To be loved

Iubesc.
Iubesc cărțile. Iubesc mirosul lor, senzația de a ține o carte în mâini și de a te adânci în povestea ce se desfășoară între paginile ei. Senzația de siguranță, de împlinire, atunci când citești nu se compară, parcă, cu nimic din lumea aceasta.
Iubesc să scriu. Iubesc senzația de a ține un pix în mână și de a înșirui gânduri și sentimente pe o foaie. Iubesc să-mi deschid laptop-ul și să încep să tastez. Iubesc să scriu în avion, cu căștile în urechi și capul în nori, așa cum am fost dintotdeauna: cu litere pe buricele degetelor, muzică în urechi, și capul în nori.
Iubesc muzica. Iubesc să fac muzică, să o ascult, să o studiez, chiar dacă nu mereu, să mă pierd în ea și să visez datorită ei. Mă-nsoțește peste tot, e tot timpul cu mine, în mine, prin mine. Reprezintă aproape tot ce înseamnă ființa mea și, până nu de mult, mi-a definit întreaga viață și întreaga ființă.
Iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece toată viața numai în aeroporturi și hoteluri. Iubesc să mă hotărăsc cu trei zile înainte să plec undeva, să stau trează noaptea târziu să mă pregătesc, să dorm trei ore înainte de a-mi lua valiza și de-a pleca cu trenul la aeroport. Iubesc să fiu așteptată la aeroport, iubesc fiecare persoană pe care o văd când se deschid porțile spre destinația finală, și primele clipe alături de o cineva de care ți-a fost atât de dor, încât ai avut impresia că te stingi ușor din cauza sentimentului acesta.
Iubesc oamenii, și nu mi se pare nimic mai important decât să ai o conexiune faină cu o mână de oameni care să te înțeleagă și care, mai presus de toate, să te accepte. Am avut noroc; mă număr printre cei care au parte de două-trei prietenii adevărate, care întețesc sentimentul de dragoste de oameni și de frumos.
Îl iubesc pe-un om mai mult decât pe ceilalți, chiar dacă n-ar trebui. Iubesc tot ce ține de persoana aceasta. Iubesc serile în care vine de la muncă, bate la ușă și îi sar la gât de parcă nu îl mai văzusem de nouă ani, nu de nouă ore. Iubesc să mă uit la el din pat în timp ce se pregătește de muncă, cu ochii încă lipiți de somn, orbecăind după șosetele pe care și le aruncă mereu prin cameră, și din cauza cărora întârzie întotdeauna, pentru că dacă nu le găsește pe alea pe care le vrea, nu iese din casă. Iubesc că-i fixist, perfecționist, și arogant până în măduva oaselor. Iubesc că se mai întinde cinci minute lângă mine înainte să plece. Iubesc orele împreună, pentru că sunt infinite și în același timp prea scurte, iubesc vocea, ochii, parfumul și tot ce înseamnă el, adică ceva ce nu pot descrie. Iubesc faptul că m-a iubit chiar și când nu ar fi trebuit, și că a fost singura persoană care m-a luat în brațe să mă liniștească după ce am țipat ca nebuna. Și iubesc la el și lucruri de care încă nu sunt conștientă.
Îmi iubesc vioara, poate nu la fel de mult ca în trecut, dar e un fel de iubire care nu trece niciodată. De fapt, o dată ce ai sentimentul acesta pentru ceva sau pentru cineva, nu pleacă niciodată. Poate se potolește sau înveți să nu-i mai dai curs, dar va rămâne mereu parte din tine. Iubesc senzația lemnului și a metalului corzilor, a arcușului care continuă să îmi dea bătăi de cap. Iubesc să mă pierd în orele interminabile de studiu, să încerc să dau de capăt unei piese, să ies pe scenă, să împărtășesc publicului toată munca mea de luni de zile.
Îmi iubesc țara natală, chiar dacă în trecut am urât-o pentru că m-a alungat. Iubesc oamenii, tradiția, limba, priveliștile, orașele. M-am îndrăgostit definitiv de Cluj, de Sibiu, de Brașov și, într-un mod ciudat, și de Timișoara. Cel mai bine mă simt când sunt acolo, când merg pe străzile pe care le știu deja prea bine, când pot purta o conversație în română, și pot rupe o glumă pe care numai noi, ”românașii”, o înțelegem. Iubesc mâncarea aia nesănătoasă, așa cum o numesc unii străini, dar absolut delicioasă, așa cum știm toți că este. Iubesc papanașii, mămăliga, bulzul, micii, toate gusturile cu care am crescut, dar și pe cele pe care mi le-am dezvoltat mai apoi.
Iubesc să construiesc, să fac ceva din piatră seacă, din nimic. Îmi place să creez, să fiu martora acestui proces, îmi place să ma las purtată de curentul acela specific procesului de creație, să văd rezultatele, care apar greu, dar sigur, și care îți oferă o o satisfacție și o împlinire enormă.
Iubesc lumea acesta, cu bune și cu rele, și, ce-i drept, există și lucruri pe care le iubesc mai puțin decât pe altele, dar îmi place să cred că ura nu are loc în inima mea. Îmi iubesc prietenii, familia, câinele, chiar dacă nu mai este. Iubesc mâncarea, vinul, cafeaua, țigările bune, oamenii frumoși, locurile care-ți taie răsuflarea.
Și, iubind toate lucrurile astea, mă iubesc și pe mine, pentru că ele reprezintă tot ceea ce sunt și ce port în inima și în ființa mea. Sunt compusă din lucrurile pe care le iubesc, și-așa va fi mereu. Iar uneori te inundă un sentiment atât de puternic, încât te întrebi… Oare cum poate încăpea atâta iubire într-un omuleț de nici 1.70? Atât de multă, încât uneori doare.

Advertisements

Same place

Ochii care nu se văd se uită.
Bine-ar fi fost, n-am ce zice. Dar doar de nu s-ar mai vedea o dată, și poate chiar aș uita. Pe cine păcălesc eu, n-au să-i uit niciodată. Uite linia de final al maratonului, mai treci o dată peste ea. Ce te-așteaptă în continuare, nu știi.
Mă chinui să scriu de vreo câteva ore. Închid pagina de Word, o dechid din nou, și tot așa. Mă simt obosită psihic după muncă, dar știu că trebuie să scriu. De fapt, în mintea mea scriu mereu, chiar și când gândesc. Scriu mai mult decât cânt. Vorbeam zilele trecute cu un prieten și îi spuneam că mi-e mult mai ușor să scriu decât să cânt. În scris, nu respect nici o regulă, nu mă interesează nimic. Deschid pagina de Word sau jurnalul de la Cărturești, și pun pe hârtie tot ce simt. Spre deosebire de muzică, unde sunt atât de multe reguli. Iar pe mine regulile, de fel, mă obosesc cumplit.
Deschid din nou Word-ul, îmi zic că trebuie să scriu de data asta, că nu am mai făcut-o de mult. Bine, de vreo două zile, dar multe se pot schimba în timpul acesta. Tu, eu, lumea întreagă. Sau poate reveni la vremuri mai bune, chiar dacă ploaia continuă mereu. Mai este, din când în când, și puțin soare, câteva minute pe zi, când ignori orice în jurul tău, și simți căldura de care ai atâta nevoie. Și-ți dai voie s-o simți la intensitate maximă.
Dau drumul la muzică. Selectez o melodie la întâmplare, dar nimic din ce vine nu îmi este indiferent. Fiecare melodie are atașată o amintire care să mă ducă înapoi în timp. Îmi dau seama, din nou, cât de periculoase pot fi amintirile, și cum ele nu pleacă nici o secundă.
De două lucruri mi-a fost cel mai frică în viață: de amintiri și de sentimente, și-am ajuns să fiu dominată de ambele. Îmi zic că nu-i nimic, că important este să mă ridic din pat și să fac ce trebuie, chiar dacă îmi vine să-mi trag plapuma peste cap în fiecare zi când îmi sună alarma și să uit de tot. Dar de uitat, nu o voi face cât voi trăi.

Μη ξημερώσει ποτέ να μη τελειώσει
Μέσα μου μείνε να σ’ αγαπώ…

Îți mai aduci aminte de când ascultai melodia asta?
Da, normal că da. Dacă mă concentrez destul, dacă blochez totul din jurul meu, aproape că pot retrăi toată scena respectivă. Mi-aduc aminte totul ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Cine știe, poate chiar s-a întâmplat ieri, nu mai am nici de unde să știu. Nu mai știu nimic.
Mă gândesc că totuși încă mai există seri care n-ai vrea să se termine niciodată. Și cu cât nesaț le trăiești. În minte, totuși, îți rămâne tot, fiecare rană, fiecare cuvânt spus. Și te-ntrebi, să fie cu adevărat ce trăiesc, sau e din nou o amintire? De fapt, nu mai știi nimic sigur. Știi că păstrezi pe vecie frumosul în inima ta.
Și mai știi și cine ești tu. Îți amintești de-odată cine ești, cine ai fost, cine poți fi. Îți vin în minte și imaginile cu tine. Cu visele tale. Realizezi că alergi mai multe maratoane, și nu unul singur. Că nici unul nu s-a încheiat, chiar dacă te-ai împiedicat. Te scuturi și mergi mai departe, gândindu-te că există două părți în tine. Partea ta și partea pe care o împarți. Și-ți aduci aminte că partea ta trebuie iubită la fel de mult ca și pe cea pe care o imparți.
Mai aprind o țigară, se schimbă și melodia. Încremenesc imediat ce-o aud. Cămașa. Din nou, îmi aduc aminte de prima dată când am auzit-o, de prima dată când am purtat-o. Las melodia să cânte, mă uit la ce port, și mă pufnește râsul, unul amar, de-o ironie ce nu încape în cuvinte. Hai jură-te, mă gândesc, și schimb melodia. N-am chef să mă complic.
Parcă miroase tot la fel.
Sunt o mie de gânduri în același timp, o luptă interminabilă între inimă și minte, între ce vrei să faci și ce trebuie să faci. E o bătălie pe toate părțile. Și mai există un gând, a ceva ce ai putea în sfârșit să faci, dar acum te sperie mai mult ca oricând.
Pentru că acum poți, și-nainte nu. Și dacă nu va fi cum credeai? Și dacă, dacă, dacă…
O mie de gânduri, atât de multe melodii, milioane de trăiri într-un timp mult prea scurt. Trăiești în timpul ăla mai mult decât trăiesc alții într ani de zile.
Fugi de tine, fugi de el, fugi de toată lumea. Și pici în brațele care trebuie.
A cui să fie oare?
Vine la rând Here with you. Pe asta chiar că o las să cânte, și mă bucur de ea mai mult ca oricând.
N-ai cum să nu trăiești până nu pierzi tot ce-ai avut mai scump. Dar chiar să fi pierdut?
– Uite că păr am!
-Da, frumos…

Nimic

Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mă simt urâtă, deformată, alterată. Ștersă. Nu-nțeleg ce spune lumea care încă are tupeul să afirme că sunt frumoasă. Nu am mai fost frumoasă de ceva vreme.
Șterg puținul machiaj ce a mai rămas. Fiecare mișcare e greoaie, am nevoie să mă conving pe mine să fac orice. Mișcările-mi sunt inconștiente, robotice. Sunt prinsă undeva în trecut, prezentu-mi trece pe lângă mine fără să îmi dau seama. Nici nu încerc să îl prind din urmă, nu-ncerc să mă regăsesc în el. Nu mă interesează.
Scrie și cântă, scrie și cântă. Liniștește-mă. Liniștește-te.
Nu mă interesează. Aș cânta și-aș și scrie, dar nu mă mai interesează nimic. Mă simt goală înăuntru, nu mai am nimic. Nu a mai rămas nimic din Bianca și nici nu văd să vină ceva înapoi. Sunt rămășițe, părți care mai revin poate cinci minute. E nebunie dintr-aia urâtă, nu frumoasă cum m-am obișnuit.
Mi se pare că semăn cu un monstru, nu mai văd nimic bun la mine. Nu mă mai simt ca o persoană. Nu mai am suflet. Sunt un corp printre alte corpuri.
Mă trezesc și pun de-o cafea. Îmi aprind un Dunhill în timp ce-aștept să se fiarbă. Trag în piept cât de tare pot, n-are același gust. Îmi scot tricoul în care dorm, îl pun la loc. Miroase la fel, mă doare tot. Beau o gură de cafea, nu simt gustul. Papilele gustative nu-mi mai funcționează. Îmi simt gura uscată, obrajii trași peste dinții ascuțiți.
Nu mai simt nimic, nu mă mai atinge nimic. Mi-e indiferent totul. Fie că-mi sună alarma sau nu, tot aia mi-e. Există un singur sunet pe care vreau să-l aud, iar ăla nu mai vine. Există doar o urmă de speranță, ceva vag, care-mi aduce aminte de o vreme când obișnuiam să simt, să ard de ce simțeam, să trăiesc mai mult decât am trăit vreodată.
Mă uit în oglindă din nou, să verific ca încă mai trăiesc. Îmi scot tricoul, chiar dacă l-aș purta tot timpul, mi l-aș face a doua piele. Mă surprind în reflecția oglinzii de pe dulap, mi se pare că nu știu cine se uită la mine. Mă dau cu parfumul, mi se pare înecăcios, și-mi doresc să nu mă fi dat niciodată cu el.
Îmi miros mână, mai e un iz din parfumul cu care m-am dat ieri când am ieșit de la muncă. E același, și totodată altul. E alta pielea și mi-e silă de ea.
Reușesc să mă îmbrac. Mă întind pe pat. Am obosit. Pur și simplu am obosit. De tot și de toate, mai ales de mine. Nu mă mai suport. Nu-mi place cine sunt. M-am iubit pe mine atâta timp. Îmi plăcea persoana care eram, mă simțeam frumoasă, și talentată, și deșteaptă. Mă tot uit în oglindă. Întorc capul în toate părțile. Mă uit peste umăr. Mă simt urmărită, hăituită, aștept din moment în moment să sară toți pe mine, să-mi ia amintirile și să mă pună să plătesc pentru ele.
Iau telefonul de care am devenit obsedată. Mă simt în siguranță când am telefonul cu mine. Îl țin la mine și la muncă, și tresar la fiecare notificare. Atunci mă simt trează. În rest dorm, sunt într-o stare continuă de somnolență.
Deschid fotografiile, mă duc înapoi în timp. Mă uit la mine, la nimeni altcineva. Mă uit la zâmbet, deschid un videoclip și-mi aud râsul. Îmi aud vocea, mi se pare străină. Aș vrea să mă trezesc, mă gândes că aș face orice să mă trezesc, dar bănuiesc că trebuie să plătesc pentru tot, că am furat și-am făcut și-am dres, și mă gândesc din nou la tot. Retrăiesc tot. Pornesc melodia, e aceeași, și-mi aduc aminte de cum era când o ascultam. Dar amintirile îmi sunt murdărite, iar dorul pur și simplu inutil, fără nici un rezultat sau țintă.
N-a mai rămas nimic.
Cântă și scrie.
Mi s-au răcit și mâinile de la iarna asta, nu mi le mai simt. Cum să cânt, dacă eu nu-mi mai simt mâinile? Cum să scriu, dacă nu mai recunosc literele? Cum să trăiesc, dacă eu nu mai exist?
Cum să gândesc, dacă nu mai am de ce? Dacă literele-mi joacă în față, dacă nu găsesc nici un punct de susținere, de plecare, nici o scăpare?
Mai dau play o dată la melodie, o las să cânte, se termină și vine alta. Prefer să nu mai ascult nici un August, dar o fac mereu. Mă întorc pe-o parte, mă uit la ceas. Ar trebui să plec, dar nu știu cum să mă ridic. Închid ochii și trag plapuma peste mine, mă ghemuiesc și mă nemulțumește, pentru că nu e senzația care trebuie. E o plapumă fără viață, fără căldură, fără miros. O dau la o parte și stau așa, încep să tremur de frig. Mi-e frig și-mi aduc aminte de zilele când stăteam în frig și ploaie și nu mă interesa.
Rămân cu ochii-nchiși și mă ia somnul. Mă gândesc la ce-am promis, dar nu mă poate determina să mă trezesc. Mă ia somnul după o noapte la fel de neagră și fără somn ca toate celelalte. Visez repede și violent, și-n vis sunt vie și sunt eu. E soare, e melodia care trebuie, e pielea care trebuie, e culoare care trebuie, e sunetul care trebuie.
Mă visez pe mine fericită. Visul e, de fapt, o amintire.
N-a mai rămas absolut nimic. Nimic. Și nici nu mai vreau nimic.
Merg pe stradă și văd pe cineva. Îmi tresare inima din piept, prima dată după atâta timp. Trec strada în grabă, nu mă uit. Oricum nu mă mai uit când trec strada, tot una-mi e. Grăbesc pasul, încerc să prind silueta din urmă. Aproape alerg, și se trezește tot în mine. Mai am puțin, foarte puțin. Sunt aproape lângă ea, lângă siluetă. O ating, o trag de mână, se întoarce spre mine.
Are ochii albaștrii și părul blond. E totul greșit. Îmi cer scuze și plec, mă întorc de unde-am venit. Visez și când sunt trează. Mă întorc acasă, închid ușa după mine. Mă urc în pat, de-atât mai am putere. Îmi trag plapuma peste cap, și simt greutatea întregii lumi pe umerii mei. Mă presează și mă îngroapă, și poate-ar fi mai ușor așa.
Am avut și-am pierdut. Ce rost mai are?

Early morning dreams

Cenușă. Atât a mai rămas. Cenușă și dor, o luptă interminabilă și aproape fizică între ce trebuie să faci și ce vrei să faci. Care câștigă într-un final? Și cu ce preț?
Mă aflu fizic în aceeași cafenea din care scriam și zilele trecute. Mi-a devenit un fel de refugiu. De-aici nu am nici o amintire, nimic legat de nimeni. Aici am numai amintiri legate de dor și lacrimi, de întrebări fără răspuns și de dorințe ce-au plecat undeva ăn neant.
Aici am amintiri legate de Infern. Raiul mi-a fost o dată gara centrală, centrul, curtea facultății, drumul spre casă, cafeneaua de lângă casă. Camera la care nu mai am acces și în care păstrez cele mai frumoase amintiri. Tot un fel de infern mi-a devenit, pentru că amintirile sunt periculoase. Aș vrea să le închit într-o cameră și să nu le mai scot niciodată de acolo… cât de tare aș vrea multe, dar cât de puține pot face de fapt.
Nu mi-a mai rămas nimic, decât să scriu. Și nici asta nu este de ajuns, pentru că nu ajută la nimic. Vindecă pe moment, apoi revenirea e mai dureroasă decât înainte. Cât de tare aș vrea să nu mai simt nimic, să fiu făcută din nepăsare și inerție!
Dar îmi aduc aminte tot, și-mi pasă mai mult decât aș vrea, și sunt paralizată uneori de amintiri. Aș vrea să știu cum să mă confrunt cu dorul care devine din ce în ce mai apăsător și cu ideea că degeaba mi-e dor. Nu va trece niciodată și nici nu va fi stăvilit.
Îl simt aproape viu. Arde și mă împinge de la spate tot timpul, își face simțită prezența. Nu-l mai poate stăpâni nimeni, nici măcar rațiunea. Nu mai poate fi dat uitării nici când încerc să-mi țin mintea ocupată.
E pur și simplu tot timpul acolo, învăluie orice altceva și nu mă lasă să fiu cine ar trebui să fiu. Cine ar trebui, pentru că cine vreau să fiu, nu pot.
Mă uit la brățara de la mâna stângă. Mi se pare că arde și ea. Îmi aduc aminte de ziua în care am purtat-o prima dată. Am impresia că au trecut ani, că scena respectivă provine dintr-o altă viață. Una mai luminoasă.
Cu ce preț faci ce trebuie?
Simt furie, nedreptate, dor, un amalgam de lucruri pe care nu le pot denumi, și-n toate astea trebuie să mă țin cu capul sus, să fac să fie bine măcar acum, să mă ridic în fiecare dimineață din pat, chiar dacă n-am dormit, să îmi fac patul, să mă îmbrac frumos, îngrijit, chiar dacă mi se rupe de cum arăt, să mă machiez cât de cât ok.
Arată ca înainte, Bianca. Fă ce trebuie, Bianca. Plătește chiria, Bianca. Mănâncă. Spală-te. Zâmbește frumos. Dă impresia că ești bine. Fă curat. Studiază. Du-te la facultate. Du-te la muncă. Fă-ți proiectele. Ridică-te și fă-ți un rost. Fii prietenoasă.
Doar că nu prea mă mai interesează nimic din toate astea și n-am idee de ce m-aș obosi să le fac. Cum să fiu prietenoasă dacă eu sunt supărată pe lume?
Citeam aseară niște chestii pe care le-am scris acum vreo doi ani în urmă despre dor, suferință și lipsă. Am șters imediat ce am scris, pentru că mi s-au părut atât de opilărești, atât de neștiutoare, atât de infime, încât mai că m-a luat râsul. Dacă aș fi știut ce înseamnă de fapt, toate astea… aș fi tăcut din gură.
Nu mai există nimic decât durere, amar și dor, și nu mai pot schimba nimic.
Nu mai pot schimba nimic.

Decembrie

Același scenariu de ieri. Deschid laptop-ul și încerc să scriu. Singurul lucru pe care îl mai simt zilele astea este nevoia de a scrie. Dacă ar trebui să o fac sau nu, nu știu. Nu mă face să mă simt mai bine, nimic nu o face. Mi se pare deja inimaginabil că s-ar putea să mă simt la un moment dat mai bine. Niciodată nu mă voi mai simți la fel de bine, însă măcar să nu mă mai simt ca acum.
Stau la o masă într-o cafenea. E plin de studenți. Sunt la al doilea ceai. Mi-aș dori să pot lucra la ce am de lucrat, dar nu mă pot concentra. Simt că bâjbâi pe teren străin, undeva unde nu am mai călcat de ani de zile. Departe de mine gândul de a termina în seara aceasta toate proiectele la care ar trebui să lucrez. La care ar fi trebuit să lucrez de mult timp. Îmi arde gâtul după o țigară, mi se termină bateria la laptop și priza e prea departe, nu-mi arde să mă ridic și să mă mut acolo.
Mă uit în jur. E plin de studenți. E o cafenea cozy, special proiectată pentru studiu și pentru a sta cu prietenii. Sunt laptop-uri și oameni afundați în munca lor cât vezi cu ochii. Alții râd și glumesc zgomotos cu prietenii. Ospătarii aleargă prin sală, muzica bubuie în boxe. A mea aproape că nici nu mi se aude în căști, dar nici că le scot.
Sunt singura din cafenea care e singură. A, nu, stai, mai e o tipă care mănâncă niște paste și scrie pe laptop. Mă gândesc la ultima dată când am mâncat paste carbonara. Mă încearcă o vagă senzație de foame, dar m-am obișnuit cu ea. Mai beau un ceai și-mi trece.
Lumânări și lumini de Crăciun peste tot. Oameni care râd și zâmbesc. Se pregătesc de sărbători. Cumpără cadouri. Beau vin fiert și sunt fericiți.
Și undeva în tot scenariul acesta, mă aflu eu. Îmbrăcată toată în negru, cu căștile în urechi, ascultând aceleași melodii pe care le ascult de zece zile. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul, dar uite-l că trece la fel ca înainte. Diferența este că eu nu mai exist în timp. Eu sunt în afara lui, urmărind tot ce se întâmplă de undeva dintr-o parte. Nu mai vreau să particip la nimic. Merg pe stradă buimacă. Fac totul din pură inerție.
Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mi s-au tras obrajii atât de tare, că dacă nu sunt atentă, îi mușc cu dinții involuntar. Am cearcăne negre, adânci, pe care nu le mai pot masca nici cu machiajul meu preferat. Dar ochii, ăia mă iau mereu prin surprindere, pentru că sunt pur și simplu negri. Nu mai sunt nici căprui, nici verde închis, nici luminoși. Sunt pur și simplu negri, și-am o încruntătură permanentă pe chip.
Mă uit la reflecția mea și mă întreb cine mă privește de pe partea cealaltă, pentru că sigur nu sunt eu. Aș vrea să mă trezesc o dată din starea asta, să fiu pur și simplu cine am fost eu o dată. Bine, dacă stau să mă gândesc, niciodată nu am fost eu un om extraordinar de fericită. Veselă da, dar fericită cu adevărat, foarte rar.
Am fost fericită când nu aveam dreptul de a fi.
Mă întreb de ce râde lumea asta din jurul meu. Ce motiv au să fie fericiți când lumea, de fapt, arde, și ei nici măcar nu-și dau seama. Nimeni nu-și dă seama că lumea arde, nici cei ce ar trebui.
E ca și cum sunt prinsă în mintea mea și nu pot ieși de acolo.
Mă uit din nou la mine, și mă pișc singură, să mă asigur că sunt trează. Mă-ntreb dacă mă voi trezi vreodată din bula asta. Ce mi se pare mai amuzant e că din afară nu arăt nimic. Sunt aceeași persoană care eram și acum două săptămâni. Dar, de fapt, nu am fost niciodată mai diferită.
Îmi vine să mă rog de alții să nu mă lase să plec de tot. Dar mai bine m-aș ruga de mine să nu mă las să plec. Doar că nu prea-mi pasă. De fapt, nu-mi pasă deloc. Tot una îmi e, orice aș face. Bine că a mă uita înainte să trec strada este unul dintre instinctele de care nu pot scăpa niciodată. Altfel nu m-ar fi interesat prea tare nici asta.
Oh, nights of loveless love, I hope it made you feel good, knowing how much I adored you.
Nu, nu mă face să mă simt mai bine. Mă face să mă simt infinit mai măruntă decât ar trebui să fiu. Infinit mai goală.
Aceleași ritmuri, aceeași melodie, aceleași versuri. Dar fără August, ci cu un Decembrie din cele mai grele, mai friguroase, mai insuportabile. Unul de care mă întreb în fiecare dimineață cum voi trece. Poate peste unele lucruri nu treci niciodată, ci te obișnuiești pur și simplu.

Am crezut mereu că fantomele sunt entitățile alea înfricoșătoare care apar după ce moare cineva. N-aveam de unde să știu că de fapt o fantomă poate fi și vie, să existe, să aibe ochi negri pe care-i vezi peste tot și totuși nicăieri. N-am avut idee că ceva te poate urmări atât de mult încât să simți că este mereu în spatele minții, chiar și când n-ar trebui.

Hm, i-auzi că se aude Queen din boxele cafenelei. În minte îmi vine ultima dată când am ascultat Queen. Ultimele dăți când am ascultat Queen.

Vedeți, fantomele sunt reale și te bântuie chiar și-atunci când auzi trupa ta preferată. Sau poate mai ales atunci.

Pustiu

11:20. Ar trebui să dorm. Mâine am cursuri de la nouă, trezirea ar trebui să se facă de dimineață, ca să nu mă mai pregătesc pe fugă, cum fac de ceva timp după ce reușesc să mă conving sa cobor din pat. Nu să mă trezesc, pentru că asta ar implica simpla acțiune de a dormi.
Departe de mine gândul de a dormi. Știu deja cum îmi va fi noaptea, m-am obișnuit cu scenariul ăsta. Nu am mai dormit normal de luni de zile. Mintea îmi funcționează chiar și în somn, îmi proiectează cele mai înfricoșătoare coșmaruri, care acum mi-au devenit realitate. Iar când nu sunt coșmaruri, sunt vise atât de frumoase, din care mă trezesc cu un sentiment și mai chinuitor decât din visele urâte. Măcar când am un coșmar, mă chinui și-n somn. Dar când visez, și mă trezesc la realitatea asta, durerea devine aproape insuportabilă.
Noroc cu luminile astea de Crăciun pe care mi le-am pus la geam, că altfel stăteam pe întuneric. N-am nevoie de lumină, e o iluzie. Dau repeat la melodie, îmi mai aprind o țigară. Mă foiesc și mintea îmi copiază mișcările corpului: agitate, spasmodice, mereu aceleași, mereu în căutare de ceva.
Ceva ce-am iubit și-am pierdut, ceva ce nu-mi iese din minte, din suflet și din întreaga mea ființă, și nu mă lasă să îmi găsesc locul.
N-am știut niciodată cum să mă confrunt cu pierderea cuiva la care ții mai mult ca la tine. Nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decât oamenii. N-am cum să nu îi iubesc și să nu tânjesc după o conexiune reală, după ceea ce ne dă, până la urmă, viață. Iar când ai și pierzi, și te mustră fiecare celulă din corp că poate nu ai apreciat cum trebuia, atunci durerea este de două ori mai mare.
Mintea mi-a devenit un loc dificil, aproape de nesuportat. Există momente aproape nenumărate în care mi-aș dori să-mi scot mintea din priză și să nu mai gândesc, să nu mai simt, să nu-mi mai aduc aminte, să nu mai vreau, să nu mă mai chinui. Am crezut mereu că voi reuși să aplanez căderea, că finalul mi-l voi masca cu cărți, muzică, un pahar de vin în cinstea celor ce m-au învățat să beau vin, și o țigară pentru amintirile când ele aveau un gust infinit mai bun ca acum.
Dar niciodată nu îți dai seama când va veni finalul, și nici nu ai cum să-l aplanezi. Ruptura vine mereu brusc, oricât ai încerca, și este mereu la fel de dureroasă pe cât ai crezut că va fi. Câte momente nu au fost când m-am uitat la mine în oglindă și aproape am tresărit la gândul suferinței care avea să mă aștepte. Doar că acum s-a adăugat și mai multă, infinit mai multă. A explodat și a împrăștiat tot în jur.
Îmi zicea o prietenă azi la telefon de-un tip, și că măcar ar fi știut cum e. M-a pufnit râsul, amestecat cu amar și ceva ce-a semănat cu un hohot, pentru că eu știu cum e, și știu și cum se simte lipsa. E groaznică, e pustiitoare, e infinită și e mereu acolo, chiar dacă se estompează în rarele momente când fac ceva. I-am zis că e norooasă. Uneori e mai bine mori prost.
E un pustiu imens, pe care nu-l vei umple niciodată, ci vei încerca să îl micșorezi. E o liniște mai zgomotoasă decât zgomotul care ți-ai dorit uneori să plece. Și-a plecat, și cu ce folos?
Cu ce folos mai faci orice, când totul era legat de zgomotul care a plecat?
Mi-a zis cineva o dată că trebuie să iau durerea pe care o am și s-o folosesc într-un mod bun. Să fac ceva frumos. Dar nu mai are sens, nimic nu mai are sens, nici măcar ce-aș putea să fac. Încerc, pentru că am promis în ultimul ceas să fac asta, și măcar atât să fac din ce-am promis.
Dar a plecat tot binele din care m-am hrănit atâta timp, și mi s-a dus și lumina din ochi, aia de la care au pronit atâtea lucruri.
Mi-a trimis nașă-mea o carte de colorat și niște creioane. Mi-a zis să încerc să colorez când simt că nu mai pot. Să-mi aduc aminte de când eram copil. Am încercat azi, și mi s-a părut atât de străină senzația de a ține în mână un creion și de a desena niște linii, încât m-a izbit faptul că eu niciodată nu am desenat. Mi-am revăzut viața.
La 7 ani, mă jucam cu o vioară în săli de concerte. La 9 învățam făcând pe profesoara, aveam și-un catalog de-ăla mare, de care aveau profesorii la școală. La 12 ani am scris primele cuvinte aici. Tot atunci mi-au început colaborările cu editurile, și cititul s-a transformat într-un job. La 15 plăteam taxe și completam formulare pentru stat. La 17 mi-am luat prima licență. Până la 18 vorbeam trei limbi la perfecție și o învățam pe a patra. La 19 mi-am luat toată viața într-o valiză și am plecat într-un loc străin. Mi-am găsit un job, mi-am făcut un colțișor al meu, mi-am plătit taxele mele, mi-am împărțit banii, am stat ilegal în chirie. Când am împlinit 20 de ani, acum patru luni, inima mi-era plină de un sentiment ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
La 20, aveam undeva pe la 30, din toate punctele de vedere.
Și-acum cum să colorez ca un copil, dacă eu nu am fost unul niciodată, și dacă nici măcar nu am vrut să fiu?
Am avut și-am pierdut și niciodată nu va mai fi la fel. Dar măcar să scriu despre asta, dacă alt mod de a fi nu mai există.

În labirint

Long time no see, vorba aia. Nu mi-a stat mintea la scris multă vreme. Vara asta mi-am petrecut-o mai mult hai hui. Cu mintea, mă refer. După vară, m-a luat viața și m-a trântit rău de tot. Am căzut, m-am ridicat, m-am scuturat și am mers mai departe, în stilul caracteristic mie. Am trecut prin câteva lucruri – am pierdut lucruri și oameni, și-am învățat că în viața câștigi și pierzi, și că uneori trebuie pur și simplu să-ți salvezi pielea. Și asta am făcut, mi-am salvat pielea. Unora, în schimb, nu le convine, pentru că vor să te vadă căzut, să fii mai jos decât ei. Și este ok, pentru că atunci îți dai seama de adevărata lor lumină.

Între timp a venit toamna, am început treaba, și încerc să ies din labirint. Viața mea a devenit un labirint din care mi-a fost greu să ies multă vreme, și uneori încă o mai iau pe străduțe înguste și complicate. Încerc să revin la tot ce mi-a fost drag cândva, dar după ce îți schimbi obiceiurile și în sufletul tău intră și alte lucruri, începi să te întrebi dacă e neapărat necesar să te întorci la persoana la care erai cândva și la tot ce definea acea personalitate.

Mi-am luat o agendă Moleskine – voiam o chestie de-asta de când eram mică, dar erau de neatins. Multe lucruri care obișnuiau să-mi fie de neatins îmi sunt acum acesibile și au devenit deja banale. Să-și fi pierdut, oare, farmecul? Nicidecum. Poate valoarea – dar nu farmecul.

Mi-am luat și-un laptop, primul gadget luat din banii mei. Am mers și la psiholog, dar nu m-a atins în vreun fel special, așa că Moleskine-ul ăla îmi ține loc de psiholog. M-a întrebat cineva de ce scriu în jurnal, nu cumva pentru că vreau ca cineva să citească? Nu, nu ca să citească cineva, ci ca să mă eliberez de niște gânduri pe care nici eu nu le înțeleg, ca mai apoi să analizez totul la rece și să încerc să-mi fiu propriul psiholog.

quote blog

De citit, citesc pe apucate. Citesc Jurnalul fericirii de Steinhardt. E o carte mare, nu ca volum, ci ca și conținut. Se citește greu, dar bine. O citesc de mai bine de o lună – zilele astea o termin și sunt sigură că îmi va fi lipsi. Am o mulțime de cărți cărți ce așteaptă să fie citite, dar prea puțin timp și mult mai multe priorități la momentul actual.

Am zis să sriu în seara asta nu pentru că am gânduri de revenire acum, ci pentru că îmi lipsea foarte mult să ascult muzică și să scriu. Senzația aceasta de a tasta, sunetul pe care le fac tastele, momentul când apeși ”publish”, ideea că faci ceva, că lași o amprentă în lume. Mi-e dor de partea aceasta a mea, dar încă nu este momentul să revin. Bineînțeles, am multe lucruri de spus și multe povești de împărtășit, dar, din nou, la momentul acesta nu reprezintă o prioritate. Lucrez la un alt proiect pe care trebuie să îl duc la capăt, iar  după voi începe să mă axez și pe conceptul pe care îl am eu în minte pentru partea personalității mele care are nevoie să scriu și să se exprime pe internet. Cert este că locul va rămâne aelași, dar fața va fi complet diferită, la fel ca și persoana din spatele ecranului. Nu mai poate fi ce a fost până acum, pur și simplu pentru că eu nu mai sunt ce eram când am început să scriu la Bianca2b.

Am scris  toată această postare ascultând albumul recent lansat de Grasu XXL și Guess who, În labirint. De aici și titlul postării. Am pe repeat albumul de când a ieșit, și-mi place la nebunie. Mi se pare că fiecare melodie exprimă ceva specific, că nimic nu este lăsat la întâmplare, și că albumul, per total, acoperă fiecare subiect posibil și induce fieare stare pe are un om poate să o aibă. Este o adevărată poveste despre viață, societatea în are trăim, și mai ales, despre oameni. Am câteva melodii pe care le ascult mai mult decât pe celelalte, dar melodia care mi-a atras atenția asupra albumului este Spune-mi tot, un featuring super fain cu Feli, pe are l-am avut pe repeat încontinuu trei zile la rând și care atinge exact coarda care trebuie ca să înțeleg fiecare vers.

Bă, până la urmă ideea este că viața merge mai departe. Că te împiedici (și daă ești gras, te și rostogolești, vorba Grasului din Pam-pam!), te mai oprești, dar continui să mergi. Poate uneori din virtutea inerției, pentru că nu ai altă opțiune. Dar tot e mai bine decât să stai pe loc.

Orice e mai bine decât să stagnezi.

Iar noi ne vom reciti curând. Vă las cu melodia de care ziceam mai sus, că merită ascultată. Asta, și vreo încă câteva zeci de melodii pe are vreau să vi le împărtășesc, dar nu acum.

Într-o săptămână mă duc acasă

26 Iulie, aproape 27. Zi caniculară de vară, o căldură pe care nu am mai simțit-o de mult și pe care nu credeam că o voi experimenta vreodată aici, într-o țară ”chinuită” mai mereu de ploi și nori. Dar uite că vremea s-a schimbat: în Olanda este caniculă, jumătate din Grecia arde și cealaltă jumătate se inundă, undeva prin Italia ninge, Suedia se confruntă si ea cu caniculă. E ca și cum vremea s-a hotărât să pedepsească un mapamond întreg pentru răul pe care, vrând nevrând, continuăm să (n)i-l facem.

Nu pot să nu aduc în discuție, mai întâi, tragedia care tulbură Grecia de câteva zile. Zone întregi au ars fulgerător, oameni au murit, alții și-au pierdut munca de-o viață, și întregi orașe au fost rase de pe fața pământului de flăcările mistuitoare care au luat prin surprindere sute de oameni, localnici și turiști. Imaginile cutremurătoare nu-mi dau pace; le văd de fiecare dată când mă aventurez pe internet, și de fiecare dată simt cum mi se strânge inima și cum am tot mai acuta senzație că ceva în mine s-a dus o dată cu cei care au fost victimile incendiilor din suburbiile Atenei.

Am același sentiment pe care l-am avut când a ars Colectiv, cu atât mai mult cu cât am fost recent în Mati, într-o epocă care-a fost și nu mai este. Am văzut locurile cu respective cu ochii mei, am pășit pe drumurile care acum aduc numai suferință și necaz. Am fost, și-am fost fericită, și de fiecare dată când mă gândesc la locul acela, amintirea respectivei zile acolo, petrecută cu colegii de orchestră, îmi este umbrită de imaginile pe care le văd fără încetare. Nu am cum să nu mă gândesc că țara care m-a adoptat este în suferință, și n-are cum să nu mă doară, la fel cum mă doare când văd că România ajunge, încet încet, la ruină.

Implicit și fără voința mea, sunt împărțită acum între două locuri: cel în care m-am născut, și cel în care am crescut. Undeva, într-un colțișor, începe să se înrădăcineze și locul în care trăiesc acum, dar mai este până să pot spune că face parte din mine. Cert este că nu are cum să nu îmi pese de Grecia sau de România. Îmi pasă, și pentru că m-am născut cu o capacitate fantastică de a mă emoționa din toate cele și de a empatiza cu suferințele altora (făcând haz de necaz, îmi place să mă numesc o adevărată drama queen!), mă doare să văd că două țări absolut superbe suferă. Aparent, din cauze diferite. În realitate, din aceeași cauză: vanitatea unor oameni nesătuli.

Cum ziceam, trăiesc niște zile extrem de letargice. Azi au fost undeva la 37 de grade, dar s-au simțit ca mai mult. E o căldură sufocantă, care nu te lasă să faci nimic. Am de studiat, de învățat, și de făcut toate lucrurile omenești pe care urăsc să le fac (încă nu m-am împăcat cu gândul că trebuie să îmi calc rufele). Zilele astea îl citesc pe Cărtărescu pentru prima dată, îi citesc gândurile în ”Un om care scrie – jurnal 2011 – 2017”, și mă uimește abilitatea lui de a transpune pe hârtie toate gândurile care-l fac pe el om și, implicit, scriitor. Am o dorință aprigă de a mă retrage undeva la munte, într-o cabană răcoroasă, cu un ceai rece de piersică, câteva cărți, și caietul albastru în care scriu acum zilnic. Am, cum s-ar zice, nevoie de o vacanță.

Și vacanța-mi vine, într-o săptămână, și nici măcar nu realizez cu adevărat, pentru că sunt prea îngropată în toate lucrurile lumești. Spre exemplu, faptul că trebuie, mai întâi, să trec prin cinci zile de muncă consecutive, pe care le voi trece numai cu ajutorul gândului că la finalul lor îmi voi face bagajul și mă voi pregăti să merg acasă.

Acasă. Ce se întâmplă când, brusc, acasă înseamnă două locuri, între care nu știi cum să te împarți, având nevoie de ambele să te simți bine? Este vorba despre eterna luptă dintre ce vrei și ce trebuie. În final, care câștigă?

Nici n-are importanță, pentru că eu acasă, acolo de unde am plecat acum un an, n-am mai fost din August 27. N-am mai călcat prin Salonic de-atunci. Nici nu știu când a trecut un an. Mă-ntreb, fără să vreau, cum va fi să pășesc pe pământurile pe care, în nopțile târzii, triste și singuratice, am crezut că nu am să mai ajung niciodată. De cele mai multe ori, acasă înseamnă anumite persoane. Uneori, însă, acasă este și locul. Drumurile pe care ai mers de-atâtea ori, autobuzele pe care le-ai înjurat în gând de nenumărate ori din cauza întârzierilor, mâncarea de care ți-e dor în fiecare zi fiindcă tu nu știi încă să gătești, mirosul specific, pe care l-ai îmbutelia și l-ai lua cu tine oriunde, și lucrurile mici, de care nu ai parte și la care te gândești cu jind, cu drag și dor.

Voi pleca pe 2 August și voi fi acolo, acasă, timp de 12 zile. În 12 zile va trebui să îmi încarc bateriile cât pentru un an. Să mă deconectez de la Olanda, fără a o lăsa în urmă. Vioara, laptop-ul și cărțile de teorie merg cu mine. Nu mai am chef să uit de ele și apoi să încerc să mă pun din nou pe drumul cel bun. Va trebui să le strecor pe undeva, măcar o oră pe zi, printre sesiunile de înot cu mama, revederile cu prietenii, ieșirile târzii la pizza cu tata și certurile minore cu frate-miu.

37861613_2064467116929626_3354237508190732288_n

Mai mai că nu-mi vine să cred. Știu că timpul trece repede, și despărțirea va veni din nou (vedeți, mintea mea nu mă lasă în pace niciodată), dar nu pot să nu mă bucur enorm la gândul că voi putea reveni, măcar puțin, la persoana la care obișnuiam să fiu. Îmi pare extrem de rău că nu am putut pune în cuvinte și imagini toată călătoria mea de anul acesta. O călătorie a sinelui, ce de-abia a început, și care nu se va încheia de cât în momentul în care ființa mea va ajunge la punctul final, în care nu va mai fi. Am multe lucruri de spus, multe de împărtășit, dar sincer, prea puțin timp (aproape inexistent uneori). Și la fel de sigur, îmi devine din ce în ce mai clar că blog-ul acesta nu mai poate găzdui cuvintele mele la fel de clar și de răspicat ca înainte. Ele trebuie să se extindă, să zburde, să fie lăsate libere și să fie auzite.

E aproape 1 dimineața, aș vrea ca timpul să treacă mai repede, eu să trec prin el, și să ajungem la mica înțelegere, el să treacă cât mai repede când trebuie, eu să uit de mine în timpul ăla, și s-ajung cu pași grăbiți la momentul la care am visat atât de mult timp, iar apoi tot el, Timpul, să se oprească în loc.

Miezul nopții

23:57. Aproape miezul nopții. Ar trebui să-mi fie somn, dar nu-mi este, chiar dacă în ultima săptămână am dormit, poate, în total, 12 ore. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Nu-mi este nimic. Nu-mi mai este nimic de ceva timp, și arde tot în mine să fie, dar nu este nimic.

Este una dintre nopțile de vară în care totul doare și totul este apăsător, și nu poți face nimic să ieși din vârtejul în care ai intrat. Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Camera mea mi se pare prea mică, prea apăsătoare, prea-mi aduce aminte de o pușcărie, și nu am chef în seara asta. Am coborât să ies pe balcon, am deschis ușa și m-a izbit o mireasmă de mare, un miros atât de familiar, încât mi s-a tăiat respirația. Am avut impresia, pentru o secundă, că sunt înapoi în Grecia, că ies pe terasă seara târziu cu mama, și că sunt persoana care eram înainte de toate acestea, persoana la care uneori visez să mă întorc și nu pot. Persoana la care știu că nu ar trebui să mă întorc.

Mi-am fumat țigara și mi-am terminat paharul de Martini din sticla pe care o am dintr-o epocă, de-atunci de când stăteam în cămin, și pe care încă o păstrez cu sfințenie, și din care beau câte un pic atunci când vreau să îmi aduc aminte de ce a fost și nu va mai fi. Aș vrea să își facă efectul, dar nu și-l mai face. Nu mă mai amețește. Are doar un gust dulce, și mă arde puțin pe gât, dar nimic mai mult.

Mă uit în jur și-ncerc să mă plasez undeva în spațiu, așa cum ne-au învățat la cursul de Alexander Technique de la începutul anului. Nu reușesc, pentru că astăzi a fost prima dată când am simțit că nu mai sunt om, că nu mai sunt nimic. Și că nu mai simt nimic, că nu mai vreau nimic, și că trăiesc într-o bulă, într-un cerc din care nu pot ieși, oricât de tare aȘ vrea.

Și mi-am zis, “eu dacă nu scriu, nu rezist”, iar singurul loc la care m-am putut gândi să scriu a fost blog-ul. Aș fi scris în carnețelul ăla albastru pe care îl am, dar am scris prea mult în el în ultimele zile, și pare deja mult prea încărcat cu tot ce am trăit și n-am trăit, și mă gândesc că dacă dau drumul acestor cuvinte undeva pe internet, mă voi elibera cu totul de ele, și poate și de sentimentul acesta apăsător de nimic.

Mi se învârt gândurile în cap, și nu reușesc să mă prind de unul singur și să îl fructific. Ascult o melodie care îmi place la nebunie, deși face ca senzația de dor și singurătate să fie și mai accentuată, dar am pus-o pe repeat, doar doar voi simți ceva, și pentru că am teoria asta că dacă faci ceva în exces, te saturi de el.

Țigara s-a terminat, Martini la fel, tot s-a terminat, iar eu am rămas, și uneori aș fi vrut să nu. Am dorința arzătoare de a mă ridica și de a fugi, de tot și de toate, și de a lăsa în urmă tot ce am fost. Dar nu fac nimic, niciodată nimic, și mă uit în gol, și-aștept ceva, nu știu ce, dar aștept să vină și nu mai vine, și sângele îmi este tot liniștit în vene, și nu mai clocotește de mult.

Melodia tot pe repeat e, și am mai pus pe repeat câteva lucruri, pe care le văd, dar aș vrea să le trăiesc, și mi-e dor și poftă și singurătate și și și Și…

Camera e prea mică, eu nu știu ce să fac, locul este același, pereți au aceeași culoare, cărțile sunt aceleași. Aș vrea să fiu în altă cameră, să văd altceva, să fiu altcineva, dar nu pot. Vorba lui Oscar Wilde, ”I am tired of myself tonight, I should like to be somebody else”.

Am obosit de persoana mea, vreau alta.

Am urât dintotdeauna verile, chiar dacă le aștept cu nerăbdare. Nu-mi plac zilele în care nu ești tu, în care nu te regăsești în nimic, în care infinitul este atât de mare, și nu într-un mod bun, iar tu ești numai o părticică inexistentă și complet neimportantă. Încerci să te confrunți cu asta, dar nu poți. Nu-ți iese. Știi foarte bine că există o lume întreagă în afara locului acestuia, mii de persoane în afară de tine, și totuși totul se rezumă la camera ta, la persoana ta, la singurătatea ta, din care nu poți ieși.

Îmi aduc aminte de niște seri de iarnă, în care frigul nu se simțea, singurătatea nu era, fericirea era acolo, și o puteai prinde imediat, și totul era bine și nimic nu durea, iar dacă se întâmpla să doară ceva, se putea rezolva. Dar ”habar n-avusem că fericirea putea să doară atât de tare.”

Pe asta am luat-o de la Knausgard. Pe el îl citesc zilele astea, și-am citit mai mult în ultima săptămână decât am făcut-o în toate cele 12 luni de când am plecat de-acasă. Cum naiba să plec eu de-acasă, stau și mă întreb uneori? Cum să te ridici într-o zi și să spui ”eu vreau să plec”, și pur si simplu să pleci, să nu te mai intereseze nimic, și-acum să fii undeva aici, cu o viață mai bună, dar care nu îți aduce nici o fericire, și să te gândești că pe-atunci nu prețuiai nimic din ce aveai, chiar dacă de-abia acum realizezi cât era totul de important și de bine.

Aveam mai multe lucruri pe care voiam să le spun, dar mi-a atras atenția ceva la un moment dat, și mi-a scăpat tot, fiecare cuvânt a fugit undeva în neant. Ce aveam în minte era atât de bun și de puternic, iar ce văd pe ecran este exact opusul.

Nu mai are nici un rost, nu? Pentru ce să mă chinui să scriu aici, până la urmă? Am un alt concept în cap, și vreau să-i dau naștere, și-o să  iasă mișto tare dacă sunt deșteaptă,

Și-aș putea să lupt, dar ce folos?

Cu însemnătate

2.095 de posturi în acest loc. Cine știe câte cuvinte, și pe-atât de multe emoții și trăiri. Unele bune, altele rele. Din 2010 las totul aici. De când am plecat de-acasă, am uitat de locul acesta. Am uitat, sau l-am ignorat? Oricum ar fi, rezultatul este același. Am intrat astăzi pe homepage și m-am uitat la postările din ultimele luni. Una în aprilie, și una din Ianuarie, de la Predeal.

Predeal…

Mi se învârte în cap cuvântul, văd locurile, îmi amintesc oamenii, privesc cu jind în urmă…

Două postări în ultimele șase luni. M-am întrebat de ce? De ce, Bianca? Mi-am auzit numele foarte des spus în ultima perioadă, și îmi place. Îmi place numele meu. Parcă îl uitasem, și cu el, mă uitasem și pe mine.

Dar oare să fie așa?

De fapt, nu voiam să încep ce scriu acum așa. Voiam să fiu mai formală. Apoi m-am întrebat, nu formalitatea m-a adus aici? Nu dorința de a arăta cât m-am schimbat m-a adus aici, în punctul în care am ignorat lucrul cel mai drag, ceva construit de mine în timp?

Nu mai vreau să mai fiu formală. Vreau să scriu, și să spun tot aici, și să las în urmă ceva, să îmi umplu sufletul cu lucruri care să aibă o însemnătate.

Aș vrea să vorbesc despre mine. Până la urmă, asta fac aici de când am început să scriu. Și prin recenziile la cărți, tot despre mine scriam. Am scris multe cuvinte despre mine, și despre oamenii din jurul meu, despre locuri, trăiri și sentimente. Dar asta înainte. Acum nu o mai fac. Acum mă regăsesc în alte lucruri.

Acum, sunt persoana la care am visat atât de mult când nu eram ce sunt acum.

Cine eram? Violonistă, scriitoare amatoare, cititoare înrăită, visătoare, călătoare… și multe alte lucruri.

Cine sunt? Violonistă studentă care stă într-un dorm room pe care îl împarte, care merge la muncă, la facultate, plătește asigurări și școli și taxe din banii câștigați de ea, care bea multe cafele, mănâncă puțin, doarme poate și mai puțin, și încearcă să jongleze cu lucrurile astea și încă câteva.

Am o mulțime de lucruri pe care vreau să le spun, și totuși nu-mi pot pune ordine în gânduri. Mi se învârt în cap o grămadă de cuvinte, sentimente și dorințe, și nu știu de care să mă agăț prima dată. Unele lucruri pot fi spuse, altele nu. Ideea este că înainte aveam numai lucruri care puteau fi spuse. Acum, multe nu pot fi spuse, și nici nu ar trebui.

M-am schimbat? Indiscutabil. Așa cum am spus, acum sunt persoana pe care mi-o doream să o văd în oglindă. Am învățat să spun nu. Să mă ridic și să fac lucruri. Să nu aștept nimic de la nimeni. Să fiu o persoană care pur și simplu face. 

Și totuși, problema intervine în momentul în care nu mai faci lucrurile care îți umplu sufletul de bucurie. Am vorbit săptămâna asta cu mulți prieteni și multe cunoștințe din liceu, pur și simplu pentru că așa am simțit nevoia. Și toți mi-au zis ”bă, ce mișto ești!”, și de fiecare dată mă gândeam și voiam să le zic ”cine e mișto mă?”

Pentru că eu nu mă simt mișto. Eu nu sunt mulțumită de locul în care sunt. La propriu, dar și la figurat. Fac tot ce-mi stă în putință să plec din Utrecht. Ideea este că mi-e bine aici, și-aș putea avea o viață liniștită. Dar eu nu vreau liniște. Dacă am să ajung să trăiesc aici, peste zece ani mă voi gândi că pur și simplu m-am mulțumit, și eu niciodată nu am făcut asta. Aspectul acesta a caracterului meu mi-a adus multe bătăi de cap, dar nu mă pot mulțumi, iar dacă aș rămâne în Utrecht, m-aș mulțumi.

Locul acesta este liniștit. Mă simt bine aici. E curățenie, liniște, siguranță. Altceva? Nu prea. Nu e nebunia și nici boemul de care am nevoie. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mă machiez, îmi iau vioara, mă duc la studiu, studiez, mă duc la facultate, mănânc ceva, mai beau o cafea deși dimineață îmi propusesem să nu mai beau cafea de-aia de 3 euro de la Illy, mă duc la muncă. Sun persoane dragi. Și cam atât. Și la sfârșitul zilei, mă întreb…

Ce-am lăsat bun pe lume? Problema provine și de la mine, și de la ce dau eu locului acesta. Încerc să mă conformez cu ce cere locul, și nu simt vreo prea mare bătaie de cap sau provocare.

Ce voi lăsa pe lumea asta? Ideea este că mi-e bine aici. Nu-mi lipsește nimic. Poate doar liniștea și intimitatea, pentru că la momentul acesta stau într-un cămin mișto, dar în care îmi împart camera cu o altă persoană. Și cine mă cunoaște pe mine, știe că eu am nevoie de liniștea mea, de momentele în care mă închid în mine și nu vorbesc cu nimeni, sau de momentele în care pun simfonia aia a lui Mahler de bubuie toți pereții, și mă apuc de dansat pe ea, chiar dacă e muzică clasică, da’ mie-mi place, pentru că e Mahler și îmi dă o stare de măreție.

Îmi lipsesc stările de măreție, în care să spui ”bă, uite ce treabă mișto am făcut”.

Regret pasul pe care l-am făcut când am venit aici? Nu, nici de cum. Plecarea în străinătate la studii mi-a adus o mulțime de posibilități, de momente incredibile și de oameni dragi. Dar nu mi-a adus ce voiam eu, și știam că nu voi găsi The Great Perhaps de la început și că trebuie să mi-l construiesc singură. Și tocmai pentru că trebuie să mi-l construiesc, de-aia și încerc să plec de aici, să evoluez, și să ajung într-un loc care să mă provoace și unde să mă regăsesc.

Locul acesta nu mă provoacă, și am confundat asta cu nefericirea multe luni. Ce simt eu nu se datorează singurătății sau dorului de casă, ci pur și simplu  faptului că nu există stimulii de care am eu nevoie ca să simt că am făcut o schimbare adevărată. Și trebuie să schimb ceva.

Bineînțeles, parte din toată chestia aceasta este și vina mea. Când am uitat eu de micile plăceri ale vieții? Le-am căutat pe cele mari, și am uitat de cele care sunt atât de ușor de găsit. În fiecare dimineață îmi propun să citesc măcar câteva minute, pentru că îmi este dor să țin o carte în mână și să mă afund în ea. În fiecare noapte, mă culc cu regretul acesta. De scris, nu mai zic. Am mai scris de câteva ori, puțin, în caietul acela albastru pe care încă îl iau după mine oriunde mă duc. Dar mie îmi este dor să spun ceva care să se audă, și să las o chestie mișto în urmă, pe care lumea să o citească, și în care să se regăsească, să nu se mai simtă atât de singuri.

Și totul se întoarce la gestionarea timpului. Și a dorințelor.

Pentru că în viață, trebuie să îți gestionezi, în primul rând, două lucruri: timpul și dorințele. După dorințe, sau o dată cu ele, vin prioritățile. Ce-mi doresc să fac cu adevărat și ce sunt dispusă să las la o parte pentru lucrul acela?

La fel e și cu oamenii. Începi să ții alegi din ce în ce mai atent, și să fii ok cu tine însuți atunci când îndepărtezi pe cineva pe care nu îl vrei în viața ta, din diverse motive. Nu ai obligații față de nimeni, decât față de tine.

Nu știu să îmi gestionez nici timpul, și nici dorințele. Zace ceva în mine, și încearcă să iasă afară, să facă toate lucrurile pe care și le propune, dar este blocată de ceva, de lucrurile aparent importante, de cele care ne înconjoară în fiecare moment. Ei bine, eu nu mai vreau lucrurile care mă înconjoară în mod evident, ci cele pe care trebuie să le cauți, și când le descoperi, să fii cel mai împlinit om de pe pământ.

Realizez acum că am scris 1290, nu știu cât am reușit să transmit, dar titlu tot nu am pus. Vine el și ăla.

Mă obsedează ideea că nu transmit nimic. Că nu mai pot transmite. Mi se spune că transmit, dar eu nu simt asta. Nu simt că transmit, și nici că ofer, și vreau, pentru că există multe lucruri pe care pot să le las în urma mea. Vreau să construiesc lucruri, chiar și de-alea palpabile, materiale să zicem. Spre exemplu, mie-mi place de mor cafeaua, în special cappuccino. Beau în fiecare zi unul, chiar dacă știu că aș putea face multe lucruri cu banii respectivi. De-aia vreau să-mi iau un espressor bun, și să-mi fac cea mai mișto cafea la mine acasă. Să economisesc timp, și bani. La fel e și cu mâncarea. Îmi place mâncarea bună de numa’ numa’. Dar nu știu să-mi gătesc, și la fiecare început de săptămână îmi propun să gătesc lucrurile astea faine pe care le văd pe internet, dar niciodată nu o fac. Lipsă de timp? Nah. Frică că nu-mi iese și comoditate.

Și sunt multe exemple pe care vi le-aș putea da, dar nu are rost. Mă bucur că-mi dau seama de ele. Mi s-a spus că a-ți da seama de tine însuți și de ce faci, este primul pas spre a realiza ce îți propui. În principal, mi s-a cam luat să sacrific anumite lucruri pentru altele. Sunt sigură că există un mod de mijloc, în care te sacrifici doar la gradul la care trebuie, și în rest să îți oferi șansa să fii fericit și cu micile lucruri pe care ți le cere inima. Cum ar fi, o carte bună citită în parc sau pe plajă, o cană de cafea bună făcută de tine, o postare în care să aduni toate lucrurile faine pe care le-ai făcut în ultima vreme, și lista poate continua.

Și vreau, în principal, să nu îmi mai fie frică să accept faptul că vreau să fac lucruri pentru mine și vreau să merit lucrurile pe care mi doresc pentru motivele potrivite. Nu mai vreau să îmi ofer ceva ca o răsplată pentru că am fost la muncă trei luni de zile fără să fi sunat bolnavă, sau pentru că am fost la facultate zi de zi chiar dacă nu simt că ar fi trebuit, sau pentru că mi-am plătit toate datoriile la timp. Nu, vreau să mă răsplătesc pentru că am cântat ceva fain cuiva și l-am bucurat, pentru că am scris ceva frumos, pe care un străin l-a citit cu plăcere, pentru că am ajutat un om să fie mai bine cu el însuși, și pentru că am făcut toate lucrurile acestea care au însemnătate. Și, mai ales, nu mai vreau să înlocuiesc mulțumirea sufletească cu cafele, țigări, parfumuri, creme, haine și tot așa. Vreau să nu mai am nevoie de toate lucrurile acestea și vreau, ca la sfârșitul zilei, să mă culc și să fiu împăcată cu mine nu pentru că am făcut ce trebuia, ci pentru că am făcut ce m-a făcut pe mine mulțumită.

Și există doar câteva lucruri care mă fac cu adevărat fericită, și-am să continui să le caut până le voi găsi, și voi face asta cu vioara în spate, cu o carte în geantă, un laptop pe care să scriu, și un telefon cu care să fac fotografii și să vorbesc cu cei dragi.