la sine înțeles.

E al naibii de ciudat să te gândești că, după 2 ani, asta este ultima săptămână în care faci lucrurile pe care le faci pentru un vis. Pentru un scop. O țintă pe care o voi întâlni, sper Duminică. Când mă gândesc că săptămână viitoare pe vremea aceasta nu voi mai spune ”Am examenul de diplomă” mi se pare mai mult decât ciudat. De fapt, mă cam strânge în spate. Pentru că dacă nu sunt studentă, dacă nu am diplomă, ce sunt eu?

Mă întreb cum va fi când mă voi trezi lunea viitoare. Oare îmi va veni în minte același lucru care îmi vine de un an de zile? Că trebuie să studiez, să fiu perfectă, că am diplomă. Probabil că da. Probabil că îmi va lua ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea că am luat diploma. Să nu mai spun că voi da de diplomă, ci că am luat-o.

Faza amuzantă este că lucrurile dificile de-abia acum încep. Examenele naționale la școală. Intrarea la academia de muzică. Masterclass-uri. Găsitul unui job. Intratul într-o orchstră, mai întâi. Viața de-abia acum începe, dar mie partea cea mai grea mi se pare să mă desprind de cea din urmă. De stresul acesta, de greutatea asta care îmi stă pe umeri.

Ieri am postat pe Facebook afișul concertului de diplomă și am scris că nu știu dacă sunt sau nu bucuroasă că am examenul acesta. Imediat mi-a dat telefon profesorul de vioară și m-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu sunt bucuroasă. Și i-am explicat că sunt bucuroasă că termin cu diploma, dar nu sunt bucuroasă că se termină această experiență frumoasă a conservatorului. Experiența de a fi studentă la conservator la doar 17 ani. De a-ți lua diploma la 17 ani și de a se uita toată lumea ciudat la tine când le spui că ai doar 17 ani și tu îți iei diploma. Îndrăgostelile din conservator, conversațiile de pe holuri, din secretariat, concertele de studenți, să aparțin undeva, să fiu cea mai tânără studentă din anul meu, să vorbesc cu tipul care cântă la corn pe balcon, să mă trezesc dimineașa la 7 și să stau de la 9 până la 2 la conservator, să am vinerea ore de teorie, să îmi beau cafeaua pe holuri. Toate astea mi-au făcut mie viața mai frumoasă 5 ani de zile. Și știu că va veni ceva mai frumos, dar tot este greu să te desparți de ceva atât de frumos și de special.

Într-o zi am să mă întorc în clădirea aceea. Mai mare, mai experimentată, cu alți ochi. Și am să le povestesc tuturor ce a însemnat Conservatorul Makedoniko pentru mine. Și-atunci vor înțelege toți de ce nu vreau să se termine. Poate mă voi vedea cu cei care mi-au făcut inima să-mi bată mai tare pe holurile conservatorului și ne vom aduce aminte de timpurile frumoase, când eram toți niște copii.

Până atunci, diploma este în șase zile.

 

Recenzie: ”Ultimii martori” de Svetlana Alexievici

ultimii martori

Detalii tehnice:

Autor: Svetlana Aleksievici

Editura: Litera

Data aparitie: Aprilie 2016

Pagini: 336

Format: 107×177

Cartea aceasta mi-a fost oferită de librăria online Librex pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

După ce am citit cartea ”Războiul nu are chip de femeie” scrisă de Svetlana Alexievici, am știut că îi voi citi toate cărțile. M-am îndrăgostit, pur și simplu, de puterea cuvintelor ei. Am continuat cu ”Ultimii martori”, o colecție de amintiri ale oamenilor care erau copii atunci când al doilea război mondial se desfășura.

Bineînțeles, mi-a plăcut. Nu cred că există vreo carte scrisă de Alexievici care să nu îmi placă. Consider că ea se află printre puținii scriitori care au puterea de a influența cititorul și de a spune adevărul pe care toți îl căutăm. Totuși, trebuie să recunosc că ”Ultimii martori” nu m-a impresionat la fel de mult ca și ”Războiul nu are chip de femeie”. Cea din urmă este, pentru mine, o carte greu de egalat, dar asta nu înseamnă că ”Ultimii martori” nu este o carte bună sau emoționantă. Astfel de povești, astfel de mărturii este imposibil să nu fie impresionante și foarte emoționante. Cu toate acestea, cartea de față nu a avut același impact asupra mea, deși mi-a plăcut la nebunie.

Ultimii martori” se bazează pe aceeași idee ca și ”Războiul nu are chip de femeie”. Ambele conțin mărturiile oamenilor care au trăit războiul. Totuși, eu le-am perceput ca fiind foarte diferite. Ultima pune accent pe felul în care oamenii implicați direct în război au fost afectați de acest eveniment, în timp ce ”Ultimii martori” vorbește despre traumele pe care războiul le-a cauzat unor oameni obișnuiți, pe vreme aceea doar niște copii și felul în care acesta le-a format viețile.

A fost la fel de emoționant să citesc mărturiile copiilor ca și pe cele ale adulților, dar mult mai tulburător. Gândindu-mă la inocența copiilor și la felul în care aceasta a fost distrusă atât de devreme, am simțit că rămân fără cuvinte. Mi s-a părut incredibil felul în care niște copilași s-au trezit direct în război și au trebuit să învețe să supraviețuiască. Traumele pe care războiul le-a lăsat asupra acestor oameni le-au schimbat viața și le-au modelat, practic viețile.

Ultimii martori” este una dintre cărțile care îți dezvăiule o mulțime de lucruri despre omenire și despre psihologia umană. Este uimitor ce poate face un om pentru a supraviețui, dar și pentru a-și salva inocența, umanitatea și sufletul. Există multe antiteze în timp de război, cum ar fi felul în care unii oameni încercau să îi ajute pe ceilalți, în timp ce alții își salvau numai pielea lor. Romanul acesta arată toate aceste lucruri și încă câteva, în același timp oferind anumite lecții de viață.

Mărturiile au fost selectate foarte atent astfel încât fiecare impresionează și își lasă amprenta asupra cititorului. Povestirile sunt scurte, antrenante, iar carte se citește foarte repede și ușor. Mi-au lipsit, totuși, părțile în scrise de însuși Svetlana, care expirmau sentimentele ei în timpul cercetărilor făcute.

Ultimii martori” nu este numai un excelent roman de război, ci și o adevărată lecție de viață și de omenie. O carte tulburătoare, care te va schimba și îți va oferi o nouă perspectivă asupra lumii în care trăim. Scrisă într-un mod păstrunzător, ”Ultimii martori” este una dintre cărțile care nu trebuie să lipsească din bibliotecile tuturor.

Notă: 5 stele din 5

Recenzie: ”Zece respirații scurte” de K.A. Tucker

 

zece respirații scurte

Detalii tehnice:

Editură: Epica

 Traducere:Gabriela Stoica 

Format:13,7 x 20,3 cm

Tip:broșat cu clape

ISBN:978-606-8754-09-3

Descriere:

Pentru fanii romanelor E ușor să te iubesc, Tammara Webber, Destine la limită, Katie McGarry și Intimidare de Penelope Douglas. Respiră, Kacey. Zece respirații scurte. Agață-te de ele. Simte-le. Iubește-le.
Cu patru ani în urmă, viața lui Kacey Cleary a fost distrusă atunci când mașina în care se afla a fost lovită din plin de un tânăr șofer beat, omorându-i părinții, pe iubitul ei și pe cea mai bună prietenă a sa. Încă mai este bântuită de amintirea momentului în care a rămas prizonieră între fiarele contorsionate ale autoturismului, ascultând-o pe mama ei cum își dădea ultima suflare. Acum, Kacey vrea să își lase trecutul în urmă. Înarmată cu două bilete de autobuz, Kacey și sora ei în vârstă de cincisprezece ani, Livie, fug din Grand Rapids, Michigan, pentru a începe o nouă viață în Miami. La început, fetele se zbat să o scoată la capăt, dar Kacey nu este deloc îngrijorată. Ea poate face față oricui, în orice situație – cu excepția vecinului său misterios din apartamentul 1D.
Trent Emerson are niște ochi albaștri în care arde un foc mocnit, gropițe adânci și pare că se menține într-un echilibru perfect între a fi un tip simpatic și unul dur. Călită fiind de trecutul ei tragic, Kacey este hotărâtă să țină pe toată lumea la distanță, dar atracția lor este de netăgăduit, iar Trent caută cu disperare și neîncetat o cale spre inima împietrită a lui Kacey – chiar dacă asta înseamnă că oricând poate să iasă la iveală un secret exploziv care va zgudui din temelii ambele lor lumi.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul librăriei online Librex, de unde am primit și eu această carte spre recenzie. Mulțumesc!:)

Recenzie:

Voi începe recenzia aceasta prin a vă povesti despre perioada mea în care citeam numai cărți din genul YA și NA. Eram pur și simplu obsedată de poveștile despre fete timide/cu probleme psihice și băieții/bărbații care vin în salvarea lor. Iubirile acestea perfecte, cu doar un strop de dramă au fost drogul meu multă vreme. Până când am realizat că am citit mult prea multe povești care urmăresc acest tipar și că ar trebui să schimb scenariul. Așa că am trecut la alte cărți, dar asta nu înseamnă că nu îmi place să mai citesc un roman YA sau NA din când în când. Până la urmă, este tot timpul plăcut să te relaxezi cu o frumoasă poveste de dragoste.

Zece respirații scurte era de foarte multă vreme pe lista mea de cărți de citit atunci când am hotărât că a venit vremea să mă întorc un pic la începutul adolescenței și să mă pierd într-un roman NA. Am fost întotdeauna entuziasmată de premiza acestei cărți și nu vă puteți imagina ce rânjet mi s-a întins pe față atunci când am început să o citesc.

Așadar, Zece respirații scurte a fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Deși urmărește un scenariu pe care l-am mai citit de câteva ori, m-am bucurat de fiecare rând al acestei cărți. Mi-a plăcut la nebunie și spun din toată inima faptul că da, merită citită. Zece respirații scurte nu este ca celelalte cărți din genul NA pe care le-ați citit sau de care probabil că ați citit, chiar dacă în ea se găsesc câteva clișee specifice acestui gen.

Una punct în plus este felul cum a fost structurat acest roman. Fiecare fază prin care trece povestea de dragoste a lui Kacey și a lui Trent este asociată cu starea de spirit și starea mintală în care se găsește Kacey. Prima parte a cărții este denumită după unul dintre cântecele mele favorite, Comfortably numb (Pink Floyd) și se încheie într-un mod mult mai vesel, Iertarea. Fiecare parte a cărții arată prin ce trece personajul principal, iar lucrul acesta mi s-a părut grozav.

M-am atașat de personaje încă de la început. Am adorat-o pe Livie pentru inteligența și maturitatea ei, dar am admirat-o enorm pe Kacey pentru tăria ei de caracter, pentru curajul de care dă dovadă și pentru felul în care i-a purtat de grijă surorii ei mai mici. Mi-a plăcut enorm relația lor, chiar dacă deasupra acesteia planează tragedia prin care a trecut familia lor în urmă cu patru ani. Un punct în plus ar fi faptul că fiecare personaj are un trecut care explică prezentul și comportamentul respectivului personaj.

Nu știu dacă aș descrie această carte ca fiind una tristă. Cu siguranță începutul cărții nu este tocmai optimist, dar faptul că personajele ajung să se împace cu soarta lor, iar cititorul poate asista la acest proces nu mi se pare un lucru trist. Cred că am învățat câte ceva din romanul acesta, iar acest ”ceva” este faptul că este întotdeauna bine să ierți și să îți înfrunți demonii.

Cartea aceasta are ceva pentru toată lumea. Unele scene te fac să zâmbești, altele să te încrunți, să oftezi sau să îți fie frică. Povestea lui Kacey este un adevărat rollercoaster emoțional.

Relația dintre Kacey și Trent… Hm, cu siguranță mi-a plăcut, chiar dacă nu m-am înnebunit după ea, așa cum aș fi făcut acum trei ani. Însă povestea lor mi-a oferit o doză de optimism și mi-a amintit de ce adoram atât de mult romanele NA. Dialogurile și scenele dintre Kacey și Trent sunt un adevărat deliciu și dau o tentă foarte sexy cărții.

Acțiunea este captivantă, deși nu are o intrigă clară. Pentru că cititorul urmărește lupta lui Kacey împotriva demonilor ei încă de la începutul romanului, acesta se așteaptă ca ea să explodeze din moment în moment. Eu am așteptat acest ”apogeu” care eram sigură că va schimba totul. Și într-adevăr, a făcut-o. Ultimele patru părți din carte m-au făcut să trec printr-o mulțime de sentimente. De la euforie, la furie, tristețe și ușurare, până la fericire și din nou euforie.

Romanul lui K.A. Tucker, Zece respirații scurte este o captivantă poveste a unei tinere femei ce încearcă să se vindece după ce o tragedie i-a schimbat întreaga viață. În scenă apare Trent, care o va vindeca, dar o va și răni foarte mult. Mi-au plăcut enorm atât povestea, cât și personajele și stilul autoarei. Acest roman este numai bun de citit atunci când vrei să te relaxezi și să citești o poveste de dragoste captivantă!

Notă: 5 stele din 5

AMR 27 de zile până la diplomă

M-am trezit de dimineață și mi-am băgat piciorul. Ha, ce început de articol! Nici nu prea știu ce să scriu, de fapt. Au mai rămas 27 de zile până la examenul de diplomă la conservator, ăla cu care vă tot bat la cap de prin Septembrie. Mai puțin de o lună. Unde au trecut cele 9 luni de care mă agățam, nu știu. Unde s-a dus timpul, chiar că nu știu. Luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde. Toate s-au dus într-un loc la care eu nu am acces și au mai rămas doar 27 de zile. Mi se pare absurd, într-un fel, cât de repede a trecut anul acesta. Cel mai important an din existența mea scurtă de 17 ani a trecut ca prin vis. Mi-l amintesc foarte bine. Am în cap fiecare moment important, și dacă așa sta un pic și m-aș gândi, probabil că aș putea să spun ce am făcut în fiecare zi de la începutul lui Octombrie, de când am început să mă pregătesc intensiv pentru momentul acesta, de pe 26 Iunie.

Duminică, 26 Iunie, ora 6 seara. Momentul decisiv, pe care l-am așteptat atât de mult timp. Cu entuziasm, groază, curiozitate. Am muncit doi ani pentru ziua aceasta. Și totuși, parcă aș mai vrea un an. Sau măcar o lună. Da, o lună, chiar dacă mi-e silă de piesele pe care le cânt, chiar dacă am obosit naibii să fac același lucru mereu, chiar dacă mi s-a infectat rana de la gât, chiar dacă vreau libertate. Dar trebuie să-mi iau inima în dinți și să accept data de 26 Iunie.

Știu că totul va fi bine, dar am niște emoții de mă ia naiba uneori. Și trebuie să mi le stăpânesc până atunci. Trebuie să învăț să trăiesc cu ele, prin ele, în afara lor. Altfel nu merge. Poate dacă scriu în fiecare zi, mi se vor scurge toate emoțiile în tastatura aceasta și într-un document de Word. Ar fi bine dacă ar merge așa, dar nu prea cred că se poate.

Nu știu dacă eu înțeleg, de fapt, ce se întâmplă. Diploma a fost o idee abstractă multă vreme, ceva de care vorbeam, iar acum se materializează în fața ochilor mei. În fiecare zi devine din ce în ce mai clară, ziua aceea, afurisita asta de diplomă care m-a făcut să îmi calc pe suflet de atât de multe ori pe parcursul unui an întreg.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu mai știu să deosebesc cine sunt. Sunt eu sau diploma? Care dintre noi scrie aceste cuvinte? Sună absurd, al naibii de absurd. Și totuși așa mă simt. Parcă nu mai sunt eu. A trebuit să îmi calc de atât de multe ori pe inimă, pe suflet… pe mine. M-am călcat în picioare. M-am făcut din ce în ce mai mică, și după ce dau afurisitul ăsta de examen, trebuie să mă găsesc din nou pe mine.

Dar cât mai înjur! Mă ajută. Mda, sigur.

Nu îmi poate intra în cap ideea că se termină. Tot ce am știut eu până acum se termină și în fața mea nu știu ce este. Mi-am uitat ochelarii acasă și totul e încețoșat. Nu disting ce e în zare, dar nu e rău. E aventură, iar mie aventura îmi place. Mi-e sete și foame de aventuri.

Îmi va fi dor de tot și de toți. Chiar dacă știu că am să mai intru în conservatorul acela și că relația mea cu tot ce înseamnă ”conservator” nu se termină pe 26 Iunie, nimic nu va mai fi la fel. Pentru că eu nu voi mai fi studentă acolo. Aș putea, la fel de bine, să predau. Aș putea să intru într-o orechstră, să predau la un conservator sau să dau lecții de vioară unor țânci care de-abia s-au oprit din supt. Sunt multe posibilitățile. Nu știu.

Cred că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că am crescut și că la 17 ani îmi iau diploma de conservator. Devin oficial solist, cu acte în regulă. Trebuie să-mi intre în cap, la un moment dat, ideea că sunt bună. Atât de bună încât unora le este frică de mine. Mi-a fost și mie frică de cineva la un moment dat. Acum le este lor frică de mine, și e bine. Chiar dacă nu este corect, este bine.

Am atât de multe lucruri să vă povestesc! Mii de cuvinte, mii de sentimente, mii de trăiri înghesuite în 9 luni și într-o minte obosită și mult prea încărcată. Jur că am să umplu caiete întregi și am să vă spun tot. Am să vă spun tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, fără rușine și fără bariere. Pentru că trebuie, cumva, să mă eliberez și să ”rumeg” și eu aceste informații. Să îmi întipăresc în minte fiecare moment, ca să nu plece. Dacă rămân fără amintirile de anul acesta, rămân fără un sine. Anul acesta m-a format.

Nu s-a terminat încă, dar acesta este începutul sfârșitului. Tocmai din cauza asta ar trebui să mă bucur de fiecare moment și să las emoțiile la o parte. Să muncesc cât mai mult posibil, ca să știu că am dat tot ce am avut mai mult.

Luna viitoare pe vremea aceasta voi ține, sper, diploma în mâini și vă voi spune povești cât pentru o viață. Între timp, a început numărătoarea inversă.