Post iubire

Cum pui în cuvinte ceea ce nu poate fi spus? Cum deschizi Word-ul, jurnalul, telefonul, și începi să scrii tot ce nu ai curaj nici măcar ție să îți recunoști? Mi-am promis de atâtea ori că voi pune în cuvinte numai adevărul și nimic mai puțin, și totuși, când este timpul să o fac, îmi îngheață degetele, nu mai știu unde sunt literele și aș face orice altceva în afară de a rosti ceea ce simt că explodez dacă nu scot afară.

Miercuri, 9:30 dimineața. Stau la masa mea preferată din cafeneaua în care mi-am petrecut prea multe dimineți. Deja mi se pare că am dus acolo o viață întreagă. În mine trăiesc, încă, toate momentele de fericire și de tristețe pe care le-am vărsat și le-am lăsat la aceeași masă, unde le găsesc oricând. Aș vrea să fug de locul acela, dar nu pot. Este ca și cum ideea de durere îmi este deja atât de familiară, că acolo mă simt cel mai bine. Cumva păzită, cumva eu însumi.

Încerc să beau din cafeaua pe care mi-am comandat-o și să mă concentrez pe ce citesc. ”Homo Deus”, carte la care am râvnit mult și pe care aș mânca-o pe pâine, dimineața, la prânz, și seara. Dar nu reușesc să citesc, cumva cuvintele mi se par că zboară pe lângă mine. Citesc o propoziție, o mai citesc de vreo cinci ori, îmi impun să mă relaxez și să mă concentrez pe carte. Dar nu reușesc. După fiecare frază, mă uit afară și cad într-un vârtej de gânduri din care nu reușesc să ies. Mă gândesc să fug, să mă ridic și să plec.

Să plec de tot și să las totul în urmă, pentru că este prea mult. Și este de prea mult timp.
Mă uit la ceas la fiecare cinci secunde. Nu vreau să treacă timpul, nu vreau să mă ridic de la masă, nu vreau să dau ochii de ceea ce mă face să nu vreau să mă trezesc dimineața, și nici să mă culc seara, ca să nu vină ziua următoare. Și cel mai rău este că tocmai lucrul de care încerc să fug este cel spre care am alergat atâta timp.
14 ani de zile.

Să-l ia naiba de număr, paișpele ăsta, că are ceva în el.

Mă paralizează gândul că trebuie să mă ridic de la masă. Nu vreau să o fac și n-am mai vrut să o fac de multă vreme. Nu văd de ce m-aș ridica, când colo lumea pare imensă, totul pare posibil, iar eu sunt Bianca, cea cu care trăiesc în clipele dintre orele în care ea dispare. Bianca care zâmbește, râde, iubește, se vaită, ia pe toată lumea dragă la mișto că așa se exprimă ea, scrie, citește, se plimbă, bea cafea, și visează la ceva ce crede, printr-un absurd, că nu va putea avea niciodată.

Iar Bianca asta, cea care este atât de rar în mine, dispare complet atunci când se ridică de la masă și intră în acea cameră, unde de-odată nimic nu mai este posibil, totul pare fără sens, fiecare mișcare este infernal de grea.

Simt cum mi se ridică lacrimile în gât. Vreau acasă.

Mă gândesc încontinuu că nu mai vreau. Gândurile mă obsedează, se suprapun și mă copleștesc, nu mă lasă să trag aer în piept, la propriu. Simt cum mi se închide gâtul. Mă panichez mai tare, la fel cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. Încerc să mă abțin, să nu plâng în mijlocul cafenelei, dar nu reușesc. Vreau să mă ridic de la masă și să plătesc, dar nu mă țin picioarele. Mă simt împietrită de tot și de toate, simt că mă ține ceva mult mai mare decât mine în loc.
Mă gândesc că trebuie să vreau să plec, trebuie să mă duc, trebuie să mă ridic și să las bazaconiile, că vreau și pot și-mi place și sunt doar obosită, și și și și.

Dar nu pot. Și mă ridic de la masă, habar n-am cum, mă tot gândesc că trebuie să o fac, tot nu reușesc să respir, inima-mi bubuie în piept și nu aud nimic în jurul meu. Ies cumva din cafenea, ajung pe stradă și-o iau în direcția opusă decât cea în care ar fi trebuit să merg. Și simt același lucru pe care l-am simțit de-atâtea ori, doar că înzecit mai rău.

Pentru că ajungi la un punct în care se termină. În care simți că asta a fost, că dacă continui așa, ai să ajungi la nebuni, că nu te mai ține nici un minut. Însă să renunți este mult mai greu uneori, pentru că trebuie să renunți la imaginea ta, a lor, a tuturor celor ce-au crezut vreodată în tine, și trebuie să îți explici ție, și-apoi lor, că ceea ce ai văzut tu atât timp nu mai există acolo. Că, pe parcurs, ai pierdut ideea, ai pierdut speranța, ai lăsat visul să plece și că, dacă a plecat, nu a fost niciodată acolo.

Sunt pe-o stradă pe care mi se pare că o cunosc, dar nu știu în ce parte să o iau. Mi se pare că sunt complet singură pe lume, părăsită de oricine, fără de salvare, mă gândesc că din asta nu mai ies, nu am mai respirat de minute întregi, nu-mi simt picioarele, și mă ia o amețeală pe care n-am mai simțit-o niciodată. Mă gândesc, de fapt sunt convinsă, că acolo o să mor.

Și mă întristez și mai tare, pentru că simt lucrul care m-a făcut să trăiesc atât timp, mă va omorî într-un final. Dar cred că este firesc ca, după ce ai trăit atât de intens și atât de mult timp, să ajungi să mori repede, subit, fără să îți dai seama, și să iasă la suprafață o altă persoană. Dar cum o accepți pe aia nouă? Poți? Poți să o înlături pe cea veche, oricât de rău ți-ar face, și să o îmbrățișezi pe cea nouă? Să te convingi că absolut nimic în lumea aceasta nu este mai important decât tine însuți și decât sănătatea ta? Să îți spui că nu mai vrei niciodată să simți că mori. Să te întrebi de câte ori ai simțit asta pe parcursul anilor, și de câte ori ai ignorat. Sau de câte ori ai zis că îți place, doar ca să mulțumești pe altcineva. Sau de câte ori ai făcut doar pentru momentul de ușurare de după, doar ca să simți că poți, și nu pentru esența lucrului în sine. De câte ori ai fi vrut să fii cineva diferit, și nu ai avut curaj.

Vreau să vreau. Vreau să-mi placă. Dar atacurile mele de panică și depresia mea au avut din senin sens în momentul în care am ajuns acasă și m-am simțit ușurată, am simțit că asta a fost, că s-a terminat și că nu mai vreau să mă mint singură. Că trebuie să am curaj să îmi schimb percepția asupra întregii lumi și să las în spate tot ce mi-a fost vreodată familiar. Să mă jupoi de pielea asta, să uit aproape tot ce știu, și să compun o altă persoană, una care este cu adevărat fericită, împlinită și liniștită.

Cumva, mi se pare că greul de-abia acum începe. Mă simt ca și cum m-aș despărți de cineva după o relație de 14 ani (îți dau voie să râzi, am făcut-o și eu) și trebuie să mă obișnuiesc cu o viață nouă. Dar, cumva, sună bine. Sună ca și cum aș putea să fac totul și nimic. Ca și cum aș putea să aleg fix ceea ce mă face să fiu împlinită și să aduc la viață imaginile care mă liniștesc în serile când nu pot să adorm de stres că trebuie să fac ceva ce mă stoarce de orice energie.

Îmi este, încă, mult prea greu să vorbesc clar despre asta. Nici să gândesc clar nu pot. Seamănă că este o idee ireală, ceva ce niciodată nu se va întâmpla. Dar trebuie să îmi antrenez mintea să fie mai puternică decât emoțiile mele, pentru că dacă mă las pradă sentimentelor ce mă încearcă, o sa fac același lucru pe care l-am făcut mereu. Mă voi întoarce la lucrul care mă rănește doar pentru că este familiar și pentru că, uneori, doare mai tare să îl las în urmă.
N-am să las niciodată în urmă iubirea pe care i-am purtat-o 14 ani de zile. Dar am să o îngrop undeva, și o voi scoate la suprafață doar atunci când voi simți nevoia. Îmi voi canaliza dragostea spre ceva care mă va face să mă simt, în primul rând, liberă. Ceva în care să mă pot refugia atunci când totul în jurul meu se năruie.

Dar mai întâi vreau să-mi plâng dragostea pierdută. Pentru că asta și este, și mi-a luat aproape doi ani de zile să îmi dau seama că nu mai este acolo și că nu mai reușesc să o reaprind, oricât aș încerca.

Post iubire. Post tristețe. Post amărăciune și veselie. Post furtună și liniște. Post zbucium. Post Bianca care sper că nu va mai fi niciodată.
În prag de libertate. În prag de alegere proprie.

Advertisements

Furtună de gânduri

Este o dimineață răcoroasă ca oricare alta. Soarele strălucește pe cer, cerul este albastru, o briză ușoară completează scenariul. Aștept trenul spre Amsterdam cu o cafea în mână. Cât stau pe peron, inspir aerul dimineții și mă izbește mirosul atât de familiar. Mă gândesc la toate diminețile răcoroase pe care le-am petrecut în aceeași gară, așteptând același tren, cu o destinație complet diferită. La diminețile de fericire. Mi se învârt în cap diferite scene, se îngrămădesc să ia prioritate, aproape că le trăiesc pe toate. Sunt amețită de amintiri, senzații, emoții pe care mi le-am reprimat, și nu știu de ce să mă agăț ca să nu-mi fugă pământul de sub picioare.  

Nici nu știu ce vreau să scriu. N-am mai scris de atât de mult timp, încât tastele îmi par mai nefamiliare ca oricând. Mă gândesc mereu la scris, la cuvinte, la propoziții și la lucruri ce trebuie spuse. Mă trezesc în fiecare dimineață și-mi promit că azi voi scrie, dar niciodată nu o fac. Cum să scriu, când eu nici să gândesc clar nu reușesc? Fac lucrurile din pură inerție, așa cum le fac de ceva vreme, dar cu mai multă ușurință. M-am obișnuit cu lipsa mulțumirii, a bucuriei, a entuziasmului. M-am luat de mână cu rutina.  

Nu mă pot desprinde de toate imaginile din minte. De cel mai frumos loc de pe pământ, cel ce mi-a fost și-mi va fi mereu. Caut cu disperare de o zi întreagă toate melodiile care mi-au fost coloană sonoră atunci. Am două în minte pe care nu mi le amintesc neam, dar știu că mă dăduseră pe spate. Stau pe facebook jumătate de oră și mă uitat la toate postările mele de anul trecut ca să le găsesc. Și cu postările alea m-am văzut și pe mine, și pe tine, și pe noi toți, mi-am văzut viața de anul trecut. Mi-am văzut prieteni pierduți, senzații uitate, emoții reprimate, durere, fericire, entuziasm, libertate. Am văzut ce-a fost și poate nu va mai fi niciodată. Am retrăit totul prin prisma unor melodii, așa cum fac mereu. 

M-a întrebat ieri psihologul meu de ce am nevoie ca să fiu fericită. N-am știut decât să-i spun că de libertate am nevoie. Aia în are pot să-mi fac alegerile fără să-mi fie teamă de nimic. Fără să țin cont de nici o frică și de nici un eșec. Nu mai știu exact ce a încercat să-mi explice. Nu prea am ascultat-o ieri, nu am reușit. Chestia cu terapia e că, tocmai atunci când ai impresia că progresezi, dai înapoi și cazi din nou. Și poate niciodată nu vei fi pe linia de plutire în mod constant. Cine știe. 

Îmi dau seama că nu mai știu ce vreau să scriu, că mi s-au evaporat toate gândurile care au dat afară în seara asta.  

Ascult melodiile pe care le-am găsit de anul trecut. Mă gândesc la tot ce era atunci, la toată viața mea de-atunci, și cumva o invidiez pe Bianca de atunci. Era stabilă. Calmă. Mulțumită. Fericită. Iubitoare. Iubită. Constantă.  

Tot ce-am uitat să fiu eu acum.  

Mă gândesc și la perioada dinainte de a veni totul și mi se strânge inima de fiecare dată când îmi aduc aminte de zilele acelea. Totul a devenit un fel de ”înainte” și ”după”, și cred că mi-a fost mereu foarte frică să revin la perioada de ”înainte”, pentru că e anostă, și nu-mi plăcea persoana respectivăEra goală, cumva seacă. De fapt, nici nu am cum să fiu aceeași persoană, sau să îmi doresc să fiu aceeași persoană ca atunci, când știu că nu vine valul la fel cum s-a întâmplat atunci.  

E ora 1:36. Scriu de 10 minute fără direcție, la fel cum și parcă trăiesc de câteva zile. Am luat trenul până la urmă dimineață. Am citit, ca să-mi abat gândurile. Am fost la interviu și a fost prima dată în viața mea când m-am simțit intimidată de o femeie. M-am întors, nu mâncasem nimic. Era deja ora prânzului. Am mai băut o cafea, am mâncat o pizza. Am bătut magazinele degeaba, numai ca să nu mă întorc acasă și să mă gândesc la tot ce mă paște din dimineață. Am dat să mă întorc acasă, am mai stat la un pahar de vin pe terasă, cu cartea pe care o citesc acum.  

Orice, numai să evit.  

Dar nu poți să eviți o viață întreagă, și nici să fugi. Iar eu, în seara asta, nu am fugit, m-am adâncit în tot ce nu am vrut să văd din nou, în tot ce am crezut ca am lăsat în urmă. Voiam să spun mult mai multe. Dar am uitat și-am obosit, și mi-am dat seama că nu am lăsat nimic în urmă, că de atât de mult timp trăiesc într-un ciclu ce a început la sfârșitul unui Ianuarie oarecare, și care încă nu s-a sfârșit. Iar durerea ce mi se părea că am depășit-o m-a prins din urmă, exact ca un tir pe care-l depășești de șapte ori pe autostradă și care te prinde din urmă la fiecare benzinărie la care oprești. 

Am obosit. Lumea mea m-a epuizat de orice urmă de energie. Și nu știu tragedie mai mare decât asta.  

Pentru că lumea mea ai devenit tu de atât de mult timp, și de-abia acum am ajuns să realizez asta.  

Și-am obosit, rău. De jocul acesta, de mine, de lumea mea, de ei, de toată lumea, de gândurile ce nu-mi dau pace, de rutină, de a încerca să fiu împăcată cu mine.  

Am obosit de tăcerea asta continuă. De liniștea asta zgomotoasă și de furtuna de gânduri ce nu-mi dă pace orice aș face. Și, mai ales, de toate piesele de puzzle după care tot alerg să le îmbin, dar care fug de fiecare dată când încerc să le asamblez.

Opusul fericirii

Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Tumultum

Scriu direct de pe telefon. Mi-am zis ca ar trebui sa încetez sa mai aștept “momentul potrivit”. Sa nu mai găsesc scuze, sa fac ceva chiar dacă îmi este greu, așa cum obișnuiam înainte de toate acestea. Așa ca scriu de pe telefon, fără un draft inițial, fără sa corectez sau sa schimb ceva. Scriu ce simt, așa cum ar trebui sa o fac mereu. Sa scriu și sa trăiesc ce simt.

De vreo câteva zile sunt in Grecia, in vizita la ai mei. Mi-as fi dorit sa zic “acasă la ai mei”, dar cumva mi-e străin tot, uneori și râsetele maica-mii. Casa nu e cea in care am crescut eu. Orașul e și el altul. Țara îmi pare, din senin, straina și ma simt ca și cum as fi un turist venit pentru prima data. Ma uit cu curiozitate la clădiri, la lume, aud limba, o înțeleg, dar cumva nu ma regăsesc in ea.

Stau și ma uit la ce ma înconjoară și ma întreb cum am reușit atât de mult timp sa consider locul acesta casa mea, și de ce brusc, nu mi se mai pare la fel. De ce mi se pare totul străin și de ce nu îmi mai găsesc locul?

Doar plaja aceasta este aceeași. Stau aici de câteva zile. Am încercat sa fie liniștite, dar nu prea mi-a reușit. Nu mereu. Am multe momente de zbucium, de neliniste, de îngrijorare. Cumva, in trecut marea reușea sa ma liniștească. Însă acum marea îmi amintește de altceva. Am prea multe amintiri care de multe ori dor. De multe ori am impresia ca orice as face nu îmi mai găsesc linistea, ca și dacă as fugi la capătul lumii tot neliniștită as fi. Tot lipita de telefon, tot cu mintea in alta parte, și cu sufletul la mii de kilometrii distanță.

Ma uit in jur și încerc sa găsesc ceea ce caut, dar încă nu vine, și parca este mai departe ca oricând. Aștept zilele mai bune ce ar trebui sa vina, care sunt atât de aproape ca parca le simt, dar îmi scapă printre degete exact ca nisipul cu care ma tot joc.

Încerc sa dorm, dar somnul îmi e zbuciumat de vise violente, fără sens, care nu au nici o legătura cu viața mea. Încerc sa ma linistesc singura, sa fiu rațională, sa nu ma las prada nebuniei ce ma pândești de după colț. Încerc sa ma ridic de-asupra a ceea ce fierbe la foc mic. Încerc sa fug de flacara ce mistuie tot in jurul ei. Caldura ma apasă, aproape ca ma sufoca. Încerc sa ies din mijlocul infernului, dar nu pot.

Ma întreb tot mai des cum poți sa fii lăsat pur și simplu sa arzi. Sa fii privit de pe margine și sa continui sa fiiasat in mijlocul flăcării. Și, mai ales, cum poți tu singur sa te lași sa fii acolo.

Nu mai are sens nimic. Vezi niște lucruri și nu le crezi. Înțelegi, dar te convingi singura. Știi mai bine de-atât, dar continui sa te minți. Auzi, dar parca ești surd. Vezi, dar parca ești orb.

Ești, cumva, sub apa, și nu poți respira. Tipi, dar nu te-aude nimeni. Încerci sa salvezi, dar ai nevoie și tu sa fii salvat. Încerci sa crezi, dar ți-ai epuizat resursele.

E o nebunie in care te tot învârti și din care nu știi cum sa ieși.

Personajele sunt aceleași, scenariul aproape la fel, dar nimic nu se simte la fel. Și-obosești sa mai lupți.

Ce se întâmplă atunci când nu știi să iei o pauză

Am citit undeva că cel mai bine este să începi și să termini un articol cu un adevăr. Totul bine și frumos, dar cum alegi adevărul despre care vrei să vorbești prima dată, după o perioadă lungă în care nu ai mai avut curajul să te privești în oglindă și să îți recunoști nici măcar ție anumite lucruri? 

Povestea mea de astăzi este un capitol foarte sensibil din viața mea, și cu siguranță nu ceva ce poate fi spus cu ușurință. De altfel, mi-a luat și mie foarte mult timp să înțeleg și să mă împac cu ce s-a întâmplatMi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să vorbesc despre asta, și mai dificil mi s-a părut să scriu într-un mod adecvat, fără a mă lăsa pradă sentimentelor încă atât de prezente. 

Luni am terminat al doilea an de facultate. Dacă mă întrebi pe mine, nu pot să îți spun unde au trecut cei doi ani de când am decis să îmi iau viața în mâini și să plec în străinătate de una singură. Mi se pare că au zburat și, între timp, nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mă uit înapoi, absolut tot s-a schimbat. De multe ori mi se pare o minune că am ajuns aici, iar când spun asta, nu mă refer numai la trecerea rapidă a timpului. Unul dintre motivele din spatele acestei afirmații are legătură cu episodul prin care am trecut la sfârșitul anului I, când am fost dată afară de la conservator. Cum ar veni, exmatriculată, ca să o facem să sune mai frumos. Aceeași Marie cu altă pălărie. 

Recunosc că îmi este destul de greu să scriu despre asta. Având în vedere persoana care obișnuia să scrie pe acest blog, o Bianca studentă model, ambițioasă și cu note perfecte în muzică, mi se pare bizar să povestesc un astfel de incident. Dar este cu siguranță uman ca uneori să dăm greș. 

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat, pe parcursul primului an, am clacat. Aproape tuturor studenților la muzică li se întâmplă asta la un moment dat. Nivelul presiunii, al stresului și a fricii de a eșua este fantastic, iar dacă nu gestionezi aceste sentimente corect, te pun la pământ. Trebuie să fii foarte bine pus la punct cu tine, cu puterile și cu limitele tale pentru a te ține pe linia de plutire.  

Primul semestru din anul I a mers ca pe roate. Aveam un program strict: mă trezeam la 6:30 dimineața, iar la opt eram deja la facultate la studiu, de unde ieșeam pe la zece seara. Eram la zi cu toate proiectele, mergeam la toate cursurile, studiam tot la timp, mă implicam în toate proiectele posibile. Eram cunoscută în conservator ca fiind cea pe care toți o găseau deja acolo când ei se trezeau, și cea care ieșea ultima din clădire la închidere. 

Îmi plăcea, nu zic nu, dar uitându-mă în urmă, realizez că nu eram fericită. Era o mulțumire de moment, dar atunci când închideam ușa după mine seara, nu aveam absolut nimic care să mă separe de cariera mea sau care să îmi ofere satisfacție pe oricare alt plan. Nu aveam timp nici de prieteni, nici de plimbări, nici măcar de a sta la o cafenea să citesc o carte. Devenisem un roboțel al viorii, un sclav inconștient la muzicii și al minții mele. Ajunsesem să trăiesc într-o constantă stare de oboseală și de amărăciune, complet inconștientă la semnalele pe care mi le dădeau mintea si corpul meu 

Oboseala și-a pus amprenta asupra mea treptat, iar cele mai clari semne le-am perceput undeva prin martie. Până atunci, încercam să continui în ritmul meu obișnuit, dar nu reușeam să dau același randament. Începusem, ce-i drept, să dau de gustul vieții separate de carieră, și parcă miroseam ceva de genul că nu constă totul în carieră și în muncă. Deși eram fericită pe alte planuri, starea mea psihică se înrăutățea pentru că nu știam să recunosc semnele unui burn out. Privind în urmă, îmi dau seama că de când am pus mâna pe vioară pentru prima dată, nu m-am mai oprit niciodată, iar dacă am făcut-o, am fost mereu încărcată de vinovăție și mult prea ocupată cu planuri de viitor pentru a face o pauză adevărată. 

Am început prin nu a mai merge la un curs, apoi la altul, apoi mai săream câte o zi de studiu. Pentru prima dată în viața mea, nu reușeam să găsesc resursele necesare pentru a face ceea ce mă definea. Nu mai voiam să aud de nimeni și de nimic: de nicio colaborare, de niciun curs, de niciun profesor și de nicio orchestră. Îmi doream să plec și să las tot de izbeliște absolut tot timpul. Nu eram numai stresată, ci și nefericită pentru că nu realizam ce se întâmplă cu mine.  

Nu știam deloc să îmi ascult mintea. Nu-mi dădeam seama că durerile de cap, oboseala fizică, nevoia de a dormi mai mult și mai des se datorau toate lupții psihologie pe care o duceam: corpul meu îmi semnala că trebuie să mă opresc, dar mintea îmi dicta să continui. Eram într-un continuu clenci cu mine însumi: aveam nevoie de o pauza, dar nu puteam să accept că persoana mea, fetița perfectă și responsabilă, a ajuns într-un asemenea punct.  

Zilele pierdute de facultate și de studiu îmi provocau un sentiment groaznic de vinovăție. Simțeam că nu sunt la măsura așteptărilor, că dezamăgesc pe toată lumea și, în special, pe mine. Treptat, au început să apară episoadele atacurilor de panică, pe care multă vreme nu le-am recunoscut și nu am știut să le cataloghez. În mintea mea era un amalgam de sentimente: vinovăție, extenuare, reproș, disperare si amărăciune. Iar tot chinul acesta m-a făcut să nu mai găsesc nici cea mai mică plăcere în a cânta la vioară sau în a fi la conservator. Totul era negru. Nici măcar gri, ci un negru din care mi s-a părut la un moment dat că nu voi mai ieși niciodată. 

În mai am avut sesiunea. Am tocit mult la istorie, am trecut peste tot și-am avut cea mai mare notă din an. A doua zi după examenul de istorie, l-am avut pe cel de teorie, care mi-a pus capac. N-am știut nimic. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de nota pe care am luat-o, dar era sub 5.  M-am blocat, pur și simplu, în fața foii de examen, incapabilă să gândesc logic sau să îmi aduc aminte de orice am învățat pe parcursul anului.  

Când am picat examenul mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Nu era lene. Chiar încercam să învăț, dar nu mă puteam concentra, îmi provoca o stare fizică de rău, și nu găseam nici cea mai mică plăcere în orice activitate legată de muzică. În mine se trezise deja întrebarea dacă mai vreau să fac asta sau nu. Sau, mai rău, dacă sunt făcută pentru muzică, așa cum am crezut toată viața mea. Întrebarea a continuat să mă chinuie până nu de mult, și cu siguranță nu a fost ușor să se năruie tot ce aveam impresia că aclădit până acum și să mă găsesc în fața unui pustiu ce părea a fi infinit. 

Lipsa de motivație, de interes, întrebările ce mi se învârteau mereu în minte și starea continuă de anxietate m-au făcut să pic și a doua oară examenul, și, astfel, să nu adun numărul necesar de credite pentru a trece în al doilea an. Olanda are o regulă prin care, dacă la sfârșitul anului I nu aduni 56 de credite el puțin, ești dat afară de la facultate, ceea ce evident mi s-a întâmplat și mie.  

Mă uitam la notă și nu îmi venea să cred. Efectiv simțeam că totul se năruie în jurul meu și nu-mi doream decât lucrul pe care îl pierdusem. Stăteam și plângeam în camera mică unde am stat până nu de mult, și mă simțeam exact ca ultimul om de pe pământ. M-am adunat cumva și am plecat la facultate alergând, unde am vorbit cu toată lumea cu care trebuia, mi s-a zis ce mai rămâne de făcut. M-am dus la un psiholog care mi-a pus, cumva, diagnosticul de burn out, am făcut apel la comisia facultății și le-am scris o scrisoare prin care le-am explicat prin ce treceam. A fost un du-te vino continuu timp de vreo lună jumătate, timp în care am fost pur și simplu la pământ cu psihicul. Mă învârteam într-o spirală de stres, rușine, ură de sine și neputință de a mă pune pe drumul corect. 

Cumva mă resemnasem cu ce mi se întâmpla și aveam un plan pregătit: să muncesc full time și să fac ore de vioară private. Din fericire, nu a fost nevoie, pentru că, luând în considerare scrisoarea mea, comisia a decis să mă treacă în anul doi și să îmi redau examenul în Mai anul acesta. Între timp l-am luat, dar chinul meu cu acest burn out neînțeles și nebăgat în seamă de-abia acum începe să se termine. Pentru că nici măcar anul acesta nu am reușit să mă pun pe picioare complet. Procesul de a te vindeca atunci când trei printr-un burn-out este lung și dureros, și te mănâncă din interior, pentru că trebuie să îți schimbi complet felul în care abordezi munca, cariera și viața ta, trebuie să fii conștient de tine și de ce vrei cu adevărat și trebuie să fii ok cu a-ți îngădui timp să te regăsești pe tine în muncă. Multă vreme am trecut prin aceleași greutăți de a-mi admite mie că trebuie să o iau mai ușor și, mai ales, multă vreme am fost incapabilă să îmi recunosc anumite lucruri sau să găsesc vreo plăcere în a face muzică. 

Am și-acum restanțe din anul doi, dar mă simt împăcată cu mine: dacă nu îmi dădeam timp atunci când trebuia, acum nu mai eram la facultate deloc și probabil vioara mea ar fi fost uitată undeva, într-un colț al camerei și al sufletului meu. Dar despre asta voi vorbi altă dată. 

Tot ce am de spus despre ce s-a întâmplat cu mine este mult mai complex decât această povestire. O dată cu acest episod s-a trezit în mine un fel de furtună, care a dărâmat mai orice în jurul meu. Am trecut prin lucruri groaznice, de care nu vreau să-mi amintesc, câteva provocate de mine în mod inconștient, datorate stării mele psihice. Despre asta voi vorbi mai detaliat altă dată. Ideea este că atunci când ești atât de inconștient la semnalele pe care ți le dă mintea și te adâncești din ce în ce mai tare în această negură, este foarte greu să ieși din ea și îți poate afecta întreaga viață. 

Ce vreau să transmită cu aceasta povestire imensă este că trebuie să știi când să te odihnești. Pentru a reuși în viața, este vital să știi să îți asculți mintea și corpul, să le dai atât de multă importanță pe cât ai da persoanei iubite  sau celor dragi. De multe ori avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, iar asta este o chestie foarte periculoasă. Atunci când nu știi când să te oprești, îți poți distruge întreaga viață. 

Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp. 

Adevăruri târzii

Deschid pagina de Word direct pe telefon. Nu mai aștept să ajung acasă la laptop, nu mai am răbdare. Zace în mine o nevoie și o dorință de a începe acum să scriu și de a nu mă mai opri niciodată. Să vorbesc lumii despre ea însăși prin cuvinte și prin rânduri înșirate fără discernământ. Așa că scriu pe telefon acum, oriunde și oricând, așa cum mi-am dorit mereu să o fac. De altfel, mai am vreo două ore până ajung acasă, și mi se pare infernal de mult. Într-adevăr, niciodată nu am fost bună la a aștepta lucrurile pe care mi le doresc. Sau la a face timpul să treacă când ești pe drum, în tren, în autobuz, pe avion, oriunde. Nu reușesc niciodată să îmi distrag atenția pe avion, și doar lâncezesc acolo până mor de plictiseală. Detest să aștept autobuzul, și chiar nu-mi place să studiez.

Încerc să fug de momentele dintre cele ce mă fac să simt că trăiesc. Îmi doresc doar lucrurile care îmi fac sângele să fiarbă, și mi-al dori tare mult să îmi dau seama cum să elimin momentele de hibernat. Din cauza lor, mi se pare că am așteptat toată viața, și că nu am făcut niciodată nimic important de fapt. Cred că este prima dată când scriu pe telefon în câțiva ani. Și este prima dată când îmi doresc și am nevoie să scriu despre mine, strict despre persoana mea, deși am nevoie și scriu mereu despre altcineva în momentele de după.

Dar am anumite adevăruri pe care trebuie să mi le recunosc și pe care nu mi le mai pot refuza, de care nu mai pot fugi. Adevărul este că tot ce am făcut până acum, am făcut la scală mică. Nu caut recunoașterea, și nici faima. Nu caut să fiu milionară, nici să fiu arătată pe stradă cu degetul. Caut să fac exact ceea ce sunt menită să fac. Caut să fiu ceea ce trebuie să fiu. Și, din păcate – sau poate din fericire, nu știu exact acum – lucrurile astea nu se potrivesc în totalitate cu imaginea pe care mi-am creat-o până acum, și nici cu parcursul pe care am mers până la acest moment.

Pe zi ce trece, realizez că asta înseamnă pentru mine mult mai multe lucruri decât a cânta la vioară. A fi violonistă nu mă definește în totalitate, și mi se încordează tot corpul când scriu acest cuvinte. Iubesc să cânt, dar detest în profunzime tot ce trebuie să fac ca să ajung la punctul de a cânta. Nu mai suport de foarte mult timp să renunț la celelalte lucruri pe care mi le cere inima pentru a cânta la vioară. Ceea ce faci ar trebui să te facă să fii complet, însă eu m-am simțit în repetate rânduri absolut goală pe dinăuntru din cauza viorii. Nu am fost niciodată în stare să îmi recunosc că a fi numai violonistă nu mă face fericită. Nu știu dacă am ales să fiu violonistă pentru cp aprecierile tuturor celor din jur și cuvintele, așteptările și siguranța lor ca voi fi cineva în această lume m-au determinat să continui de fiecare dată. Dar nu mai am cum să continui să mă mint: adevărul este că am ajuns să am o relație de dragoste și ură cu vioara și că nu mai știu dacă mă reprezintă în totalitate.

Cel mai mulțumită și mai fericită mă simt când scriu. Este adevărat că nu știu să o fac la nivelul la care trebuie pentru a face o carieră din asta. Mai am multe de învățat. Și uneori îmi este greu să mă pun la laptop și să încep să scriu, dar o dată ce o fac, nu mai există nimic altceva. Când scriu, nu am reguli, prejudecăți, așteptări și nici o imagine ce trebuie întreținută: pot fi eu în totalitate. Sentimentul de greutate se datorează și relației mele cu muzica: pentru ea trebuie să dai tot, iar eu mă simt vinovată de fiecare dată când nu fac ceva ce ține de muzică. Dar, în același timp, în perioadele când nu fac muzică pentru că îmi este mult prea greu, nu fac nimic altceva. Stau și mă pierd întru totul, mâncată de gânduri și de vinovăție.

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nu am nici unul dintre lucrurile pe care mi le doresc. Deși, dacă ai întreba lumea din jurul meu, ți-ar spune că am viața perfectă. Până la urmă, mă întrețin singură, sunt deșteaptă, frumoasă, populară, am prieteni buni, iubesc, îmi permit mai tot ce-mi doresc și nu prea-mi stă nimic în cale. Teoretic.

Dacă mă întrebi pe mine, îți voi recunoaște că sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că sunt frumoasă și pentru cp anumite persoane numai asta văd la mine. Sunt frumoasă și nefericită pentru că lumea uită să-mi vadă mintea și gândurile, și nu realizează că nu este cel mai important lucru la mine. Sunt deșteaptă și nefericită pentru că vreau mai mult de la viață, și pentru că văd lumea într-un mod diferit. Sunt nefericită pentru că lumea a uitat că nu mă identific numai cu vioara și pentru că uită să realizeze că sunt mai mult de atât, că am o viață și un suflet proprii. Sunt nefericită pentru că nu sunt văzută în anumite situații. Uneori mă transform într-o umbră pentru a fi fericită o perioadă de timp. Sunt nefericită pentru că de multe ori sunt forțată să fiu un singur lucru, iar eu nu pot fi doar așa: vreau să iau fiecare părticică din lume aceasta și să o fac a mea. Sunt nefericită pentru că trebuie să fiu un singur lucru și nu pot. Pentru că am un talent extraordinar pe care uneori nu mi-l mai doresc, pentru că din ce în ce mai des uit că poate e o minune, și oricât aș încerca să nu o fac, îl privesc ca pe un blestem destul de des. Sunt nefericită pentru că până și cel mai apropiat om mie consideră că fericirea stă în cariera mea, iar eu știu clar că nu este așa.

Fericirea mea este să fiu în totalitate ceea ce sunt. Violonistă, scriitoare, o femeie iubitoare și o prietenă bună, o persoană ce trăiește pentru momentele cu cei dragi, și nu pentru avuție și faimă, ci pentru momentele în care trăiesc cu, pentru și prin oameni. Și nu pot renunța la nici unul dintre aceste lucruri.

Simt presiunea tuturor, din absolut toate părțile, și încă nu știu cum să trec peste ea. Dacă mă întorc la stânga, îl aud pe tata cum zice că îmi păstrează loc la restaurantul lui dacă nu studiez. Dacă mă uit la dreapta, o văd pe mama care îmi zice că trebuie să fac ce mă face fericită, dar până și asta pune presiune pe mine: mă gândesc că nu pot da greș. În spate îl văd pe frate-miu, care m-a susținut cum a putut, iar în față, văd persoana care s-a îndrăgostit de mine prin muzica mea, și îi văd dezamăgirea din ochi de fiecare dată când i-am zis că nu mă mai reprezintă în totalitate, și-mi aduc aminte promisiunea că orice s-ar întâmpla, nu voi renunța la muzică. Iar dacă mă uit în jur, văd în depărtare toți oamenii care mi-au trecut vreodată prin viață, urmărindu-mă atent și privindu-mi fiecare mișcare, înconjurându-mă din toate părțile. Și mă gândesc că nu am cum să dezamăgesc atâta lume, dar am obosit să fiu nefericită, am obosit să simt presiunea lumii pe umerii mei. Am obosit să mă dezamăgesc pe mine în fiecare zi.

Nu mai vreau să zbor de-asupra norilor și să fiu nefericită. Vreau să merg cu picioarele pe pământ și să știu că sunt fericită, mulțumită, liniștită, că sunt compusă din toate lucrurile și oamenii pe care îi iubesc. Vreau să mă accept și să mă iubesc atât de mult încât să fiu capabilă să accept că nu pot fi ceea ce văd ceilalți în mine, ci ceea ce eu văd. Vreau să învăț să ies din bula creată în jurul meu ca și copil. Vreau să îmi folosesc talentul la muzică, dar să nu renunț la celelalte părți ale mele. Vreau să fiu completă, și să nu mă mai mint spunându-mi că fiind numai un bun muzician pot avea lumea la picioare. Și nici măcar nu mi-o mai doresc. E stupid să vrei așa ceva.

Vreau să am lumea mea proprie în palme, și nimic mai mult.

Nu știu

Nu știu, la propriu. Nu mai știu ce să mai fac. Nu mai știu cum să trăiesc și încotro să o apuc. Sunt debusolată cum nu am mai fost niciodată. Sunt tot ce am disprețuit vreodată și nu am puterea să schimb asta. Mă învârt într-un cerc din care nu mai pot ieși. Mă lupt cu un lucru mai mare decât mine, mai puternic decât orice voință și orice acțiune.  

Mă lupt cu sentimentul atât de intens de dragoste. Mă lupt cu nopțile nedormite, cu zilele în care mâncarea nu are gust, în care și soarele te doare, pentru că uite, îți aduci aminte de ziua aia de la marginea unei piscine când te-a sărutat și ți-a zis că te iubește, acum un an. Te lupți cu imaginile neîncetate, cu amintirea senzațiilor, cu amintirea sentimentelor că ești pe vârful unui munte și că privești toată lumea și că ea e la picioarele tale. Că te uiți în jos și îl vezi pe el, te uiți în sus și îi vezi ochii, te uiți la stânga și îi vezi zâmbetul, te uiți la dreapta și îi vezi mâna mângâindu-ți obrazul.  

Te uiți peste tot și îl vezi pe el. Încerci să fugi și tot de el dai. Încerci să fugi de tine, și făcând asta, dai tot de el. Încerci să faci toate lucrurile posibile din lume pentru a fugi și tot nu reușești. Și-ți petreci zilele într-o continuă fugă, care este atât de obositoare, că chiar și când dormi tot obosit te simți. E un vârtej care te prinde și te îneacă. 

Încerci să ieși la mal și nu poți. Țipi, și nu te aude nimeni. Stai într-o cameră cât inima ta, și te zvârcolești de durere. Stai și lupți cu el, cu tine, și tot nu câștigi. Te rogi în fiecare secunda să te ajute Dumnezeu să treci peste, să îți dea liniște, orice numai să nu te mai simți așa.  

Și totul fără folos. Totul a devenit fără folos. Absolut fără nici un folos.  

N-am crezut că dragostea îți poate face asta. N-am crezut că poți simți acest lucru și să te pună, la propriu, la pământ. N-am crezut că poți iubi un om atât de mult, încât să fii pregătită să faci orice pentru el. N-am crezut că poți să crezi într-un om chiar și când el te dezamăgește, pe tine și pe toți cei din jur, numai că el nu te dezamăgește cu adevărat niciodată, și nici supărată nu poți fi pe el, pentru că atunci când îl auzi se liniștește tot în tine, iar atunci când nu-l auzi nu înțelegi nici măcar ce înseamnă acest cuvânt, liniște. Nu înțelegi nimic.  

Nu mai înțeleg nimic, nu mai știu nimic, și nu mai pot să fiu așa, nu mai pot lupta cu acest sentiment. De ce trebuie să trăiesc o dragoste cu care trebuie să mă lupt? De ce să nu pot, pur și simplu, să o revărs asupra lui, să nu mai fie nici măcar un fel de barieră? 

Pentru că asta este și chestia. Dragostea de genul acesta nu dispare, iar neprezența persoanei nu o face să înceteze. O intensifică, o face să fie mai mare, mai ucigătoare, mai firească și mai dureroasă. Neprezența persoanei face ca totul să dispară din jurul tău în cel mai urât mod, întru-un mod care te face să vrei, pur și simplu, să dispari.  

M-am îndrăgostit de el când l-am cunoscut, și cumva am ajuns să îl iubesc din ce în ce mai tare de fiecare dacă când am fost despărțiți. Iar eu, personal, nu mai știu ce să mă mai fac cu sentimentul de dragoste și nu mai știu cum să nu mai înnebunesc de dor.  

Nu mai știu nimic.  

Înainte să ne fi născut

Îmi aduc aminte și acum primul moment când l-am văzut. Era o zi de Ianuarie geroasă, dar însorită. De-atunci a tot fost soare până astăzi. Azi, a început să plouă cu stropi mari, ce par să doară. Mai că-mi vine să râd singură când mă aud ce spun, dar este adevărat.

Cred că l-am iubit din prima secundă când l-am văzut, înainte să știu măcar numele lui. De multe ori mă gândesc că ceva înăuntrul meu îl cunoștea, ca și cum îl iubeam cumva dinainte să mă fi născut, exact ca-n cele mai clișeice filme romantice.

Nu știu de ce scriu despre el. Mă gândesc că poate dacă scriu, îmi va ieși din inimă, din suflet, din ființă și din minte. E prima dată când îmi dau voie să scriu despre el fără rețineri, fără să mă tem că s-ar putea întâmpla ceva, fără să-mi fie frică de propriile cuvinte, fără să le reprim. Știu, totuși, că orice aș face, el nu va pleca, mă va urmări peste tot și va fi undeva în spatele minții, oricând, oriunde, gata să iasă la suprafață.

Știam, în adâncul inimii, că ar fi trebuit pur și simplu să mă întorc și să plec. Dar simpla lui prezență era magnetică. Avea o carismă dominantă; când intra într-o încăpere, atrăgea atenția asupra lui fără să vrea. Sau, cel puțin, așa mi se întâmpla mie de fiecare dată când intra în cameră. Și, oricât de mult aș încerca să pun pe hârtie tot ce am simțit atunci, nu aș reuși. Mi-a rămas în minte o frază pe care am citit-o recent în Promisiunea zorilor de Romain Gary, și care cred că ar putea descrie cel mai bine ce s-a întâmplat atunci: ”Ce vreau să spun e că avea niște ochi în care era atât de bine să trăiești, încât de-atunci n-am mai știut niciodată încotro s-o apuc.”

Știam că ar fi trebuit să întorc spatele în loc să îi întind mâna. Să nu zic ”A, păi mă și ridic!” când mi-a fost prezentat. Să nu îi bag în seamă zâmbetul, ochii, privirea, râsul. Dar nu ai cum să întorci spatele sentimentului că ai ajuns cumva acasă, că două piese din tine s-au unit, că ești, în sfârșit, trează. Că nu îți pasă de nimic, nici de ce ar trebui. Și nu ai cum să eviți lucrul care trebuie să se întâmple, mai ales când sentimentele provin din ambele părți, se întâlnesc ți se împletesc, și rezultă într-o stare continuă de vis, ceva ce-a tot durat și-a tot ars tot în jurul nostru, și continuă să o facă.

N-ai cum să spui nu la fericire, oricât de periculoasă ar fi. Nu ai cum să zici nu la… fericire, în sfârșit. Oricât ai încerca. Sau poate niciodată nu o faci. Poate niciodată nici unul dintre noi nu a încercat să spună nu. De fapt, nu poate, ci cu siguranță. Niciodată, nici unul dintre noi nu a spus nu la… cu tine sunt fericit, în sfârșit!

Și-a tot venit fericirea asta.

A venit fără margini, fără rațiune, fără băgare de seama, fără pic de regret și fără nimic altceva decât sete. Sete de fericire, una întârziată și negăsită. A venit în creațo, pi, frumusețe, iubirea mea,  și alte cuvinte care răsună peste tot. Nu tu semeni cu Marilyn Monroe, ea seamănă cu tine! A venit în toate colțurile orașelor. A venit peste tot. A venit într-un te iubesc spus de-atâtea ori, ce îl puteai vedea în ochi și în toată ființa. A venit în cântece, în destăinuiri, în sentimente împărtășite, de o intensitate care aproape te năucește și pe care nici unul dintre noi nu le mai întâlnise. A venit la fiecare atingere și la fiecare șoaptă, la fiecare zâmbet și la fiecare radiere a chipului. La fiecare dorință de a-l face pur și simplu fericit pe celălalt și a reuși.

Mă întreb de ce tot scriu despre el, dacă nici nu mai vreau să mă gândesc la el. De fapt știu. Pentru că oricât aș încerca să îmi asum alegerea, nu ai cum să uiți un asemenea sentiment, și o asemenea conexiune. Nu ai cum să uiți împlinirea de a fi cu respectiva persoană, nu ai cum să îți oprești mintea din a repeta din nou și din nou toate clipele împreună, din a face tot felul de scenarii și din a trăi acest sentiment de iubire.

Iar ea nu se uită niciodată. Oricât ai încerca, oricât te-ai păcăli, oricât te-ai comporta ca și cum o faci. Iubirea de genul acesta nu se uită și nici nu pleacă, absolut niciodată, sub nici o formă și sub nici o mască pusă. Și sunt multe măști puse, sub care aproape nimeni nu poate vedea. Se vede la fiecare pas, la fiecare privire în gol, la orice gest. Și nici nu va fi ținută sub control, nu pentru totdeauna. Nu când tu te gândești și afirmi, până la pasul final, că vrei și alegi o viață plină de o astfel de iubire, cea pe care nu mulți o întâlnesc și care îți cuprinde toată ființa.

 

Gânduri din cafenea

Stau într-o cafenea și scriu. Scena familiară, pe care o știu atât de bine și pe care o pot descrie pas cu pas, oricând, pentru că se repetă de luni de zile. Masa micuță, pe care jonglez cu un cappuccino, un cheesecake și un laptop pe care mi se deschid douăzeci de pagini înainte de a ajunge la cea pe care mi-o doresc eu, la care tânjesc și de care am avut nevoie toată ziua. Cam așa este orice în viața mea: trebuie să trec peste șapte mii de hopuri și bariere până a ajunge la ceea ce îmi doresc.

Mă grăbesc să termin prăjitura ca să pot scrie mai repede și mai ușor. Mi-e frică să nu mi-o ia din nou gândurile la vale. Am încercat să le țin aproape toată ziua, să nu le pierd, să nu-mi mai fugă când deschid pagina și încep să scriu cum mi se întâmplă mereu.

Nu-mi aduc aminte când exact a început să îmi placă cheesecake-ul. Ani de zile am refuzat să mănânc, nu mi-a plăcut după ce l-am încercat prima dată prin primul an de liceu. Nu mai știu când și cum a început să îmi placă, dar acum mănânc în mod frecvent. Trebuie că a fost undeva anul acesta, bineînțeles, dar nu pot plasa momentul exact undeva în timp.

Încep să îmi fugă deja gândurile pe care voiam să le înșir aici și care, până la urmă, nu au vreun rost extraordinar în lume, dar care cumva contează acum mai mult ca orice. Mai am trei sferturi de oră până la repetiție, și ani întregi de înșirat aici. Mă gândesc că dacă mă grăbesc și mă concentrez, reușesc să exprim tot ce am nevoie  în patruzeci de minute.

Mi-ar plăcea tare mult să existe un sistem care să fie conectat la mintea mea și să transcrie imediat toate gândurile undeva într-un document de Word, pe care să îl accesez mai apoi și să îi dau forma dorită. Dar, până la urmă, care ar mai fi rostul? Unde ar mai fi plăcerea de a scrie, de a ține un pix în mână, sau de a auzi țăcănitul rapid al tastelor, care îmi oferă o satisfacție enormă? Îmi dau seama cât de pe grabă facem orice. Hai, mai repede, mai mult, mai bine, fă, scrie, ieși, iubește, fii tu, găsește-te pe tine, fă ceva, orice, cât mai mult și cât mai bine. Ori, în toate momentele în care ne grăbim, adică tot timpul, trecem pe lângă viață și uităm de noi. Mă întreb, câți dintre noi pot spune convinși că trăiesc cu adevărat și nu doar muncesc?

Gândurile mi se transformă în scris, și de fapt îmi dau seama că toată ziua am gândit în felul acesta, că eu de fapt acum nu fac decât să îmi transpun tot ce am gândit pe hârtie. Îmi dau seama că de-o viață eu nu gândesc, ci scriu totul în minte, analizez totul în poezii și proză, apoi aștept momentul prielnic ca totul să îmi iasă de pe degete, să ia o formă concretă.

Mă gândesc de zile întregi la mine. Mi-a zis psihoterapeuta mea că cică nu aș ști să mă iubesc pe mine, că ceva în copilăria mea m-a făcut să am impresia că nu sunt destul de bună și că nu merit să fiu iubită. O fi, n-am ce zice, de-aia îmi și chinui mintea acum să îmi dau seama ce s-a întâmplat. De iubită de ai mei am fost și încă sunt, poate uneori prea mult. Îmi dau seama acum, în momentul acesta, cât de mult îmi lipsesc, dar cât de bine mă simt să nu mai fiu acasă și să fiu pe picioarele mele. De altfel, eu întotdeauna am avut un ghimpe de disconfort acasă, nu cauzat de cineva sau de ceva concret, ci strict pentru că eu și ai mei suntem ușor diferiți, și de multe ori nu am fost de acord cu anumite aspecte din viețile noastre, care era un fel de viață comună, la un loc, pe care o împărtășeam zi de zi. Bineînțeles, pe mine întotdeauna m-a deranjat lipsa banilor mei și mi-a fost rușine să cer, așa că abia așteptam momentul să fiu pe picioare proprii.

Și uite-mă că sunt. Am un venit bunicel, mai bun decât majoritatea studenților din România sau din Grecia, îmi permit destul de multe și nu am grija banilor, să nu vorbesc într-un ceas rău. Dar și muncesc pentru banii pe care îi am. Muncesc atât de mult, că uneori uit de mine. De-aia mă și răsplătesc. ”Mai bagi o cafea, Bianca? Luăm și un parfumel? Uite ce faini sunt pantofii ăștia, numai buni de umblat o lună încontinuu cu ei! Niște mâncare vietnameză? O călătorie de pe o zi pe alta? Nu-i problemă, scoate cardul și se rezolvă!”

Am toate lucrurile pe care mi le doresc la momentul acesta, dar azi noapte m-am trezit strigând-o pe mama în somn, și dând din mâini după ea. Mă și mir că am strigat după ea, pentru că în fiecare noapte strig alt nume. Visasem că am iarăși un șoarece în cameră și voiam să merg la mama, de m-am și mirat când m-am trezit, pentru că eu în momentele în care sunt speriată sau simt orice emoție ”negativă”, nu mă gândesc la ai mei, ci la altcineva.

Nu mai pot dormi cu becul stins, de fapt nu mai pot dormi deloc. Aș face orice să fug de mine, deși de când cu terapia asta și cu doamna psiholog, trebuie să mă întâlnesc cu mine de mai multe ori decât mi-ar plăcea. Doare a dracului de tare să te înfrunți pe tine însuți, să te uiți în oglindă și să zici ”bă, lasă-i pe ceilalți, că de tine trebuie să tragi cel mai tare”, și să cotrobăi prin toate sertarele minții, unele care dor încă ca naiba. Mai ales dacă până acum puțin timp tu erai convins mort copt că nu ai nimic, că știi să te iubești, că ai stimă de sine, că nu te dărâmă nimic, că faci față la orice. Și uite că nu este așa. Viața ți le dă stilat, iar pe mine durerea m-a schimbat într-un mod nebănuit.

În așa fel încât am momente uneori când mă gândesc cine este persoana aia. Cine reacționează așa, că eu sigur nu. Cine a uitat cine este, cine țipă și urlă, cine nu mai știe să se liniștească? Cine stă dimineața la cafea și are un atac de anxietate din senin? Cine nu mai poate dormi? Cine nu mai simte nici o bucurie? Cine stă și se gândește la ziua de mâine ca la o zi exact ca ieri, care nu aduce nimic nou, nici o bucurie și doar mai multă tristețe?

Citisem de 1 Aprilie o chestie mișto, cum că ziua aceasta ne este dedicată tuturor, pentru că toți ne mințim pe noi înșine cum că știm cine suntem, unii chiar la 50 de ani. De fapt, realitatea este că foarte puțini oameni sunt în regulă cu persoanele care sunt, se uită în oglindă și se recunosc, și trec prin viață ghidându-se după un eu propriu, construit în timp și cu foarte mult efort. Restul dintre noi, doar dăm din gură și ne prefacem, din lașitate și din lipsă de putere, mergem la facultate, la muncă, și ne identificăm atât de mult cu munca noastră, că devine întreaga noastră viață.

Mai am câteva minute până la repetiție. N-am nici un chef să mă duc. Am obosit, vreau acasă. Vreau să mă ridic și să dau naibii totul, pentru că tot ce-am obținut prin ani de muncă nu-mi mai place și nu mă mai face fericită, iar fericirea e la… 11 minute de mine. Sau undeva pe-acolo, naiba știe. Cred că nici el nu știe de fapt. Cert e că am ajuns la limitele mele, și că ori se dărâmă totul în jur, ori fug de-aici și nu mă mai uit niciodată în spate, pentru că degeaba ai tot ce vrei, dacă noaptea pui capul pe pernă și te păcălești singur că ești fericit, deși îți înghiți lacrimile în fiecare moment al zilei, iar când te uiți în oglindă și încerci să zâmbești, îți dai seama că nu ai mai reușit să faci asta de o veșnicie și că aproape nu mai știi cum este să zâmbești natural, fără să te forțezi pe tine.  Te prefaci, te prefaci tot timpul, dar când se închid ușile, nu mai ai de ce să o faci, și-atunci lași totul să se dărâme și nu mai ai putere nici să închizi ochii, și te uiți, doar, în gol.