8 lucruri din România de care îmi este dor

Înainte de a începe acest articol, vreau să menționez faptul că nu m-a lovit patriotismul cu ocazia zilei României. Cine mi-a urmărit blog-ul și mă cunoaște știe că nu îmi iubesc țara și că nu simt pic de patriotism pentru ea. Însă vreau de mult timp să scriu acest articol, iar astăzi am găsit pretextul perfect. În ultima vreme, datorită programului meu foarte încărcat, îmi trebuie un pretext pentru a lăsa vioara jos și a mă ocupa mai serios de blog.

Trăiesc de cinci ani în Grecia. Nu am mai stat în România mai mult de o săptămână din septembrie 2011. Mi-am făcut o viață aici în Grecia, tară pe care o consider a mea, lucru pe care nu l-am putut simți niciodată pentru România. Consider că în Grecia am crescut, pentru că aici am avut experiențele care m-au dezvoltat ca om și m-au ajutat să mă maturizez.

Multă vreme m-am gândit la țara mea natală cu disconfort. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, uneori refuzam să admit faptul că România este țara în care m-am născut. Între timp, însă, am reușit să trec peste toate momentele urâte de care am avut parte acolo și să mă gândesc numai la lucrurile frumoase pe care mi le-a adus. Nu pentru că m-aș fi simțit cumva vinovată datorită sentimentelor mele neplăcute pentru România, ci pentru mine. Pur și simplu nu îmi face bine să îmi încarc sufletul cu lucruri de genul acesta.

Așa cum am spus, nu îmi doresc să mă întorc niciodată în țara natală. Nici măcar nu intră în discuție asta pentru mine. Casa mea, locul de unde mi-am luat zborul este Grecia. Asta nu înseamnă, totuși, că nu există lucruri de care îmi este dor din România. Astăzi am hotărât să le împart cu voi și, în același timp, să retrăiesc amintiri plăcute.

Mâncarea

Să fie clar. Ador bucătăria grecească, dar aș da-o oricând pe cea românească. Mămăligă cu brânză, bulz, sarmale și tot tacâmul. Știți voi. Lucruri făcute la ceaun, cu multe arome grele și un pic cam prea mult ulei. De fiecare dată când am fost în vizită în România (adică de două ori), am pus pe mine cel puțin două kilograme. Dar niciodată nu am regretat, pentru că nu există așa ceva când vine vorba de mâncarea românească.

Dulciurile a.k.a. ciocolata cu rom

ciocolata-cu-romCând eram mică, uram ciocolata cu rom. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu eram cea mai mare fană a ciocolății pe vremea aia. Chiar dacă locuiesc într-un oraș în care există o cofetărie la fiecare intersecție, toate fiind pline de dulciuri rafinate, care seamănă cu mici explozii de fericire, nimic nu se compară cu o ciocolată cu rom. Bineînțeles, este posibil să îmi placă atât de mult pentru că nu am acces direct la ea. Trebuie să aștept să i se facă cuiva milă de mine și să îmi trimită una din când în când. Oricum ar fi, dulciurile din supermarket-urile din România mi se par mult mai bune decât cele din Grecia. Dacă nu mai bune, cu siguranță mult mai diversificate.

Cafeaua Tchibo

Ei, aici nu pot spune că îmi este dor de cafeaua aceasta din vremea în care locuiam în România, pentru că pe atunci nu beam cafea. Acum, la 18 ani, sunt dependentă de cafea și îmi duc traiul așteptând următoarea cană de cafea pe care o voi bea. Cafeaua mea preferată este Tchibo, pe care în Grecia nu o găsesc și pe care mi-o trimite bunica la fiecare două săptămâni. Nu pot găsi nici o cafea mai delicioasă, chiar dacă am la dispoziție lanțuri de cafenele renumite. Cert este că de Tchibo îmi este mereu dor, chiar și când tocmai am băut o cană.

Să primesc cărțile de la sponsori

Am și acum sponsori și colaboratori, însă procesul de a primi cărțile de la ei este un pic mai complicat. Le trimit la bunica, iar ea mi le trimite mie în Grecia. Îmi este dor să fiu un copil de 13 ani, care primește avize de la poștă, se duce aproape alergând și ridică pachetul, pe care apoi îl rupe cu o nerăbdare contagioasă. Nerăbdarea aceasta s-a mai redus, dar tot există de fiecare dată când aștept un pachet de la bunica din România.

pada proaspătă

brasov-zapadaO amintire extrem de frumoasă pe care o păstrez în inimă cu mare grijă este cea a primei zăpezi din an. Entuziasmul de a vedea frumosul ninsorii, nerăbdarea de a ieși afară și bătăile cu zăpadă vor fi câteva lucruri de care mereu îmi va fi dor. Ieri a nins și în Grecia și trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să merg prin ninsoare, dar asta are de-a face cu vârsta mea și cu faptul că m-am dezobișnuit de ger. Aș da, totuși, o fugă acum până la Brașov să mă tăvălesc un pic în zăpadă și apoi aș reveni aici, la căldura mea dragă.

Rudele mele și vizetele la ei

De când am plecat din România majoritatea familiei mele s-a împrăștiat prin lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de ei și de adunările pe care le făceam cu ocazia sărbătorilor, a zilelor de naștere și uneori, fără un motiv de genul acesta. Obișnuiam să ne adunăm într-un loc și să despicăm firul în patru despre orice subiect ne venea în minte. Între timp lucrurile s-au schimbat mult, dar amintirile au rămas.

Profesorii mei de vioară

Cred că școala de muzică, profesorii mei de vioară, repetițiile și concertele au fost lucrurile de care mi-a fost cel mai greu să mă despart. Chiar dacă am avut și aici experiențe extraordinare pe plan profesional și am întâlnit numai lume incredibilă, mereu îmi va fi dor de cei doi profesori ai mei de vioară care mi-au pus instrumentul în mână și mi-au pus niște baze care m-au adus până la punctul de a avea o diplomă de vioară la 18 ani. Ambii au fost ca niște părinți pentru mine și vor fi mereu în inima mea. Îmi este dor și de clasa de studiu mică și veche, dar primitoare și de orele obositoare de studiu. Erau lucruri mărunte, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Acum îmi petrec timpul cu violoniști de prestigiu, în pauzele dintre concerte, profesorul meu cântând în orchestra de stat al Salonicului și fiind unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia. Muzica și vioara au ajuns la un nivel mult mai înalt acum. Cu toate acestea, vizitez mereu școala de muzică din Bârlad cu drag.

Drumurile la București

calea-victoriei

De la vârsta de 10 ani, am mers în fiecare Sâmbătă la București, timp de trei ani jumătate. Drumuri lungi cu mașina, microbuz sau tren, prin frig, căldură, ploaie și ninsoare. Mâncam sandwich-uri de care ajunsesem să mă plictisesc, cunoșteam fiecare șofer de microbuz și știam drumul pe de rost. Toate astea pentru a face ore private de vioară cu unul dintre cei mai renumiți profesori de vioară din România. Chiar dacă erau zile grele, obositoare și solicitante, îmi aduc aminte de ele cu un drag și o nostalgie dulce-amăruie.

Ei bine, acestea sunt lucrurile de care îmi este dor din România. Mă bucur mult că am reușit să trec peste sentimentele neplăcute pe care le-am nutrit pentru țara aceasta timp de ani de zile și că mi-am dat voie, în sfârșit, să accept faptul că există lucruri de acolo de care îmi este dor. Cu toate acestea, nu mi-aș da viața de aici pentru nimic, pentru că prezentul este mult mai frumos decât trecutul.

Îmi scapă prezentul printre degete

1 Decembrie, prima zi din ultima luna din an. Frig paralizant afară, căldură moleșitoare înăuntru. Este cea mai frumoasă lună din an, chiar dacă este plină de contraste. Crăciun, An Nou, ciocolată caldă, miros de portocale, cadouri, relaxare, mâncare bună și un fals sentiment că totul este bine în lume. Oamenii sunt mai fericiți, mai relaxați, măcar pe durata sărbătorilor. Plutește entuziasmul și fericirea zilelor ce au să vină, iar eu îmi aduc aminte de o versiune a mea care obișnuia să aștept luna decembrie cu o nerăbdare aproape obositoare. Anul acesta, în ciuda frumuseții din jur, nu pot scăpa de sentimentul că toate acestea sunt în zadar și că nu mă mai pot bucura de ele ca înainte. Că, într-un fel, nu mai au aceeași importanță. Sau poate de vină sunt lipsa mea de timp și neputința de a mă bucura cu adevărat de ceva. Caut bucuria aceea nebunească, copleșitoare, amețitoare. M-am săturat de o simplă aparență a acestui sentiment.

Astăzi m-a izbit din plin faptul că timpul trece, parcă, din ce în ce mai repede. Fuge cu pași amețitor de repezi, iar eu nu mai pot să îl prind din urmă. Mă împiedic de viață și nu știu cum să o trăiesc cu adevărat în loc de a avea doar senzația că o fac.

Trăiesc în fiecare zi cu dorința arzătoare de a face mai mult. Vreau să fac toate lucrurile din lume și să fiu toate persoanele care știu că pot fi. Însă timpul se micșorează, iar viața se mărește. Aș vrea să știu cum să fac să reușesc să duc la capăt tot ce am început. Uneori am impresia că eu sunt de vină, că nu știu cum să-mi împart timpul mai bine. Aș vrea să scriu mai mult, să citesc mai mult și să studiez mai mult. Și mai bine. În același timp aș vrea să ies și să experimentez viața mult mai mult. Dar cum pot face asta când ceasul ticăie cu o viteză amețitoare? Vreau să alerg după viitor și în același timp să fiu mai prezentă acum, aici, cu persoanele care îmi sunt alături.

Vreau să exploatez fiecare secundă la maxim. Mă terifiază faptul că nu voi apuca să trăiesc tot ce îmi este dat și că voi avea mereu senzația că trăiesc, când eu de fapt doar exist. Mă sperie și goana asta continuă după ceva. Dar, mai presus de toate, mă îngrozesc lucrurile care îmi scapă printre degete.

Dacă aș putea, aș cumpăra timp. Aș da orice să am mai mult timp și un creier mai bun. Să am mai mult timp să fiu eu. Cineva mi-a spus ieri că avantajele noastre sunt vârsta, timpul infinit și creierul încă curat. Vârsta este, de fapt, problema cea mai mare. Avem entuziasmul, ambiția, curajul specifice tinereții, dar nu avem înțelepciunea și inteligența de a le folosi cum trebuie. Timpul nu este deloc infinit. Ba dimpotrivă, mi se pare mai puțin decât oricând, pentru că există mult prea multe lucruri de făcut. Iar creierul? Ei bine, el este oriunde altundeva în afară de unde ar trebui să fie.

Timpul îmi pare acum un dușman. Aș vrea să îl opresc și să mă bucur de prezent. Dar când viitorul se apropie și o dată cu el și toate lucrurile pe care le vrei, cum poți să te oprești la prezent?

 

Ce înseamnă să te iubești pe tine?

Iubire. Un cuvânt care se aude frumos și un sentiment care se simte incredibil. Este cel mai frumos sentiment care există, dar de multe ori de ascundem de el, pentru că iubirea adevărată, aia care nu te lasă să dormi și care te face să te frămânți, te face vulnerabil. Când iubești pe cineva îți dai jos toate măștile, dărâmi toate zidurile și stai gol pușcă în fața unui străin, oferindu-i posibilitatea de a te distruge sau de a te salva.

Există multe feluri de dragoste. Frățească, platonică, pasională și părintească sunt doar câteva dintre ele. Oricum ar fi, toți tânjim după sentimentul acesta. Căutăm iubirea peste tot în afară de locul cel mai important, unde o putem găsi cu siguranță. În noi înșine. Din noi pleacă dragostea și la noi se întoarce. Noi o dăm și noi o primim. De multe ori, însă, uităm că mai întâi trebuie să învățăm să ne iubim pe noi și mai apoi pe ceilalți. Este esențial să facem asta, pentru că degeaba îi iubim pe ceilalți, dacă pe noi ne urâm. Atunci când celălalt va pleca și își va lua și dragostea cu el, va trebui să ne oferim noi înșine toată iubirea de care ne lipsesc ei.

self-love
Viața e ca o clădire. Dacă nu are baze stabile, la primul cutremur se dărâmă. Una dintre bazele acestea o constituie iubirea de sine care, din păcate este des ignorată. Suntem de mici învățați să ne iubim și să ne respectăm semenii, dar nimeni nu ne învăță cum să ne iubim pe noi înșine cu adevărat. Ani întregi petrecuți în băncile unei școli și nici un profesor nu ne-a vorbit despre stima de sine și despre importanța acesteia.

Ce înseamnă să te iubești pe tine, totuși? Să mănânci sănătos, să te îngrijești, să alergi sau să nu bei mult? Să ai grijă de corpul tău ca să reziști cât mai mult? Nu. Iubirea de sine are mai mult de-a face cu mintea și cu gândurile noastre decât cu corpul. Am spus-o, o spun și am s-o mai spun. Totul pornește din mintea noastră. Până și iubirea, care până la urmă, este o reacție chimică a creierului.

Să te iubești pe tine înseamnă, în primul rând, să-ți îmbrățișezi imperfecțiunile și să încerci să le șlefuiești fără a te rușina de ele. Să înțelegi că fiecare caracteristică a personalității tale ți-a fost oferită cu un scop. Imperfecțiunile te fac să te cunoști mai bine și să știi cum să devii cea mai bună versiune a ta posibilă.

Să te respecți este un punct cheie. Să nu-i lași pe ceilalți să te calce în picioare și să nu lași capul în jos pentru nimeni și pentru nimic. Nu ai chef să ieși cu prietenii tăi în oraș și ei râd de tine? Fain, lasă-i să o facă. Tu ai să te simți mult mai bine cu un ceai și o carte bună, făcând ceea ce-ți cere sufletul în momentul acela.

Important este să ai grijă și cui te dai. Relațiile amoroase greșite îți pot ucide toată iubirea și stima de sine. Am făcut greșeala de a-mi da sufletul unei persoane care-mi voia doar corpul, iar asta mi-a dărâmat toate bazele pe care le clădisem până atunci. Între timp am construit altele, mult mai rezistente, și am învățat multe despre mine și despre cum să nu am nevoie de iubirea altcuiva pentru a mă simți bine. Este esențial să îți cunoști limitele, standardele și să ai răbdarea de a aștepta pe cineva care se va ridica la nivelul acestora.

Să-ți păstrezi și să-ți respecți standardele și valorile și să nu lași pe nimeni să ți le schimbe. Să ai răbdare să aștepți ceva care te va face să înflorești, nu să ofilești. Asta e dovadă de iubire de sine. E al naibii de important să știi să pui capăt unei relații sau unei prietenii toxice. În general, să te desprinzi de oamenii care te trag în jos și să te înconjori de cei care te împing în față.

Și, dacă stau bine să mă gândesc, să te iubești pe tine înseamnă și să-ți urmezi inima când trebuie. Mănâncă bucățica aia de ciocolată la care ți-a stat mintea toată ziua, chiar și când transpirai la sală. Pune-ți tocurile și rujul roșu dacă te fac să te simți mai bine. Simte-te bine în pielea ta și nu mai fii așa de dură cu tine. Perfecțiunea nu există. E un simplu mit construit de o industrie care se bazează pe acesta și pe dorința noastră de a fi acceptați de ceilalți și de a părea perfecți în ochii lor.

Să te iubești înseamnă să te lupți pentru visele tale și să faci ce te face fericită. Dacă trebuie, să te lupți cu morile de vânt pentru a face lucrul care îți face sângele să clocotească. Muncește până te regăsești pe tine în munca ta, mergi dincolo de limite și realizează, o dată pentru totdeauna, că poți face orice vrei cu viața ta. Când ai răbdare cu tine și rămâi fidelă ție chiar și când ești în cel mai întunecat loc în care ai fost vreodată, atunci poți spune că te iubești. Și când ai încredere în tine și știi că orice ar fi, vei reuși.

Să te iubești pe tine înseamnă, până la urmă, să te lupți pentru tine și să ții cu dinții de persoana care ești chiar și când nu-ți vine. Pentru că, la sfârșitul zilei când toți pleacă și rămâi cu propria-ți companie, dacă nu te poți bucura tu de ea, cum te poți aștepta ca alții să o facă?

9 serii celebre care nu mă atrag

Mă consider o cititoare fără prejudecăți, care citește orice o atrage, de la serii celebre până la indie. De când m-am apucat serios de citit am citit sute de cărți, unele mai bune decât altele. Am încercat să dau o șansă oricărui gen literar, pentru a ști ce îmi place și a-mi forma, ulterior,  gustul în materie de cărți. Astfel, mă pot mândri cu faptul că am citit câte un pic din orice și știu ce îmi va plăcea și ce nu de la o scurtă privire asupra descrierii. Un lucru este sigur: nu am ținut niciodată cont de cât de faimoasă este o carte atunci când am decis să o citesc. Atât timp cât descrierea mi se pare atrăgătoare și consider că respectiva carte mă va captiva, o voi citi chiar dacă este bestseller sau o carte indie de-abia publicată și fără prea mulți cititori.

Nu țin cont nici de diversele tendințe literare care apar de-a lungul timpului. De cele mai multe ori, citesc o serie celebră după ce se mai liniștesc apele și nu o mai citește o planetă întreagă. Totuși, există multe serii care, oricât de citite și de lăudate ar fi, nu consider că sunt pentru mine. Nu cred că dacă o serie este celebră, automat îmi va plăcea și mie, așa că mă feresc de ”celebritățile” literare atunci când nu mi se par interesante de la început. Astăzi, am hotărât să împărtășesc cu voi cele 9 serii celebre care nu mă atrag. 

Nu spun că nu voi citi niciodată seriile de mai jos și nici că nu merită citite. Spun doar că, la ora actuală, nu se află pe lista mea de cărți pe care trebuie să le citesc neapărat. Cine știe, poate că în cinci ani, una dintre seriile din această listă se va afla în topul seriilor mele preferate. Până atunci, haideți să vedem care sunt titlurile pe care toată lumea le citește în afară de mine.

A song of Ice and Fire – George R.R. Martin

bookset

Da, da, știu. Game of Thrones, seria adorată de o lume întreagă. Nu am citit nici o carte, dar am urmărit un singur episod din serial și pur și simplu povestea nu mă poate captiva. Nu înțeleg nici ce este așa de grozav la lumea lui Martin, nici de ce toată planeta este înnebunită după ea. Nu plănuiesc să citesc vreodată seria aceasta, pentru că nu mă atrage absolut deloc.

The Lord of the Rings – J.R.R. Tolkien

the-lord-of-the-rings-books-in-order

Mă rog să nu citească tatăl meu articolul acesta, pentru că am o bănuială că m-ar dezmoșteni. Cred că el a văzut filmele de cel puțin cinci ori și este fidel televizorului de fiecare dată când sunt difuzate din nou. Însă eu nu am putut înțelege niciodată pasiunea pe care lumea o are pentru această serie și, în general, pentru cărțile lui Tolkien. Este unul dintre autorii pe care nu îi pot înțelege și care nu consider că au un talent extraordinar. Poate este greșeala mea, dar îmi asum afirmația aceasta și sper să nu vă supărați pe mine.

The Mortal InstrumentsCassandra Clare

immortalinstruments6books

Am citit prima carte din seria The Mortal Instruments și, deși mi-a plăcut, mi s-a părut foarte dificil de citit și nu m-a captivat suficient de mult pentru a investi timp și sentimente în toată seria. Teoretic, știu că sunt niște cărți bine scrise, dar nu sunt pe gustul meu. De fapt, nici una dintre cărțile Cassandrei Clare nu mi se par pentru mine.

Percy Jackson and the OlympiansRick Riordan

percy-jackson-and-the-olympians

Ok, în apărarea mea, am văzut primul film. Iar asta a sunat destul de superficial pentru o persoană care spune că niciodată nu trebuie să judeci cartea după ecranizare. Dar povestea aceasta mi s-a părut absolut haotică, personajele deloc simpatice, iar intriga prea puțin captivantă. Nu plănuiesc să citesc vreodată această serie, chiar dacă mi-a fost lăudată de toți prietenii mei.

Maze Runner – James Dashner

maze_runner

În cazul acesta, parcă îmi pare rău că nu mă atrage seria aceasta, pentru că are un fanbase incredibil. Am văzut primul film, am încercat să citesc prima carte, dar am abandonat-o după 50 de pagini, iar al doilea film nici că mi-a venit să-l văd. Nu am înțeles povestea de nici o culoare, iar personajele mi s-au părut de dreptul fade. Ca să nu mai vorbesc de scrisul lui Dashner, care m-a plictisit la culme.

Outlander – Diana Gabaldon

outlander

 

Explicația din spatele refuzului meu de a citi această serie este simplă. Nu mă atrage deloc și nu consider că povestea este pentru mine. Deși am auzit numai cuvinte minunate la adresa seriei lui Gabaldon, niciodată nu am considerat că trebuie să o citesc.

Lux – Jennifer L. Armentrout

lux-series-collage

Rog fanii acestei serii să nu mă înjure. Am citit prima carte, mi-a plăcut, dar nu am înțeles niciodată pasiunea nebună a unora pentru poveste, personaje și scrisul autoarei. Armentrout este una dintre autoarele a căror cuvinte nu mă ating, iar în personajele ei nu mă pot regăsi deloc. În plus, Daemon nu m-a făcut să salivez, ci să îmi întorc ochii din cauza clișeelor cu care a reușit să o dea pe spate pe Katy.

Caster ChroniclesKami Garcia

cg21moph

De data aceasta, scriu aceste cuvinte cu părere de rău. Am citit prima carte din seria aceasta și mi-a plăcut, dar nu într-atât de mult încât să citesc restul volumelor. Ceva la această poveste nu m-a impresionat și am considerat mereu că îi lipsește un element cheie, chiar dacă nu reușesc să îmi dau seama care este acesta. Scrisul autoarei este minunat, dar intriga a fost plictisitoare și deloc antrenantă.

Pretty little liarsSara Shepard

pretty-little-liars

Surprize, surprize! Deși serialul Pretty little liars face parte dintre favoritele mele, cărțile niciodată nu mi-au plăcut prea mult. Povestea este bună, personajele sunt puternice, dar felul în care sunt scrise cărțile nu m-a convins. Intriga este de-a dreptul haotică și deloc captivantă. Unde mai pui că nu mă pot convinge să îi mai dau o șansă nici pentru serial…

După cum bănuiesc că ați observat, aproape toate seriile din această listă sunt fantasy. Nu știu dacă refuzul meu de a le citi se datorează genului, însă știu sigur că nu mă simt deloc vinovată pentru opiniile mele. Aș vrea, totuși, să menționez faptul că acesta nu este un articol prin care caut să defăimez autorii sau seriile lor. Este strict opinia mea și sper că îmi va fi respectată.

Voi aveți serii celebre care nu vă fac cu ochiul? Dacă da, aștept și listele voastre!

Recenzie: ”Mozart se trezește” de Eva Baronsky

 

mozart-se-trezeste

Detalii tehnice:

Format carte: b5 130×200
Numar pagini: 280
ISBN: 978-973-724-610-3
Data publicatie: 30.09.2013
Colectie: Strada Fictiunii Contemporan

Descriere:

În ajun era încă pe patul de moarte. A doua zi se trezește într-un loc necunoscut. Paradis? Infern? Nu, este Viena zilelor noastre. Rătăcind pe străzile cândva familiare ale unui oraș în care toată lumea îl cunoaște, dar nimeni nu îl recunoaște, Wolfgang se confruntă la tot pasul cu minunile lumii contemporane, de la trăsurile fără cai și muzica fără orchestră până la cluburile de jazz, magazinele universale și celebrele bomboane Mozartine. Înfricoșătoarea călătorie în timp nu și-o poate explica decât printr-un mandat din partea lui Dumnezeu: trebuie să ducă la bun sfârșit misteriosul Requiem. Dar ce soartă îl așteaptă după aceea?

„O carte care nu are nevoie de girul marilor publicaţii ca să ajungă la cititori şi să îi captiveze.“
  Frankfurter Rundschau

„Romanul Evei Baronsky ne vorbeşte în primul rând despre noi.“
literaturkritik.de

Cartea aceasta mi-a fost oferită de cătra editura All spre recenzie, de unde și puteți comanda cartea cu un click aici. Mulțumesc!

Recenzie:

Viena, muzică clasică și unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al 18-lea. O premiză perfectă pentru mine, o violonistă îndrăgostită de lumea muzicii clasice. Mozart se trezește mi-a atras atenția cu descrierea intrigantă, dar și cu coperta amuzantă și mă bucur enorm că am hotărât să citesc această carte.

Mozart se trezește este un roman care e imposibil să nu îți placă. Este, în primul rând, o lectură în același timp ușoară și solicitantă, încărcată de atmosfera boemă a Vienei și de frumusețea artei. Am citit romanul Evei cu mare plăcere, având mereu impresia că m-am aventurat într-o călătorie interesantă pe străzile Vienei împreună cu unul dintre compozitorii mei preferați.

Povestea este interesantă și originală. Aceasta se concentrează pe Mozart și pe compozițiile lui, în special pe Requiem-ul pe care nu l-a terminat niciodată. Am fost complet fascinată de ideea unui Mozart care trăiește în secolul 21 și care aduce muzica epocii lui înapoi la viață într-o eră digitală. Bineînțeles, asta are de-a face și cu faptul că sunt violonistă și am crescut, practic, cântând compozițiile lui.

La începutul cărții, ne este prezentat un Mozart pe patul de moarte, apoi unul confuz, cât se poate de viu într-o lume pe care nu o cunoaște, deși îi pare foarte cunoscută. După ce moare în secolul 18, acesta se trezește în Viena zilelor noastre și nu are habar cum a ajuns acolo sau  cum funcționează această lume a ”trăsurilor fără cai”. Confuz, singur și fără bani, acesta îl întâlnește pe Piotr, un violonist care îl ia sub aripa lui și cu care începe să cânte în baruri. Astfel, Mozart începe să se adapteze la această lume neobișnuită. Dând dovadă de un talent nemaiîntâlnit și de o abilitate de a compune pe loc, faima ciudatului pianist crește pe zi ce trece. Astfel, cititorul este martor la încercarea lui Mozart de a se adapta la secolul 21, dar și la toate extravaganțele unui geniu.

Merită menționat faptul că autoarea a reușit să îl întruchipeze pe Mozart extraordinar de bine! Citind cartea, caracterul copilăros și totuși profund al acestuia iese dintre pagini, la fel ca și în cazul compozițiilor lui. Eva Baronsky îl conturează pe Mozart exact cum istoria ne spune că a fost. De o copilărie și o veselie molipsitoare, acesta cucerește lumea din jurul lui cu entuziasmul și cu geniul lui muzical. În același timp, dă dovadă de profunzime atât sentimentală, cât și muzicală. Pentru mine a fost fascinant să citesc despre un muzician pe care îl studiez de mică. Am ajuns să mă atașez de el ca de un prieten și să îmi pese de soarta lui, indiferent de imaturitatea ușor agasantă de care putea da dovadă uneori.

Un alt aspect al cărții care mi-a plăcut foarte mult a fost cel istoric. Autoarea reușește să scoată în evidență diferențele dintre secolul 18 și 21, demonstrând cât de mult a evoluat omenirea. Mi s-a părut briliantă ideea de a arăta cum se poate adapta un om al secolului 18 în era digitală. Autoarea construiește o atmosferă incredibilă , iar citind simți că te plimbi pe străzile Vienei și că auzi muzica plutind în aer. Am fost captivată de carte și uneori aveam impresia că lumea din jurul meu dispare. Foarte mult mi-a plăcut și scrisul Evei. Are ceva foarte elegant, iar metaforele pe care le-a folosit mi-au arătat cât de mult iubește muzica. Am apreciat-o și pentru exactitatea informațiilor muzicale și pentru felul în care descria procesul de compunere a unei piese muzicale.

Unul dintre aspectele la care consider că s-ar fi putut lucra mai mult este dezvoltarea intrigii. Pe alocuri, dinamica acțiunii mi s-a părut lentă și am simțit că nu există o intrigă bine stabilită. Mi-ar fi plăcut să existe mai mult suspans, iar acțiunea să aibă și un punct culminant. Consider, de asemenea, că povestea de dragoste dintre Mozart și Anju a fost grăbită, fără o bază reală și nu mi s-a părut că ar contribui cu ceva la intrigă și la adevărata semnificație a cărții. O altă nemulțumire a fost chiar finalul, care a fost mult prea grăbit și brusc. Mi-ar fi plăcut să aibă mai mult legătură cu muzica lui Mozart decât cu orice alți factori externi.

Una peste alta, Mozart se trezește este o călătorie fascinantă în lumea muzicii clasice. Scrisă foarte elegant, cartea cucerește cititorul cu aventurile fascinante ale unui muzician geniu ca Mozart. Recomand cu căldură!

Notă: 4 stele din 5 

 

 

8 cărți care vreau să fie ecranizate

După cum bine știți, ecranizarea unei cărți este în același timp un vis și un coșmar pentru un cititor înrăiți. Momentul în care îți vezi personajele preferate pe ecranul cinematografului poate fi o dezamăgire foarte mare, pentru că de multe ori imaginea personajelor din mintea noastră nu se potrivește cu ce vedem în fața ochilor. De asemenea, este absolut imposibil să incluzi fiecare scenă dintr-o carte într-un film de o oră jumătate, maxim două, așa că anumite scene se pierd. În general, există riscul ca o ecranizare să nu se ridice la nivelul așteptărilor din mai multe motive.

Totuși, riscul acesta nu mă împiedică să îmi doresc ca anumite cărți pe care le citesc să fie ecranizate. Chiar dacă este posibil ca farmecul cărții să se mișcoreze datorită unei ecranizări nereușite, uneori vreau pur și simplu să văd personajele în realitate și să urmăresc scenele cu ochii mei. Sau pur și simplu nu m-am săturat de poveste și vreau să o retrăiesc prin film.

Pentru că mi-aș dori să am mai mult timp de citit, dar și de vizionat filme, astăzi mi-am scotocit prin bibliotecă, prin memorie și prin contul de Goodreads și am făcut o listă cu 8 romane care aș vrea să fie ecranizate. Este posibil ca drepturile anumitor cărți de mai jos să fi fost cumpărate de case de producție fără să fi știut eu (oameni suntem, mai trecem cu vederea anumite lucruri din lipsă de timp), dar eu când spun că aș vrea să fie ecranizate, mă refer la faptul că vreau să le văd în acest moment, pe toate o dată. Dacă asta are vreun sens.

Tot ce nu ți-am spus – Celeste Ng

tot-ce-nu-ti-am-spus

Tot ce nu ți-am spus este o dramă incredibil de bine scrisă și de emoționantă. Am citit-o la începutul toamnei și nu numai că mi-a plăcut extrem de mult, ci a devenit rapid una dintre cărțile mele preferate din 2016. Povestea este superbă, personajele sunt foarte reale, iar de scrisul autoarei m-am îndrăgostit iremediabil. Ecranizarea romanului acesta ar fi unul dintre filmele pe care le-aș vedea o dată, aș plânge de mama focului, apoi le-aș mai vedea încă o dată.

Eleanor & Park – Rainbow Rowell

eleanor-park

Tânjesc după o ecranizare la unul dintre romanele lui Rainbow Rowell încă de când am descoperit-o. Adică din 2014. Ador, pur și simplu, poveștile și personajele ei și cred că ar ieși niște filme foarte captivante și în același timp cu multe lecții de oferit. Eleanor & Park este cartea mea preferată scrisă de ea și vreau enorm de mult să văd cele două personaje în toate scenele pe care le iubesc.

Ținutul țânțarilor – David Arnold

inutul-_-n_arilor

Ținutul țânțarilor este un roman pe care l-am citit vara aceasta și care mi-a intrat la inimă și refuză să iasă de acolo. Povestea personajului principal, Mim, m-a captivat atât de mult, încât am citit cartea în trei zile. Filmul ar avea umor, dramă, o mulțime de aventuri și un personaj principal de zile mari. Sper într-adevăr că voi ajunge să văd ecranizarea acestui roman, pentru că merită.

Ghici cine moare primul – M.J. Arlidge

ghici-cine-moare-primul

Șiiiii, am ajuns la o mare pasiunea a mea. Seria Helen Grace este seria mea preferată polițistă. Pur și simplu nu mă pot sătura de personajul principal, de inventivitatea lui M.J. Arlidge și de scrisul acestuia. Helen, personajul principal, este un fel de idol al meu, iar cazurile ei sunt atât de ciudate, încât mă țin mereu cu sufletul la gură. Mi-ar plăcea enorm de mult să văd un serial bazat pe această serie. Sunt sigură că ar avea mulți fani.

Nume de cod: VerityElizabeth Wein

nume-de-cod-verity_1_fullsize

Dragele mele romane de război, de care nu mă mai pot sătura. Nume de cod: Verity este un all-time favorite al meu. Cartea aceasta m-a făcut să plâng, să râd, să fiu îngrozită și să urmăresc totul cu sufletul strâns. Consider că descrie atât de bine atmosfera anilor celui de-al doilea război mondial, încât este o adevărată lecție de istorie. Sunt sigură că și filmul mi-ar plăcea și m-ar emoționa la fel de mult ca și cartea.

Îți voi dărui soarele – Jandy Nelson

iti-voi-darui-soarele_1_fullsize

Ah, drame din nou! Doar mă știți. Totuși, Îți voi dărui soarele nu merită o ecranizare doar datorită faptului că este dramă. Are o poveste foarte complexă și foarte frumoasă, personajele sunt reale și te poți regăsi în ele foarte ușor, iar deznodământul este numai bun de un film. Îmi voi aminti mereu felul în care acest roman m-a făcut să mă simt și cât de intens am trăit poveste personajelor.

Infernul lui Gabriel – Sylvain Reynard

infernul-lui-gabriel

Trebuie să includ și o poveste de dragoste pentru zilele melancolice când plouă. Și ce altă poveste de dragoste aș fi putut alege dacă nu Infernul lui Gabriel? Seria aceasta este una dintre preferatele mele și îmi pare nespus de rău că nu dispun de timpul necesar pentru a o reciti. Povestea celor două personaje principale, Julia și Gabriel, este plină de dramă, dragoste și erotism. În plus, are o atmosferă incredibil de misterioasă care te învăluie și nu te lasă să pui cartea jos. Filmul ar fi numai bun pentru duminicile ploioase în doi.

ForbiddenTabitha Suzuma

forbidden

Nu pot exprima în cuvinte cât de mult mi-a plăcut Forbidden. O dramă combinată cu o poveste de dragoste rar întâlnită, cartea aceasta m-a făcut să experimentez mii de emoții la fiecare capitol. Am adorat intensitatea emoțiilor, personajele principale, frumusețea poveștii și toată atmosfera tragică a acesteia. Sunt sigură că filmul ar fi unul controversat, dar cu siguranță văzut și apreciat de multă lume.

Cam acestea sunt romanele pe care aș vrea să le văd ecranizate. După cum cred că ați înțeles deja, îmi plac dramele, poveștile de dragoste tragice și romanele de război. Ce pot spune, sunt regina dramelor!

Sunt sigură că și voi v-ați gândit de multe ori la cărțile pe care ați vrea să le vedeți ecranizate. Dacă da, aștept titlurile voastre în comentarii.

Poluri opuse și miracole

Sunt niște cântece pe care le asculți și simți, pur și simplu, că explodezi. Le asculți și nu îți vine să crezi că ceva poate fi atât de perfect în lumea asta mizeră. Te întrebi cum este posibil ca un simplu cântec să facă ca totul să fie mai bun în micul tău univers. Și asculți acolo, cu căștile bubuind și cu inima făcând salturi nebunești, iar o parte din tine e complet paralizată, copleșită de miracolul la care este martoră. Cealaltă parte simte că înnebunește și că poate muta munții din loc, iar dacă nu o face acum, explodează.

Sunt Bianca, sunt artistă și în buletin scrie că am 18 ani. În cele mai multe zile am mai mulți ani, dar mai sunt și unele în care am exact atât. 18 ani. Iar problema mea este că eu nu vreau să am 18 ani. Eu îmi vreau viitorul acum și vreau ca ei să știe că în cazul meu vârsta e într-adevăr un simplu număr. Eu nu știu cum să mă liniștesc și vreau să iau toată lumea în piept în momentul ăsta, dar sunt prinsă într-un loc din care încă nu pot scăpa. Tocmai de-aia ascult, iubesc și trăiesc muzica, pentru că mă face să fiu persoana care știu că aș putea fi dacă m-ar lăsa. Pentru că nu numai că mă face să pot muta munții din loc, ci mă ajută să îi urc pe toți, să ajung în vârf și să văd lumea întreagă de acolo.

N-am să încetez niciodată să fiu absolut uimită de faptul că muzica m-a ales pe mine pentru a-i da viață. Nu îmi poate intra în cap ideea că eu pot salva lumea cu muzica și că, în primul rând, mă pot salva pe mine.

Problema e că eu iubesc prea mult muzica și vreau să fie doar a mea, să fie sclava mea. Ori așa ceva este imposibil, pentru că muzica e un miracol în viață care nu va muri niciodată. Muzica nu poate fi stăpânită.  Tu trebuie să îi dai aripi și să o lași să zboare în inimile tuturor.

Nu m-am putut niciodată hotărî între muzica clasică și rock. De fapt, marea mea problemă este că nu mă pot hotărî ce vreau să fac în viață. Există atât de multe lucruri pe care le vreau, atât de multe versiuni ale mele care aș vrea să fiu.

Și clasica, și rock-ul îmi dau viață și mă liniștesc. Clasica e a mea și am trăit prin ea mai mult de un deceniu. Aparținem, practic, una celeilalte. Într-o sală de concerte, printre costume, rochii și instrumente clasice mă simt eu însumi, iar Brahms mi-e cel mai bun prieten.

Cu rock-ul e altă poveste. Rock-ul mă face să vibrez, să fiu nebună și să fiu complet eu. De rock nu m-am atins niciodată, pentru că e o chestie atât de mare, atât de necunoscută și de nebună, încât uneori mi-e frică de ea. E, parcă, de neatins, dar știu în același timp că trebuie să fac asta. Trebuie să mă înconjor și de rock, altfel nu voi putea fi eu.

De fapt, pentru a fi într-adevăr completă, trebuie să îmbin clasica cu rock-ul. Sunt la poluri opuse, dar așa sunt eu. Plină de contradicții și lucruri care în mod normal nu se îmbină, dar care în mine sunt perfecte împreună.

Așa e și cu melodia asta, Doomed. Bring me the horizon cu orchestră și cor, la Royal Albert Hall. Tatuaje și țipete și nebunie, în combinație cu rochii negre, eleganță și liniște. Un total miracol. Aș vrea să mă pun în genunchi în fața lor și să le mulțumesc că mi-au amintit că se poate. Se poate să fiu eu însumi, pentru că melodia asta sunt eu.

Recenzie: ”Magonia” de Maria Dahvana Headley

magonia-vol-i-4281-4

Detalii tehnice:

TIP COPERTĂ: FLEXICOVER
ISBN: 9786067930290
FORMAT: 13 X 20 CM
EDITURA: CORINT
AN APARIȚIE: 02/06/2016
NUMĂR PAGINI: 304
TRADUCERE: ROXANA OLTEANU

Descriere:

Colecția Leda Edge adaugă încă un volum desprins dintr-o lume fascinantă, creată special pentru segmentul young adult: Magonia de Maria Dahvana Headley.

Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plamâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere că reușesc să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie în cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ea ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmpla.

Boala o doboară.

Aza pleacă din această lume. Și ajunge într-alta.

MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tarâm al corabiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate respire pentru prima data. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei Librex, căreia îi mulțumesc pentru copia pentru recenzie trimisă.

Recenzie:

Magonia. Dulce, frumoasa Magonia, pe care am vrut-o mult timp și pe care iată că în sfârșit am citit-o. O carte pe care, în general, am adorat-o, dar care uneori mi-a provocat niște sentimente nu tocmai plăcute. Însă este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit și într-adevăr o recomand tuturor.

Ideea cărții este cât se poate de simplă. Fantezie, romance, acțiune, mii de ciudățenii, două personaje pe care ajungi să le îndrăgești cu ardoare și o poveste extrem de complexă. Un început extraordinar, un mijloc mai puțin drăguț și un final de zile mari.

Da, recunosc că nu mi-a plăcut mereu. Au fost momente în care nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă, fantasmagoriile mă plictiseau și nu mai aveam răbdare până la final. Cu toate acestea, am citit fiecare cuvânt cu o bucurie și o sete incredibilă, pentru că, fără doar și poate, Magonia este cea mai frumos scrisă carte pe care am citit-o vreodată.

Romanul nu numai că este foarte bine scris, dar transmite o emoție incredibilă. Sentimentele practic dau pe dinafară, te cuprinde și te face să te cutremuri. Citind, pur și simplu simțeam fiori. Cuvintele lui Headley sunt atât de superbe, încât îmi este imposibil să le descriu. Așa ceva nu mai citisem niciodată în viața mea. Cuvinte care pur și simplu se trezesc la viață, care te trezesc la viață. Romanul acesta are o profunzime emoțională rar întâlnită; te face să simți, să gândești, să îți pui întrebări. Te face să vrei să ai și tu talentul de a scrie cuvinte atât de frumoase și emoționante. Și atât de unice, pentru că trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că eu nu am mai văzut carte scrisă în așa fel. Ușor ciudat, ce-i drept, dar de o frumusețe rară.

Emoția aceasta, însă, nu provine numai din scrisul autoarei, ci și din personaje și din poveste. Povestea, în special la început, transmite melancolie, frică de viitor, nostalgie și dor de casă. În același timp, are ceva optimist, care îți spune că niciodată nu este prea târziu pentru a îmbrățișa adevăratul tău sine. De asemenea, relația dintre Aza și Jason joacă un rol foarte important în aspectul sentimental al romanului. Prietenia foarte strânsă dintre ei și dragostea pe care o împart sunt bântuite de boala Azei și de ideea că totul se va termina prea devreme. Citind cartea, ai o senzație dulce-amăruie și nu poți să nu te întristezi datorită sfârșitului prea brusc al unei prietenii atât de frumoase.

Un alt atu al cărții sunt, fără doar și poate, personajele principale. Nici nu vă pot spune cât de tare i-am adorat pe Aza și pe Jason, mai ales la începutul cărții. Sunt bine conturați, originali, speciali, adorabil și este imposibil să nu îi îndrăgești. Mi-au plăcut la nebunie felul în care comunicau și legătura lor, pe care nici măcar o corabie din cer nu a putut-o distruge. Trebuie să recunosc că pe Jason l-am îndrăgit mult mai mult decât pe Aza, pentru că este mult mai uman și mi-a fost mai ușor să mă conectez cu el. În plus, capitolul 8 (nu vă pot spune despre ce este fără a vă oferi un spoiler major) este cel mai bun capitol pe care l-am citit vreodată în istoria capitolelor citite de mine.

Toate bune și frumoase, până am ajuns la parte fantasy. Adică la Magonia adevărată, cea cu păsări vorbitoare pe jumătate oameni, corăbii în cer, cântece magice și o idee mult prea ireală pentru mine.

Problema mea a fost intriga. Mi s-a părut total inexistentă până într-un punct, apoi complet haotică și după mult prea grăbită. Mi-a fost greu să înțeleg care este exact ideea intrigii, nu puteam ține pasul cu toate schimbările și nici nu îmi puteam da seama ce se întâmplă cu acțiunea, care mi s-a părut destul de greu de urmărit. În plus, deși ideea unei lumi nevăzute de noi în ceruri mi-a plăcut foarte mult, mi s-a părut absurdă și nu am putut crede în ea absolut deloc. Nu am înțeles cum funcționează Magonia, ideea de păsări pe jumătate oameni care cântă cântece magice a fost, pentru mine, absolut ireală și nu, nu mi-a plăcut deloc. Sfârșitul a mai salvat un pic situația, pentru că a avut o doză de acțiune explozibilă și m-a făcut curioasă să văd ce se va întâmpla în al doilea volum.

Una peste alta, Magonia este o carte pe care amatorii de fantasy și dramă trebuie să o citească. O voi recomanda, totuși tuturor pentru că scrisul Mariei Dahvana Headley este de o frumusețe incredibilă, personajele sunt incurabil de adorabile, iar profunzimea emoțională impresionează. Da, o carte care merită citită!

Notă: 4 stele din 5 

Am petrecut prea mulți ani acordând atenție tuturor lucrurilor, cu excepția faptului că timpul trecea pe nesimțite. Mijlocul poeziei îți spune să nu pierzi vremea cât ești în viață, ci să îi săruți pe oamenii pe care trebuie să îi săruți și să îi iubești pe oamenii pe care trebuie să îi iubești.

magonia-me

 

Goana după viitor

14906830_1410394405670237_435755356485852476_nÎn ultima vreme sunt tot timpul pe fugă. Alerg după multe lucruri, dar în special după mine cea din trecut și după mine cea din viitor. Sunt împărțită între trecut, prezent și viitor, mereu nemulțumită de ce prind și în căutare de altceva. Sunt atât de obosită de goana asta infernală și totuși mi se pare că niciodată nu este de ajuns. Alerg după un sentiment demult uitat, pierdut printre lucruri nespuse si rânduri indistincte. Un sentiment care se ferește de mine și oricât as încerca, nu pot să îl ajung din urmă. Îl prind uneori, dar pleacă imediat, fuge speriat. Poate datorită mie. Poate i se pare că eu nu mai sunt aceeași și că nu ne mai potrivim. Sau poate el nu mai există și eu alerg după o fantomă. O senzație pe care uneori o mai simt pe piele, o șoaptă pe care nu o înțeleg și care mă chinuie de luni întregi.

Mă uit în oglindă și sunt eu cea care nu vreau să fiu și mă urăsc pe mine pentru că nu sunt mulțumită. Mereu împărțită între o mie de lucruri, o mulțime de sentimente pe care le-am trăit și de care mi-e dor și altele pe care nu le-am trăit încă și pe care le caut cu o febră aproape nebunească.

Uităm de noi în goana după persoanele care vrem să fim. Nu mai știm cum să lăsăm lucrurile să curgă de la sine. Vrem să deținem mereu controlul, însă uitam că nu te poți pune cu viața, cu destinul, cu universul. Sunt câteva lucruri mai mari si mai puternice decât un om atât de mic. În comparație cu toată lumea aceasta, suntem insipizi și nu realizăm asta decât prea târziu, când deja nu mai putem schimba nimic.

Ne îmbătăm cu miraje și lucruri ce se aseamănă cu cele după care urlă inimile noastre. Suntem într-o goană eternă, ne grăbim să facem cât mai multe lucruri o data și suntem frustrați de senzația că nu reușim, de fapt, să facem nimic. Trăim cu frica că nu vom deveni cine suntem cu adevărat, că ne irosim viața fără a o trăi de fapt. Însă asta e și problema. Goana după vise și după un mâine mai bun ne face să uităm că avem și un prezent, unul care trece pe lângă noi datorită foamei noastre după ce va fi sau ce va putea fi. “Dacă” și “poate” sunt două cuvinte care ne omoară, iar imaginea a ceea ce ar fi putut fi nu ne dă pace și ne ia din zile și din fericire. Fiecare zi în care ne gândim la ce ar fi putut fi ne duce mai departe de bucuria de ce este. Suntem orbi în lupta cu visele și ne lăsăm acaparați de lucruri care, la final nu vor conta. Însă cine știe ce va conta cu adevărat la sfârșit? Iubirile ratate, cele reușite, visele împlinite, speranțele deșarte sau toate trenurile pe care le-am luat sau pe care le-am pierdut?

Nimeni nu știe după ce gonim toți. Nimeni nu știe, de fapt, ce căutăm aici. Lumea este un loc diferit pentru fiecare persoană și toți trăim o versiune diferită a ei. Unii se chinuie mai mult, alții mai puțin. Uneori suntem complet amorțiți, lipsiți de orice stimul si ignorând tot ce ni se oferă dacă nu sunt lucrurile la care visăm înainte de culcare.

De fapt, ne omorâm prezentul pentru un mâine care nu mai vine. 

Când știi că s-a terminat o prietenie?

friendship-1Mă întreb de mult timp. Când și cum știi că s-a terminat o prietenie? Una care seamănă cu o legătură adevărată, care va ține o viață întreagă. Cred că am aflat, în sfârșit, răspunsul.

Am trecut prin multe cu așa-zișii prieteni ai mei. Am fost trădată, bârfită și, mai presus de toate, rănită de oameni pe care îi consideram ai mei și la care țineam. În copilărie n-am avut nici un prieten, deși eram mereu înconjurată de o mare de oameni. Colegi, prietene care au dormit în patul meu, amici cu care am ieșit la un ceai, toți mi-au arătat la un moment dat de ce nu trebuie să mă atașez de oameni. Tocmai din cauza experiențelor mele am multe probleme de încredere. Analizez omul mult timp înainte de a decide dacă merită sau nu să fie în viața mea și recunosc că leg prietenii cu greu pe care le consider adevărate. Sunt o persoană sociabilă, însă prieteni adevărați îi consider pe foarte puțini dintre cei cu care îmi place să îmi petrec timpul.

Am două persoane în viața mea care mi-au demonstrat că prietenia adevărată există, dar cere timp și muncă din partea amândurora, la fel ca într-o relație amoroasă. Poate și mai multă muncă, pentru că de un prieten te desparți mai greu decât de un iubit. Prietenul te vede așa cum nimeni altcineva nu mai are ocazia de a o face. Îți vede adevărata față, îți șterge lacrimile, te vede în pijama, nemachiată, neepilată și nepieptănată, te vede cu nervi și cu necazuri și, cu toate astea, alege să rămână lângă tine. Asta, bineînțeles, dacă legătura voastră este puternică și adevărată din partea ambelor părți. El alege să rămână lângă tine chiar și când îți verși nervii pe nedrept pe el și îți spune ”uite, te iubesc, dar nu ai dreptate de data asta și ești un pic prostuță. În plus, pantalonii ăștia îți ascund fundul ăla demențial”.

Sunt rare prieteniile ca acestea, iar eu am fost atât de norocoasă încât să trăiesc, într-un final, așa ceva.

Problema este că, la fel ca și relațiile amoroase, la un moment dat prieteniile se termină. Nu toate, dar majoritatea. Chiar și cele foarte strânse ajung la un moment dat să se răcească. Poate dintr-un motiv comun, dintr-o neînțelegere sau datorită unuia dintre prieteni. Uneori o prietenie încetează de la sine, fără să îți dai seama și fără să te gândești la asta. Pur și simplu te trezești într-o zi și realizezi că nu vă mai puteți numi prieteni, că el/ea a fost absent/ă fizic sau sufletește din viața ta cu mult timp înainte ca tu să îți dai seama și nu îți lipsește deloc. Practic, sunteți doi cunoscuți cu amintiri, care la un moment dat și-au jurat eternitate. Dar prietenia voastră nu mai merge. Fără certuri sau prea multe discuții, pur și simplu nu mai există chimie între voi. Vorbești cu cel din fața ta și realizezi că nu te mai afectează cuvintele lui și că nu mai există dorința de a-l căuta și de a-i cere părerea.

De fapt, nu-ți mai umple golul. Poate că nu mai există un gol sau poate că îl umple o altă persoană cu ceva mult mai potrivit ție. Sau poate, pur și simplu, s-a oprit din oferit.

De multe ori, totuși, ne este greu să realizăm sau să acceptăm sfârșitul unei prietenii. Poate că momentul te va izbi din plin sau poate nu. Poate deja știai că s-a pierdut frumusețea prieteniei și ai puterea să accepți asta într-un sfârșit. Oricum ar fi, va durea. Va fi un gol. Mereu doare când realizezi că există persoane în viața ta care sunt acolo degeaba și că îți fac mai mult rău decât bine. Însă mai mult doare să tragi de ceva care nu mai are nici un viitor. Mai ales când celălalt nu vede ce se întâmplă și tu practic lupți singur, atunci este mai greu și mai dureros și chiar nu are nici un rost, pentru că dacă el/ea nu realizează asta, înseamnă că nu oferă destulă atenție legăturii dintre voi.

Asta am realizat și eu acum ceva vreme. Una dintre prieteniile cu care mă mândream nu mai exista, chiar dacă persoana respectivă continua să fie în viața mea și dispărea în fiecare zi din ce în ce mai mult din peisaj. Simțeam asta de luni întregi, dar de-abia acum mi-am făcut curaj să accept adevărul și am hotărât să fac ceva în legătură cu asta. Fără să mai lupt, pentru că am făcut asta prea mult. Am tras de prietenia asta aproape un an până să realizez că îmi face rău și că îmi pierd timpul degeaba. friendship-2

Deci, cum știi că s-a terminat o prietenie și cum scapi de obișnuința de a vorbi cu o anumită persoană?

Bănuiesc că atunci când înțelegi că celălalt nu luptă pentru voi. Poate că nu înțelege ce se întâmplă, dar și ăsta e un semn. Dacă celălalt nu simte absența ta, înseamnă că nu îl interesează prea mult prezența ta. Sau poate că simți că celălalt te trage în jos, intenționat sau nu. Că, în loc să te urmărească el când avansezi, încearcă să te tragă după el doar pentru că nu poate – sau nu știe – cum să se ridice, cum să crească și să devină mai bun împreună cu tine. Atunci îți dai seama că îl lași în urmă, că tu mergi mai repede și că el refuză să te prindă din urmă. Se așteaptă ca tu să te iei după el. Într-un fel, îl simți ca pe o greutate, iar o prietenie bună ar trebui să îți dea aripi, să te împingă în față și să te învețe cum să fii mai bun.

Atunci înțelegi că prietenia respectivă este toxică și că nu îți aduce nimic în afară de nervi, durere și griji. Mai rău este când în același timp realizezi că persoana respectivă te folosea și te căuta numai când avea nevoie de ceva – fie un sfat sau ceva material –  iar când era vorba de tine, nu era niciodată disponibil. Asta este și problema. Este întotdeauna vorba de ei, niciodată de tine.

Atunci trebuie să ai puterea de a încheia acest capitol al vieții tale, pentru că nu te mai ajută și nu îți mai aduce nimic bun. Doare, dar adevărul este că mai tare doare să încerci să repari ceva ce nu mai poate fi reparat. Persoana din fața ta este alta decât cea pe care ai cunoscut-o tu și tot ce vă mai unește este trecutul. Uneori, însă, trecutul nu poate salva prezentul.