Când binele preia controlul

Azi a fost prima zi de când mă știu când mi-a fost cu adevărat bine cu mine. M-am gândit că nu este așa de rău să fiu eu, și că am chiar motive să mă plac. Am avut un scurt moment, exact ca o străfulgerare, când am crezut cu tărie că pot avea încredere în mine și că pot să fac să-mi fie bine mereu. M-am simțit pur și simplu liniștită, și am avut o claritate în gândire pe care nu cred că am mai experimentat-o niciodată în trecut. Printre toate zilele mai puțin bune și cele mai okay, dar nu prea, uit mai mereu să mă apreciez și să am cu adevărat grijă de mine.

Astăzi este una dintre zilele în care mă simt bine în pielea mea, în care cafeaua are gust bun chiar și când o fac eu, scrisul pare a fi ceva natural, muzica îmi vorbește cu adevărat, iar machiajul nu mai pare o necesitate. O zi în care am atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac, încât nu știu de unde să încep, pentru că totul mi se pare important și entuziasmant, de-a dreptul vital. M-am hotărât să scriu, pentru că mereu fac asta când trec printr-o schimbare.

Am trăit o viață întreagă oscilând între bine și rău. Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat liniștită pentru o perioadă lungă de timp. Mintea mea funcționează în așa fel încât nici nu îmi dau seama când începe să-mi fie rău și când bine. Pur și simplu trec de la o stare la alta, fără a avea vreo putere de a controla ce mă apasă. Tocmai de-asta am avut mereu impresia că am două persoane în mine care se luptă continuu: una bună, care știe că viața este grandioasă, și una care face toate prostiile din lume. Încă încerc să le împac, să le fac să conviețuiască una cu cealaltă.

Este greu de descris, dar am zile în care mă trezesc și îmi urăsc întreaga viață. Creierul meu lucrează de la sine și începe să creeze cele mai urâte și mai stresante scenarii posibile. Atunci nimic nu este bine, iar greutatea tuturor greșelilor pe care le-am făcut în trecut mă apasă mai mult ca oricând. În zilele acestea, uneori îmi este greu până și să fac duș, și atunci mă urăsc cu o ardoare care mă sperie. Nu pentru că mă simt rău, ci pentru că știu că mi-ar putea fi bine, dacă aș încerca mai mult. Dar mă simt fără nici o putere de a schimba ce mi se întâmplă, iar de cele mai multe ori, pentru a scăpa de sentimentele care încearcă, mă înconjor de lume ca să uit de mine. Cel mai bine aș putea descrie aceste faze ca atunci când te ia curentul și simți că te îneci. Încerci să strigi, dar nu te aude nimeni, iar singur nu ai puterea să ieși la mal. Mă simt captivă în propria minte.

Durează ceva până să ies din starea respectivă de depresie. Uneori se întâmplă de la sine, alteori trebuie să mă forțez să mă simt mai bine, dar doar când ajung la capătul puterilor și nu mai suport să mă simt așa. Pentru mine, cel mai bine funcționează să încerc să am un program mai organizat, să mă țin de lucrurile pe care mi le pun în minte. La început semăn cu o mașină pe pilot automat: nu simt nimic și nu mă gândesc la nimic decât la ceea ce trebuie să fac. Nu observ ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă este soare sau dacă plouă. Pur și simplut exist, fără a fi. Nu simt nimic, exact ca și cum aș fi somnambulă.

Apoi am un moment în care mă surprind simțind, și-mi dau seama că nu este nimic rău. Atunci mi se pare că m-aș putea ierta și aș putea trece mai departe. Am impresia că pot face orice, știu cine vreau să fiu și chiar asta sunt: eu, în cea mai pură formă care poate exista. În perioadele în care sunt bine, mi se pare cât de surprinzător cât de logică și ușoară poate fi viața și cât de firesc mi se pare să trăiesc așa cum îmi propun.

Când binele preia controlul

Îmi place să numesc aceste perioade bune ca fiind “maniace”. Sunt maniacă pentru că atunci iubesc și trăiesc mai mult decât ar fi normal, și cel mai important este că mă apreciez pe mine fără să mă ghidez după anumite stereotipuri. Iau viața în piept fără să mă întreb de ce, iar fiecare pas pe care îl fac mi se pare firesc, cumva menit a fi. În ultima vreme, binele durează mai mult și este mai intens, pentru că provine de la cea mai importantă sursă: chiar din mine însămi.

N-am realizat niciodată cât de important este să faci anumite lucruri pentru tine. Cred că am considerat că iubirea de sine este ceva ce pur și simplu apare, nu ceva pentru care muncești zilnic. Până la urmă, relația pe care o avem cu noi înșine este vitală, pentru că durează cel mai mult: o viață întreagă. Totuși, este cel mai greu de construit, pentru că suntem mai mereu inconștienți de cât de puțină apreciere și respect de sine există în noi. Când începem să realizăm, atunci vine partea cea mai grea. A-ți schimba imaginea pe care o ai asupra sinelui tău este poate mai greu decât să părăsești pe cineva pe care îl iubești cu toată ființa ta. Și doare la fel de tare. În ambele cazuri, este vorba despre obiceiuri și dependențe pe care trebuie să le schimbi, de idei pe care trebuie să ți le impui fără a avea puterea de a crede 100% în ele la început, pentru că mintea ta este setată să îți fie cel mai mare inamic.

Eu nu am știut de unde să încep luni de zile. Am stat într-o lâncezeală continuă, gândindu-mă și crezând cu adevărat că nu mai pot schimba nimic la mine și că mi-a fost dat să trăiesc o viață de care să nu mă pot bucura la maxim. Apoi am început să fac un experiment: am încercat să fac lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna fără a gândi exagerat de mult înainte. Pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la ce ar putea ieși rău. Am stat și m-am întrebat cum vreau să arăt, cum vreau să gândesc, ce îmi doresc să știu, cum vreau să mă exprim, și mi-am lăsat mintea să zburde până am ajuns la Bianca cea pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Am fost sinceră cu mine, mai mult ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că nu mai pot fi cineva care trăiește doar pentru ceilalți. Apoi am acționat.

Așa am ajuns să râd din orice, să dansez în timp ce gătesc (deși încă nu mă pricep foarte bine, încerc să-mi respect promisiunea de a găti cât mai des posibil), să nu mă mai culc atât de târziu, să nu mai ies în oraș atât de des, și să merg la sală. Bine, ultima este relativă. Am început să merg la sală acum două săptămâni. Reușesc să merg cumva mai normal în comparație cu primele dăți și să mă obișnuiesc cu senzația de durere și de slăbiciune în timp ce încerc să ridic greutăți cu mâinile mele care nu mă țin să fac nimic. Nu am rezistență aproape deloc, dar ce îmi place cel mai mult la a face sport este că sunt capabilă să trec de momentul în care am impresia că nu mai reușesc să îmi mișc nici un deget, și să mai fac vreo cinci genoflexiuni. Îmi dă un sentiment de control de sine și de putere.

Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață urându-mi-o și încercând să găsesc căi prin care să dispar fără să mă mai găsească nimeni. Am avut zile în care nu am mai vrut să știu nici de mine și nici de ceilalți. Mi s-a părut insuportabil să trăiesc mai mult decât m-am bucurat de viață. Dar acum cred că a venit vremea în care să mă împac cu mine și să îmi dau voie să mă respect și să mă apreciez. Altfel nu-mi va fi bine niciodată, și ironia cea mai mare este că mereu mi-a plăcut la nebunie viața. De-asta am fost mai tot timpul în dilemă: iubeam ceva de care nu mă puteam bucura. Tipic mie.

Iar acum începe să îmi răsară ideea că pot să iubesc viața și să mă bucur de ea în același timp. În mod nebunesc, parcă începe să îmi și placă de mine și să mă îndrăgostesc cu adevărat de ceea ce vreau să fac în viață, să mi se pară posibil. Bineînțeles, știu că nu voi scăpa niciodată de răul cu care mai trăiesc uneori, dar cum ar fi dacă aș reuși să nu îl mai bag chiar atât în seamă?

Azi e bine și frumos. Mâine nu știu cum va fi, dar voi încerca să fac să fie mereu ca și acum. Liniște și claritate.

Pe curând,
Bianca

Oglinda spartă

Mă tot gândesc la toate cuvintele care m-ar putea descrie
La tot ce-am fost și ce nu voi mai fi
La tot ce n-am putut vreodată să devin.
Îmi storc mintea după fiecare adjectiv pe care l-am surprins vreodată
Într-o pagină mult prea colorată
De tot ce m-a rănit și de tot ce n-am trăit.

Mă holbez la mine însămi
În oglinda pe care singură mi-am construit-o
Și pe care nu mai reușesc s-o sparg;
Cine e cea care se uită înapoi la mine?
Să fiu chiar eu, sau bucățele din toate
Cele câte am încercat să fiu?

Ești urâtă, ești nervoasă, ești tristă.
Mi se învârt în cap toate cele mai urâte lucruri de pe lume
Nu ești bună de nimic
Ai făcut prea mult rău
Chiar crezi că te-ar iubi cineva vreodată?
Vei rămâne singură.

Negrul se scurge, albul nu mai e
Roșul se distinge doar printre ramuri de gri
Zâmbetul mă sperie, vinețiul se întinde peste tot albastrul
Pe care n-am mai reușit să-l pictez vreodată.
Puncte, virguli, cuvinte, adjective,
Câte o să mai enumăr
Până când voi înțelege că toate vânătăile pe care le văd pe mine
Nu vor trece niciodată?

Mă uit la mine și parcă îl văd pe el.
Mă uit la el și parcă mă văd pe mine.
Am uitat cum să mai fiu,
Am refuzat să mai scriu,
Am stopat și cântectul
Mi-am furat mie însămi surâsul.

Am obosit să mai fiu
Am obosit și să mai scriu
Am obosit să tot vorbesc
De tot ce nu reușesc să elimin din mine
De fiecare strop de durere, de fiecare negreață ce nu va trece
De fiecare cuvânt invers pe care am uitat să îl mai șterg vreodată
De pe-o tablă pe cât de fadă, pe atât de căutată.
M-am urât chiar eu pe mine
În diminețile pline de o ceață prea densă
În toate serile în care am urlat
În toate după-amiezile cu soare în care mi-am băgat capul în pernă
Și am plâns.

M-am urât pentru toți oamenii pe care i-am lăsat
Pentru tot cei pe care i-am primit
Și pentru toți pe care nu i-am cunoscut.
M-am urât pentru că l-am iubit,
Și pentru că și-acum
Îmi ia inima foc când văd fotografiile lui,
Cele pe care tocmai eu le-am făcut
În locuri prin care am trecut zilnic
De când noi nu ne-am mai ținut unul de altul.

Am și-acum amintirea în minte
Mult mai vie decât mine,
A zilelor de durere interminbilă,
A nopților de suferință incurabilă,
A dimineților lipsite de speranță.

Mă tot întreb câte greșeli va trebui să mai fac
Până să-mi învăț propriile reguli pe de rost
Ca pe numele ce mi-a fost dat
Ca pe cel ce l-am idolatrizat.
Mă tot gândesc oare câte vor mai fi
Câte personalități o să mai schimb,
Câte degete voi mai tăia,
Câte fire voi mai crește,
Câte lacrimi voi mai pierde,
Până când am să zic
Că cel mai bun adjectiv
Este chiar
Bianca.

Însămi mie mi-ai vorbit

Însămi mie tu mi-ai zis,
Că-n curând n-o să mai fii,
Că-n neant vei dispărea
La fel ca însăși steaua ta,
Cea care a luminat de-atât de multe ori
Asupra mea, a ei, a lui, a noastră.

Mă gândesc cu jind la ale tale vorbe
Ironic, nu le-am ascultat niciodată
Și-acum mi se par prezente peste tot.
Să fie oare prea târziu
Pentru încă o cugetare?
În minte-mi apare chipul tău
În fotografii pe care nu de mult le trăiam
Și-un zâmbet trist îmi răsare, doar că nu mai știu
Să fie al meu sau al tău?

Mă tot gândesc la cum s-aștern
Pe-o hârtie mult prea albă,
Cât de mult ai să lipsești,
Și cât de trist va fi când corecturile-ți vor dispărea
Când singură mi le voi face,
Cu o voce în minte pe care nu o voi uita
A ta să fie sau a mea?

Ai plecat la fel cum ai venit
Prea devreme și prea grăbit,
Fără nici o frământare
Mai că seamănă a eliberare.
Demnă și cu eleganță,
Ne-ai lăsat fără speranță
Când în ochi ne-ai privit
Ai clipit, ai expirat,
Și-ntr-o clipă ai plecat.

În urmă ai lăsat o mare de conjugări
Și de lecții nerostite și-nvățate
Pe de rostul inimilor noastre.
Cea mai vie învățare
Însăți tu ne-ai fost în zare.
Cu o voce ca de șoaptă,
M-ai rugat să-mi fac din viață artă.

Însumi, însămi
Însuți, însăți.
Însămi însăți.
Am învățat, vezi?
Transhumantu-ți cuvânt a devenit chiar lege.

(În memoriam mătușii și nașei mele de botez, Anișoara Busuioc, pe care o voi regăsi mereu în orice voi scrie. Odihnește-te în pace, nana!)

27.01.2020 – Gânduri din aeroport

Scriu din aeroportul Schiphol. E aproape șase dimineața și mai am puțin peste o oră până la zbor. Primul zbor este spre Viena, același pe care l-am prins când am fost prima dată acolo cu el. Atunci tocmai aterizasem din România, am avut timp doar să îmi las bagajul acasă și să iau trenul înapoi spre aeroport. Am dormit pe banca pe care stau și scriu acum, și probabil am fost în același avion ca atunci. Au trecut aproape doi ani de zile de la acel moment, și totul este schimbat, atât în jur, cât și în mine.

Cunosc aeroportul acesta ca pe palma mea. Știu fiecare sală de fumat, fiecare cafenea, fiecare magazin. A fost o vreme în care îmi petreceam aici mai mult timp decât oriunde altundeva. Întreaga mea viață devenise o constantă alergătură între casă, job, facultate și aeroporturi. Nu regret deciziile pe care le-am luat, pentru că înainte de suferință, am avut parte de mai mult frumos decât aș fi putut spera vreodată.

Nu aș schimba nimic, dar nici nu aș mai repeta pașii pe care i-am făcut în ultimii doi ani. A-mi dori să schimb ceva înseamnă a nu-mi asuma, iar asta nu pot face. Nu m-a forțat nimeni. Am făcut totul dintr-o idee a unei povești de dragoste romantizată la extrem. Acum, după atât de mult timp de la acele întâmplări, am impresia că totul a fost în capul meu. Nu a mai rămas nici o dovadă a lui în jurul meu; singura amintire clară este în mintea și în sufletul meu. Dar cum să am încredere în ele când totul ține numai de mine acum?

Nu am mai fost într-un aeroport din Septembrie, de când am făcut prima alegere spre binele meu, fără să mă gândesc la nimeni altcineva. În momentul în care am pășit înapoi pe meleaguri olandeze, mi-am făcut o promisiune mie: aceea de a nu mă întoarce aici până nu voi fi sigură că nu mă vor năvăli cele mai urâte lucruri și sentimente din lume la fiecare colț. Astăzi, realizez că am reușit. Am ajuns la Schiphol undeva pe la ora cinci dimineață, fără să mă ia plânsul sau să îmi doresc să am altă destinație. A fost prima dată când am vrut să văd toate locurile marcate de noi fără să vreau să mor o dată cu tot ce ne-a legat unul de altul. Câtă muncă și chin mi-au trebuit pentru asta nici măcar eu nu știu, și o parte din mine este încă tristă că am fost adusă la punctul în care să îmi doresc ca totul să devină o poveste din trecut.

Cu toate acestea, mi-am amintit fiecare moment. Nu pot uita nimic. Știu exact fiecare colț în care am pășit amândoi, sau fiecare loc în care stăteam și vorbeam cu el la telefon în timp ce așteptam avionul care avea să mă ducă în cel mai frumos loc de pe pământ. Îmi aduc aminte, totuși, și băncile pe care stăteam și plângeam când ajungeam înapoi, neștiind dacă aveam să îl mai văd vreodată sau nu.

Îmi amintesc, dar nu mai vreau să retrăiesc nimic. În mine nu mai există nici o dorință de a mă întoarce în același loc în care am fost prinsă atât de mult timp, fără să văd o cale de scăpare spre bine sau spre singurătate. A trebuit să duc un adevărat război cu mine ca să mă pun pe primul loc și ca să realizez că a plânge și a țipa la cineva la fiecare două zile nu este ceea ce îmi doresc, și că oamenii rar se schimbă cu adevărat, iar speranța pe care am nutrit-o atât de mult timp se datora sufletului meu și încrederii nemărginite pe care o am în frumusețea oamenilor.

Acum doi ani de zile, când dormeam aici cu gândul la ziua de mâine cu el, nu aș fi crezut niciodată dacă mi-ar fi spus cineva că va veni o vreme în care voi sta în aceleași locuri, așteptând să ajung în altă parte, încă vie, dar fără el. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o viață fără el, și mai ales una în care să pot trăi cu faptul că încă îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu în viața lui.

Nu mai am chef să mă prefac și nici să mă mint singură. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi mereu, dar fără a vrea să pun asta în acțiune. Am destule dovezi că nu ar ieși nimic bun; nu aș mai putea să trag singură, să stau să îl privesc cum nu înțelege nimic din ce îi comunic, și la rându-mi să mă simt confuză cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea.

Chiar dacă am ales să mă desprind de el, mereu îmi va păsa și îmi voi aminti de el. Nu pot uita pe cineva cu care am trăit atât de intens și pentru care mi-aș fi dat și viața. Dacă am ales alt drum, am făcut-o pentru că mi-am pierdut speranța și pentru că adevărul era mult prea evident pentru a fi ignorat. M-am mințit multă vreme și m-am urât pentru asta, la fel cum am făcut-o apoi pentru că nu puteam să nu-l mai iubesc. Acum nu mai urăsc nimic. Nu m-am iertat încă, dar știu că nimic din ce am făcut nu a fost menit să rănească pe nimeni, mai ales pe el. Uneori îmi doresc să fi știut cum să fi gestionat situația altfel, dar știu că la punctul în care eram, nu am știut cum.

Mi se pare că am fost prinsă în trecut o viață întreagă. Am petrecut luni întregi în pat, uitându-mă la același perete mereu, retrăind aceleași momente în mintea mea și sperând că le voi face să reapară prin magie. Acum, nu vreau decât să mă iert și să păstrez în sufletul meu doar ce a fost frumos. Nu vreau să mă mai uit cu regret la ce a fost. Vreau să îmi asum complet totul, și să pot spune că nimic din ce am trăit nu m-a pus la pământ. Numai astfel voi reuși să îl iubesc complet și până la capăt: iertându-ne pe amândoi și eliminând ideea că ne-am distrus reciproc.

Acum nu pot decât să mă uit spre viitor. Nu am nici cea mai mică idee ce să fac cu viața mea, și nici nu mai încerc să primesc răspunsurile la niște întrebări pe care nici nu ar trebui să le am. Încerc doar să accept ceea ce sunt, indiferent de ce înseamnă asta, și să îmi îndrept pașii spre alegeri asumate, de care să nu îmi mai fie rușine în viitor.

Pleacă avionul, și mă va duce în Viena, oraș împânzit de tot ce-am fost și nu vom mai fi.

Pe curând, 

Bianca

Cine sunt când nu sunt nimic?

Mă uit în jur și nu mă pot concentra pe nimic. Văd cărțile care așteaptă să fie citite, paginile care stau goale, străzile nebătute, filmele nevăzute, oamenii necunoscuți. Observ o viață întreagă care așteaptă să fie trăită, dar mă văd și pe mine repetând aceeași zi din nou și din nou, așteptând să vină ceva, orice, să mă facă mulțumită măcar, dacă fericită nu.  

Mă ascund după muncă, după activități frivole, mă scufund din ce în ce mai adânc în aceeași rutină și în aceleași obiceiuri, gesturi, vorbe, acțiuni. Zilele-mi sunt un șir interminabil de păcăleli și de minciuni spuse mie însumi. Am trăit prea mult și prea intens, iar când liniștea asta s-a apus cu totul asupra mea, n-am știut cum să mă îndrăgostesc de ea într-atât încât să fiu fericită cu adevărat. 

M-am plictisit și nimic nu mai are rost. Petrec zile întregi încercând să găsesc frumosul și extraordinarul în orice. Într-o carte, într-un film, într-o cafea, în mine, în alții, în orice, dar nimic nu se simte de-ajuns. Nici măcar mintea nu mă mai ajută. Visele-mi sunt lungi scenarii pe care nu reușesc să le aduc la realitate, ce se repetă până la epuizare. Fac orice îmi propun, și cu toate astea nu reușesc să ajung la un nivel mulțumitor de satisfacere.  

Nici oboseala nu mai este la fel, și tot zic că de mâine îmi voi schimba viața și mă voi face fericită. Sunt bine, sunt liniștită, dar nu sunt nici mulțumită, și nici nu se pune problema de a fi fericită. Nu cred că voi reuși vreodată să fiu cu adevărat fericită cu mine însumi, pentru că mi-am trăit întreaga viață urmărind altceva, mergând spre un nou țel, spre un alt vis, din nou și din nou, până nu a mai rămas nimic, până am epuizat toate resursele de creativitate și de energie.  

Iar acum a rămas nimic. 

Și nu văd să mai fie vreodată ceva.  

Mă întreb zi și noapte ce să fac cu mine. Pentru ce sunt aici, și ce rost are să trăiesc toate lucrurile astea dacă nu pot face ceva care să conteze cu adevărat? Și până la urmă, să conteze pentru cine? Pentru mine sau pentru lume? Ce este important la final, eu sau ce las în urmă? Ce simt la finalul zilei, sau ce simt ceilalți când își aduc aminte de mine? 

Mi-am trăit întreaga viață ascunzându-mă după un vis, identificându-mă cu el, și bazându-mă pe ideea că doar asta mă va face vreodată fericită. Iar acum, când nu mai cred în nici un vis cu aceeași ardoare cu care am făcut-o în anii din trecut, mi-au mai rămas doar momentele de liniște supremă dintre muncă, prieteni și alte activități cu care îmi omor timpul. Și cu ele ce fac? Cât am să mai trăiesc doar pentru muncă și pentru carieră? Cât timp am să mai fiu aceeași persoană, care se plictisește imediat de orice, care nu găsește fericirea în nimic? 

Mi-am găsit fericirea doar în tine, și nici măcar tu nu ai reușit să valorifici asta.  

Cum ar trebui să-mi trăiesc viața, dacă eu am nevoie mereu de ceva nou, extraordinar, care să îmi ofere un dram de adrenalină și care să mă facă să văd și o zi de mâine? Cum să fiu bine cu mine azi, când eu caut deja mâinele din mine? Când eu visez mereu la persoana care voi fi. 

M-am săturat să merg pe aceleași străzi, mi-e dor să văd lucruri noi, mi-e greu să mai fac aceeași pași mereu, și până și oamenii pentru care am trăit până acum mi se par anoști și nu mai reușesc să trăiesc cu ei.  

Mă chinui încontinuu să găsesc ceva care să îmi facă inima să bată cu putere, care să mă facă să mă trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, să aștept ziua de mâine și să știu cu adevărat ce să fac cu ea, dar adevărul este că nu cred că voi ajunge vreodată la această performanță, pentru că voi vrea mereu mai mult. Așa am fost de când mă știu, și cred că așa voi fi până voi muri. Nu văd un mod prin care mă voi mulțumi vreodată cu ce am, și am crezut că este o binecuvântare, dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că este un blestem de care aș face orice să scap.  

Uneori mi-aș da și sufletul să fiu un om normal, să uit de tot ce-am fost, să îmi șterg din minte toate modurile în care am fost programată să funcționez, la fel ca un laptop pe care îl reprogramezi atunci când îl vinzi altcuiva.  

La momentul acesta, am toate lucrurile la care am sperat atunci când am plecat de-acasă: stabilitate financiară, prieteni, popularitate, un job bun, o funcție de conducere, independență, perspectivă. Și-atunci de ce vreau să mă ridic și să plec? De ce nu pot să apreciez ceea ce am și să fiu mândră de mine, măcar pentru un minut? 

Pentru că am trăit pentru un vis pe care nu îl mai am, și-acum încerc să găsesc altul. Iar când asta nu funcționează, habar nu am cine sunt.  

Ce-mi rămâne când nu am un vis pentru care să lupt? Cine sunt, dacă nu o sclavă a dorințelor mele, o sclavă a viselor și a carierei mele?  

Cine sunt în momentele în care nu sunt nimic? Când sunt doar eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu? Cine sunt când nu trebuie să fiu cineva cert? 

Pe curând,

Bianca

Rânduri uitate despre mine

Încerc să adun cuvintele care se tot luptă în mine. Sunt prea multe și prea împrăștiate, fără  o traiectorie comună. Se reped peste tot, urlă în fiecare colț al minții mele și nu îmi dau pace. Trec, din nou, printr-o perioadă în care nu-mi pot liniști mintea, în care totul este o goană continuă și în care gândurile mi-o iau în orice direcție vor ele, iar eu devin sclava lor. Norocul meu este că nu am prea mult timp de gândit zilele astea. 

Mi-e dor de bine și de frumos, de oameni buni, de momente frumoase, în care un simplu cer albastru reușea să mă facă să fiu fericită. Acum nu mai am timp să mă uit la cer. Alerg dintr-o parte într-alta, mă prefac că fac ceva cu adevărat important, mă afund în suprema neimportanță a existenței mele, păcălindu-mă că sunt cu adevărat cineva.  

Îmi lipsește să fiu frumoasă, să simt binele în tot, să văd frumusețea în fiecare colț al lumii. Mi-e dor să am încredere în oameni, să fiu îndrăgostită, să simt fluturi în stomac și să mă las să simt aceste senzații. Mi-e dor să fiu copil, să fiu naivă, să nu știu nimic despre lume, să nu mă fi rănit nimeni și să nu fi rănit pe nimeni. 

Mi-este ușor să scriu. Nu are cum altcumva, în condițiile în care am adunat în mine zeci de mii de sentimente pe care nu le-am exteriorizat și pe care nu știu cum să le potolesc. Sunt compusă din sentimente și din gânduri, cele două lucruri care îmi plac cel mai mult pe lumea aceasta și pe care, totuși, le urăsc de moarte, cu o ardoare cu care prizonierul își urăște torționarul.  

Într-o zi nu am să mă mai opresc din scris. N-am să mai suport viața altfel, va fi prea mult pentru mine, și-am să dau drumul cuvintelor pe care le țin ascunse de o eternitate. Și n-am să mă mai opresc până când n-am să spun tot ce mă apasă. Tot ce am trăit.  

Ce rămâne după tot ce a fost? 

Nimic, nici măcar ură. Doar mii de întrebări și vânătăi care apar când nu ai vrea. 

Mi-ar plăcea să cred în mine și să îmi placă de mine. Mi-aș dori ca masca pe care o arăt tuturor să fie reală, să nu mă ascund în spatele ei ca un copil care se pitește după fusta mamei. Îmi doresc să mă expun lumii fără frică, să trăiesc așa cum nu am visat vreodată că o voi face. Și nu cu bogăție sau cu lucruri materiale, ci cu dragoste de sine și cu mult bine.  

Aș vrea să mă pot îndrăgosti de mine însumi, ca să nu mă mai bazez pe alții pentru iubire. Mi-ar plăcea să mă văd ca fiind perfectă, să fiu mândră de cine sunt, să știu exact ce se ascunde în sufletul meu și să îmi creez viața după valorile pe care le am.  

Vreau să mă accept, dar cum să faci asta cu ceva ce nu îți place?  

Pot să mă prefac, dar cât pot trăi așa? Cât să mai port o mască de persoană puternică, calculată, adunată, când eu nu simt nici unul dintre aceste lucruri? Cum să mă prefac că sunt bine cu mine, când simt fiecare lovitură pe care am primit-o vreodată pe pielea mea mai mult ca niciodată? Mă uit în oglindă și văd doar un chip frumos, și visez noaptea că numai asta îmi va rămâne, că nimeni nu va vedea niciodată cu adevărat ce se ascunde după el, că mereu lumea va vrea să dețină numai această parte a mea. Că la un moment dat și asta va dispărea, și voi rămâne cu nimic.  

Mi-e frică că va veni un moment când nici pe mine nu mă voi mai avea. Și-atunci ce-mi va mai rămâne? 

Adevărul este că mi-e frică de mine, de oamenii în care nu reușesc să mă-ncred, și-mi place atât de puțin de mine, încât orice adiere de vânt mă doboară. Singurul meu avantaj este că reușesc să merg prin rafale de vând și să fiu încă în picioare, dar aș vrea să pot să ridic capul și în ploaie și să mă uit la cer zâmbind.  

Vreau să nu mă mai prefac că sunt bine și să o simt cu adevărat. 

M-am săturat de veșnicia asta, și m-am plictisit de persoana mea. Mi-ar plăcea să mă descompun cu totul, și să creez o altă Bianca, care să fie total opusă de cea de-acum. Uneori îmi vine să plec din locul în care sunt. Se simte prea încărcat de tot ce am făcut greșit vreodată, și mi se pare că nu reușesc decât să merg din greșeală în greșeală, ca și cum nu sunt capabilă să învăț nimic din ceea ce trăiesc. Am nevoie să îmi fac bagajele, să mă ridic și să plec, să las toată viața asta în urmă, să uit toate zilele marcate de tot ce e mai rău pe lumea asta. Să plec unde nu mă cunoaște nimeni.  

Mi-aș dori să o dau uitării pe Bianca, la fel cum au făcut-o atâția alții, să văd cum se simte să mă uit și să mă scot din propria-mi minte.  

Dar nu pot face nici unul dintre lucrurile astea, pentru că iubesc prea mult tot ce am, pentru că sunt prea egoistă să nu-mi mai fie frică, pentru că mi-e prea frică să mă reinventez, să uit tot ce mi-a fost vreodată familiar. Mi-e frică încă să trăiesc, sunt paralizată la gândul că toată lumea mă va uita. Și nu ar trebui, pentru că la sfârșitul zilei, sunt singură și-așa voi fi mereu, așa că de ce m-ar interesa dacă se mai gândește cineva la mine sau nu?  

Nu vreau nici să plec, nici să rămân. Vreau să repar tot ce am lăsat să fie stricat, să vindec toate rănile care mă incomodează acum, să mă uit la mine și  

să  

 

iubesc. 

Pe curând,

Bianca

2019, filă de poveste

Cât a trecut de când nu am mai scris? Nici o secundă. Scriu mereu în mintea mea, dar prea rar transcriu pe hârtie. Nu am avut timp să stau la laptop și să înșir toate aceste cuvinte. Am fost prea ocupată să trăiesc. 

Sunt bine. Afară plouă și e mohorât, dar nu mă deranjează. Încerc să învăț din nou cum să văd binele în orice, iar vremea friguroasă îmi oferă posibilitatea să stau în casă și să am grijă de mine și de visele mele. Chiar și când stau și nu fac nimic, tot nu pierd nici o secundă. S-au adunat în mine mult prea multe lucruri pe care trebuie să le procesez, să le gândesc și să le pun undeva în minte și în suflet ca să pot spune că pierd timpul. Când nu acționez,  gândesc, iar făcând asta încerc să învăț să nu mai fac aceleași greșeli pe care le-am repetat de atâtea ori.  

Trăiesc, după ani de zile în care am fost adormită. Mi se pare că am hibernat o viață întreagă, că nu am făcut nimic altceva decât să aștept ziua de mine, să îmi creez în minte situații care mi se păreau imposibil de realizat, să visez la o persoană care eram convinsă că nu voi fi niciodată. Acum cred, mai mult decât orice, că am puterea de a face ce visez și de a mă elibera în fiecare zi de orice prejudecată m-a făcut vreodată să trăiesc pentru alții, să am mai multă grijă de ei decât de mine. 

Aș fi vrut să fi avut timp de scris pe 31 Decembrie, când sunt mereu nostalgică și melancolică. Nu cred în premiza “un an nou, un nou eu”, pentru că sunt de părere că trebuie să te schimbi în fiecare zi, să devii mai bun în orice minut. Însă am făcut un scop din a mă analiza și evalua, de a vedea sincer unde am greșit și unde nu, iar Ajunul Anului Nou îmi oferă prilejul perfect de a pune tot în balanță.  Ca un fel de evaluare proprie. Unde am fost, unde sunt și unde voi fi. Cine am fost, cine sunt și cine voi fi.  

2019 a fost o filă de poveste. Un an greu, care mi-a încercat limitele în cele mai urâte moduri posibile. Am început anul cu speranță în suflet, auzind niște cuvinte pentru care acum simt că mi-am dat sufletul. Tânjeam după acele trei cuvinte, după promisiunile care nu aveam puterea să văd că sunt deșarte, menite să mă facă să cred într-un lucru fals, pentru care ar fi trebuit să fi luptat singură. Am tras de imaginea respectivă cu dinții și aproape că m-am omorât pentru ea. Am înnebunit complet în nenumărate momente, uitând efectiv cine eram și cine ar fi trebuit să fiu. Am fost rănit, am simțit ură, dragoste, silă de sine și tot ce e mai rău pe lume, am plâns cât nu ar fi trebuit să o fac, mi-am controlat durerea prin foame, am urlat până nu am mai avut voce. Până într-un moment în care am spus stop pentru mine. Aceea a fost ziua în care am simțit că ies de sub apă, că respir pentru prima dată și că îmi dau voie să aleg pentru mine. Dar mi-a luat mai bine de un an de zile să am puterea să mă desprind de ce nu am vrut să accept niciodată că nu era pentru mine. 

Iar de atunci încerc să învăț să iert. I-am scris zeci de scrisori în care încerc să mă descarc de tot ce am ținut în mine un an de zile. Îmi imaginez că îi spun tot în față, lui și lor toți, că le spun calm toate lucrurile cu care m-au rănit, dar nu ca să reproșez, ci ca să pot ierta și să merg mai departe. Nu vreau decât să iert și să păstrez în sufletul meu tot ce a fost frumos. De multe ori aș vrea să vorbesc cu el, am instinctul să îl caut ca să știe tot ce gândesc și simt, dar îmi dau seama nu m-ar face să îl iert, ci acum m-ar îndepărta și mai tare de unde vreau să ajung. 

În 2019 am iubit un om care nu a înțeles de ce fel de iubire am nevoie, și am țipat din toate puterile mele ca să îl fac să realizeze și să înțeleagă. Și sunt sigură că și el la fel, dar nici eu nu am reușit să îi ofer ceea ce avea nevoie, deși am încercat din răsputeri. Care pe care? Nu știu, dar anul trecut am dat tot pentru o iubire care m-a golit de tot ce aveam mai bun: de mine însămi. 

Am avut tot ce-am dorit și mi-a făcut un rău imens în multe momente, dar la final mi-a oferit cea mai de preț lecție: aceea că pot lăsa să plece orice nu este pentru mine și pot supraviețui. Pot să mă aleg pe mine fără să mor, pot să fiu responsabilă de alegerile mele fără să simt că datorez nimănui ceva.  

2019 a fost anul care m-a distrus și care m-a adus înapoi la viață așa cum nu am crezut că o poate face vreodată. Mi-a dat și mi-a luat tot în doar câteva luni. Am simțit că mor de nenumărate ori, dar de câteva luni simt că trăiesc mai intens ca niciodată. 

Nu am mai cântat la vioară de câteva luni, și nici nu o voi mai face. Voi cânta doar de plăcere. Mi-am făcut decizia într-o sâmbătă, în care am simțit că încep să îmi dau seama despre ce este viața. Stăteam la masă cu niște persoane care mă făceau să râd cu toată inima și eram fericită. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Aveam cărțile acasă, tocmai scrisesem ceva care mi-a ușurat sufletul și m-a făcut să cred în el, și eram prezentă în moment, auzeam, simțeam și vedeam tot. Eram acolo, ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată. Nu simțeam vină pentru că nu studiam, nu mă stresam pentru cine știe ce ore și repetiții. Mintea îmi era clară și prezentă. Poate mă mai gândeam din când în când la viitorul meu și la cât de fain plănuiesc să fie, dar nimic altceva. Și-atunci mi-am dat seama că sunt și voi fi bine, că voi trece mereu peste orice, că am puterea să mă ridic de jos și să pun la loc toate bucățele de care nu am avut grijă. Am realizat că, pentru prima dată de foarte mulți ani, sunt entuziasmată să trăiesc alte momente ca acelea, să experimentez tot ce îmi va oferi viața și să îmi creez lumea pe care mi-o doresc. 

Mi-am dat seama că sunt cu adevărat bine într-o seară când nu am vrut să dorm. Mai voiam să mai citesc o pagină, să mai scriu un cuvânt, să mai văd un episod, să mai vorbesc cu un prieten. Am simțit că sunt pe drumul cel bun atunci când am realizat că sunt bine pe cont propriu și că am început să refuz orice mi-ar putea strica liniștea pentru care am luptat atât de mult. Mi-am dat seama că somnul a devenit o plăcere, și nu o necesitate, că dorm ca să mă odihnesc pentru a o lua de la capăt, nu ca să uit, că nopțile nu îmi mai sunt împânzite de coșmaruri și imagini care mă bântuie și de voci care îmi reproșează. Diminețile mă dau jos ușor din pat și nu mă mai trezesc plângând sau cu senzația de vomă și de durere ca de rană în tot corpul. Mă trezesc vrând să fructific la maxim fiecare moment și secundă al zilei într-un mod corect. 

În 2020 am trecut liniștită, fără nici un sentiment prea intens. Nici fericire, nici tristețe, ci recunoștință că sunt aici după toate zilele și nopțile în care am vrut să mor și în care nu am mai crezut în mine, în lume, într-un viitor al meu. Nu mi-am făcut nici un plan, pentru că acestea te țin și ele pe loc de foarte multe ori, îți oferă o imaginea și o promisiune pe care, poate, atunci când vine vremea să o îndeplinești, nu se mai conformează nevoilor tale sufletești. 

Mi-am propus, totuși, ca anul acesta să merg în continuare la terapie și să încerc să rezolv cu adevărat toate problemele mele ascunse, ca pe viitor să nu le mai proiectez pe nimeni și să nu îmi mai fac rău singură. Anul acesta vreau să fie numai despre mine și despre dezvoltarea mea personală. Voi încerca să învăț tot ce nu am avut ocazia să învăț până acum, să caut răspunsurile la toate întrebările pe care nu mi le-am permis până acum, să îmi testez limitele într-un mod pozitiv și să învăț să fac lucrurile în moduri diferite. Vreau ca toate zilele care urmează să mă aducă cât mai aproape de toate visele pe care le am și să mă facă să spun cu mândrie, la sfârșitul anului, că am făcut tot ce am vrut și am putut.  

Sunt… bine. Uneori mă ia prind surprindere lucrul acesta, modul în care, încet și cu răbdare, am ajuns la acest punct. Am momente în care mă trezesc dimineața și încă aștept ca sentimentul de greața sau nevoia de a mă culca la loc pentru că nu suport să trăiesc să vină. Dar nu simt decât o liniște frumoasă. Mai aștept sentimentele urâte uneori, dar mă surprind de fiecare dată când nu mai sunt acolo.  

Sunt bine, și vreau să învăț să fiu bine chiar și când nu ar trebui să fiu.   

Pe curând,

Bianca

Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu

De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Valuri de cuvinte

Vorbeam aseară cu un prieten, și îi spuneam de cât de mult îmi place Crăciunul. Ador tot ce înseamnă această sărbătoare: de la decorațiuni, până la interminabilele cine în familie. După ce l-am forțat, practic, să își atârne instalația de lumini care zăcea undeva pierdută prin debara, m-a întrebat de ce nu mă duc acasă de sărbători dacă înseamnă atât de mult pentru mine. I-am dat specificul răspuns despre cum nu pot să îmi iau liber de la muncă și nu pot ajunge pentru atât de puține zile acasă.

Îmi este greu să recunosc că există mult mai multe motive în spatele acestei decizii de a sta în Olanda pe perioada sărbătorilor. Până la urmă, dacă aș fi ținut cu disperare de asta, aș fi putut să îmi iau concediu câteva zile. Dar adevărul este că, în momentul în care pleci de acasă de mic copil, ceva în tine se schimbă pentru totdeauna. Nimeni în afară de tine nu știe ce se întâmplă cu adevărat atunci când lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată: familie, prieteni, obiceiuri, tradiții, mâncare, casă, școală.

Nu poți vorbi cu ușurință despre cum te simți în momentul în care te rupi de viața ta dinainte. Nu rostești nimic despre vina pe care o simți când îți lași în urmă părinții și te gândești că duci o viață mai bună decât au dus ei vreodată, chiar dacă poate nu la fel de împlinită la acest moment, și că nu ai nici un mod de a-i ajuta. Sau când te gândești la toată durerea pe care le-ai pricinuit-o când ai făut acest pas, lunile întregi în care nu au fost oameni din cauza dorului și a efortului de a se obișnui fără tine și îngrijorarea și neputința pe care o simt mereu când știu că nu pot avea grijă de tine în continuare. Încerci să nu te gândești uneori la cum maică-ta așteaptă mesaj până seara târziu să vadă dacă ai ajuns cu bine acasă sau nu. Uneori nici nu îți verifici telefonul când ești în oraș, ca să nu te izbească gândul din nou.

Nu te gândești, ca să nu te simți vinovat. Dar scenele plecării îți joacă mereu în minte. N-am cum să uit cum mi-am lăsat cea mai bună prietenă plângând în hohote pe scările casei ei cu o zi înainte de plecare, sau cât de tare tremura mama când am luat-o în brațe ultima dată în aeroport, și cum părea că se agață de mine ca să nu plec. Sau cum nu am vrut ca tata și fratele meu să vină cu mine la aeroport. Cum am vrut să fug de toate aceste lucruri și cum nu le-am înfruntat poate cu destul curaj. Cum nici acum nu mă pot gândi la cât de vinovată m-am simțit pentru durerea pricinuită unor oameni care mi-au spus ”o să suferim după tine, dar dacă asta te face fericită, fă-o”.

E greu să pui în cuvinte cum erai pur și simplu un copil atunci când ai plecat cu 400 de euro în buzunar într-o țară în care nu mulți reușesc să plece. Terminasem liceul de două luni; nu știam nici măcar să fac curat sau să îmi spăl rufele. Nu știam nimic despre lumea reală, și efectiv am fost luată din mediul în care eram protejată, și aruncată într-un loc cu care de-abia acum am început să mă obișnuiesc. Și-a fost foarte greu. Încă este. Nu te desprinzi niciodată de vechea ta persoană, chiar dacă trebuie să construiești una nouă care să se potrivească cu viața ce îți este oferită. Nu uiți niciodată cine ai fost, mai ales când trecerea de la una la alta se întâmplă atât de brusc și de dureros. Mereu va exista în mine o fată de 19 ani, un copil care a trebuit să se confrunte cu astfel de lucruri la o vârstă la care alții sunt ocupați cu următoarea petrecere la care pot merge. O fată care va duce pe umeri suferința viselor ei.

Și da, uneori nu vrei să te întorci acasă, pentru că este mai bine să nu atingi rănile care încă dor. Uneori amâni momentul revederii, ca să-l amâni și pe cel al despărțirii, care nu devine niciodată mai ușoar. Nimi nu devine mai ușor. Nici o rană nu se vindecă complet, ci te obișnuiești cu a trăi cu ele într-un stil normal, fără a le lăsa să îți controleze întreaga viață.

N-am vrut multă vreme să vorbesc despre asta, și sunt oameni cu care nu pot deschide acest subiect. Nu multă lume ar înțelege ce este atât de tragic în a lăsa în spate tot ce ai iubit vreodată, și să trebuiască să trăiești cu ideea că durerea celor rămași în urmă e mai mare. Dar nu mai pot să tac. Trebuie să scriu despre tot ce trăiește în mine.

Vreau să scriu despre tot ce am trăit, și să o fac cu o violență și o pasiune sore cu moartea. Să scriu toate cuvintele care se luptă în mine de ani de zile, să le las să iasă afară și să lase urme după ele, așa cum tot ce am trăit până acum a lăsat urme adânci în mine, pe care nici nu mai încerc să le astup, ci să le plantez flori frumoase, care să înfrumusețeze tot în jurul lor. Vreau să fiu mai reală ca niciodată, și să mă îngrop în toate propozițiile pe care le voi scrie, unele de o urâțenie cruntă, altele de o frumusețe care te lasă fără grai.

Nu vreau să fac nimic altceva decât să scriu despre toată durerea pe care o am adunată în mine. Despre oamenii pe care I-am rănit, și despre cei care m-au rănit pe mine. Despre tot ce m-a adus la stadiul în care să vreau să uit de Bianca care am fost, să o demolez și să construiesc alta în locul ei. Despre poveștile pe care le-am trăit și care m-au făcut să nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Despre tot ce m-a făcut să mor. Vreau să pun totul în cuvinte, și să spun lumii întregi că Bianca nu este compusă numai din frumusețe, ci mai mult din tot ce a făcut-o până acum să lase în urmă numai durere.

Am o poveste pe care vreau să o spun, fie că o ascultă cineva sau nu, și nu îmi mai este frică să pun în scris tot ce mi-a fost rușine să rostesc vreodată.

Pe curând,
Bianca

Kintsugi, arta de a mă vindeca pe mine însămi

Se zice că înainte ca ceva bun să ți se întâmple, totul în jurul tău trebuie să se dărâme, să ardă și în urmă să rămână numai cenușă, din care să construiești ceva mai solid. Am auzit aceste lucruri de mii de ori în ultimul an, dar nu am avut niciodată puterea să cred. Nu poți crede în soare când ești în mijlocul furtunii. Atunci ți se pare totul veșnic, imens, interminabil. Ai impresia că nu vei reuși niciodată să scapi. Uiți că timpul vindecă și rezolvă tot, că viața ta cumva continuă și că nimic, niciodată, nu va rămâne la fel, fie că vrei sau nu.

Mi-aș fi dorit să fi crezut mai mult în ceea ce auzeam: că timpul vindecă. Că nu va fi mereu la fel. Că durerea va trece. Că stă în mâinile mele să nu mai sufăr. Mi-aș fi dorit să mă fi iubit mai mult pe mine și mai puțin pe alții, să fi avut mai multă încredere în mine și în persoana mea.

Nu regret nimic din ce am trăit, în nici o privință. Fiecare parte a suferinței mele a fost o lecție din care am învățat și fără de care cu siguranță nu aș mai fi fost aceeași persoană acum. Bună pentru unii, rea pentru alții, depinde de cum alegi să te uiți la întreaga poveste. Cu toate astea, uneori îmi doresc să fi avut mai multă credință că viața nu te lasă să rămâi într-un loc de ceață continuă.

Mă gândesc atât de mult în ultima perioadă la tot ce am trăit în ultimii doi, trei ani. Mă uit în jur, la liniștea aceasta uneori plictisitoare, și mă surprind gândindu-mă că au existat zile în care am fost convinsă că nu voi mai ajunge să trăiesc un alt Crăciun, sau o altă excursie, sau o altă zi de muncă. Am crezut că nu voi avea puterea să suport toată durerea care venea spre mine în reprize violente. Am încasat valuri de suferință încontinuu, și le-am ținut piept așa cum am știut, iar dacă am acționat prost de multe ori, a fost din cauza lipsei de experiență și de siguranță de sine.

Anul trecut pe vremea asta, totul în jurul meu explodase. Trăiam cea mai dureroasă săptămână din viața mea, din cauza unui moment în care efectiv am înnebunit și nu mi-a mai păsat de nimic. Am fost împinsă de pe marginea unei prăpastii din care nu am știut cum să ies aproape un an de zile. Am petrecut efectiv luni întregi la pat, nemâncată, plânsă, fiind rece cu cei din jur, aproape insuportabilă pentru unii, de-a dreptul penibilă pentru alții. Stăteam în pat și fumam și mai ieșeam din când în când din casă ca să mă păcălesc că fac ceva cu viața mea. Uitasem de orice altceva din jurul meu. Vioara o atingeam din când în când, scriam doar când mă durea prea tare, iar de citit, nici nu încăpea vorba.

N-am fost om aproape un an de zile, și-am crezut cu adevărat că nu voi mai fi vreodată. Am fost făcută bucățele la o vârsta la care nu trebuia să am de-a face cu așa ceva. Am iubit atât de mult încât aproape am murit. Îmi aduc aminte că prin mai, nașa mea m-a amenințat că vorbește cu ai mei să mă ia acasă dacă nu încep să mănânc. Trebuie să mai am și-acum o poză cu mâna mea din perioada aceea, în care mi se vedeau oasele. Eram piele și os cu adevărat.

Am trăit în ruinele ființei mele luni de zile. Am început să mă ridic de jos undeva prin Septembrie, când am făcut prima alegere gândindu-mă strict la binele meu. Acela a fost primul pas pe care l-am făcut înspre mine, chiar dacă am fost împinsă spre aceasta alegere de circumstanțe și de alegerile altora. Apoi au mai urmat luni în care știam în ce direcție trebuie să mă îndrept, dar nu reușeam să renunț la trecut. Și cumva, cădeam mereu în vechile obiceiuri, care se contraziceau cu tot ce voiam să însemn eu.

Până într-o zi în care m-am trezit, și ceva în interiorul meu s-a schimbat complet. Mi-am zis ”gata, hai să pornim, ajunge” și m-am ales pe mine în defavoarea oricui. Și de atunci stau și regândesc totul, și nu mai simt nici măcar furie față de ce s-a întâmplat și față de tot ce am ales să trăiesc. Simt tristețe față de mine și milă pentru fata de care nu am știut să am grijă. Nici acum nu știu complet cum să fac asta. Sunt zile în care sunt pierdută, în care nu știu în ce direcție să o apuc, sau ce să fac cu viața mea. Dar măcar nu mă mai lupt cu o forță pe care nu aș fi putut să o înving niciodată. Aleg să mă lupt doar cu mine, cu scopul de a deveni cineva de care sunt cu adevărat mândră și care nu are nevoie de nimeni pentru a o face fericită.

M-am întrebat ieri dacă eu aș iubi o persoană ca mine, și mi-am dat seama că da, chiar aș iubi pe cineva ca mine, care dă totul fără să aștepte nimic la schimb. Dar la fel de bine, am realizat că nu a da este cel mai important, ci și a primi așa cum ai tu nevoie. Am realizat că trebuie să desființez toate ideile greșite asupra mea pe care mi le-am întipărit în minte. Că nu sunt nici rea, nici imatură, nici copilăroasă, și că fiecare persoană din aceasta ecuație a avut responsabilitatea de a-și face propriile alegeri, asupra cărora eu nu am putut avea nici un fel de cuvânt sau de decizie, și că trebuie să încetez să mai iau asupra mea greșelile lor.

Am fost făcută bucățele. Mereu îmi va păsa și de bucățelele celorlalți, și niciodată nu voi urî furtuna prin care am trecut.Voi refuza, în schimb, să mă mai aflu în mijlocul ei vreodată. Sau, dacă o voi face, voi avea grijă să nu devin una cu ea. Iar de acum încolo, principala mea țintă va fi să pun la loc toate aceste bucăți într-o formă mult mai frumoasă decât înainte.

Kintsugi este arta japoneză de reparare a porțelanurilor sparte cu ajutorul aurului. Poate că este o asociere grandioasă, dar refuz să mă las în mâinile sorții. Vindecarea mea va fi așa cum îmi propun eu să fie, și rezultatul va fi mult mai puternic și mai solid.

Și da, înainte ca ceva bun să ți se întâmple, trebuie să se dărâme totul în jurul tău, să fii lăsat fără nimic, ca să poți alege ce faci și ce devii și să ai loc de lucrurile care se aliniază perfect cu tine însuți. Iar de data aceasta, lucrul bun care mi se întâmplă este că merg pe drumul spre mine.

Pe curând,
Bianca