Live blogging: Ceai cu miros de asfalt

Azi m-am trezit devreme. N-am dormit decât patru ore. M-am culcat la trei dimineața, pentru că nu am vrut să las din mână cartea pe care o citeam. Nu mi s-a mai întâmplat asta de foarte mult. M-am trezit la 7 dimineața și n-a trebuit să îmi amân alarmă decât o singură dată. M-am dat jos din pat, mi-am pus adidașii în picioare și am ieșit la alergat. Alerg de trei zile, fac gimnastică seara de patru. Mă doare tot corpul, dar este una dintre cele mai dulci și satisfăcătoare dureri pe care le-am simțit vreodată. La fel ca durerea de după prea mult studiat sau de după sex. Dulcea aia durere când știi că ai făcut ceva pentru tine.

Dacă știam că este atât de bine să alergi dimineața, făceam asta de mult timp. Însă am fost leneșă ani întregi. Acum știu. Explorez totul cu ochi noi, curioși, plini de viață. Sunt o mulțime de senzații care mi se învârt prin cap și îmi ating pielea. Răcoarea de la 7 dimineața, roua de pe iarbă, mirosul de curat de peste noapte și frumusețea simplă a naturii, neatinsă încă de murdăria de zi cu zi. Aerul curat, încă rece de peste noapte, îmi arde plămânii care încă nu s-au curățat de miile de țigări fumate. Dar e bine, e mult mai bine decât înainte. Încep să rezist mai mult. În curând, sper să pot alerga o jumătate de oră fără oprire.

Azi este o zi frumoasă, așa cum nu a mai fost de mult. Mă uimește, pentru încă o dată, cât de multă putere poate avea cineva asupra stării tale. Eu sunt bine acum, pentru că este bună situația și îmi iese.

Mi-am pierdut șirul gândurilor. M-a sunat tata. Am vorbit puțin, iar la sfârșit i-am zis că îl pup. Nu răspunde niciodată la asta. El e cu faptele, nu cu vorbele.

Sunt într-o cafenea în Agia Sofia, lânga una dintre cele mai importante biserici din Salonic. E răcoare, sunt cărți în jurul meu, miros de cafea, agitație, bătrânei care bârfesc timpurile trecute la o cafea și multă viață. E frumos tare, pentru că e viață. Nici nu mai știu de când nu m-am mai simțit așa. Nerăbdătoare. Mi-ar plăcea să îmbuteliez sentimentul acesta într-o sticlă și să beau din ea în fiecare zi. Însă știu foarte bine că va dura o zi, maxim două. Scenariul acesta s-a mai repetat de câteva ori.

Oricum ar fi, simt din ce în ce mai des că sunt bine. Într-un fel, parcă, mă trezesc dintr-un somn moleșitor de câteva luni. Cred că de-abia acum ies de sub influența diplomei și învăț să fac lucruri pentru mine. Cu pași înceți, dar siguri. Studiez cât simt, nu mai fumez, mănânc cât trebuie, ies cu prietenii, curăț casa, gătesc din ce în ce mai bine, dorm puțin, dar bine, fac gimnastică, alerg, mă uit la seriale, citesc și scriu. Ce aș vrea mai mult de-atât? În două săptămâni plec la Paris pentru o săptămână cu Nely. Abia aștept să o văd și să vorbim despre tot față în față.

Ceaiul acesta are miros de asfalt. E o contradicție incredibilă. Parcă mă aflu într-un cerc din care nu pot ieși astăzi, în propriul meu balon pe care nu vreau să îl spargă nimeni. Afară, lumea la fel cum o știu. Totuși, ceva esențial s-a schimbat.

Eu.

 

Fericire temporară

grunge-tumblr-girls-random-Favim.com-3849236Uneori îmi doresc să nu fi intrat niciodată pe ușa aceea. Să fi trecut ziua respectivă fără să se fi întâmplat ce simțeam de dimineață că se va întâmpla. Nu cred în premoniții, dar în ziua aia am știut că ceva major se va întâmpla. Și într-adevăr, ca în filmele proaste, ai intrat tu în clasă și mi-ai dat lumea peste cap. Ai intrat cu picioarele în viața mea și m-ai schimbat complet, dar nu tocmai în bine.

Din cauza ta am suferit mai mult decât ar fi trebuit. Sau poate din cauza mea, nici nu mai știu. Poate că tot ce mi se întâmplă este din vina mea și al sufletului meu. Al alegerilor mele proaste, pe care nu am nici cea mai mică idee cum să le îndrept. O parte din mine este conștientă că tot ce îmi faci, toate dățile în care mă rănești, intenționat sau nu, se datorează mie. Eu îți dau voie să mă calci în picioare de nenumărate ori.

Prezența ta în viața mea m-a schimbat complet. Nu mai sunt ce am fost. Nu mai știu cum să mai fiu fata care ți-a țipat Crăciun fericit în ureche. Ai distrus fata aceea de atât de multe ori încât și umbra îi este de mult pierdută printre speranțe deșarte.

Am obosit. Sunt atât de obosită de tot. De tine, de mine, de noi. Dar de fapt, nu există nici un noi. Nu va exista niciodată un noi.

M-ai învățat să mint. Am mințit de atât de multe ori de când te-am cunoscut încât am pierdut șirul. Mi-am mințit prietenii, familia, apropiații. Însă, cel mai important, m-am mințit pe mine însumi. M-am uitat de nenumărate ori în oglindă și mi-am repetat că pot face asta, că sunt destul de puternică și că tu nu însemni nimic pentru mine.

Mă enervezi, auzi?! Mă enervezi, pentru că ești imatur, și iresponsabil, și laș! Ești atât de laș, mai laș ca o puicuță! Și mă enervez și eu singură, pentru că te las să mă transformi într-o persoană pe care o disprețuiam. De ce te lași să îmi faci asta? Pentru ce? Pentru o zi pe lună, maxim două? Pentru o amărâtă de cafea? Ei, zi-mi! Nu le știi tu pe toate? Nu te dai tu mai deștept decât mine? Mai matur. Sau nu, mai experimentat.

Mă disperțuiesc pe mine pentru toate astea. Nu regret nimic, decât toate gândurile și toate dățile în care am fost proastă. De ce nu pot fi ca tine, psihopată? De ce nu mă pot juca cu inima ta, cu mintea ta! Pentru că mi-e frică, de-aia. Mi-e frică că într-o zi te vei enerva și vei decide să nu mă mai vezi niciodată. Și ce dacă? Ce-aș fi pierdut, până la urmă? Suferință? Nervi? Plânsetele de pe podea, din mijlocul zilei? Durere?

Cu tine mi-a stat în loc inima de mii de ori. Nu știu niciodată la ce să mă aștept. Nu știu când să mă aștept să mă atingi, să vorbești cu mine ca și cum aș fi cea mai sexy femeie pe care ai văzut-o vreodată sau când vei vorbi cu mine ca și cu un copil. Mi-aș dori să nu faci asta. Mi-aș dori să încetezi să mă mai vezi ca o fată mică, neexperimentată. Nu mai vreau să îți fie frică că mă rănești, pentru că tu chiar nu-ți dai seama că mă rănești mai tare încercând să mă protejezi? Nu o mai fă, încetează!

Nu mi-aș dori să mori. Mi-aș dori să mori din inima mea. Mi-aș dori să mă pot uita la tine fără să simt nimic. Mi-aș dori, de fapt, să mă pot uita la tine. Chiar nu ai observat niciodată că nu te privesc în ochi? Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Ei bine, pentru că mi-e frică. Din nou, mi-e frică că vei înțelege tot cu o singură privire. Știu ce se vede în ochii mei. Ceea ce vreau eu să ascund.

Te urăsc. Nu pentru toată durerea pe care mi-o provoci, intenționat sau neintenționat, ci pentru că nici o parte din mine nu te poate urî cu adevărat. Este doar o idee în mintea mea, ceva ce îmi impun să cred. Dar nimic din mine nu crede în ura pentru tine. Absolut nimic! Nici chiar când ar trebui, nu te pot urî. Eu te iubesc chiar și când nu pot respira de atâta plâns.

Cred prea mult în tine, asta este problema. Cred că îți pasă de mine, că nu vrei să mă rănești, că ceva înăuntrul tău mă vrea în același fel în care te vreau eu. Sunt nebună să cred asta. Sunt nebună să sper, să cred în tine, să am impresia că schimbarea vine. Am obosit atât de tare să fiu dezamăgită, să îmi înfing unghiile în palme de fiecare dată când sunt cu tine, să mă uit în ochii tăi și să văd goliciune.

M-am săturat să îmi tresare inima de fiecare dată când îmi sună telefonul și deja mi s-a urât să mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis un mesaj. Să sper că lucrurile se vor îndrepta și că te vei trezi, asta este cea mai mare dezamăgire. Să nu pot face cu tine toate lucrurile pe care vreau să le fac, asta mă ucide.

Și nici măcar nu mă refer la sex, la naiba! Aș vrea să vii să mă iei cu mașina într-o noapte și să conducem până rămânem fără benzină. Aș vrea să mergem la cumpărături când sunt reduceri și să mâncăm prea multă înghețată proastă. Să ne uităm la un film siropos și să asultăm muzică proastă. Să nu ne mai ținem în frâu, să lăsam la o parte orice teamă și reținere. Aș vrea să avem curaj.

Oare ce s-ar întâmpla dacă ai ști? De multe ori mă întreb, de fapt, ce s-ar întâmplat dacă ai ști tot ce simt. Dacă aș înceta să mă prefac că sunt o dură pentru o singură secundă, cum ai reacționa? Însă nu vreau să risc.

Dar până la urmă, să risc ce? Să pierd cercul ăsta nenorocit, din care nu mai pot ieși? E ca un vortex care mă trage din ce în ce mai repede în adâncul lui și nu există nici un mod de scăpare. Oare dacă aș găsi ieșirea, ce s-ar găsi pe partea cealaltă?

Tu îmi ești în același timp și Iad, și Rai. Durere și fericire. Chin și ușurare. Tu ești tot și nimic, iar noi suntem mai puțin decât ceva și mai mult de nimic.

Nu regret că te-am cunoscut. Însă regret că m-ai cunoscut tu pe mine.

O săptămână fără țigări

tigaraAm pus prima dată gura pe o țigară la 15 ani, la banchetul din clasa a 9-a. A fost o joacă, o țigară împărțită cu o bună prietenă pe ascuns, în spatele restaurantului. M-am apucat serios de fumat prin Noiembrie 2014, când mai începusem să deschid ochii și asta mi se părea o rezolvare simplă la problemele mele. Dacă aș fi știut că va ajunge să fie una dintre cele mai mari probleme ale mele, cu siguranță nu m-aș fi uitat la țigări ca la o recompensă.

Am început cu două țigări pe zi, una înainte de ore și una în drum spre casă. Chiar dacă ai mei fumează de când îi știu eu (adică de cel puțin 18 ani), la început le-am ascuns asta. Nu de frică că nu ar fi acceptat, ci dintr-o stupidă dorință de a păstra un secret față de ei. Mi se părea că dacă mă ascund de ei, fac ceva foarte incitant, că trăiesc ”periculos”. Hm, sigur. Știau că mai trag câte un fum din când în când, dar nu știau că ascund pachete de țigări în buzunarul din față al genții de școală. Au aflat la scurt timp, totuși, după ce tata s-a oferit să îmi cumpere un pachet după un concert și am acceptat. Și uite așa, am început să fumez liber.

Până prin luna august al anului trecut, fumam maxim trei țigări pe zi. Uneori fumam cu mama, alteori voiam să mă ”bucur” de o țigară singură, cu gândurile mele. Așa cum am spus, vedeam țigările ca pe un fel de rezolvare, de parcă fumul mi-ar fi curățat mintea și mi-ar fi pus gândurile în ordine. Nu-mi dădeam seama că mai rău îmi făceam. Că, de fiecare dată când aprindeam o țigară, mă adânceam din ce în ce mai tare și că îmi cream singură o nouă problemă.

Apoi am început să fumez mai mult. Mă luam cu mama, din inconștiență. Mi se părea că sunt cea mai tare persoană de pe planetă, din cauză că fumam cu ai mei. Chiar dacă mama la început nu a fost de acord, nu pentru că nu credea că am dreptul să fumez, ci pentru că știa cât de păcătoasă este dependența de țigări, am ajuns încet încet să fumăm împreună. Eu Gauloises roșii, ea Davidoff Gold. Mai apoi m-am dat pe Camel albastru, care au fost și ultimele țigări pe care le-am fumat.

Nu mi se părea că sunt dependentă de țigări. Mă lăudam că mă pot lăsa oricând, dar că nu vreau să o fac. Fumam cu prietenii și eram cool. Eu aveam întotdeauna țigări bune, pachete întregi pe care le puteam fuma oriunde și oricând. Toți mă priveau ca pe o zeiță pentru că fumam cu ai mei. Eram pe ”val”.

Începutul clasei a 11-a a adus și mai multe țigări în viața mea. Eram extraordinar de stresată din cauza anului pe care îl aveam la conservator. Diploma, ore, repetiții, examene peste examen și stres cât încape. Am ajuns să mă refugiez în țigări, să fumez un pachet la două zile. Deja nu mai puteam sta fără țigări nici o zi, oricât aș fi încercat. Am realizat, într-un sfârșit, că sunt dependentă de tutun.

Am urât dintotdeauna să fiu dependentă de ceva. Să fiu la mâna unui obiect sau al unei persoane. Însă îmi plăceau și îmi plac la nebunie țigările. Pur și simplu îmi place gustul, îmi place să aprind țigara, îmi place să o țin, îmi place cum îmi stă cu o țigară în mână. Încă de când eram mică mă imaginam fumând când voi crește. Așa că ura mea pentru dependențe nu prea a contat în acest caz.

Pe măsură ce timpul trecea și examenul de diplomă se apropia, stresul creștea. Fumam din ce în ce mai mult. Găseam motive stupide să aprind o țigară, fără să îmi dau seama că mă distrug singură. Din martie până săptămâna trecută am fumat în fiecare zi câte un pachet de țigări. 20 de țigări în mai puțin de 24 de ore. Mi se întâmpla de multe ori să aprind țigară de la țigară. Când nu studiam, făceam orice cu o țigară în mână. Mă plimbam, scriam, ascultam muzică, citeam, stăteam de vorbă cu prietenii. Eram eu și țigările întotdeauna.

Îmi promisesem mie că după examenul de diplomă mă voi lăsa. Mai încercasem de două ori pe parcursul anului, dar nu am rezistat mai mult de două zile. De data aceasta, eram serioasă. Însă după examen, mi-am spus că după atâta muncă și stres, merit o recompensă. De ce să mă lupt și cu acest lucru?

Așa că am continuam să fumez un pachet pe zi. Deja nu îmi mai plăcea ce făceam. Nu mă mai consideram cool. Mă uitam la mine și vedeam o sclavă a unei afaceri care domină milioane de oameni în lumea întreagă. Nu îmi plăcea să dau atâția bani pe țigări. Nu îmi plăcea să nu pot alerga, să îmi dau plămânii urcând dealul spre casă, să am 17 ani și să respir ca tata după trei decenii de fumat. Uram momentul de panică în momentul în care mi se termina pachetul de țigări. Nu-mi plăcea nici faptul că pur și simplu nu mă puteam lăsa de fumat. Eram o sclavă, iar mie nu-mi place să fiu așa ceva. Urăsc să fiu victimă și sclavă, iar țigara mă făcea să fiu amândouă.

Însă, Dumnezeule, cât îmi plăcea să fumez. Adoram prima țigară de dimineață. Iubeam să fumez după ce mâncam sau după ce făceam orice muncă. Fie că studiam, fie că făceam curățenie sau ieșeam de la conservator, eu trebuia să fumez. Ca o recompensă. Îmi plăcea să fumez la telefon cu prietena mea cea mai bună, să ”trag” o țigară rapidă cu mama sau cu tata, să fumez pe ascuns cu frate-miu care la 28 de ani nu știe să fumeze.

Adoram și ador țigările. Însă nu îmi mai place să fiu fumătoare. Nu-mi place să fiu dependentă. Deja trebuia să fumez, nu o mai făceam în totalitate de plăcere, iar mie asta nu îmi plăcea. Eu vreau să am libertatea de a fuma din plăcere. Nu-mi place să am nevoie de ceva sau de cineva. Dar la naiba, în ultima perioadă aveam nevoie de ambele. Și de ceva, și de cineva.

În ultimele zile respiram extrem de greu. Simțeam că nu îmi ajunge aerul în plămâni. Nu mai voiam să fumez, așa că după ce mi-am terminat pachetul de Duminică, am spus stop. Gata, nu mai fumez. Până aici. Altfel nu mergea. Am încercat și să le răresc, și să le tai cu multe, multe pregătiri. Faza asta cu ziua de luni nu merge. Trebuie să o faci în momentul în care simți că nu mai poți, altfel vei găsi mereu un motiv să te reapuci. Iar eu îmi găsisem motivul. Nu voiam ca la 50 de ani să am pielea deja lăsată, vocea groasă și burtică pentru că nu puteam alerga din cauza țigărilor.

Și nu am mai pus gura pe țigară de o săptămână. Nu este mult, știu, dar este cea mai lungă perioadă în care nu am fumat de un an jumătate. Și sincer, poate că sună ciudat, dar simt că sunt un om nou. Simt că pot face lucrul de care îmi era cel mai teamă și lucrul care m-a chinuit atât de mult timp. Să nu mai fiu condusă de dependența mea. Dependentă voi fi toată viața. În fiecare zi mă voi lupta cu dorința de a aprinde o țigară, însă trebuie doar să mă dezobișnuiesc de obiceiurile acestea. Este vorba totuși, de ambiție, iar asta o am. Am văzut cât de bine este să nu dai bani pe ceva atât de nesănătos. Deja respir mai bine, îmi este mai ușor să depun efort fizic și nu mai am gustul acela enervant în gură de la prea multe țigări. Plus că este bine să nu fii prinsă de țigări. Să ieși să te plimbi și să inspiri aer curat, să nu te îngrijorezi că îți uiți țigările sau bricheta acasă, să nu te uiți urât la ploaie doar pentru că îți udă țigara și să nu mai afumi și altă lume din jurul tău. Oricât de mult mi-ar plăcea țigările, îmi place mai mult să fiu liberă.

Primele zile au fost infernale. Luni a fost mai ușor, pentru că era prima zi și mă simțeam încrezătoare. Marți am avut o cădere urâtă. Pur și simplu simțeam că nu mai aveam nici o bucurie pe lume și că am pierdut ceva foarte drag mie. Am plâns de mama focului după ceva care mă omora încetul cu încetul, iar asta este penibil. Miercuri am plâns pe podea, în hol, pentru că mă ardea gâtul de poftă și aș fi dat orice să fumez. Joi am plâns pe stradă pentru că am ieșit cu un prieten la cafea și vedeam lume în jurul meu fumând și era tot ce voiam eu să fac. Nici nu mă puteam concentra pe ce îmi spunea el, iar asta este ceva, pentru că eu îi sorb întotdeauna cuvintele ca pe ceva foarte prețios. Ziua aceea mi-a demonstrat că pot. Am refuzat să îmi iau țigări. Am stat lângă magazin și m-am uitat la țigări, cu gâtul arzând și cu lacrimi în ochi, dar am refuzat să intru înăuntru să îmi iau un pachet. Vineri am hotărât că sunt mai presus de niște amărâte de țigări, iar Sâmbătă deja puteam trece pe lângă persoane fumând fără să îmi vină să mă pun pe jos și să plâng de ciudă. Iar astăzi și ieri m-am trezit fără să mă gândesc că vreau să fumez. Mi-a venit în minte întâmplător, un gând mult prea familiar și extrem de nociv.

Încă nu sunt sigură pe mine, totuși. Gândindu-mă la toate acestea și scriind cuvintele astea, mi se încleștează gâtul de poftă. Dar devine din ce în ce mai ușor, chiar dacă niciodată nu voi fi sigură pe mine. Știu că pot, pentru că de data asta am ambiție și voință. Însă lupta cu o dependență e grea și o știu de ani întregi. Mai ales când am în jur doar persoane dependente de țigări. Aștept ziua când voi putea să mă uit la mama fumând și să nu simt că mă prăbușesc de dor și de poftă. Vine, știu că vine. Și sper, mai presus de toate, să îmi țin promisiunea de a nu mai pune gura pe țigară cel puțin până la sfârșitul anului.

Noroc de tata, că mi-a băgat în cap de mică replica aia cu ”nu există nu pot, există nu vreau”. Eu nu am vrut mult timp, dar am putut dintotdeauna.

 

Schimbarea vine prin muncă

change

Toți așteptăm o schimbare. Fie una mică sau mare, încă din anii copilăriei vrem să se schimbe ceva. Poate că vorbim despre locul în care trăim, despre sistemul pe care suntem nevoiți să îl suportăm sau persoana care suntem. Orice ar fi, toți avem nevoie de o schimbare la un moment dat în viața noastră. Acest lucru este complet normal. Anormal ar fi să nu evoluăm și să rămânem în același stadiu tot timpul.

Problema este că schimbările rar se întâmplă. Vorbim atât de mult despre ele și le așteptăm atât de mult, dar ele vin atât de rar, încât ajungem să le considerăm miracole. Puțini realizăm că schimbarea vine din noi, din fiecare dintre noi, nu din afară. Poate suna ca o frază mult prea folosită, dar așa este. Schimbarea nu vine decât în momentul în care noi decidem să ne schimbăm pe noi înșine.

Este și normal, până la urmă. Fiecare om este echivalentul unei lumi diferite, iar lumea noastră este alcătuită din toate aceste lumi, din toți acești oameni la un loc. Pentru ca o schimbare majoră să aibă loc în lumea noastră, trebuie să începem de la noi, din lumile noastre micuțe, pe care ceilalți nu le înțeleg. Însă asta cere foarte multă muncă, multă determinare, ambiție și al naibii de multă răbdare.

Nimeni niciodată nu a avut ceva fără să fi muncit pentru acel lucru. Deși religia ne învață că trebuie să cerem și ni se va da, ați văzut voi vreodată un om care să fie fericit și să nu fi muncit al naibii de mult pentru asta? Până la urmă, fericirea este totul și acesta este scopul nostru în viață. Să fim fericiți. Fie singuri, fie cu altcineva, fericirea este scopul suprem. Dar ea nu vine de la sine. Trebuie să atingem fundul, locul cel mai josnic și mai întunecat, pentru a ne putea ridica. Cu forțe noi și cu lecții învățate pe propria piele.

Ideea mea este, deci, că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine mai întâi, și apoi să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți. Este important să încercăm măcar să fim cea mai bună versune a noastră. Dar asta este imposibil de la început, pentru că nimeni nu s-a născut deja învățat. Nimeni nu a știut de la început ce îi place să facă, ce nevoi dorințe și  vise are. Lucrurile acestea se descoperă pe parcurs, dar trebuie să vrei. Și trebuie să realizezi că fără durere și suferință nu vei realiza niciodată nimic. Ca să înveți cine ești, trebuie să încerci viața, să ai cât mai multe experiențe. Uneori experiențele dor, dar altfel este imposibil să înveți.

Dacă stai toată ziua pe canapea, te plângi că nu îți mai vezi genunchii de burtă și te rogi ca cineva să vină și să facă sport pentru tine, vei fi nefericit cu corpul tău pentru totdeauna. Dacă îți vine să plângi de fiecare dată când te duci la muncă, dar nu vrei să te rupi de ciudatul comfort pe care nefericirea ți-l aduce, îți vei urî job-ul toată viața. Dacă ești nemulțumit cu relația în care te găsești, pune punct acesteia, oricât de frică ți-ar fi să fii singur. Dar până la urmă, până nu rămâi singur, nu ai cum să înveți să trăiești singur. Pentru că toți rămânem singuri la un moment dat. Ne naștem singuri și murim singuri, asta e regula care domină lumea.change 2

Ca să fii fericit trebuie să ieși din zona ta de confort. Să te ții de promisiunile tale până când vor deveni obișnuință. Să nu te mai abați de la calea pe care vrei să o ții. Să fii tu, așa cum ți-ai dorit mereu să fii, așa cum ai știut mereu că poți fi. Fă sport, mănâncă mai sănătos, dormi mai bine, citește mai mult, scrie ce-ți trece prin cap, lasă-te de fumat, bea mai puțin, învață mai bine, distrează-te mai cu cap, lasă amintirile dureros de frumoase în urmă. Fă-o în fiecare zi, oricât de mult doare, până când nu vei mai depune efort pentru a avea toate aceste lucruri. Până când, practic, vor fi în sângele tău.

Schimbarea cere muncă, ambiție, pasiune, determinare, durere și suferință. Trebuie să cazi, să înjuri și să te ridici din nou. De o mie de ori, până când înveți cum să nu te mai împiedici. Dar dacă nu ne schimbăm, atunci care este rostul nostru pe Pământ? Dacă rămânem mereu la fel și nu evoluăm deloc, degeaba am trăit. Viața e un puzzle, pe care va trebui să îl rezolvăm și să îl stricăm de mii de ori până când vom găsi imaginea care ne place nouă, cea care ne face fericiți.

 

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie!🙂

Live blogging: Miros de mare

Azi m-am hotărât sa încerc ceva ce nu am mai făcut niciodată. Live blogging. Va scriu “in direct”, de pe plaja, de unde stau deja de doua ore. Întinsa pe un șezlong, sub o umbrela, plină de nisip si cu marea la picioare. Îmi inunda toate simțurile plaja asta. Mirosuri, gusturi, senzații, sentimente. Totul este diferit pe plaja.

Nu ma voi satura niciodată de locul acesta. Siviri, Halkidiki. Plin de familii cu copii mici. E deja a doua vara pe care mi-o petrec aici. Trăiască părinții care muncesc sa-ți ofere ți-e totul. Altfel eram închisă intr-o casa, intr-o rutina cu care deja m-am obișnuit si acum. 


Viața e diferită aici. Parca si caldura e altfel. E sufocanta, dar suportabila. In oraș e si sufocanta, si insuportabila. Pe plaja totul este suportabil. Chiar si țipetele Omulețului asta micuț care o striga pe ma-sa încontinuu de când au venit, adică de doua ore. 

Viața miroase altfel. Miroase a o mie de posibilități si a miliarde de vieți si vise. E relaxat aici, dar ce se ascunde in spatele relaxării unor turiști putini oameni știu. Stres, țipete, munca multă, durere si sacrificii. Am acces direct la toate astea. Si totuși n-am iubit niciodată un loc mai mult decat pe asta. E magie curată, fiecare minut. Pentru ca e diferit. Uiți de toate grijile. Miroase a mare, iar marea îți alunga toate grijile. Miroase a sute de tari adunate intr-un singur loc. 

Aud in jurul meu zeci de cuvinte pe care nu le înțeleg. Oameni diferiți, culturi diverse si limbi pe care nu le înțeleg decât ei. Toată lumea e relaxata, toți discuta între ei problemele de peste an, cu un zâmbet relaxat pe fata. Au trecut de toate si se relaxează acum. Pentru o săptămana, viața e frumoasa. 

Si ceaiul are gust diferit. De răcoare si se libertate. De tot ce n-a fost in timpul anului si de tot ce ar putea fi. 


Zgomotul asta continu de țipete si de râsete, de limbi străine si de valuri. Asta e muzica curată. Cel mai frumos sunet pe care l-am auzit pana acum. L-as putea asculta in fiecare secunda al vieții mele si as fi fericita.

Nimic nu mai contează cât sunt aici. O carte buna sa am, muzica in urechi si un ceai rece. E fericire. Sunt grijile uitate de peste an, sunt visele ce urmează sa se împlinească si munca depusă pe parcursul anului. Timpul este pe pauza pentru mii de oameni, inclusiv pentru mine. Nu am mai simțit libertate ca asta de mult, si e demențial. 

Doi-trei oameni citesc. Sunt total adânciți in cărțile lor, in lumi in care eu nu am acces. Alții citesc ziare si reviste. Unii nu fac nimic. Mulți se relaxează in apa. Câțiva fumează. Cei mai mulți poarta discuții cu familia. 

Soarele arde, iar dacă nu ma bag mai bine sub umbrela asta,  am dat de naiba. Dar nici asta nu ma interesează, pentru ca nimic rău nu se poate întâmpla aici. 

Îmi bubuie muzica in urechi. E pe shuffle. Am obiceiul de a schimba melodiile pana ajung la aia pe care o vreau, dar de data asta le las pe toate sa cânte, ca un soundtrack.

N-am mai scris de zile întregi. Mi-am uitat caietul acasă, iar de laptop refuz sa ma ating zilele astea. Caut un caiet, dar nu găsesc. As scrie pe orice, si pe hârtie igienica. E singurul lucru de care nu ma pot desparți. De scris. Orice,  fără discernământ si bariere. Dacă nu scriu, simt ca explodez.

E viața multă aici. Mi-am uitat toate grijile si chinurile din timpul anului. Simt ca sunt eu așa cum nu am mai fost de mult timp. Rad mult. Citesc si mai mult. Simt. Sunt una cu marea. Fac parte dinte-o înțelegere taciturna între sute de străini, care s-au hotărât sa dea viața unui loc.

Așa e viața la marea acum. Plină de viața si mirosuri care îți inunda simțurile. 

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

Recomandarea săptămânii – ”Ținutul țânțarilor” de David Arnold

După foarte mult timp, revin astăzi cu o recomandare. Deși m-am gândit de multe ori la acest articol, de fiecare dată am sperat că voi găsi ceva mai bun să vă recomand. Și iată că acum am făcut-o, deci nu mai am nici o scuză să amân relansarea rubricii Recomandarea săptămânii.

Ideea este foarte simplă. Săptămâna aceasta citesc cea mai demențială și mai captivantă carte dintre toate cărțile pe care le-am citit în ultima vreme. Este vorba despre Ținutul țânțarilor de David Arnold, recent publicată în România la editura Young Art.

13690618_1217028544983757_317354067722810280_n

Dacă tot am terminat ”Ultima scrisoare” la începutul săptămânii, era doar firesc să încep o nouă carte. Pentru că mi-am cumpărat-o curând, am zis să încep All the light we cannot see de Anthony Doerr, alt roman după care tânjez de aproape un an. Însă la ora actuală trec printr-un reading slump, așa că sunt destul de pretențioasă la cărți și cu greu găsesc ceva care să mă captiveze.

Norocul a făcut ca miercuri să primesc două cărți din România, de la colegii mei de la Serial Readers. Le-am răsfoit cu mare nerăbdare, una dintre ele fiind chiar ”Ținutul țânțarilor”. Mi s-a părut foarte interesantă și am plănuit să o citesc imediat ce voi terminat ”All the light we cannot see”. Doar că nu am avut răbdarea necesară și am început să o citesc chiar în seara aceea, când am și parcurs primele 100 de pagini.

Ce să mai, cartea m-a lovit direct în cap. La propriu. Încă de la primele pagini am simțit că mă trezesc și că aceasta este cartea care mă va scoate din starea de letargie pe care o am de ceva vreme în materie de lectură. Am simțit că am găsit cartea. Aia pe care o aștept de ceva vreme, care parcă nu mai venea.

Hai să o dau pe aia dreaptă. Cartea e dată naibii. Are cel mai mișto stil pe care l-am întâlnit de ceva timp, un personaj principal care a devenit eroul meu (sau eroină, trăiască Carla’s dreams), o poveste demențială, iar ciudățeniile și lucrurile care aproape că te fac să îți faci cruce sunt la ordinea… capitolului. M-am îndrăgostit iremediabil de Mim, chiar dacă e fată. Beck e Beck, Walt e Walt. Nu știu cum să explic, dar dacă aș  întâlni personajele acestea în lumea reală, m-aș  duce să le cer un autograf. Unde mai pui că și râd în hohote, cum n-am mai râs de mult la o carte.

Ca să înțelegeți cât de bună este cartea și cât de mult îmi place, imaginați-vă doar că m-a făcut să amân o carte de război. Asta ar trebui să explice tot. Pur și simplu m-am îndrăgostit de ea și sunt sigură că atunci când o voi termina, voi simți nevoia de a o începe din nou. De asemenea, este perfectă pentru vară, fiind plină de aventuri, una mai ciudată decât cealaltă.

Eu una vă spun. Dacă nu ați citit încă cartea aceasta sau dacă nu plănuiți să o citiți, nu știu ce faceți cu viața voastră. Romanul ăsta cu nume ciudat, ”Ținutul țânțarilor”, este un must-read al verii, al anului și, la naiba, al vieții fiecărui cititor.

Dacă vreți să o achiziționați, o puteți face de pe site-ul editurii Young Art sau cu un simplu click aici. Mai jos vă las coperta și descrierea, în caz că mai aveți nevoie de convingeri pentru a o citi.

ținutul țânțarilor

Mim nu e bine. Epiglota deplasată şi ochiul cu care nu mai vede sunt ultimele sale griji. Familia i se destramă repede, tânăra de 16 ani suferă de nevroză. Mim e nevoită să se mute în celălalt colţ al ţării împreună cu tatăl şi noua lui soţie. Când află că mama ei e bolnavă, Mim fuge de-acasă, hotărâtă să străbată cei 1524 de kilometri care o despart de ea. Drumul nu e doar lung, ci se dovedeşte şi dificil de străbătut, căci întâlnirile şi confruntările cu diverse personaje şi propriii demoni o pun la grea încercare.

Hai, fuguța și citiți-o!🙂

 

Recenzie: ”Regina Roșie” de Victoria Aveyard (”Regina Roșie” #1)

regina roșie

Descriere:

Lumea lui Mare Barrow este impartita in doua, dupa culoarea sangelui: cei cu sangele comun, rosu, ii servesc pe cei cu sange argintiu, elita societatii, cei care sunt dotati cu puteri supraumane. Mare face parte din rosii si-si duce traiul de pe o zi pe alta, ca hot intr-un mic sat de la tara, pana cand destinul o aduce in fata regelui, a reginei si a tuturor nobililor, unde ea descopera ca este si rosie, dar si argintie, cu puteri nebanuite.

Ca sa ascunda adevarul, regele o obliga sa minta si sa joace rolul unei doamne dintr-o Inalta Casa pierduta, cu o putere impresionanta, si o promite de mireasa unuia dintre fiii lui, astfel devenind o printesa argintie. Pe masura ce patrunde si mai adanc in lumea argintiilor, Mare risca totul si isi foloseste noua pozitie pentru a-i ajuta pe cei din Garda Stacojie, un grup de rebeli rosii. O miscare gresita ii poate aduce moartea, dar in jocul periculos in care a intrat singura certitudine este tradarea.

„O lume volatila si o eroina fara egal.“ – Booklist

„Un thriller plin de imaginatie, in care iubirea si revolutia se ciocnesc, iar puterea si dreptatea sunt intr-o lupta pe viata si pe moarte. N-o veti putea lasa din mana.“ – USA Today

Detalii tehnice:

Autor: Victoria Aveyard

Editura: Nemira

Pagini: 472

Format: 130 x 200 mm

Cartea poate fi comandată de pe site-ul librăriei online Librex, de unde mi-a fost oferită copia aceasta pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

Cred că știți deja despre ce carte voi vorbi astăzi. Regina Roșie a creat o adevărată isterie pe blog-urile din România și nu numai. Cartea aceasta se găsește în bibliotecile și pe blog-urile a milioane de cititori din întreaga lume. Mie mi-a luat ceva să o citesc (să știți că deobicei nu întârzii la petreceri, decât dacă vorbim de cele literare), dar mă bucur tare mult că am adăugat-o la lista cărților pe care le-am citit și care mi-au plăcut la nebunie.

Regina Roșie (Red Queen în engleză) vine cu un pachet complet: o copertă superbă, un titlu neobișnuit, o descriere ucigător de intrigantă și o autoare cu o perspectivă originală. Sinceră să fiu, nu aș regreta dacă aș numi-o cartea anului, pentru că își merită titlul cu siguranță. Cartea aceasta pur și simplu impresionează de la primele pagini!

În primul rând, povestea este absolut genială. Deși mi-a amintit ușor de Jocurile foamei la început, am fost imediat absorbită de lumea fascinantă creată de Victoria, una în care oamenii sunt împărțiți după culoarea sângelui. Cei cu sânge roșu fac parte din clasa de jos, cea care trudește și o duce foarte greu. Cei cu sânge argintiu sunt cei privilegiați, talentați, care nu muncesc o singură zi în viața lor. Apoi este Mare, care are sânge roșu, dar puterile unui argintiu. Aici se complică toată povestea. Printr-o serie de întorsături de situație și scene grozave, autoarea reușește să captiveze cititorul de la început. Conceptul acestei cărți este destul de original, chiar dacă uneori te poate duce cu mintea la alte povești deja citite. Toate acestea se dau uitării în momentul în care pătrunzi mai bine în lumea lui Mare și te atașezi de personaje.

victoria aveyardUn alt aspect ce merită menționat este felul în care intriga este construită. Autoarea nu dezvăluie totul de la început, fiecare secret fiind scos la suprafață la momentul potrivit, printr-o întorsătură de situație care te va face să închizi cartea pentru un minut, să te uiți la perete cu o privire pierdută și apoi să deschizi din nou cartea, cu o sete de lectură incredibilă. Victoria detonează bombă după bombă, ce să mai! Intriga crește în intensitate până la sfârșit, unde au loc niște scene pur și simplu explozibile, care te vor face să dai paginile cu și mai multă nerăbdare.

Personajele sunt, de asemenea, foarte bine create, chiar și cele secundare. Mare este un personaj rar întâlnit. Este genul de fată care își dezăluie adevărata natură încă de la început. Curajoasă, ironică, sălbatică, frumoasă, deșteaptă, greu de stăpânit. Și foarte guralivă. Am adorat-o de la început.

Maven este și el un personaj foarte interesant. Deși la început poate părea destul de plictisitor, pe parcursul acțiunii acesta dă dovadă de niște contradicții în personalitatea lui care te vor ține mereu cu sufletul la gură. Eu una nu am știut niciodată la ce să mă aștept de la el și cu siguranță nu mă așteptam la respectiva lovitură, care m-a făcut să pierd stația de autobuz. Chiar dacă mulți cititor îl displac, mie Maven mi s-a părut absolut genial.

Pe de cealaltă parte, Cal nu m-a impresionat aproape deloc. Mi s-a părut genul de personaj pe care autoarea trebuia să îl pună în carte pentru a crea un sentiment de familiaritate cititorului. Cal este clișeic, previzibil și foarte anost, după părerea mea. Tare aș vrea să se schimbe în volumul doi.

Triunghiul amoros este destul de plăcut și mi-a plăcut foarte mult faptul că autoarea nu a pus mult accent pe acesta. Victoria s-a concentrat mai mult pe partea fantasy al romanului și pe acțiune, dar combinația dintre dragoste și război mi-a plăcut la nebunie și m-a făcut să citesc cu mai mare interes și plăcere. Și adevărul este că eu am sperat până în ultima clipă că Mare și Maven se vor îndrăgosti nebunește unul de celălalt. Oh, it broke my heart!

Cea mai bună parte a cărții este, cu siguranță, sfârșitul. Am citit ultimele 50 de pagini în autobuz, în drum spre orele de vioară și mi-aș fi dorit ca autobuzul să nu mai ajungă niciodată la destinație, pentru că pur și simplu nu puteam lăsa cartea la o parte atunci. Am ratat stația de autobuz, am întârziat un pic, dar nu mi-a păsat deloc, pentru că sfârșit ca acesta mai rar găsești în cărți. Este plin de întorsături de situație incredibile, dramă, acțiune și situații din care crezi că personajele nu vor reuși să iasă niciodată. Am stat cu sufletul la gură până la sfârșit și m-am blestemat pe mine pentru că nu am avut inspirația de a cumpăra al doilea volum, Glass world, atunci când am avut ocazia.

Plină de acțiune, întorsături de situație care te vor face să citești cu o viteză uluitoare și personaje incredibile, Regina Roșie este un adevărat deliciu literar. Mi-a plăcut la nebunie și aștept cu mare nerăbdare să citesc volumul doi. Atât lumea lui Mare, cât și ea însăși m-au fermecat la culme! Cred cu tărie că aceasta este una dintre cărțile pe care nici un pasionat de fantasy nu ar trebui să o rateze, așa că dacă nu ați citit-o încă, nu mai așteptați. Cu siguranță nu veți regreta!

Notă: 5 stele din 5

10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta

Deși suntem deja în luna Iulie, pentru mine vara de-abia acum începe. De fapt, vara își va intra în drepturi  pe 9 Iulie, când voi termina cu masterclass-ul pe care îl am săptămâna viitoare. Deși masterclass-ul este o experiență frumoasă și o șansă importantă, sunt atât de obosită de muzică, de vioară, de ore și de repetiții, încât nu mă pot bucura cu adevărat de el. Aștept să treacă, ca să mă pot bucura de vară și de viață.

Bineînțeles că a trebuit să fac o listă cu 10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta, ca să fiu sigură că îmi amintesc tot și ca să am grijă ca, la sfârșistul verii, să fi făcut tot ce mi-am propus. Fără altă introducție, aceasta este lista mea cu lucruri pe care vreau să le fac în vara anului 2016:

1. Vreau să mă las de fumat

Scopul meu principal pentru această vară este să mă las de fumat. Fumez de mai bine de un an jumătate și cred că a venit timpul să mă opresc. Nu pentru că aș vrea, pentru că nu vreau. Mie-mi plac țigările, nu numai gestul sau obișnuința. Însă respirația mea devine din ce în ce mai grea, dealul mult mai abrupt și alergatul mult mai dificil. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să le arunc la gunoi.

2. Să mă relaxez

Nu știu dacă mai știu cum să mă relaxez. După doi ani în care am avut grija diplomei, nu prea mai știu cum vine treaba asta cu relaxarea. Mi se pare că trebuie să fac mereu ceva, altfel pierd timpul degeaba. Însă pentru mine va veni din nou o perioadă grea, așa că trebuie să învăț din nou să mă relaxez. Pe plajă, în pat, cu o carte, în parc, la o cafenea. Oriunde, numai să nu mai am impresia că mă urmărește ceva de la spate.

3. Să mă găsesc pe mine

Din cauza diplomei, m-am lăsat pe mine în spate. Mi-am înăbușit fiecare dorință, fiecare nevoie și am uitat să fac lucrurile care îmi fac mie plăcere. Mă aflu, într-un fel, sub influența diplomei încă, și mi se pare că nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai știu să fac ce îmi place. De fapt, nu prea mai știu nici ce îmi place să fac. Așa că vara aceasta vreau să mă găsesc pe mine și să-mi aduc aminte de lucrurile care mă definesc.

4. Să citesc

Bookshop Bokeh

Nu am mai terminat o carte de vreo lună. Deși ziceam că după diplomă încep să citesc, cărțile stau încă pe birou, neatinse. Parcă nu-mi vine să mă ating de ele, deși vreau. Îmi vine să dorm tot timpul. Așa că vreau, încet încet, să intru din nou sub influența cărților și să citesc cât mai bine și cât mai mult.

5. Să mă distrez

Deși vreau să mă odihnesc, vreau să mă și distrez. Vreau să ies cu prietenii mei, vreau să râd, vreau să simt că trăiesc și să adun cât mai multe experiențe frumoase, de orice fel. Vreau să fac baie în mare noaptea, să ies la o cafea și să fac orice altceva este sinonim cu distracția.

6. Să studiez

Chiar dacă acum sunt foarte obosită și nu mai vreau să aud de vioară pentru un timp îndelungat (cel puțin două săptămâni), plănuiesc ca vara aceasta să studiez. Nu voi lăsa niciodată vioara la o parte, iar după pauza pe care plănuiesc să o fac, am de gând să încep un nou repertoriu și să îmi aduc aminte de frumusețea viorii.

7. Să scriu

Mi-e dor să scriu. Aș scrie oriunde  și oricât. Scrisul m-a ajutat foarte mult anul acesta, dar a trebuit să las la o parte și această activitate. Am foarte multe cuvinte în mine pe care trebuie să le aștern pe o foaie, așa că vreau ca vara aceasta să scriu cât mai mult. writing

8. Să scriu articole și recenzii cât mai bune

S-a pus praful pe toate articolele și recenziile pe care trebuie să le scriu. Mai ales pe blog. Mi-e dor de lumea aceasta a blogging-ului, dar deocamdată sunt încă obosită și nu-mi stă mintea la scris articole bune. Trebuie, totuși, să îmi intru din nou în mână și să scriu cât mai multe articole și recenzii bune.

9. Să învăț să-mi fie bine singură

Nu m-am gândit niciodată că voi fi una dintre persoanele care trebuie să aibă constant o altă persoană în jur ca să se simtă bine. Nu este vorba neapărat de faptul că am nevoie de cineva pentru a mă simți bine în pielea mea, dar nu prea știu cum să mă distrez singură. Cred că trebuie să învăț să mă distrez cu mine și cu persoana mea. Nu vreau să depind de alții și nici să am nevoie de ei.

10. Să mă uit la filme și seriale

Mi-e atât de dor să mă uit la filme și la seriale! Am o mulțime de recuperat în materie de seriale, dar nici cu filmele nu mi-e rușine. Însă din nou, parcă nu îmi vine. Nu știu de ce.

Cred că scopul principal al acestei veri este să învăț, din nou, să fac lucrurile pentru mine. Să fac ce îmi place și să nu îmi fie rușine să zic nu. Scriind acest articol, am realizat cât de mult îmi doresc să fac toate lucrurile de mai sus. Poate că odihna, totuși, nu este numai despre a dormi, ci și despre a face lucrurile care îți plac.

Voi ce aveți de gând să faceți în aceste două luni de vară care au mai rămas?

summer