Viața ca un joc

image

Astăzi am luat o decizie. Am decis să nu mai iau viața atât de în serios. Să nu mai pun la inimă tot ce se întâmplă și să nu mai răsucesc totul în șapte mii de feluri. Viața este făcută să fie trăită cu un zâmbet pe buze. De-acum înainte, voi încerca să nu mă mai las afectată decât de lucrurile cu adevărat adevărate și să confrunt fiecare obstacol cu un rânjet pe față.

Astăzi am trecut prin ceva ce ar fi trebuit să mă dărâme. Altora le-ar fi frânt inima, bănuiesc. Însă eu am realizat că toate lucrurile acestea trec. Am 17 ani. Sunt tănără, sunt la începutul vieții mele. Episoade ca acesta de astăzi vor mai fi multe și nu pot să dau importanță fiecăruia.

Am învățat că durerea trece. Poate nu azi, poate nu mâine, dar într-o zi mă voi trezi cu un zâmbet pe buze și voi realiza că totul este bine și că ce m-a rănit nu are, de fapt, nici o importanță. Este pur și simplu o lecție pe care trebuia să o am. O experiență. Bună sau rea, orice experiență te învață ceva.

Vestea bună este că totul trece. Dar asta este şi veste rea. Uneori lucrurile bune trec prea repede, iar lucrurile rele prea greu. Nimic nu va dura o veşnicie, pentru că viaţa se schimbă mereu. Aşa că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi este să ne bucur de ce avem cât mai putem şi să nu băgăm în seamă prea mult lucrurile rele.

Pe mine experiența aceasta m-a învățat multe. Nu vreau să intru în detalii, pentru că nu sunt încă pregătită să vorbesc despre asta. Într-o zi vă voi povesti tot. Însă până atunci, voi încerc să adun cât mai multe lecții din tot ce s-a întâmplat până acum.

Chestia este că viața îți va lua mereu ceva. Mai întâi îți dă, iar pentru o clipă ai impresia că ai totul chiar în palmele tale. Și ești fericită, iar clipa aceea de fericire face cât toți banii din lume. Însă viața e o curvă căreia nu îi place să vadă lumea fericită. Așa că îți ia ceva ce crede ea că încă nu este de folos. Acel lucru va veni la un momentdat, dar până atunci nu ai ce să faci decât să ridici capul sus, să zâmbești și să fii fericit cu ce ai. Make the most of it, cum spun prietenii noștrii de peste ocean.

Important este să nu lași viața să îți ia prea multe. Eu sunt de părere că destinul ni-l facem singuri, într-o oarecare măsură. Așa că, atunci când vedem că doamna viață vrea să ne ia prea multe, putem să ne luptăm cu ea. Să țipăm și să ținem cu dinții de ce ne este cel mai drag. Și în tot acest timp, să zâmbim relaxați. Pentru că durerea trece, la fel cum și norii trec. Și vremuri mai bune vor veni întotdeauna, să fiți siguri de asta.

Este important să știm când să tragem linia, totuși. Să fim în stare să deosebim lucruri care ne fac bine de lucrurile care ne fac rău. Pentru că uneori, avem impresia că anumite lucruri ne fac bine, când de fapt ele ne distrug. Atunci trebuie să învățăm să facem un pas în spate și să nu ne mulțumim cu o ușoară senzație de bine. Trebuie să lăsăm în urmă tot ce aparține trecutului, fie că este o persoană, un loc sau un obicei. Ce este în trecut este acolo pentru un motiv, de cele mai multe ori.

Secretul este să zâmbim și să trăim viața după bunul plac, fără a ne face rău singuri.

Simplitate

Îmi plac zilele ca aceasta. Luni. Zi productivă. Energie de după weekend, nerăbdare să fiu mai aproape de visele mele. Îmi plac zilele în care studiez bine. Nu nepărat mult. Imi plac zilele când simt că arcușul este o parte din mâna mea, iar vioara este sufletul meu. Atunci îmi pot elibera cu adevărat spiritul, mintea, sentimentele. Și se aude în toată casa, iar asta îmi dă o energie incredibilă. Mă face să simt că pot face tot ce vreau eu. Atunci când cânt și devin una cu vioara și iese muzica din lumnul acela cu suflet, atunci simt că sunt liberă și că pot să fiu eu.

Îmi plac și zilele când scriu. Mult, puțin, prost, bine, îmi place să scriu. Să simt că las ceva pe lumea aceasta, fie că ce scriu va ajunge undeva sau nu. E importat să scriu, să mă eliberez de tot praful rutinei. Să retrăiesc sentimente și senzații, amintiri și vise.

Nu mă pricep la cifre sau la lucruri materiale. Eu sunt bună la abstract, la lucrurile pe care alții nu le văd. La spațiile dintre lucrurile prea evidente. Acele spații pe care nu mulți le observă. Eu știu să lucrez cu note muzicale și cu litere și cuvinte. Îmi slujesc menirea pe acest pământ cu o vioară, un pix și o hârtie.

Îmi plac zilele în care se întâmplă ceva neașteptat, oricât de mic. O notă bună, un pasaj reușit dintr-o piesă grea, un citat frumos dintr-o carte bună. O mâncare bună, o bucățică de ciocolată, un ceai cu fructe de pădure. Îmi plac lucrurile mici, care se adaugă la lucrurile mari. Lucrurile mici mă duc spre lucrurile mari. Pași de bebeluși. Pași mici și siguri.

Îmi plac zilele în care râd. Zilele în care sunt relaxată și parcă nu îmi mai atârnă toată lumea pe umeri. Zilele în care nu simt că este prea greu. Când iau viața în glumă, cu căștile în urechi și o carte bună în mână.

Acestea sunt zilele cu adevărat frumoase. Zilele care îmi deschid mintea și mă fac să fiu mai perceptibilă la lumea din jurul meu. Atunci gândesc lucruri frumoase, simt lucruri și mai frumoase și văd lumea într-o altă lumină. Este totul mult mai luminos, mult mai ușor. Arcușul se mișcă mai lin, degetel îmi zboară mai repede pe taste, ideile curg fără încetare, iar eu sunt ușoră, ușoară, ușoră…

Îmi plac zilele simple.

Un scurt update

Salutare, oameni frumoși! Ce mai faceți? Știu că nu ați mai auzit de mine în ultima vreme și nu există nici o scuză pentru asta. Nu pentru mine, cel puțin. Scuze există multe, însă am urât dintotdeauna scuzele atunci când vine vorba despre una dintre pasiunile mele. Nu existe cuvinte într-atât de bune încât să scuze faptul că nu mă ocup de una dintre marile mele pasiuni.

Pentru că îmi este dor de voi și de colțișorul acesta de Rai numit ”blog”, am decis ca astăzi să vă mai spun ce se întâmplă cu mine. Nu știu dacă interesează pe cineva asta, dar eu simt că trebuie să înșir cuvintele acestea aici.

Adevărul este că trec printr-o perioadă grea. După cum sper că știți, anul acesta am examenul final la conservator, în vară. După acest examen, îmi voi lua diploma de conservator și voi fi oficial solistă. Nu am crezut că acest moment va veni atât de repede, dar iată-mă la doar 5 luni distanță de împlinirea unui vis.

Chestia este că e mult de muncă. Foarte mult. E mult de studiat, mult de cântat. Mult de evoluat. Studiez cât de mult pot. Mi s-a deschis rana pe care o am la gât de la vioară. S-a mărit și doare. Degetele de la mâna stângă îmi sunt distruse, de unghii nici nu se mai pune vorba. Sunt în mod constant obosită, dar încerc să ignor oboseala și să cânt cât mai mult pot. Am un repertoriu greu, cu compozitori ca Paganini, Bach, Sarasate, Mozart și mulți alții. Program frumos, dar greu, care trebuie cântat aproape în fiecare zi. Așa că am nevoie de cam patru ore să studiez în fiecare zi. Adăugați la asta și șapte ore de școală. Așa că ziua mea arată cam așa: trezirea la 7, cu chiu, cu vai în ultima vreme, stat la școală (în mod forțat, aș putea spune – dacă s-ar putea, n-aș pune picior în nenorocita aia de clădire) până la două, venit acasă, învățat (pentru conservator – am 4 examene la materiile complementare în Martie) până la 4, iar de la 4 până pe la 8 studiu intensiv. Apoi mai învăț un pic dacă mai sunt trează și uneori încerc să scriu și articolele și recenziile pentru colaboratorii mei, însă în ultima vreme nu mi-a mai stat mintea nici la asta.

Partea proastă este că am o mulțime de idei. Doamne, câte aș putea să scriu dacă nu aș fi mereu pe drumuri sau mereu obosită. Romane întregi. Însă nu am timp, iar când am, încerc să profit de el și să îmi reîncarc bateriile, care se termină din ce în ce mai repede în ultima vreme.

Ca să nu mai zic de stările proaste pe care le am în ultima vreme din cauza rutinei în care am intrat. Mă consolează gândul că vara ce va veni poate să fie absolut genială. Mă consolează cărțile, zilele când am ore la conservator, plimbările dintre orele la conservator, prea multele țigări pe care le fumez în ultima vreme și jurnalul din piele în care scriu oricând am timp. Și muzica. Sunt tot impul cu căștile în urechi, spre disperarea lui tata, care le-ar arunca la gunoi dacă l-aș lăsa.

Citesc cât mai mult pot. Școala a devenit un loc unde mă duc pentru a citi și pentru a socializa. Mâine ni se dau notele. Să vedem ce a ieșit semestrul acesta. Da, și cum ziceam. Citesc cărți frumoase. Cărți care mă fac să vreau să stau trează nopți întregi să le citesc. Însă sunt prea somnoroasă și obosită și deobicei nu reușesc să trec de ora 11. Pe la 12 deja doarme și patul sub mine.

Dar viața e frumoasă. E frumos să știi că lupți cu orice preț pentru visele tale. E frumos să te întinzi în pat la sfârșitul unei zile și să știi că ești cu un pas mai aproape de unul dintre visele tale. Frumos, dar și înfricoșător ca naiba. E ca o stâncă. Priveliștea este superbă, însă dacă faci un pas greșit, te-ai dus naibii, și tu și toată munca ta de până acum. Însă încerc să fac cât mai mulți pași calculați. Restul va veni după aia.

Jur că notez pe carnețel fiecare idee de articol și postare pe care o am, pentru a le scrie pe toate atunci când voi avea timp. Și energie. Inspirație am. Ăștia ca mine mereu au inspirație. Nu suntem prea întregi la cap, de-aia.

Anyway, sper să fie totul bine. Și pentru mine, și pentru voi. V-am pupat!

 

Recenzie: ”Cioburi de stele” de Amie Kaufman & Meagan Spooner

cioburi de stele

Detalii tehnice:

Autor: Amie Kaufman, Meagan Spooner

Nr. de pagini: 480

Titlul original: These Broken Stars

Limba originală: engleză
Traducere de: Luminiţa Gavrilă
Anul apariţiei: 2014

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei online Librex, cărora le mulțumesc că mi-au oferit această carte pentru recenzie.

Recenzie:

Cioburi de stele” este cartea despre care toată lumea vorbea anul trecut. La puțin timp după lansare, cartea prinsese atât de bine, încât toți prietenii mei cititori mi-o recomandau. Din cauza aceasta, dar și pentru că îmi plac poveștile de dragoste anormale, am decis să o citesc și eu.

Deși începutul cărții m-a făcut să am anumite reticențe față de carte, acum că am terminat-o pot spune că nu regret decizia de a o citi. Chiar dacă nu se numără printre cărțile mele preferate, „Cioburi de stele” este o carte bună, care mi-a plăcut și pe care o recomand cu dragă inimă.

Amie Kaufman și Meagan Spooner aduc o premiză unică în lumea cărților. Mă înclin în fața ideilor lor unice, care mi-au oferit șansa de a călători în spațiu alături de două personaje speciale. Ideea cărții mi-a plăcut cel mai mult.

Acțiunea cărții se petrece în galaxie, pe o navă spațială de lux. Galaxia este complet diferită de cea pe care o cunoaștem noi. De fapt, autoarele transformă tot ce cunoaștem noi despre lume în cu totul altceva. Cele două personaje principale, Traver și Lilac, fac parte din această lume străină cititorilor. Totodată, ei doi fac parte din două lumi complet diferite. Datorită unui accident tragic, aceștia ajung să fie prinși pe o planetă ciudată, fără nici o modalitate de a se întoarce acasă. Împreună, cei doi trebuie să găsească un mod de a suprviețui până când vor fi salvați. Ei întâmpină multe dificultăți, cele mai mari fiind diferențele dintre ei, care intervin de multe ori între ei și le fac misiunea de a supraviețui mult mai grea.

Așa cum am spus, povestea mi s-a părut foarte originală, destul de bine scrisă, însă nu extraordinar de convingătoare. Pe mine povestea nu m-a convins, iar ideea galaxiei mi s-a părut destul de slab dezvoltată. Nu prea am înțeles cum ”funcționează” lumea lui Lilian și mi-ar fi plăcut ca autoarele să se concentreze mai mult pe partea această. Însă mi-a plăcut foarte mult ideea.

Pe de cealaltă parte, personajele sunt extraordinar de bine conturate. Diferențele dintre Traver și Lilian sunt extrem de bine evidențiate, iar caracteristicile lor sunt foarte puternice și convingătoare. Evoluția celor două personaje pe parcursul cărții este normală și se bazează pe situațiile prin care aceștia trec, lucru ce a oferit cărții o doză de realism necesară.

Pe parcursul cărții, autoarele au grijă să ofere cititorului indicii despre trecuturile personajele și despre traumele prin care aceștia au trecut. Astfel, înțelegi mult mai bine motivele din spatele acțiunilor lor, iar asta îi face să pară mult mai reali, mai umani. De asemenea, aceste indicii intrigă cititorul.

Ritmul cărții este ușor lent la început, însă intriga devine din ce în ce mai palpitantă pe măsură ce acțiunea înaintează și devine mai complicată. Spre sfârșitul cărții, cititorul este atât de implicat în acțiune, încât poate simți emoțiile personajelor. Citind ultimele capitole, am simțit disperarea lui Traver, dar și lipsa de speranță a lui Liliac.

Povestea dintre Liliac și Traver mi-a plăcut, pentru că a fost bazată pe încredere și un fel (ciudat, ce-i drept) de prietenie. Chiar dacă în anumite momente am simțit că este mult prea intensă, mi-a plăcut mult felul în care au ajuns să se iubească, în ciuda diferențelor dintre ei care ar fi trebuit să îi despartă.

Chiar dacă uneori am simțit că anumite scene nu au fost exploatate destul și nu m-au impresionat, au existat destule scene cu un impact emoțional mare. Mai ales spre sfârșitul cărții, când am simțit nevoia să intru în carte și să îl îmbrățișez pe Traver.

Cât despre cele două autoare, consider că au talent și o mulțime de potențial. Mi-au plăcut foarte mult pasajele mai încărcate emoțional. Au fost mult mai bine scrise și mi-au demonstrat că autoarele pot scrie mult mai bine.

Una peste alta, ”Cioburi de stele” este o frumoasă poveste de dragoste, o aventură palpitantă și periculoasă a unor personaje superbe, presărată cu momente tensionate și situații la limită. Recomand atât celor care caută o poveste de dragoste diferită, cât și celor cărora le plac poveștile intergalactice!

Notă: 3.5 stele din 5

De ce nu mi-ați vorbit despre durere?

pain De ce nu mi-ai zis, mamă, că ochii căprui dor? Că ei iau tot și nu lasă nimic? De ce nu mi-ai zis de drogurile vii, cu puls și ochi care sfredelesc totul în calea lor?

De ce nu mi-ai zis că oamenii nu se schimbă? Că, oricât am vrea noi să credem că s-au schimbat pentru noi, ei nu se schimbă nici măcar pentru ei? De ce nu mi-ai zis să nu dau tot, să nu pun tot pe tavă pentru cineva care nu poate să suporte un platou întreg?

De ce nu mi-ai zis că e atâta durere în lumea astea? De ce nu mi-ai zis că oamenii iubesc ura? Că ei se omoară între ei și se mândresc cu asta?

De ce nu mi-ai zis că oamenii se sperie în fața lucrurilor mărețe? Că lor le este frică să simtă și să arăte asta? De ce nu m-ai avertizat să nu arăt asta, să nu mă dau lor? Să nu dau tot ce am unor oameni? De ce nu mi-ai zis că nu sunt specială pentru el și că vorbele acelea le spune în fiecare zi și că mâna aia o întinde în fiecare zi unei noi fete frumoase, în fiecare zi una mai frumoasă ca cealaltă? Nu mi-ai zis că oamenii ăștia nu se satură niciodată, că vor întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Ei se îndrăgostesc de clipă, nu de persoana de lângă ei. Nu mi-ai zis să nu mă uit în ochii lor și să cred că văd dragoste, când acolo se ascunde, de fap, un gol imens.

De ce nu mi-ai zis să mă feresc de oamenii care se simt ca niște droguri? De ce nu mi-ai interzis să ies din casă în ziua aia? De ce nu mi-ai prezentat un pretext absurd, doar ca să mă faci să nu mă duc? Pentru că tu știi mai bine decât mine, însă nu mi-ai zis nimic din ce știi! Nimic, mamă!

De ce nu mi-ai vorbit despre cât de greșit este să încerc să umplu un gol din mine cu o persoană trecătoare, cu un actor grăbit? N-ai știut că la final golul acela va fi mai mare și mai adânc decât la început?

De ce nu mi-ai zis că o oglindă nu mă definește? De ce nu mi-ai vorbit despre pericolele de a te compara cu alții? De ce nu mi-ai zis că fiecare este diferit și că o să vină vremea mea?

De ce nu mi-ai zis, tată, că unii oameni te mănâncă de vii? Că trebuie tu să lupți pentru tine, să îți crești zece, douăzeci, treizeci de perechi de piele ca să nu te rănească nimeni?

De ce nu mi-ați zis ca nu e așa ușor? De ce nu m-ați avertizat că există un motiv pentru care uraganele poartă nume de om? Că unii te vor săruta în fiecare colț al orașului până când tot orașul va fi impregnat cu ei și nu va fi loc în care să te duci și să nu dai cu ochii de ei, asta trebuia să-mi ziceți. Trebuia să-mi vorbiți despre dățile când voi cădea și nu voi ști să mă ridic, nu despre bani și politică și istorie. De ce nu m-ați învățat cum să îmi confrunt demonii și cum să fac să tacă vocea aia care îmi spune în fiecare dimineață că nu e bine? Nu mi-ați zis niciodată cum să zâmbesc din toată inima.

Doamna profesoară, nu v-ați gândit să-mi spuneți niciodată cum se rezolvă o problemă de inimă, nu? Nu v-a dat prin minte să mă învățați cum să fiu eu și cum să nu îi las pe alții să mă transforme în opera lor?

Frate, de ce nu mi-ai povestit despre dor? Nu mi-ai vorbit niciodată despre catastrofele pe care le lasă dorul în urmă. Nu mi-ai zis niciodată cum este să te doară un om, să te doară prezența și absența lui. Să fii cu un om și să știi că el e în altă parte, că nu e cu tine, că nu va fi niciodată 100% cu tine. Nu mi-ai zis niciodată de cum să fac să mă păzesc de asta. Nu mi-ai zis cum să nu mă las folosită, cum să nu devin doar un obiect ușor de schimbat.

Nu mi-ați zis niciodată că lumea asta doare. Nu mi-ați zis că vor fi zile în care orașul ăsta va fi prea mic și că nu va exista nici un loc în care să fug de mine, de voi, de el, de ea, de noi toți. Nu mi-ați zis niciodată că pereții vor fi din ce în ce mai strâmți și camerele din ce în ce mai mici. Mi-ați vorbit toți de marijuana și de tutun, dar nimeni nu mi-a zis cât de rău face viața și a trebuit să aflu asta pe pielea mea. Și Doamne, câte vânătai am! Mi-e acoperit tot corpul în vânătăi care nu se văd și fiecare semn e o lecție.

Ne-ați împuiat capul cu istorie. Ne-ați zis de turci și ne-ați învățat să conjugăm verbul ”a fi” în franceză fără să ne învățați cum să fim de fapt. Cum să existăm. Nu ne-ați învățat nimic. Ne-ați vândut niște povești. Ne-ați spus mereu că trebuie creștem mari, să luptăm, să învățăm, să avem un serviciu bun și o familie frumoasă și să fim fericiți. Dar nu ne-ați spus niciodată cum să facem asta. Nu ne-ați învățat niciodată cum să ne ferim de nefericire și de prea multă fericire falsă.

De ce nu v-a dat prin minte niciodată să creșteți copii care nu vor trebui să meargă la psiholog în facultate? Nu v-ați gândit niciodată că este mai bine să creșteți copii care să nu vor să se refugieze în alcool și țigări decât să creșteți niște copii cu 10 pe linie și cu zâmbete forțate? Nu știați că puștii ăia pe care îi călcați voi în picioare în fiecare zi vor crește să facă același lucru, iar lumea asta nu va deveni niciodată un loc mai bun.

Nu m-ați învățat niciodată cum să fiu mereu victorioasă, chiar și când pierd.

Unii oameni consumă droguri – alții sunt droguri

peopleAm citit acum câteva zile această frază pe tumblr. Unii oameni consumă droguri. Alții sunt droguri. De atunci mi-a rămas întipărită în minte și am decis să scriu câteva cuvinte despre ea, având ceva experiență la capitolul oamenilor care sunt droguri.

Lăsând la o parte partea în care unii oameni consumă droguri (nu despre asta vreau să vorbesc acum), voi vorbi despre oamenii care sunt droguri. Oamenii aceia în prezența cărora te simți în al nouălea cer, ăia care te fac să uiți de tot și de toate, chiar și de tine. Îi știți nu? Normal că îi știți. Numai citind titlul, mintea voastră a scos la suprafață câteva perechi de ochi care încă nu vă dau pace. Pentru că toți am avut momente în viața noastră când niște oameni au intrat în viața noastră cu bocancii, fără să ceară voie, lăsând pete murdare peste tot.

În lumea aceasta există două categorii de oameni care se simt ca și drogurile: ăia buni, care ne dau totul fără să ceară prea mult la schimb, și ăia răi, care vin ca o furtună și iau totul fără să ceară voie măcar.

Și iarăși v-a venit în minte un nume, două, trei, nu? Da, și mie. Și iarăși v-ați blestemat zilele că i-ați lăsat să ia o parte din voi pe care nu o veți mai putea lua înapoi niciodată, nu? Da, și eu.

Chiar dacă am doar 17 ani (aproape 18, ce să mai!), am avut zeci de experiențe cu tot felul de oameni de genul ăsta. Prin viața mea au trecut oameni care m-au ridicat și oameni care m-au trântit la pământ și m-au călcat în picioare, din nou și din nou, chiar și când nu mai aveau pe cine să calce în picioare. Și i-am lăsat de fiecare dată, că de droguri nu scapi așa de ușor. Pentru că m-am gândit că de data asta trebuie să fie diferit, că domle, eu sunt în control. Lasă, mă, că e bine. Îi pot îndepărta oricând din viața mea.

De câte ori nu v-ați spus asta? Că de mâine gata, nu mai răspundeți la mesaje, nu vă mai bate inima tare când vă gândiți la ei, că nu, nu, nu. Ajunge. Dar, exact ca și drogurile, v-a fost imposibil să nu vă luați doza, măcar una micuță, micuță de tot. Ce rău poate face? Cât de rău mai poți ajunge? Răul mare a fost deja făcut. Ce mai contează încă o doză mică?

Ei bine, oamenii ăștia, care sunt droguri, nu se lasă manipulați. Pentru că ei știu, la fel ca un drug dealer, că sunteți dependenți de ei. Ei știu, pur și simplu, că pot face orice din dependența voastră de ei. Știu că veți suna înapoi chiar și după ce nu ați mai vorbit timp de săptămâni întregi, pentru că vă e dor, sunteți disperați după o oră cu ei. După 40 de minute în care să uitați de voi. 40 de minute în care să vă uitați în ochii lor și să vă iubiți și să vă urâți în același timp, sperând că nu vor fi numai 40 de minute, ci o zi întreagă. Și ei au râs de fiecare dată, și voi ați plâns și ați înjurat, și ați jurat că nu se mai repetă.

Nu, nu vorbesc numai de iubiți și iubite, cu toate că ei sunt cei de care de cele mai multe ori devenim dependenți. Vorbesc și de prieteni, familie, cunoștințe vechi. Vorbesc de oricine v-a făcut să vă simțiți liberi prin simpla lor prezență.

Oamenii ăștia au o putere aparte asupra noastră pentru că ei știu ce pot face din noi și le place. Le place puterea pe care o au asupra noastră și nu se mai satură. Ne amăgesc dându-ne speranța că poate de data asta noi suntem drogurile și ei consumatorii. Că noi îi vom călca în picioare. Însă nu este așa. Noi ne lăsăm mereu în picioare. Și a cui este vina? A lor, sau a noastră?

Aș spune că vina se împarte, însă balanța înclină înspre noi. Pentru că mereu, mereu dependentul are puterea de a pune piciorul în prag. Cu chiu, cu vai, dar o putem face. Însă nu vrem. La fel cum spunem că o țigară în plus nu are ce rău să ne facă, la fel spunem și că încă o întâlnire, încă un mesaj trimis la ore târzii nu are ce rău să facă. Dar nu este așa. Oamenii ăștia care își amintesc de noi doar când sunt singuri ne vor face întotdeauna rău. Întotdeauna. Pentru că ei ne caută doar pentru că sunt singuri și nu au cu ce își ocupa timpul, în timp ce nouă ne tresaltă inima când le vedem numele pe telefon. Noi așteptăm mesajele lor, întrevederile cu ei. Nouă chiar ne pasă, chiar dacă nu vom recunoaște niciodată asta.

Și pentru ce, până la urmă? Pentru ce dăm mereu tot ce avem mai bun, chiar și când nu ar trebui? Ca să ce? Să ne trezim că atunci când avem noi nevoie de ei, știi, ei nu pot, că au de învățat, sau au treabă, sau nu știu ce vor. Și îi iertăm de fiecare dată, că trebuie iertați. Ne fac bine, nu? Nu, nu ne fac bine. Vin și pleacă când se plictisesc de noi. Ne vizitează doar pentru câteva minute pe săptămână, cât să ne luăm doza, apoi pleacă după o nouă cucerire, unde să își vândă produsul. Și noi rămânem undeva pe podea, zvârcolindu-ne de durere.

Până când? Până când îi vom mai lăsa să ne ia tot ce avem mai bun? Până când îi vom lăsa să ne ia parte bună și să nu ne-o mai dea înapoi?

Până când ne vom da seama că sunt drogurile și doar știi că maică-ta ți-a zis că drogurile nu fac bine. Doar știi. Însă maică-ta nu ți-a zis niciodată ce rău pot face drogurile alea vii, cu ochi căprui, zâmbete de îngeri și mâini de diavol, nu? Nu ți-a zis niciodată cât de mult poți ajunge să depinzi de o persoană ca aia, care te dezbracă din priviri și te lasă fără nimic în câteva zile. Nu te-a avertizat. Nu aveai de unde să știi că n-ar trebui să te pui pe tavă cuiva care nu avea de gând să stea. Însă începi să aflii, încetul cu încetul, că oamenii ăia trebuie alungați imediat din viața noastră. Și te dai cu capul de pragul de sus și îți jur că nu mai repeți prostia pe care ai făcut-o, dar mereu o faci, pentru că speranța că ai dat peste un drog bun, care te ridică, aia nu îți dă pace.

Până într-o zi când vei realiza că oamenii care te ridică nu sunt droguri. Ei nu te lasă să devii dependentă de ei. Ei te ridică, te ajută, îți arată că poți și singură. Te fac să râzi când nu vrei, cum face frate-miu, și înjură în telefon când află că el e un bou și tu o proastă, cum face prietena mea cea mai bună, și îți zic că femeile puternice sperie, așa cum face maică-mea, și-ți zic și că îi vor călca cu mașina, așa cum face taică-miu. Și stau și te ascultă și îți zic și unde ai greșit tu, și unde au greșit ei. Îți dau pumni care te trezesc. Dau cu tine de pământ dacă e nevoie, dar nu te lasă acolo. Îți întind o mână ca să te ridici și continuă să te țină de mână chiar și după ce te-ai ridicat.

Oamenii ăștia sunt cei pe care trebuie să îi ținem pe lângă noi. Cei care ne ajută să ne ridicăm din fund și ne mai dau și câte un șut în fund așa, ca să ne ajute să ajungem unde vrem mai repede. Nu ceilalți, care ne țin înapoi printr-o îmbrățișăre aparent inocentă. De ei avem nevoie, nu de ceilalți. Avem nevoie de oamenii frumoși, care nu ne lasă să ne lipim de ei și care, chiar dacă o facem, nu se sperie de asta și nu fug.

Ceilalți? Ceilalți vor zbura toată viața lor din floare în floare, din victimă în victimă. Iar la sfârșitul vieții vor ajunge să fie singuri și să se întrebe de ce. Și vor privi cu jind la persoana care ești și își vor da palme că nu au știut să fie lângă tine în felul în care ai avut tu nevoie în acea perioadă. Iar tu vei râde, mai puternică ca niciodată, știind că nu ai nevoie de nimeni să te simți în al nouălea cer.

 

Recenzie: “Toate sfârșiturile sunt la fel” de Andrei Cioată

toate sfarsiturile sunt la fel

Descriere:

Viata ne invata cum sa o traim si ce sa experimentam. Alegerile insa se fac intotdeauna de catre noi. Atat cu sufletul, cu mintea, cateodata cu trupul. Dragostea! Ce isi doreste Andrei? Sa experimenteze cat mai mult. Sa locuiasca cu parintii sai si sa aiba o viata normala, de familie. Vrea o mama model. Vrea sa straluceasca in cariera editoriala si sa lase in urma lui o carte.

Dragostea il duce insa pe cai nesperate. Intr-o calatorie a propriei lui fiinte. Il intalneste pe B. si toate sperantele lui prind aripi. Iar Irina, il face sa simta cea mai frumoasa poveste de dragoste. Intre cei doi vor fi mereu parintii lui, mama si tatal. Cu toate astea viata ii spulbera toate dorintele, lasandu-l cu o carte autobiografica “Toate sfarsiturile sunt la fel”.

Privind in viata lui Andrei, vei descoperi si o parte din tine. O parte care cauta mereu raspunsuri la intrebari. Aceea parte care doreste sa se cunoasca si sa experimenteze. Andrei exista in fiecare dintre noi. Trebuie doar sa-l cautam in adancul nostru.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul librăriei Librex, cu un simplu click aici.

*Mi-a fost oferită o copie pentru recenzie de la Andrei. Mulțumesc!*

Recenzie:

Fără nici cea mai mică exagerare, am așteptat să citesc Toate sfârșiturile sunt la fel timp de două luni.  Cartea mi-a atras atenția dinainte de a-i lua interviu lui Andrei (pe care, dacă nu l-ați citit încă, vă sfătuiesc să o faceți) și dorința mea de a citi cartea devenea din ce în ce mai aprigă pe măsură ce ajungeam să îl cunosc pe Andrei mai bine.

Am citit o mulțime de recenzii în care se vorbește foarte mult despre autor ca și persoană. În această recenzie nu voi vorbi despre Andrei. Da, este o persoană minunată, dar misiunea mea aici este să vorbesc despre cartea lui, nu despre el. Dacă vreți să îl cunoașteți mai bine, puteți citi interviul pe care l-am realizat în Noiembrie cu el.

Am început cartea lui Andrei cu un entuziasm aparte. Citisem recenzii favorabile și  văzusem entuziasmul pe care această carte l-a provocat și continuă să o facă în rândul bloggerilor, dar și a cititorilor. Știam cât de bine scrie Andrei, premiza cărții este genială, deci mi-a fost imposibil să nu fiu entuziasmată atunci când am început-o.

Da, voi recunoaște că aveam așteptări mari. Înainte de a o citi, am avut ocazia să mai citesc ceva scris de Andrei, deci știam că tipul scrie bine. Pur și simplu știam că Toate sfârșiturile sunt la fel trebuie să fie o carte bună.

Și a fost. Romanul de debut a lui Andrei Cioată nu este numai un roman bun. Este o carte cu viață, care îți intră sub piele și te face să fii ușor obsedat de povestea dintre pagini. Da, mi-a plăcut foarte mult. Poate mai mult decât mă așteptam, având în vedere că am citit-o în două zile la școală, pe sub bancă.

Ca și total, cartea este extraordinar de bună. Trebuie amintită vârsta autorului, care la doar 18 ani a reușit să scrie un roman cu substanță. Trebuie amintit și faptul că acesta este romanul de debut al autorului. Cu toate astea, citind cartea uiți de toate aceste detalii. Povestea te acaparează și toate detaliile acestea neimportante îți ies complet din minte.

Am fost foarte impresionată (și ușor surprinsă, ce-i drept) de maturiatatea cu care este scrisă această carte. Andrei (autorul, nu personajul) abordează niște subiecte destul de delicate, dar o face cu seriozitate și pune niște întrebări care te fac să te gândești puțin la răspunsuri.

M-a impresionat și talentul lui Andrei pentru cuvinte. Scrisul lui are ceva aparte, cu siguranță. Cuvintele lui te ating și te marchează, influența lor resimțindu-se mult timp după ce ai terminat de citit cartea. Cel mai mult mi-a plăcut lirismul pe care îl au cuvintele lui. De multe ori, citind cartea mă regăseam întrebându-mă cum ar suna cuvintele din fața mea pe muzică.

Povestea lui Andrei (de data această mă refer la personajul principal) m-a emoționat și m-a captivat foarte mult. În cele 170 de pagini în care Andrei își povestește viața, ajungi să îl cunoști, să îl îndrăgești, dar și să îl urmărești descoperindu-se pe sine. Călătoria și aventurile lui Andrei sunt adevărate lecții de viață, fiecare episod din viața lui transmițând un mesaj. Uneori am fost foartă emoționată de anumite aspecte din viața lui Andrei, dar fără ele, cartea nu ar fi avut farmec.

Personajele mi s-au părut bine create, chiar dacă nu mi-au plăcut toate în aceeași măsură. Nu aș putea spune care personaj a fost preferatul meu. Concursul se ține între B. Și Andrei, iar alegerea este imposibilă. Cert este că personajele din această carte sunt foarte reale, bine conturate și se potrivesc foarte bine cu povestea.

Sfârșitul… nici nu vreau să-mi amintesc. Dacă nu eram la școală, sigur aș fi plâns. A fost atât de real și de simbolic, încât am simțit că am găsit un mare adevăr în momentul în care am închis cartea.

Au fost și câteva lucruri care m-au nemulțumit ușor la carte. În primul rând, lipsa unui fir clar al acțiunii. Am simțit uneori că povestea nu are o acțiune clară și că nu se îndreaptă spre un apogeu. De asemenea, aș fi apreciat un pic mai mult dialog. Chiar dacă îmi place felul în care Andrei descrie anumite situații și sentimente, el are tendința de a exagera ușor cu metaforele și comparațiile, astfel că descrierile pot deveni uneori un pic cam prea lungi și ușor obositoare. Acest lucru ar fi putut fi evitat cu mai mult dialog.

Una peste alta, Toate sfârșiturile sunt la fel este o carte extrem de captivantă și emoționantă, cu foarte mult substrat și un personaj principal care trece prin multe aventuri interesante. Andrei Cioată este un tânăr autor care promite foarte multe și dacă continuă în ritmul acesta, vom auzi de el mult timp de-acum încolo.

Recomand cu mare căldură acest roman! Merită.

Notă: 4.5 stele din 5

Recomandarea săptămânii – Carla’s dreams

Încep săptămâna aceasta frumoasă cu o scurtă recomandare. De data aceasta, muzicală. Cred că v-ați dat seama din titlu că este vorba despre Carla’s dreams, trupă ce a luat cu val topurile muzicale din România în ultimul an.

De origine din Moldova (salut toți cititorii mei de peste Prut!), trupa Carla’s dreams este un grup de muzicieni anonimi care interpretează cântece în română, rusă și engleză. Ei își ascund fețele sub niște măști care de cele mai multe ori au un design destul de ciudat, susținând că pentru ei este importantă muzica, nu faima. ”Urât principalul să fie.” Acesta este unul dintre motto-urile lor. Băieții din trupă nu și-au descoperit niciodată până acum fețile, lucru care intrigă și creează un aer de mister în jurul lor și dă o atmosferă specială melodiilor lor.

Primul lor contact cu lumea muzicală din România s-a produs în 2013, atunci când au scos melodia P.O.H.U.I., cu Inna. Melodia s-a bucurat de un adevărat succes, iar de atunci Carla’s dreams a colaborat cu multe nume mari din România, cum ar fi Loredana, Antonia și Delia. Recent, au lansat două melodii propii. Este vorba despre hit-urile Te Rog și Sub pielea mea, care au provocat o adevărată isterie în România. Din 2013, îi găsiți pe mascații ăștia în toate topurile din România, dar și pe YouTube, unde au parte de o notorietate aparte.

Trebuie să recunosc că și eu mă aflu printre fanii lor. Îmi place conceptul acesta al lor, de a nu-și arăta fețele. De a face, pur și simplu, muzică. Însă cel mai mult ador muzica lor. Este diferită, sinceră, fără bariere. De cele mai multe ori, melodiile lor vorbesc despre dragoste, dar mai sunt și melodiile acelea pe care le asculți în zilele în care viața este prea grea și îți vine să înjuri din toți plămânii.

Vă recomand această trupă pentru că sunt diferiți. Muzica lor are ceva aparte, combinând mai multe genuri. De la jazz până la rock, sunetul lor este o gură de aer proaspăt în marea de melodii comerciale din România. Cel mai mult îmi plac, totuși, versurile. Poezii pe muzică, ce să mai!

Ironia este că cea mai bună muzică din România vine, la ora actuală, din Moldova. Nu vorbesc numai de gașca de mascați. Sunt foarte mulți moldoveni care își fac o carieră în România și care aduc țării acesteia muzică fresh, diferită.

Recomand din tot sufletul și live-urile. Vocea cântărețului este genială!

Mai jos vă las trei dintre melodiile lor, pe care le ascult în mod obsesiv. Atenție, dau dependență!

(”Di tini, di mini, di noi…„ – nimic nu este mai adorabil ca accentul lor.)

(Băieții stau foarte bine și la capitolul videoclipuri.)

(Dacă trebuie să aștept din nou două luni pentru varianta oficială, nu știu ce-am să fac!)

Nu-i așa că sunt geniali? Bineînțeles, tipii au multe melodii ce merită ascultate, dar nu am să vi le las pe toate aici. Mai bine dați un search pe YouTube și ascultați toate melodiile lor.

Ce părere aveți de muzicienii ăștia mascați? :)

15 semne că ești un cititor înrăit

I-love-books

… și că probabil ești obsedat/ă de cărți.

Dacă te afli aici, înseamnă că titlul acestui articol te-a atras, deci probabil că știi deja că ești un cititor înrăit și că nu poți trăi fără cărți. Același lucru o știu și cei din jurul tău, pentru că cititorii înrăiți se deosebesc prin câteva caracteristici aparte față de oamenii care nu citesc.  Bineînțeles, cartea pe care o avem în geantă mereu ne dă de gol de fiecare dată, însă există foarte multe semne care să te asigure că ești, într-adevăr, un cititor înrăit. Am ales 15 dintre semnele care demonstrează faptul că ești obsedat de cărți și le-am pus pe toate într-un singur loc, în caz că ai îndoieli.

  1. Cumperi cărți fără discernământ, chiar și când buzunarul nu ți-o permite

Atunci când treci pe lângă o librărie, nu te poți abține să nu intri un pic și să îți lași ultimii bani pe stiva de cărți pe care de-abia o poți căra acasă. Asta în condițiile în care ieri ți-a ajuns comanda de cinci cărți de pe Bookdepository…

  1. Te îndrăgostești ușor de personaje fictive

Nu sunt rare dățile în care ai avut sentimente reale pentru un personaj fictiv. Chiar dacă știi că este un personaj fictiv, care nu există, nu te poți abține să nu ai fluturi în stomac când te gândești la cât de perfect/ă este. Ca să nu mai vorbesc despre tristețea care te cuprinde atunci când realizezi că relația perfectă din capul tău nu va deveni niciodată realitate, pentru că… este un personaj fictiv.

  1. Casa îți este plină până la refuz de cărți, iar jumătate din ele sunt necitite

Fiecare centimentru din casa ta este acoperit de cărți. Ai vreo trei biblioteci pline ochi cu romane, încă vreo două rafturi improvizate, încă trei cutii cu cărți în beci, deci ești înconjurată de cărți. Cu toate acestea, ai citit doar 20% din cărțile pe care le ai în bibliotecă. Ca să nu mai vorbim despre eReader-ul tău care are vreo 500 de cărți digitale… Și totuși, niciodată nu știi ce să citești!

  1. Ai întotdeauna o carte la tine, în orice situație socială

Înainte de a pleca din casă ai grijă să îți pui o carte în geantă, chiar dacă știi că cel mai probabil nu vei avea posibilitatea de a citi. Până la urmă, cine se duce la ziua prietenei cele mai bune ca să citească? Cu toate astea, romanul pe care îl citești merge întotdeauna cu tine, pentru că nu se știe niciodată când te poate salva dintr-o situație socială penibilă.

  1. Te refugiezi în cărți atunci când realitatea devine anostă

Cărțile vor reprezenta mereu o modalitate de a uita de noi. Ele ne oferă posibilitatea de a călători spre locuri fantastice, de a petrece timp cu pesoane incredibile și de a avea experiențe magice. Astfel, de fiecare dată când viața noastră ia o întorsătură nu tocmai bună, ne refugiem în lumea cărților și asta ne face să ne simțim mai bine.

  1. Nu îți este rușine să plângi în public din cauza unei cărți

Nu ți s-a întâmplat niciodată să fii în autobuz sau în orice loc public și să citești o carte atât de bună și deodată, personajul tău preferat să moară? Dacă da, probabil că știi deja că lacrimile nu țin cont de faptul că tu ești în public și că nu, nu prea poți plânge. Dar pe tine nici nu te interesează, pentru că personajul tău preferat a murit sau sfârșitul ăla este sfâșietor!

  1. Inima îți bate mai tare atunci când vezi o persoană citind

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să văd o persoană pe stradă și să simt că inima mea bate mai tare sau că zâmbesc fără să vreau. Prima mea reacție este să încerc să aflu ce carte citește persoana respectivă. Mai apoi, am tendința de a mă duce să vorbesc cu ei, dar niciodată nu o fac. Însă nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl am atunci când sunt în autobuz citind și văd o altă persoană făcând același lucru.

  1. Citești în orice moment posibil, chiar și când nu ar trebui

Din cauza programului foarte aglomerat pe care îl ai, încerci să strecori câteva minute de lectură oricând, neținând cont de unde te aflii și cu cine. Astfel, citești peste tot, chiar și unde și când nu ar trebui. Spre exemplu la școală, în pauze, la masă, într-un bar când discuția prietenilor te plictisește…

  1. Librăria este o a doua casă12079520_1038518132834800_6197307878959016552_n

Nu există dată în care să nu treci pe lângă librărie și să nu intri, să mai arunci un ochi la noile cărți de pe rafturi. Personalul te cunoaște deja, știe ce citești și știe și cum te cheamă. Tu, la rându-ți, cunoști fiecare colțișor al librăriei și aproape că poți spune unde se află o anumită carte. Petreci atât de mult timp în această librărie, încât te simți ca la tine acasă, înconjurat/ă de prieteni buni.

  1. Ai pierdut stația de autobuz din cauză că erai prea captivat/ă de o carte

Dacă mergi în mod constant cu autobuzul, sunt sigură că citești de fiecare dată când trebuie să ajungi undeva cu un mijloc de transport în comun. Până la urmă, de ce ai pierde timpul acesta prețios? Pericolul este că unele cărți sunt atât de captivante, încât te fac să uiți de tine și să trebuiască să mai mergi câteva stații până să realizezi că stația ta a trecut de mult…

  1. Sâmbetele sunt dedicate cărților

În timp ce Sâmbăta seara toți prietenii tăi își fac planuri și se gândesc la toate barurile pe care vor să le viziteze, tu te gândești la toate cărțile pe care ai vrea să le citești în weekend-ul ce are să vină. După o săptămână obositoare, Sâmbăta seara preferi să o petreci relaxându-te cu o carte bună și o cească sau două de ceai.

  1. Adori mirosul de cărți

Nimic nu se compară cu mirosul cărților. Noi, vechi, citite, necitite, cărțile au cel mai frumos miros. Miros de hârtie, cerneală, povești, cuvinte, magie…

  1. Adori și urăști în același timp ecranizările la cărțile preferate

În momentul în care apare știrea că una dintre cărțile tale preferate va fi ecranizate, ai un sentiment de exaltare. În sfârșit vei vedea personajele tale preferate în realitate! Și scena aceea, abia aștepți să o vezi! Însă teama că filmul nu va fi bun și că îți va distruge carte preferată nu te lasă să te bucuri cu adevărat.

  1. Primul lucru pe care îl pui în bagaj este tancul cu cărți pe care vrei să-l citești

Atunci când pleci în vacanță, jumătate din bagajul tău este plin ochi cu cărți. Până la urmă, este vacanța pe care ai așteptat-o atât de mult și vrei să te bucuri la maxim de ea. Asta implică și câteva cărți pe care ai vrut să le citești de mult timp… Ce mai contează alte lucruri necesare, cărți să fie!

  1. Lista de cărți pe care vrei să le citești crește în fiecare zi

Chiar dacă lista ta de cărți pe care vrei să le citești conține aproximativ 200 de cărți, adaugi o nouă carte (sau mai multe) în fiecare zi. Asta în condițiile în care știi că nu vei ajunge niciodată să le citești, dar ce mai contează?

Ei bine, dragi cititori, dacă v-ați dat seama că ”suferiți” de aceste simptome, este clar că sunteți că sunteți cititori înrăiți. Dacă acesta este cazul vostru și v-ați regăsit în situațiile de mai sus, aștept comentariile voastre! J

tumblr_nm3hd3QjX31swiwrxo1_540

Recenzie: „Jurnal 2003 – 2009” de Oana Pellea

jurnalul oanei pelleaDescriere:

Uneori, editorii publică un autor „fără nume“ pentru că au încredere în calităţile cărţii lui. Sau invers, publică o carte proastă doar pentru că autorul „are nume“. Însă visul oricărui editor este să aibă, simultan, o carte bună şi un nume de autor cunoscut. Jurnalul actriţei Oana Pellea, descoperit şi prezentat acum cititorilor de criticul literar Ioana Pârvulescu, e un astfel de vis.

„Dragă Oana, m-a uimit să găsesc în notaţiile tale lucrul pe care numai scriitorii adevăraţi îl au: amprenta stilistică. Jurnalul tău are un ton inconfundabil şi, pentru că nu rezultă din el că ai experienţa scrisului, nu pot decât să constat că ai talent. Cuvintele tale au mimică, au gestică, au tot ce le trebuie. Şi inteligenţă.
E la un moment dat, spusă în treacăt, o frază care m-a făcut să tresar, despre o musculiţă care se afla pe clape şi despre nevoia ta de a găsi acele litere, acele cuvinte care să nu strivească gâza. Un balet salvator al degetelor pe clapele computerului. Mi se pare o frumoasă metaforă a miezului ascuns al jurnalului tău: găseşti cuvintele în stare să nu ucidă viaţa din lumea efemeridelor care suntem. Jurnalul îţi va aduce, îndrăznesc să cred, o mulţime de prieteni. E un jurnal care face bine.“ (Ioana Pârvulescu)

Detalii tehnice:

Editura: Humanitas
Format: 13 x 20 cm, 220 de Pagini
Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei Librex.
*Această carte mi-a fost oferită de librăria online Librex pentru recenzie. Mulțumesc!*
Recenzie: