Utrecht, 18 martie 2019

18 Martie 2019. Zi de luni, trezirea la 8:30, mâncat, băut cafea, citit. Mers la psiholog. O zi de-a dreptul banală, cu multe planuri pentru ziua ce de-abia începea. Am mers la psiholog, iar când am ieșit s-a instaurat panica totală. Apeluri de acasă, mesaje, nici nu știam ce se întâmplă. Eram buimacă după 50 de minute de vorbit despre mine, mă gândeam deja la următorul lucru pe care trebuie sa îl fac.  

Am ieșit din clădire, liniște mormântală. Caut pe net să văd ce s-a întâmplat. Atac terorist cu trei morți și nouă răniți la doar patru km de unde mă aflam. Ți se învârte capul, nu știi ce să faci. Iei sau nu autobuzul? 

Bă, dă-i înainte, ce să-i faci!” Nici nu crezi că realizezi că te afli într-o situație pe care ai văzut-o doar la televizor și pentru care, practic, nu ești niciodată pregătit. Pentru că pur și simplu nu te gândești că așa ceva chiar se întâmplă. 

Și totuși, dintre toate orașele din lume, Utrecht a fost ales să devină ținta unui atac terorist. Îți îngheață tot în tine când te gândești că atacatorul este încă neprins, că nu există nici o metodă de a-l recunoaște, că nu ai cum să te aperi. 

Maică-mea care mă roagă să mă duc acasă. Tata care tace mâlc, frate-miu care mă caută disperat, prieteni și oameni iubiți care mă sună. Stau în stație și-aștept, nu e nimeni pe stradă, nu se mișcă nimic. Mă ia o frică pe care nu credeam că am să o cunosc vreodată, aproape irațională, care se intensifică atunci când urc în autobuz. Încep să suspectez pe toți, aproape că o iau la fugă când un tip și-a dus mâna la buzunar să scoată un șervețel. Zece minute se transformă într-o oră, și te gândești pur și simplu la toate persoanele pe care le iubești și pe care nu le-ai iubit de-ajuns când ai putut. Și în momentul ăla, nu îți poți dori nimic mai mult decât să fii cu ei. Nici carieră, nici bani, nici nimic.  

Nu știu de ce scriu. Scriu pentru că nu-mi găsesc locul și nu știu ce altceva să fac. Pentru că în momente ca acestea, nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să rămâi calm. Auzi elicopterele și sirenele de poliție. Citești obsesiv știrile, dai mesaj la toți prietenii pe care îi ai, suni pe toată lumea, numai să nu-ți mai fie frică. Te gândești la cei ce au fost acolo, oameni nevinovați care au fost prinși într-un cerc de percepții greșite, într-o adunătură de ură provocată de atât de mulți factori, încât ar lua ani de zile să studiezi și să înțelegi un astfel de comportament. Nu am cum să nu scriu despre asta. Ce s-a întâmplat azi nu voi uita cât voi trăi.  

E cumplit să vezi un oraș atât de liniștit și de sigur fiind patrulat de poliție, militari, și trupe anti-tero. Aud elicoptere de cel puțin șase ore, sirenele nu se opresc din țipat, și cu toate astea vezi lume pe stradă. Într-un fel, viața merge înainte, dar este paralizată de frică și de durere. Și, spre deosebire de alte dăți, ești în mijlocul panicii și a durerii, și nu știi cum să te confrunți cu o durere atât de mare, care planează asupra întregului oraș. Totul este închis, nimic nu se mișcă. Mai vezi câte un rătăcit pe stradă, dar și ăla se mișcă repede și îi poți vedea, aproape, panica în fiecare mișcare. Verifici obsesiv știrile să vezi dacă l-au prins. Nu poți face nimic altceva, pentru că totul se întâmplă în zona cartierului tău. Ești aproape înmărmurit când te gândești că treci prin fiecare zi prin locul în care s-a întâmplat și că puteai fi și tu acolo la momentul nepotrivit. 

Utrecht este, în general, un oraș liniștit, cu o atmosferă ușor feerică, un loc animat de studenți din toată lumea, străduțe mici pline de cafenele, librării, boutiq-uri și muzee. E orașul perfect, însă astăzi a fost pătat, murdărit în cel mai urât mod, și, de-acum înainte, nu va mai fi așa cum îl cunoșteam toți. Va plana o stare generală de tristețe, în legătură cu ce s-a întâmplat, și, chiar dacă nu este la același nivel cu alte întâmplări de genul acesta, te zguduie la fel de tare.  

Între timp, suspectul  fost prins. Motivele încă nu se cunosc, și nici dacă este cu siguranță el. Răul rămâne făcut, fie că a fost prin sau nu, și rănile provocate nu pot fi înlăturate cu nimic. În general, sunt mereu foarte afectată de evenimentele de genul acesta, dar să se întâmple atât de aproape de mine mi-a arătat un nou nivel de panică, de frică și de durere. Iar lucrurile la care m-am gândit în momentele acelea, panica că nu voi mai apuca să fiu cu persoanele pe care le iubesc, mi-au spus mai multe decât orice altceva. Nu ai ce să faci în clipe din acestea decât să te gândești, să simți, să vezi unde ți se îndreaptă mintea în starea de panică, ce te face să uiți și de frică, și să înțelegi de ce ai nevoie cu adevărat în viață și ce este important. Și, cu siguranță, nu sunt nici banii, nici cariera, ci oamenii pentru care ți se frânge tot în tine când te gândești că poate nu ai să-i mai vezi niciodată.  

Olanda cu altă față, îndurerată, paralizată de frică și panică. Olanda în impas, țara aproape perfectă dărâmată de un singur om. Iar în momentele de panică, realizezi că degeaba ai bani și lucruri materiale, dacă ești singur într-un oraș pe care îl simți aproape străin și ai cea mai mare nevoie să fugi departe, în brațele  care știi că te-ar proteja cel mai bine și lângă vocea care a reușit să te facă să uiți de ce-i în jurul tău.  

Nici un cuvânt nu poate să descrie ce se întâmplă în momentul în care orașul tău este zguduit de așa ceva, în care sângele curge pe străzi, și durerea, panica și confuzia este la cote maxime. Nu am cum să descriu frica pe care o simți, senzația că ești un șoarece prins într-o capcană, nevoia de a te duce acasă și singurătatea pe care o simți în mod normal, dar care se accentuează când te gândești că ți s-ar putea întâmpla ceva și nimeni nu ar ști. Este o lume nebună, pe care o stricăm noi cu mâna noastră. Mai multe nu pot să spun acum, pentru că ziua de astăzi m-a lăsat cu un gust atât de amar, cu o senzație de frică și cu o oboseală fantastică, dar și cu un sentiment de recunoștință că am fost, din nou, păzită de o astfel de tragedia. Nu pot să nu mă gândesc la cei ce au fost răniți și la familiile victimelor, și sper din tot sufletul să se găsească un mod ca toți cei din Utrecht să fie aproape de ei. 

Advertisements

Abis

E ca și cum ai țipa, și nimeni nu te-ar auzi. Aproape că ți-e rușine că un om este atât de important, încât fără el, te simți ca un nimic. Zero barat, abis absolut. Te trezești dimineața dintr-un somn zbuciumat, deschizi ochii la aceeași realitate la care revii de câteva săptămâni. Te copleșesc sentimentele, dar  încerci să le reprimi, să nu te gândești, să faci ce trebuie. Îți spui că ești puternică, încerci să te ridici, să deschizi perdelele, geamul, să faci ordine în camera, în dulap, în minte, în suflet. Te gândești la o dimineață de acum câteva zile, când ai băut cafea cu el, și avea totul gust de paradis. De gândești că poate, doar poate, vei fi din nou fericită.

Dar ți-e și frică să speri, tu, care ai făcut totul din speranță.

Dar prezența neprezenței este mult mai apăsătoare decât prezența prezenței, și se simte în toate colțurile. Îl vezi și-l simți în fiecare colțișor. Îi vezi silueta dormind în pat, ca în dimineața aceea în care tu ai fost cea ce s-a dus la muncă. Îl vezi îmbrăcându-se, uitându-se în oglindă și făcând o glumă despre cât de bine arată. Îi simți parfumul, care este imprimat în perne. Te învăluie, te îneacă și aproape că te pune la pământ, pentru că este o simplă imitație a ceea ce era o dată. Te gândești la toate momentele în care l-ai sărutat în spatele urechii, acolo unde mirosea cel mai puternic a parfum, și îți vine în minte senzația de complet, de liniște și de libertate infinită pe care o simțeai când făceai asta, iar el te ținea în brațe. Iar lipsa acestui sentiment este mai puternic decât orice. Îl simți venind, și nu poți să faci nimic să îl oprești, te lovește din plin și te doboară.

Te lași să cazi la pat din nou. Nu ai putere de nimic, și-ar trebui să faci atâtea lucruri. În teorie, știi ca există o mulțime de lucruri pe care ai vrea să le faci. Atât de multe piese de cântat, atât de multe cărți de citit și cuvinte de scris, atâtea locuri de văzut. Îți aduci aminte de Viena, de frigul de acolo, de tot ce au reprezentat zilele acelea. Îl vezi urlând pe stradă Ih liebe dich și te uiți în gol, aștepți să îl auzi spunând din nou aceeași frază. Dar nu mai vine.

Încerci să te ridici, nu pot. Te doare stomacul când te gândești că iarăși stai. În minte îți vine vina fantastică de a nu face nimic, irosirea sinelui tot mai acută, te gândești ă aproape de regăsiseși, și te-ai pierdut din nou. Te-ntrebi cum e posibil ca nimic să nu mai aibă însemnătate atât timp cât el e acolo doar seara, sau când te vede că ajungi la limită. Te gândești care a fost momentul când ai trecut peste tot și toate, și ai făcut să fie totul despre el. Îți impui să faci ceva, orice, dar nimic nu are importanță dacă nu te urmărește el zâmbind.

Mintea ți-o ia razna, încerci să te agăți de ceva palpabil, dar intri într-un cerc de gânduri, de sentimente, de amintiri și de imagini din viitor care nu știi dacă se vor împlini sau nu. Încerci să te agăți de ceva, de orice, dar îți scapă printre degete, pierzi controlul complet, și te adâncești în sentimentul de durere, nu poți scăpa de el orice ai face. E peste tot, e în tine, e lângă tine, te-nconjoară și te compune, ești una cu el. Te-ntorci pe-o parte și e acolo, o simți vie, arzând. Te-ntorci pe cealaltă parte, tot acolo e, și încerci să scapi, să fugi, să pleci, îți vine în minte rezolvarea, să te urci în avion, e singurul mod de-a ieși din nebunia asta, dar nu poți să faci nimic, nu reușești nici să găsești voința de a merge mai departe, de a te duce să faci ceva de mâncare.

Simți că înnebunești, că o iei razna. Casa e prea mică, oriunde te-ai duce te urmărește durerea peste tot. Îți vorbește frumos, îți șoptește cuvinte de dragoste, te îndeamnă la ce-i mai rău, își face mereu simțită prezența, te trage de mânecă exact ca un copil căruia îi e foame, și nu mai poți, îți vine să urli, să țipi, să lovești ceva, să uiți complet de tine, nu mai ai putere nici măcar să lupți cu durerea.

Nu mai lupți cu ea, o lași să te învăluie, să te răpească de tot, să devină parte din tine. Și nu mai există nimic altceva, nimic, nimic, nimic… Cazi în abis și rămâi acolo. Te vezi cumva fericită în viitor, dar îl vezi și pe el lângă tine, îl vezi râzând, făcându-ți o poză, admirând ceva, făcând orice lucru dintr-un șir de lucruri micuțe care compun viața unui om. Altfel nu vezi nimic, nici măcar o simplă imagine a ta făcând un lucru banal.

Te uiți în oglindă și te întrebi cine e străina din fața ta. O întrebi de ce nu mai râde, de ce nu mai zâmbește, de ce nu mai este cine era. De ce nu se regăsește. Răspunsul îl primești din sine, și te uiți în altă parte, pentru că te copleșește prea tare să știi că nu reușești să foloșești durerea în avantajul tău, așa cum au făcut toți greii lumii.

Țipi, dar nu te aude nimeni. Cazi, și te sfărâmi.

Neputință

Am așteptat toată ziua să ajung acasă de la muncă, să mă închid în camera mea, în locul meu sigur, cu lumânări parfumate, flori și perne multe. Îmi făcusem planul să mănânc ceva, să beau o cafea, să studiez un pic și apoi să citesc. Zi după zi îmi fac planuri, aștept lucruri, mă gândesc să le fac. Mă duc la muncă sau la facultate, încerc să îmi țin mintea trează și ocupată. Încerc să zâmbesc, să fiu drăguță, să ajut lumea, să dau importanță la tot ce, în teorie, ar trebui să iubesc mai mult ca orice. Îmi place locul de muncă pe care îl am, dar nu mă pot bucura de el. Îmi place să fiu la o facultate, dar nu mă pot bucura de asta. Fac lucrurile pe pilot automat, fără să găsesc o bucurie sau o mulțumire în asta, aștept zi de zi să se întâmple lucrurile de care am nevoie. Înainte, făceam lucrurile cu drag și spor pentru că știam că va veni o zi când voi avea în brațe lucrul la care tânjesc în fiecare minut.  

Dar acum, nu mai știu nimic. Nu mai știu dacă am ce aștepta, nu mai știu în ce direcție să o apuc, pentru că aveam impresia că direcția în care merg e una sigură, iar acum nu mai știu nimic. Atunci știam că o să îl văd, că va fi bine, că vor exista momente în care nu voi mai tânji. Și mă face să mă simt atât de neputincioasă sentimentul acesta că îți fuge pământul de sub picioare și tu nu poți să faci nimic, încât te dărâmă mai mult ca orice poate. 

Am ajuns de la muncă, m-am pus pe scaunul din bucătărie, și-am început să mă uit în gol. Am vrut să fac ceva, orice, dar nu am avut cum, pentru că devine durerea atât de mare, încât te presează în jos, te ține la pământ și nu ai cum să o dobori tu pe ea. Apoi apare și vina, că nu faci ce trebuie, că iarăși devii o legumă, că nu ai destulă putere. Intri într-un joc de sentimente, care devine atât de urât, încât nu mai vrei nimic de la lumea asta, vrei doar să uiți. Vrei să uiți de tine, de nimeni altcineva, dar nu ai cum, pentru că ești prinsă într-o minte din care nu poți scăpa, orice ai face.  

Am mâncat ceva în silă, cu forța, doar ca să nu mor de foame. Mi-am făcut o cafea, ca să zic că fac ceva. Am vrut să citesc, am citit două pagini din ”Zilele abandonului”, de care nu știu de ce m-am apucat acum, pentru că furia personajului îmi amplifică fiecare sentiment pe care îl am. Ce ironie, mă gândesc, nici măcar nu ar trebui să o citesc eu.  

Am băut jumătate din cafea, am pus cartea jos, și-am continuat să mă uit în gol. Am încercat să trag de mine, să fac ceva, dar șirul de gânduri nu s-a putut opri. Mi s-au învârtit în minte fără încetare, cu nici un mod de a le putea opri, neputincioasă în fața furtunii și a sentimentelor ce m-au inundat. M-am întors pe-o parte și-am zis că închid ochii jumătate de oră, și-am ajuns să dorm o oră jumătate, pentru că ieri noapte nu am dormit, am ațipit de puține ori, și atunci auzeam tot ce se întâmpla în jurul meu, și până și-n somn mă simțeam singură, nefericită, speriată, și pustiită de tot ce-am avut mai frumos vreodată. Sunt sentimentele care mă însoțesc mereu, și se opresc poate doar câtva timp, dar și-atunci dacă rogi destul de mult.  

M-am trezit și-am crezut că voi avea energie, dar a fost mai rău. Pentru că am visat, și-am visat frumos, apoi am deschis ochii la realitatea asta, și nu mă pot despărți de unele amintiri, și de alte imagini din mintea mea din viitor, nu mă pot despărți de nimic, nici măcar de mine.  

Am intrat într-o stare din care nu am putut ieși, care mă ține și-acum. Simți că te sufoci, că nu mai există nimic, că e durerea atât de mare, încât te doboară, la propriu. Am zis să scriu, că poate rezolv, dar nici așa nu trece, nu mai trece nimic, e mereu la fel, și nu știu cum să mai pun un picior în fața celuilalt să mă duc să-mi iau pâine, nu mai știu nimic. Și vreau, dar nu pot. Simți că te redresezi o perioadă mică, câteva zile, și-apoi te întorci în același loc, doar că mai rău, devine din ce în ce mai rău.  

Simt furie. Simt atât de multă furie, încât sar la gâtul tuturor. Nu știu cum reușesc la muncă să nu arăt ce simt. Mă uimește cum pot să țin în mine, dar cred că uneori mi se vede în ochi. Dar simt furie oarbă față de oricine și de orice, până și de prietenele mele uneori, care nu încearcă decât să mă ajute. Zilele trecute vorbeam cu una dintre prietenele mele cele mai bune, și încerca să îmi explice ceva, pe un ton calm și calculat, iar mie mi-a sărit țandăra și i-am zis ”bă, da’ nu mă mai fute atât la cap”, ceva ce nu aș fi spus niciodată înainte.  

Simt furie față de oricine și de orice, și nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care nu îl aud râzând. Și nici nu știu de ce scriu, că oricum nu are nici un rost, nu rezolvă nimic. Nici măcar dacă ar pleca nu ar rezolva situația, pentru că ar deveni mult mai rea, infinit mai rea. Și nu pot să nu sufăr când mă gândesc cum te poate lăsa un om care îți spune că te iubește să suferi, să știe că tu te zvârcolești de durere și nici măcar nu vrei să fii așa, dar să nu ai nici o putere în fața durerii de-a dreptul groaznice. 

E un amestec de neputință, furie, frică, disperare, dor, pustiu și nevoie. Multă, multă, durere. Și nu mai știu cum să mă lupt cu inima și cu mintea mea, și nici nu mai pot.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Iată-mă din nou aici, scriind despre ceva pe nimeni nu interesează. Adică spunând mici părți din povestea mea, împărtășind lucruri care nu schimba cu nimeni pe nimic, ci mă ajută pe mine să am impresia că fac ceva, să mai câștig puțină mulțumire, să îmi satisfac nevoia de a scrie și de a-mi stinge dorul de a face ceva. Scrisul se numără printre puținele lucruri pe care pot să le fac, singurul dor pe care pot să mi-l îndepărtez cu ușurință. 

Dar mă întreb, are vreun rost să scriu despre ceva ce nu schimbă pe nimeni? Are vreun scop ce scriu aici? Fiecare avem câte o poveste, iar eu mi-am spus-o în mare parte pe a mea aici. De vreun an și jumătate, este incompletă, aproape de neînțeles, cu frânturi mici și bucățele care, uneori, nu se leagă și nu ajung să fie puse cap la cap. Și adevărul este că nu interesează pe nimeni, dar mă ajută pe mine într-o măsură în care nu mă așteptam să o facă. Simpla senzație de a tasta, sunetul tastelor și felul în care se naște ceva din nimic, aproape că îmi dă fiori. Sunt, în esență, un om care își trăiește viața după ceea ce simte, altfel nu pot.  

Iar povestea mea m-a făcut să simt destule lucruri până acum.  

Ieri am avut o prezentare finală la facultate, în cadrul cursului de comunicare profesională. Dacă mă întrebați pe mine, o aberație de curs, care nu se potrivește deloc cu numele dat, dar îmi plăceau orele, pentru că profesoara avea un râs atât de natural, atât de sănătos și din inimă, încât era o simplă bucurie să o vezi cum se înveselește de la cel mai mic lucru.  

În fine, prezentarea aceasta se numește ”pecha kucha”, și este făcută în PowerPoint, iar în total, trebuie să dureze șase minute, timp în care trebuia să vorbim despre parcursul nostru profesional. Am amânat să lucrez la proiect până în seara dinaintea cursului, pentru că mă paraliza gândul că trebuie să vorbesc despre ceva ce nu există. La mine, anul acesta, nu a existat nici un parcurs profesional. Și mă paraliza pur și simplu gândul că trebuie să stau în fața unei săli întregi și să mint, iar eu mi-am jurat că nu mai mint niciodată.  

Apoi am realizat că nu trebuie să mint. Mi-am dat seama că pauza mea a fost, în sine, un progres profesional diferit de a celorlalți. Așa că am hotărât să vorbesc despre problemele pe care le-am avut anul acesta. Nu am ținut cont de cele șase minute, iar cumva profesoara a înțeles că trebuie să oprească ceasul de când m-am ridicat și mi-am făcut introducerea la prezentare. Pentru mine, timpul s-a oprit în loc atunci, pentru că urma să recunosc ceea ce n-aș fi făcut niciodată anul trecut pe vremea aceasta: faptul că Bianca cea de piatră, tipa miștocară care făcea cele mai proaste glume în mijlocul celor mai importante momente doar ca să detensioneze situația, dar care putea și să îți spună ce acord folosește Mahler în mijlocul Simfoniei nr. 2, e frântă în mii de bucățele.  

Mi-am făcut prezentarea cu voce tare, stând pe propriile picioare în fața viitorilor colaboratori și concurenți, lume care poate va încerca să mă mănânce de vie în viitor, vorbind clar și răspicat. Iar ei au ascultat, și-au și aplaudat, apoi mi-am spus că sunt curajoasa, deși nu a fost vorba nici de curaj și nici de dorință de a fi admirată, ci de o pură dorință de a vorbi despre lucrurile despre care nimeni nu vorbește. Vorbind despre problemele mele, și observând tăcerea ce se lăsase peste clasă, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin asta, iar dacă am reușit să fac măcar o singură persoană să își ia în serios problemele ce i-ar putea distruge, asta este mai important ca oricând.  

53761999_995780514144476_2648769424512778240_n

A fost bine, mai bine ca oricând, să vorbesc despre lucrurile acestea, să mă prezint așa cum sunt eu acum, în forma cea mai reală, să mă dezbrac de fiecare așteptare și de fiecare imagine, și să spun clar și răspicat ”asta sunt eu și aceasta este viața mea acum”. Și asta am făcut și în seara aceasta, asta fac în acest moment, când eu scriu, și tu citești. Am venit acasă, mi-am făcut duș cu gelul meu de duș preferat, m-am dat cu crema de corp pe care o ador, cu balsamul de mâini, m-am schimbat în pijama, și mi-am aprins toate lumânările parfumate pe care mi le-am cumpărat azi și pe care le aveam. Am prins o pasiune aproape bolnavă pentru lumânările parfumate, care îmi provoacă o mulțumire până nu demult străină. Asta m-a învățat pe mine Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, că atmosfera și a te simți bine în locul în care trăiești este vital. Așa că mi-am făcut camera cât mai confortabilă posibil, și-am început să scriu. 

În prezentare am vorbit despre anxietate, depresie, atacuri de panică, neputința de a te ridica din pat, vina de a nu te ridica la nivelul la care știi ca poți fi, groaza că nu întâlnești așteptările celorlalți, și până la urmă, procesul de a te accepta pe sine, apoi de a te schimba luând datele și situațiile date. Am vorbit despre o perioadă în care nu am fost la facultate, în care am zăcut, în care nu mi-am putut lega coerent două gânduri, în care nu am studiat, n-am învățat, n-am făcut nimic. O perioadă în care am fost sigură că mă voi lăsa de muzică și de vioară și-mi voi schimba complet traiectoria în viață, neputând să accept că lucrurile prin care treceam se datorau anilor în care nu am știut să am grijă de mine. Am vorbit despre lucruri despre care toată lumea refuză să vorbească, dar pe care toți le trăiesc la un moment dat în viață, și cu care se confruntă numai atunci când se închid ușile și rămân singuri.  

Și despre asta am decis să vorbesc de-acum încolo pe blog, până povestea mea va fi completă, și lumea va ști exact cine sunt. Iar după ce mă voi elibera de imaginea pe care lumea și-a creat-o în cap despre mine, voi trece la subiecte care chiar contează, care pot influența lumea într-un mod memorabil, voi începe un proiect complet, care mă va reprezenta în cel mai adevărat mod de până acum. Dar ca munca ta să fie întreagă, și tu trebuie să fii la fel. Iar eu sunt departe de a fi bine, și niciodată nu voi fi bine în adevăratul sens al cuvântului, însă m-am săturat să îmi ghidez întreaga viață după așteptările celorlalți și după așteptările lor.  

Are sens sau nu? Tot nu știu. Dar trebuie măcar să încerc, trebuie să mă eliberez cumva, trebuie să spun, pentru că m-am săturat să tac. Voi lua povestea de la capăt, și o voi duce la final, așa cum am făcut cu fiecare lucru din viața mea. Și-atunci se va înțelege tot ce trebuie să fie înțeles.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Am încercat să fiu altcineva când mă vedea lumea. Dar acum nu mai pot. M-am săturat să mă ascund.

Luna

Vine un moment în viața fiecăruia când trebuie să spună stop. Sau, cel puțin, așa am înțeles din toate articolele de psihologie pe are le-am citit până acum. Pentru mine, nu a existat niciodată să spun stop. A fost un cuvând de-a dreptul murdar.
Am luptat pentru orice în viața mea. Am luptat pentru vioară, pentru conservator, pentru cărți, pentru blog, pentru prieteni, pentru familie, pentru Olanda, pentru dragoste. Am luptat cu și împotriva oamenilor. N-am capitulat armele niciodată, n-am avut cum. N-am putut accepta.
Iei totul în mâinile tale și nu lași soarta să te ducă unde vrea ea. Uiți de tine, de oboseală, de sufletul tău, uiți de tot și de toate, și te arunci cu totul în a construi imaginea ideală a vieții tale. Pui cărămidă cu cărămidă, zădești, mai vopsești, mai schimbi o cărămidă, și tot așa. Apoi vine ceva, și-ți clatină construcția, dar ignori ignori ignori…
Până când nu mai poți ignora, și îți dai seama că orice constructor are nevoie, la un moment dat, de o pauză. De un respiro. De o perioadă în care își recalculează planul, încercând să înțeleagă de ce se tot clatină construcția. Nu să renunțe la ea, i să găsească o soluție să continuie construcția cu noile date primite.
Am luptat și-am obosit, așa că acum pun armele jos, și stau și privesc. Pun totul la loc, îmi iau mâinile de pe tot ce am ținut cu prețul vieții poate, și privesc calmă. Ascult liniștea, și încerc să găsesc un sens în ea.
Stau singură în mijlocul furtunii, în mijlocul mării, și las valurile să mă izbească. Nu mai țip, nu mă mai feresc, nu mai țin cu dinții de nimic. Stau în mijlocul durerii și nu mă mai feresc de ea, deși va ține o viață întreagă. Nu mai fac nici un pas, în nici o direcție, și las viața să mă ducă unde vrea ea. Pentru că, până la urmă, dacă nu mai ai puteri să lupți, și continui să o faci, ajungi nu numai să te distrugi, ci și să distrugi tot în jurul tău.
Nu mai încerc să par fericită și nici să arăt că sunt cine eram. Nu mai mint pentru a-mi păstra imaginea. Asta sunt eu de acum. Nu mă mai cert cu nimeni. Am pierdut tot ce-am avut, așa că nu mai are nici un rost să mă zbat. Te lovește ceva pe neașteptate, și îți dărâmă toate planurile și visele de viitor
Capitulez, pe moment, armele, pe toate planurile posibile. Și stau, exact ca luna, și veghez.


 

Six feet under

Mă tot gândesc de unde să încep și cum. Există dorința acolo, e aproape palpabilă, dar pleacă imediat ce fac un pas. Îmi doresc să scriu, mă văd făcând asta, dar îmi este mult prea greu să fac cuvintele să ia viață. Vreau să cânt, dar mi-e frică să-mi deschid sufletul și să las muzica să ia naștere. Vreau să merg, să fac pași, dar îmi sunt toți îngreunați de o durere fizică.
Nu mai pot face nimic. Sunt la șase metri adâncime, undeva îngropată atât de adânc, încât nu pot ajunge la mine. Întind o mână, par să mă prind din spate, însă îmi fug printre degete înainte de a mă putea aduce înapoi.
Am obosit și m-am săturat să fiu așa, și nu mai pot să pretind că totul este bine. Încerc să mă readuc la viață, încercând să fac toate lucrurile pe care le făceam în viața mea dinainte, pe care Bianca de acum doi ani obișnuia să le facă cu conștiinciozitate, fără urmă de oboseală sau plictiseală, fără a sta să se întrebe dacă merită sau dacă ar trebui să depună efortul de a face așa ceva.
Poate… doar poate, secretul de face ceva este să accept că nu mai pot și nu mai vreau să fac aceleași lucruri dinainte. Poate trebuie să accept această nouă versiune a mea, să o modelez în ceva frumos, să fac să fie o persoană și mai bună, și mai frumoasă, decât cea dinainte. Dar cred că trebuie să accept schimbarea și să nu o las să mă dărâme.
Mă uit la mine în oglindă. Mi se pare că nu mă mai recunosc. Încerc să mă regăsesc în imaginea mea, dar nici acolo nu mai sunt cine eram o dată. Fizic, sunt o versiune mai bună a mea. Psihic și emoțional, sunt undeva unde nu pot ajunge la mine, plecată pe un tărâm de unde nu mă pot întoarce atât de ușor. Nu pot sau nu vreau, nu știu care dintre variante este cea adevărată.
Și totuși, cine spune că trebuie să mă întorc la ce am fost? De ce încerc atât de mult să fiu cine am fost o dată? Până la urmă, lumea este într-o continuă schimbare. Iar faptul că eu am căzut, nu înseamnă că trebuie să mă ridic fiind persoana care eram înainte de cădere. Pot să iau bucățile de acum, și să le pun la loc într-un mod diferit, unul care să mă facă să fiu mândră de cine sunt.
Dar pentru asta trebuie să accept ce s-a întâmplat, cum am decăzut, cum am ajuns la acest punct. Trebuie să accept că am ajuns în locul acesta și să vreau să ies la suprafață nu aducându-mă înapoi, ci renăscându-mă. Păstrând ce știu cu adevărat că iubesc, toate lucrurile și toate persoanele care fac parte din mine.
Iar pentru asta, trebuie să scriu despre altfel de lucruri. Trebuie să încetez să mă mai conving să scriu despre lucruri bune, despre lucruri frumoase, despre lucruri care nu sunt ale mele. Trebuie să scriu despre ce nimeni nu vrea să citească. Despre distrugere, dragoste, pasiune aproape letală, și despre un război care a pornit de la doi oameni, și care a fost aproape imposibil pe toate fronturile.
Doi oameni care s-au iubit prea mult, în ciuda a tot și a tuturor. Doi oameni care au fost singuri împotriva lumii, care s-au iubit chiar și când nu ar fi trebuit. Atât de mult, încât s-au distrus. Iar acum, încearcă să reînvie, împreună și separat.
O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă, una pe care nu au crezut-o mulți și în care nu au avut mulți încredere. Poate, în anumite momente, nici însăși ei. O poveste ce a început cu zăpadă, ceață, și un bilet care a rămas singur, misterios și admirat de toți. O poveste despre durere și decădere. O poveste reală, care-mi aparține și care nu va înceta niciodată să fie parte din mine.

Bran, Ianuarie 2019

Ora 9 dimineața. M-am trezit la opt, chiar dacă corpul îmi mai cerea să stau în pat și să lenevesc. Mi-am zis că trebuie să fac ceva, orice, numai să nu mai fiu ca ieri.

Stau iarăși la o masă dintr-un restaurant de undeva din Bran. Parcă mă urmărește toată viața activitatea asta, să stau în restaurante și să scriu, să citesc, să mă uit la lume și să beau cafea. A început undeva anul trecut, pe vremea asta, într-un alt restaurant, undeva destul de-aproape, în Predeal. Mă uit la pozele de-atunci. Eram mai plinuță și, cumva, îmi era mai ușor să zâmbes în poze.

La fel ca acum, stăteam la o masă lângă un geam. Vedeam pârtia, oamenii care se distrau, beam cafea, suc de portocale și mâncam papanași. Dimineața era partea mea preferată a zilei. Stăteam la masă, beam ceai, și vorbeam. După care fiecare se ducea în treaba lui, iar treaba mea era să mă plantez pe o masuță în bucătărie, locul unde lua loc toată acțiunea.

Un an mai târziu, stau singură la o masă dintr-un alt restaurant, și încerc să-mi dau seama cum am ajuns la punctul acesta. Mă uit la oamenii care își savurează mic dejunul. Văd cupluri și mă-ntreb cum de ei au reușit, ce-au făcut mai corect de le-a fost atât de ușor să ajungă să își ia masa împreună fără o mie de complicații și optișpe mii de oameni răniți pe drum.

Am dormit ieri aproape toată ziua, m-am târâit, la propriu, prin momentele în care eram trează. Mi-este greu să mă concentrez, prefer să dorm, însă și somnul îmi este tulburat de vise atât de reale, și atât de înfricoșătoare, încât parcă nici nu îmi vine să mă culc. Dar știu bine că alea sunt vise, și nu realitate.

Îmi aduc aminte de mine cea de anul trecut, și parcă mi-e dor de ea, mi-e dor de tot ce era. Mi-e dor de soare și de lucruri bune, mi-e dor de liniște, mi-e dor de… Nirvana. Mă gândesc cum să mă întorc la momentul acela, când era soare care te orbea, frig și zăpadă, bubuia muzica în boxe, și-aveam, parcă, un magnet care mă trăgea într-o parte.

Mă gândesc cum să mă întorc la acel moment, când era liniște și nebunie, toate în același timp, dar realizez repede că nu mă mai pot întoarce, și că tot ce pot face este să merg înainte. Nu există o răscruce de drumuri. E doar un singur drum, și trebuie să văd cum să fac să mi-l construiesc cu tot ce vreau eu.

Măcar de n-aș fi vrut atât de multe! Mă gândesc de multe ori că mi-ar fi plăcut să fiu un om simplu, să fi vorbit o singură limbă, să fi avut un talent sau o afinitate spre ceva banal, comun, să fi citit un ziar din când în când, și să mă fi adâncit în ignoranța mea eternă. Poate atunci mi-ar fi fost mult mai ușor. Dar nu a fost așa. Mi s-au dat mult mai multe, și trebuie să fac ceva cu tot ce mi s-a dat.

Ies la o țigară. Nu știu ce scriu aici, dacă are vreun rost sau vreun sens. Trag aer în piept, e rece și mă îngheață. Mă simt adormită în interior, de parcă mi-am pus un scut de apărare care nu mă mai lasă să simt prea multe. E o ceață fantastică peste tot, și nu știu cum să ies din ea. Am venit aici ca să mă odihnesc, dar numai de odihnă nu am avut parte.

Mă așez din nou la masă. Mă uit pe fereastră. Văd locul în care a stat în parcare. Îmi aduc aminte de cum l-am lăsat acolo, și de cum se uita după mine, și mi se frânge tot în mine, pentru că aș fi vrut ca lucrurile să stea altfel. Îmi întorc capul spre locul din fața mea și mi-l imaginez cum se așează pe el, se uită la mine și zâmbește.

Ce faci, creațo?

To be loved

Iubesc.
Iubesc cărțile. Iubesc mirosul lor, senzația de a ține o carte în mâini și de a te adânci în povestea ce se desfășoară între paginile ei. Senzația de siguranță, de împlinire, atunci când citești nu se compară, parcă, cu nimic din lumea aceasta.
Iubesc să scriu. Iubesc senzația de a ține un pix în mână și de a înșirui gânduri și sentimente pe o foaie. Iubesc să-mi deschid laptop-ul și să încep să tastez. Iubesc să scriu în avion, cu căștile în urechi și capul în nori, așa cum am fost dintotdeauna: cu litere pe buricele degetelor, muzică în urechi, și capul în nori.
Iubesc muzica. Iubesc să fac muzică, să o ascult, să o studiez, chiar dacă nu mereu, să mă pierd în ea și să visez datorită ei. Mă-nsoțește peste tot, e tot timpul cu mine, în mine, prin mine. Reprezintă aproape tot ce înseamnă ființa mea și, până nu de mult, mi-a definit întreaga viață și întreaga ființă.
Iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece toată viața numai în aeroporturi și hoteluri. Iubesc să mă hotărăsc cu trei zile înainte să plec undeva, să stau trează noaptea târziu să mă pregătesc, să dorm trei ore înainte de a-mi lua valiza și de-a pleca cu trenul la aeroport. Iubesc să fiu așteptată la aeroport, iubesc fiecare persoană pe care o văd când se deschid porțile spre destinația finală, și primele clipe alături de o cineva de care ți-a fost atât de dor, încât ai avut impresia că te stingi ușor din cauza sentimentului acesta.
Iubesc oamenii, și nu mi se pare nimic mai important decât să ai o conexiune faină cu o mână de oameni care să te înțeleagă și care, mai presus de toate, să te accepte. Am avut noroc; mă număr printre cei care au parte de două-trei prietenii adevărate, care întețesc sentimentul de dragoste de oameni și de frumos.
Îl iubesc pe-un om mai mult decât pe ceilalți, chiar dacă n-ar trebui. Iubesc tot ce ține de persoana aceasta. Iubesc serile în care vine de la muncă, bate la ușă și îi sar la gât de parcă nu îl mai văzusem de nouă ani, nu de nouă ore. Iubesc să mă uit la el din pat în timp ce se pregătește de muncă, cu ochii încă lipiți de somn, orbecăind după șosetele pe care și le aruncă mereu prin cameră, și din cauza cărora întârzie întotdeauna, pentru că dacă nu le găsește pe alea pe care le vrea, nu iese din casă. Iubesc că-i fixist, perfecționist, și arogant până în măduva oaselor. Iubesc că se mai întinde cinci minute lângă mine înainte să plece. Iubesc orele împreună, pentru că sunt infinite și în același timp prea scurte, iubesc vocea, ochii, parfumul și tot ce înseamnă el, adică ceva ce nu pot descrie. Iubesc faptul că m-a iubit chiar și când nu ar fi trebuit, și că a fost singura persoană care m-a luat în brațe să mă liniștească după ce am țipat ca nebuna. Și iubesc la el și lucruri de care încă nu sunt conștientă.
Îmi iubesc vioara, poate nu la fel de mult ca în trecut, dar e un fel de iubire care nu trece niciodată. De fapt, o dată ce ai sentimentul acesta pentru ceva sau pentru cineva, nu pleacă niciodată. Poate se potolește sau înveți să nu-i mai dai curs, dar va rămâne mereu parte din tine. Iubesc senzația lemnului și a metalului corzilor, a arcușului care continuă să îmi dea bătăi de cap. Iubesc să mă pierd în orele interminabile de studiu, să încerc să dau de capăt unei piese, să ies pe scenă, să împărtășesc publicului toată munca mea de luni de zile.
Îmi iubesc țara natală, chiar dacă în trecut am urât-o pentru că m-a alungat. Iubesc oamenii, tradiția, limba, priveliștile, orașele. M-am îndrăgostit definitiv de Cluj, de Sibiu, de Brașov și, într-un mod ciudat, și de Timișoara. Cel mai bine mă simt când sunt acolo, când merg pe străzile pe care le știu deja prea bine, când pot purta o conversație în română, și pot rupe o glumă pe care numai noi, ”românașii”, o înțelegem. Iubesc mâncarea aia nesănătoasă, așa cum o numesc unii străini, dar absolut delicioasă, așa cum știm toți că este. Iubesc papanașii, mămăliga, bulzul, micii, toate gusturile cu care am crescut, dar și pe cele pe care mi le-am dezvoltat mai apoi.
Iubesc să construiesc, să fac ceva din piatră seacă, din nimic. Îmi place să creez, să fiu martora acestui proces, îmi place să ma las purtată de curentul acela specific procesului de creație, să văd rezultatele, care apar greu, dar sigur, și care îți oferă o o satisfacție și o împlinire enormă.
Iubesc lumea acesta, cu bune și cu rele, și, ce-i drept, există și lucruri pe care le iubesc mai puțin decât pe altele, dar îmi place să cred că ura nu are loc în inima mea. Îmi iubesc prietenii, familia, câinele, chiar dacă nu mai este. Iubesc mâncarea, vinul, cafeaua, țigările bune, oamenii frumoși, locurile care-ți taie răsuflarea.
Și, iubind toate lucrurile astea, mă iubesc și pe mine, pentru că ele reprezintă tot ceea ce sunt și ce port în inima și în ființa mea. Sunt compusă din lucrurile pe care le iubesc, și-așa va fi mereu. Iar uneori te inundă un sentiment atât de puternic, încât te întrebi… Oare cum poate încăpea atâta iubire într-un omuleț de nici 1.70? Atât de multă, încât uneori doare.

Same place

Ochii care nu se văd se uită.
Bine-ar fi fost, n-am ce zice. Dar doar de nu s-ar mai vedea o dată, și poate chiar aș uita. Pe cine păcălesc eu, n-au să-i uit niciodată. Uite linia de final al maratonului, mai treci o dată peste ea. Ce te-așteaptă în continuare, nu știi.
Mă chinui să scriu de vreo câteva ore. Închid pagina de Word, o dechid din nou, și tot așa. Mă simt obosită psihic după muncă, dar știu că trebuie să scriu. De fapt, în mintea mea scriu mereu, chiar și când gândesc. Scriu mai mult decât cânt. Vorbeam zilele trecute cu un prieten și îi spuneam că mi-e mult mai ușor să scriu decât să cânt. În scris, nu respect nici o regulă, nu mă interesează nimic. Deschid pagina de Word sau jurnalul de la Cărturești, și pun pe hârtie tot ce simt. Spre deosebire de muzică, unde sunt atât de multe reguli. Iar pe mine regulile, de fel, mă obosesc cumplit.
Deschid din nou Word-ul, îmi zic că trebuie să scriu de data asta, că nu am mai făcut-o de mult. Bine, de vreo două zile, dar multe se pot schimba în timpul acesta. Tu, eu, lumea întreagă. Sau poate reveni la vremuri mai bune, chiar dacă ploaia continuă mereu. Mai este, din când în când, și puțin soare, câteva minute pe zi, când ignori orice în jurul tău, și simți căldura de care ai atâta nevoie. Și-ți dai voie s-o simți la intensitate maximă.
Dau drumul la muzică. Selectez o melodie la întâmplare, dar nimic din ce vine nu îmi este indiferent. Fiecare melodie are atașată o amintire care să mă ducă înapoi în timp. Îmi dau seama, din nou, cât de periculoase pot fi amintirile, și cum ele nu pleacă nici o secundă.
De două lucruri mi-a fost cel mai frică în viață: de amintiri și de sentimente, și-am ajuns să fiu dominată de ambele. Îmi zic că nu-i nimic, că important este să mă ridic din pat și să fac ce trebuie, chiar dacă îmi vine să-mi trag plapuma peste cap în fiecare zi când îmi sună alarma și să uit de tot. Dar de uitat, nu o voi face cât voi trăi.

Μη ξημερώσει ποτέ να μη τελειώσει
Μέσα μου μείνε να σ’ αγαπώ…

Îți mai aduci aminte de când ascultai melodia asta?
Da, normal că da. Dacă mă concentrez destul, dacă blochez totul din jurul meu, aproape că pot retrăi toată scena respectivă. Mi-aduc aminte totul ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Cine știe, poate chiar s-a întâmplat ieri, nu mai am nici de unde să știu. Nu mai știu nimic.
Mă gândesc că totuși încă mai există seri care n-ai vrea să se termine niciodată. Și cu cât nesaț le trăiești. În minte, totuși, îți rămâne tot, fiecare rană, fiecare cuvânt spus. Și te-ntrebi, să fie cu adevărat ce trăiesc, sau e din nou o amintire? De fapt, nu mai știi nimic sigur. Știi că păstrezi pe vecie frumosul în inima ta.
Și mai știi și cine ești tu. Îți amintești de-odată cine ești, cine ai fost, cine poți fi. Îți vin în minte și imaginile cu tine. Cu visele tale. Realizezi că alergi mai multe maratoane, și nu unul singur. Că nici unul nu s-a încheiat, chiar dacă te-ai împiedicat. Te scuturi și mergi mai departe, gândindu-te că există două părți în tine. Partea ta și partea pe care o împarți. Și-ți aduci aminte că partea ta trebuie iubită la fel de mult ca și pe cea pe care o imparți.
Mai aprind o țigară, se schimbă și melodia. Încremenesc imediat ce-o aud. Cămașa. Din nou, îmi aduc aminte de prima dată când am auzit-o, de prima dată când am purtat-o. Las melodia să cânte, mă uit la ce port, și mă pufnește râsul, unul amar, de-o ironie ce nu încape în cuvinte. Hai jură-te, mă gândesc, și schimb melodia. N-am chef să mă complic.
Parcă miroase tot la fel.
Sunt o mie de gânduri în același timp, o luptă interminabilă între inimă și minte, între ce vrei să faci și ce trebuie să faci. E o bătălie pe toate părțile. Și mai există un gând, a ceva ce ai putea în sfârșit să faci, dar acum te sperie mai mult ca oricând.
Pentru că acum poți, și-nainte nu. Și dacă nu va fi cum credeai? Și dacă, dacă, dacă…
O mie de gânduri, atât de multe melodii, milioane de trăiri într-un timp mult prea scurt. Trăiești în timpul ăla mai mult decât trăiesc alții într ani de zile.
Fugi de tine, fugi de el, fugi de toată lumea. Și pici în brațele care trebuie.
A cui să fie oare?
Vine la rând Here with you. Pe asta chiar că o las să cânte, și mă bucur de ea mai mult ca oricând.
N-ai cum să nu trăiești până nu pierzi tot ce-ai avut mai scump. Dar chiar să fi pierdut?
– Uite că păr am!
-Da, frumos…

Nimic

Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mă simt urâtă, deformată, alterată. Ștersă. Nu-nțeleg ce spune lumea care încă are tupeul să afirme că sunt frumoasă. Nu am mai fost frumoasă de ceva vreme.
Șterg puținul machiaj ce a mai rămas. Fiecare mișcare e greoaie, am nevoie să mă conving pe mine să fac orice. Mișcările-mi sunt inconștiente, robotice. Sunt prinsă undeva în trecut, prezentu-mi trece pe lângă mine fără să îmi dau seama. Nici nu încerc să îl prind din urmă, nu-ncerc să mă regăsesc în el. Nu mă interesează.
Scrie și cântă, scrie și cântă. Liniștește-mă. Liniștește-te.
Nu mă interesează. Aș cânta și-aș și scrie, dar nu mă mai interesează nimic. Mă simt goală înăuntru, nu mai am nimic. Nu a mai rămas nimic din Bianca și nici nu văd să vină ceva înapoi. Sunt rămășițe, părți care mai revin poate cinci minute. E nebunie dintr-aia urâtă, nu frumoasă cum m-am obișnuit.
Mi se pare că semăn cu un monstru, nu mai văd nimic bun la mine. Nu mă mai simt ca o persoană. Nu mai am suflet. Sunt un corp printre alte corpuri.
Mă trezesc și pun de-o cafea. Îmi aprind un Dunhill în timp ce-aștept să se fiarbă. Trag în piept cât de tare pot, n-are același gust. Îmi scot tricoul în care dorm, îl pun la loc. Miroase la fel, mă doare tot. Beau o gură de cafea, nu simt gustul. Papilele gustative nu-mi mai funcționează. Îmi simt gura uscată, obrajii trași peste dinții ascuțiți.
Nu mai simt nimic, nu mă mai atinge nimic. Mi-e indiferent totul. Fie că-mi sună alarma sau nu, tot aia mi-e. Există un singur sunet pe care vreau să-l aud, iar ăla nu mai vine. Există doar o urmă de speranță, ceva vag, care-mi aduce aminte de o vreme când obișnuiam să simt, să ard de ce simțeam, să trăiesc mai mult decât am trăit vreodată.
Mă uit în oglindă din nou, să verific ca încă mai trăiesc. Îmi scot tricoul, chiar dacă l-aș purta tot timpul, mi l-aș face a doua piele. Mă surprind în reflecția oglinzii de pe dulap, mi se pare că nu știu cine se uită la mine. Mă dau cu parfumul, mi se pare înecăcios, și-mi doresc să nu mă fi dat niciodată cu el.
Îmi miros mână, mai e un iz din parfumul cu care m-am dat ieri când am ieșit de la muncă. E același, și totodată altul. E alta pielea și mi-e silă de ea.
Reușesc să mă îmbrac. Mă întind pe pat. Am obosit. Pur și simplu am obosit. De tot și de toate, mai ales de mine. Nu mă mai suport. Nu-mi place cine sunt. M-am iubit pe mine atâta timp. Îmi plăcea persoana care eram, mă simțeam frumoasă, și talentată, și deșteaptă. Mă tot uit în oglindă. Întorc capul în toate părțile. Mă uit peste umăr. Mă simt urmărită, hăituită, aștept din moment în moment să sară toți pe mine, să-mi ia amintirile și să mă pună să plătesc pentru ele.
Iau telefonul de care am devenit obsedată. Mă simt în siguranță când am telefonul cu mine. Îl țin la mine și la muncă, și tresar la fiecare notificare. Atunci mă simt trează. În rest dorm, sunt într-o stare continuă de somnolență.
Deschid fotografiile, mă duc înapoi în timp. Mă uit la mine, la nimeni altcineva. Mă uit la zâmbet, deschid un videoclip și-mi aud râsul. Îmi aud vocea, mi se pare străină. Aș vrea să mă trezesc, mă gândes că aș face orice să mă trezesc, dar bănuiesc că trebuie să plătesc pentru tot, că am furat și-am făcut și-am dres, și mă gândesc din nou la tot. Retrăiesc tot. Pornesc melodia, e aceeași, și-mi aduc aminte de cum era când o ascultam. Dar amintirile îmi sunt murdărite, iar dorul pur și simplu inutil, fără nici un rezultat sau țintă.
N-a mai rămas nimic.
Cântă și scrie.
Mi s-au răcit și mâinile de la iarna asta, nu mi le mai simt. Cum să cânt, dacă eu nu-mi mai simt mâinile? Cum să scriu, dacă nu mai recunosc literele? Cum să trăiesc, dacă eu nu mai exist?
Cum să gândesc, dacă nu mai am de ce? Dacă literele-mi joacă în față, dacă nu găsesc nici un punct de susținere, de plecare, nici o scăpare?
Mai dau play o dată la melodie, o las să cânte, se termină și vine alta. Prefer să nu mai ascult nici un August, dar o fac mereu. Mă întorc pe-o parte, mă uit la ceas. Ar trebui să plec, dar nu știu cum să mă ridic. Închid ochii și trag plapuma peste mine, mă ghemuiesc și mă nemulțumește, pentru că nu e senzația care trebuie. E o plapumă fără viață, fără căldură, fără miros. O dau la o parte și stau așa, încep să tremur de frig. Mi-e frig și-mi aduc aminte de zilele când stăteam în frig și ploaie și nu mă interesa.
Rămân cu ochii-nchiși și mă ia somnul. Mă gândesc la ce-am promis, dar nu mă poate determina să mă trezesc. Mă ia somnul după o noapte la fel de neagră și fără somn ca toate celelalte. Visez repede și violent, și-n vis sunt vie și sunt eu. E soare, e melodia care trebuie, e pielea care trebuie, e culoare care trebuie, e sunetul care trebuie.
Mă visez pe mine fericită. Visul e, de fapt, o amintire.
N-a mai rămas absolut nimic. Nimic. Și nici nu mai vreau nimic.
Merg pe stradă și văd pe cineva. Îmi tresare inima din piept, prima dată după atâta timp. Trec strada în grabă, nu mă uit. Oricum nu mă mai uit când trec strada, tot una-mi e. Grăbesc pasul, încerc să prind silueta din urmă. Aproape alerg, și se trezește tot în mine. Mai am puțin, foarte puțin. Sunt aproape lângă ea, lângă siluetă. O ating, o trag de mână, se întoarce spre mine.
Are ochii albaștrii și părul blond. E totul greșit. Îmi cer scuze și plec, mă întorc de unde-am venit. Visez și când sunt trează. Mă întorc acasă, închid ușa după mine. Mă urc în pat, de-atât mai am putere. Îmi trag plapuma peste cap, și simt greutatea întregii lumi pe umerii mei. Mă presează și mă îngroapă, și poate-ar fi mai ușor așa.
Am avut și-am pierdut. Ce rost mai are?