Judetul Vaslui nu este definit de cei sapte violatori

Astazi as vrea sa deschid un subiect la care ma gandesc de multe luni si care ma apasa de multa vreme. Cred ca v-ati dat seama deja din titlu ca in postarea aceasta vreau sa vorbesc despre Vaslui, judetul care, la ora actuala, este cel mai ponegrit Judet din Romania.

Motivul pentru care vreau sa vorbesc despre acest judet pe blogul meu vi-l voi spune de la inceput. M-am nascut si am crescut 13 ani in Barlad, oras destul de maricel din Vaslui. Da, dom’le, m-am nascut in judetul violurilor si a crimelor. Am crescut acolo, in judetul ala despre care se rade pe Facebook si de care se face basca la fiecare colt. Si chiar daca nu am cele mai placute amintiri din Romania, nu voi ascunde niciodata faptul ca m-am nascut in judetul care e pomenit in fiecare zi la televizor si nu neaparat pentru lucruri bune.

In ultimii ani, Vasluiul a devenit cunoscut in toata Romania pentru atrocitatile care se intampla acolo: violuri, talharii, crime si tot felul de fapte inimaginabile. Nu exista zi in care sa nu auzi la stiri de ceva ce s-a intamplat in Vaslui. Recent, una dintre cele mai ingrozitoare crime s-a desfasurat intr-un sat din Vaslui. Sapte haimanale de baieti (pentru ca barbati nu merita sa le spun – aia nu sunt barbati; sunt animale care ar trebui duse in jungla si lasate acolo) au violat o fata intr-un mod groaznic. Haimanalele aproape ca au scapat basma curata, dar au avut nenorocul de a starni o reactie in masa in Romania. Cred ca stiti deja ca o tara intreaga a fost revoltata de felul in care ei au fost tratati, parca cu tratament special. S-au facut multe campanii pe internet ca acesti criminali sa primeasca pedepsele pe care le merita. Dupa luni de procese si scandal, cei sapte Vasluieni au fost pedepsiti, in sfarsit. Mult prea putin, daca ma intrebati pe mine.

Si eu, la randul meu, am fost revoltata de ce i s-a intamplat fetei din Vaslui si felul in care acei sapte “golani” au fost tratati. Chiar si acum, cand isi ispasesc pedeapsa in puscarie, sper sa se intample o minune si sa putrezeasca in puscarie, pentru ca asta merita. Sa nu mai iasa niciodata de acolo si sa isi petreaca fiecare zi gandidu-se la momentul cand au vrut sa isi arate muschii in fata unei fiinte mai slaba decat ei si sa se blesteme pentru idiotenia pe care au facut-o. Insa nu se va intampla asta. In cativa ani vor fi pusi in libertate pentru buna purtare. Nu e prima si nici ultima data cand se va intampla asa ceva, iar violul acela se va repeta si prin momentele acelea groaznice vor mai trece si alte fete si femei.

Insa nu asta vreau eu sa vorbesc acum. Vreau sa va povestesc mai multe despre Vaslui, judetul in care m-am nascut si in care am crescut.

Am sa va spun adevarul. Iar asta e ca, atunci cand eram in Barlad, nu circulam niciodata singura pe strazi. Cand zic niciodata, nu glumesc. Nu a existat data in care sa fi iesit pe strada si sa fi fost singura. Eram insotita fie de un parinte, de un membru al familiei sau de frate-miu. Motivul era foarte simplu – imi era frica. De fapt, ne era frica sa circul singura. Si mie si parintilor mei. Voi recunoaste ca judetul Vaslui este plin de oameni dubiosi, de raufacatori si de tigani care vor sa faca rau. Dar stiti de ce mai este plin Vasluiul? De oameni destepti.

Nu stiu cati dintre cei care vorbesc judetul Vaslui de rau realizeaza ca raufacatori, criminali, violatori si talhari se afla in fiecare judet din tara. Okay, poate ca nu la acelasi grad, dar lucrurile care se intampla in Vaslui se intampla zilnic si in alte orase si judete din Romania. Poate ca nu auzim la fel de des de crime in alte judete din tara, dar se intampla. Fiecare judet are oamenii lui cu care nu se mandresc si care fac rau lumii. Insa dintr-un motiv pe care nu il inteleg, toata lumea se leaga de Vaslui.

Un lucru care ma revolta la maxim sunt imaginile care circula pe internet, in care Vasluiul este ridiculizat. Vorbesc de imaginile acelea care spun “Dupa trei luni in Vaslui”. Imagini ca asta:

v1

Inca de cand am vazut prima imagine de genul asta am fost revoltata. Nu pentru ca sunt din Vaslui, ci pentru ca mi se pare incredibil de rusions pentru tine, ala care razi de un judet din care nu esti, sa judeci ceva ce nu cunosti si sa generalizezi. Plebe exista in fiecare judet, dar tu, Bucurestene care te mandresti ca nu ai accent, ai ales sa te iei de Vaslui. Ca de, de ce sa nu ne amuzam si noi pe baza unor oameni pe care nu ii cunostem si sa judecam fara sa cunoastem? De ce sa jignim si niste oameni inocenti, care n-au nici o vina ca lumea s-a axat pe Vaslui si care dau cu pietre in el pentru ca asa se poarta?

Haideti sa va mai zic ceva. Vasluiul nu este definit de cei sapte violatori. Vasluiul nu este definit de nici o crima care s-a intamplat acolo. La fel cum nici Bucurestiul nu este definit de faptul ca Ceausescu a locuit acolo sau cum Diaspora nu este definita de oamenii care au facut atat de mult rau gazdelor lor. Si la fel cum nici eu nu sunt definita de faptul ca sunt egoista. Si nici Siria nu este definita de teroristi.

Oameni buni, nici un judet nu ar trebui sa fie ridiculizat din cauza raufacatorilor. De ce sa alegem sa ne uitam la lucrurile rele cand sunt atat de multe lucruri bune pe care am putea sa ne concentram? Stiti cate personalitati a dat Vasluiul? Normal ca nu stiti. Lasati-ma sa va luminez eu.

Tu, Brasovene care critici, stiai ca Alexandru Ioan Cuza a fost nascut la Barlad? Da, mai, am mers pe aceleasi strazi pe care a mers Cuza si ma mandresc cu asta. Dar de Alexandru Vlahuta stiai? O strada cu numele lui era aproape de strada unde locuiam eu. Tu, mai Clujene care ai aratat cu degetul Vasluiul, stiai ca Constantin Chirita? De Marcel Guguianu stiai? Am cantat, ma, in galeria lui de sute de ori. Am stat in fata lui, i-am vazut, ma, ochelarii aia caracteristici, galeria lui imi era ca o casa. De Tonitza stiai, ca s-a nascut la Barlad, ma? Am fost eleva la scoala la Tonitza si sa fiu al naibii de nu sunt mandra de asta. Si stii ma, de ce? Pentru ca scoala de Muzica si Arte Plastice “N.N. Tonitza” din Barlad a scos mai multe talente decat te-ai fi asteptat. Nici sa nu mai pomenesc de cate premii castiga elevii scolii anual la diverse concursuri. Stii ma, cati muzicieni duc acum numele tarii in afara dupa ce au studiat acolo? Cunosc cel putin doi violonisti care pomenesc Romania si Barladul cu fiecare ocazia. Da, ma, si ma stiu si pe mine, care am crescut in Barlad si am studiat la scoala lui Tonitza si am ajuns sa fiu la un an departare de diploma de conservator, cand altii de-abia se hotarasc unde vor sa o ia mai departe si vorbesc trei limbi, o invat pe a patra si am un blog pe care lumea il citeste. Si stii ma de cate ori am zis de unde vin, si cata lumea mi-a zambit incantata din cauza asta? Nu stii. Normal ca nu stii. Televizorul te-a imbuibat cu povestile violatorilor si crezi ca numai asta este de capul Vasluiului. Ei bine, nu e. Vasluiul e plin de personalitati si de oameni inteligenti, iar Diaspora se mandreste cu numele care ii fac pe straini sa viziteze Romania. Iar doctorul ala la care ai fost tu, Banatene, ca te doare capul de la prea mult judecat pe zi, stiai ca e din Valui? Stiti cati doctori sunt din Vaslui sau au origini de acolo? Varul meu, care e doctor veterinar si care a aparut de mai multe ori la televizor, are origini din Vaslui. La fel si celalalt var, care e director la o companie mare internationala. Stiai tu de ei? Nu stiai.

Si e si normal ca nu stiai de ei, pentru ca televizorul promoveaza numai raul. N-ai sa auzi de cati copiii talentati sunt in Vaslui, sau de cati oameni duc numele Vasluiului si al Romaniei in afara si n-ai sa auzi de cate festivaluri se tin in Barlad si in Vaslui, sau de cate teatre sunt acolo si de felul in care Barladul este unul dintre orasele pe care mari muzicieni l-au vizitat si au spus ca este unul dintre cele mai culturale orase si ca publicul este minunat. N-ai sa vezi felul in care sala de la Guguianu se umple ochi de lume atunci cand este vreun concert de muzica clasica. Pentru ca televizorul nu face decat sa defaimeze si sa arunce in noroi, pentru ca e mult mai usor asa.

Asa ca tu, ala care stai cu burta la televizor, cu o bere in mana la fiecare ora, termina sa mai judeci. Terminati sa mai judecati un judet care a dat atatea personalitati. O spun inca o data. Vasluiul nu este definit de raufacatori. 

Judetul Vaslui are multe parti frumoase, multi oameni frumosi. Trebuie doar sa iti amintesti de ei si sa incerci sa fii deschis la minte. Sa realizezi ca violatori sunt peste tot, dar Elena Farago, pe care ti-o citea mama ta inainte de culcare, s-a nascut la Barlad, la fel ca si Victor Ion Popa. Si daca ajungi sa citesti postarea asta, adu-ti aminte ca am crescut in Vaslui. Poate, peste ani, cand ai sa ma vezi la televizor dupa un concert pe care l-am sustinut, sa-ti aduci aminte ca m-am nascut la Barlad si ca nu accept sa fiu definita de cei sapte violatori.

Inca o data, va rog sa nu mai judecati ceva ce nu cunoasteti. Nu se stie niciodata cand un viol sau o crima mai ingrozitoare sa va petrece la voi in judet si lumea va incepe sa arate cu degetul fara sa stie ca, de fapt, e chiar fain sa fii nascut acolo unde ai fost nascut.

*Vreau sa mentionez ca nu vreau sa jignesc pe nimeni cu aceasta postare si nici nu tine de rasism. Nimic din ce am spus nu este spus cu rautati si nici nu am vizat

Ce-am facut in astea cinci luni in care am fost absenta

Dupa postarea in care mi-am anuntat revenirea pe dragul meu blog, m-am gandit ca ar fi potrivita o postare in care sa va povestesc ce am facut in aceste cinci luni de absenta. Nu stiu pe cata lume va interesa asta, dar eu simt ca trebuie sa fac asta. Am tinut in mine atatea momente frumoase. Dupa patru ani in care am fost obisnuita sa impartasesc fiecare moment frumos cu voi, mi-a venit foarte greu sa traiesc un moment care merita impartasit si sa nu vi-l povestesc. M-am obisnuit si cu asta la inceput, dar acum nu mai are nici un rost sa imi reprim acest “instinct”. Va pot povesti in voie tot ce vreau.

In aceste cinci luni am trait momente foarte frumoase, care meritau cu siguranta impartasite cu toata lumea. Am muncit mult, intr-adevar, dar am fost rasplatita cu vacante frumoase si o vara pe cinste!

Dupa ce am publicat postarea in care imi luam la revedere de la voi in Martie, am avut primul meu concert important, in care am fost solista! Profesorul meu a planuit acest concert inca de la inceputul anului scolar 2014/2015, deci anul trecut m-am concentrat foarte mult pe acest concert si pe piesele pe care aveam sa le cant. Eram foarte nerabdatoare sa imi fac aparitia in public ca si solist si sa imi vad numele pe afis. Am fost cap de lista, urmata de cei doi acompaniatori ai mei, care au facut o treaba exceptionala.

Nu stiam la ce sa ma astept de la acest concert. A fost primul concert in care a trebuit sa cant aproape o ora intreaga. Aveam in program piese de Brahms, Beethoven, Tartini, Papamoschos si Mozart. Ce sa mai, o adevarata bucurie pentru inima mea de melomana! Bine-nteles, totul nu a putut decurge chiar atat de usor. Am avut parte de o multime de “patanii” pana sa pot canta in voie.

Dupa multe discutii, concertul a fost programat in Sambata dinaintea Pastelui, pe 4 Aprilie. Desigur, data nu a fost stabilita fara o groaza de discutii, razgandiri si pareri diverse. Una dintre corepetitoarele mele, care trebuia sa cante Mozart, Tartini si Beethoven cu mine, s-a gandit ca nu ii convine data! Trebuia sa plece in vacanta in ziua aia. Ne-a anuntat, bineinteles, cu o saptamana inainte. Va puteti imagina ca nu am putut accepta sa mutam data concertului cu doar o saptamana inainte, de vreme ce pustoaica stia de mult timp cand se va desfasura concertul. Am luptat cu ea si pana la urma am invins! Concertul a fost stabilit pentru 4 Aprilie, iar ea avea sa plece in vacanta dupa. Toate bune si frumoase. M-am simtit bine ca am reusit sa stabilesc concertul cand am vrut eu. Pana la urma, fara nici o urma de falsa modestie, eu eram solista si eu aveam cel mai mult de cantat. Deci logic era sa ii intereseze cel mai mult cand era mai bine pentru mine.

Data a fost stabilita, repetitiile au avut loc, sala era pregatita! Aveam sa cantam in sala de concerte a conservatorului. O sala care mi-e foarte draga, pentru ca am avut parte de multe amintiri frumoase acolo si de multe reusite. Mi-ar fi placut mult sa pot tine acel concert acolo, dar bineinteles ca nu s-a putut! Desi eram siguri ca acolo vom tine concertul, a aparut o problema tehnica care nu ne-a permis sa ne desfasuram activitatea acolo. Cu vreo doua saptamani inainte de concert, in sala a pocnit o teava! Starea salii era jalnica, iar directorul a decis ca pana nu se vor schimba tevile, nu se mai poate canta acolo. Nu eram siguri cand se va intampla asta, asa ca am luat hotararea de a muta locatia concertului. Profesorul meu a gasit imediat o sala mai mica, dar draguta si intima care avea si backstage! Va puteti da seama cat de importanta m-am simtit sa am cabina mea in care sa ma pot pregati.

Data si locatia au fost stabilite. Totul era okay. Dar stati asa, ca sirul pataniilor nu se opreste aici. Prin luna Februarie, am inceput sa observ ca am probleme cu vioara. Mi se dezacorda, iar cand trebuia sa o acordez era foarte greu. Profesorul meu a banuit ca are ceva de-a face cu cateva piese de la vioara care ar trebui schimbate. Vioara mea este foarte veche si avea nevoie de cateva reparatii inca de cand am intrat in posesia ei, dar niciodata nu m-am indurat sa o las din mana pentru atat de mult timp incat sa o repar. Reparatiile la vioara pot dura pana la o luna si nu prea mi-am permis niciodata sa las vioara din mana atat de mult timp.

Incetul cu incetul, vioara a inceput sa se acordeze mai bine si am avut incredere ca totul va fi in regula si cu asta. Am incercat sa scot sunetul cel mai bun in situatia aceea si cred ca am reusit.

Bun. Haideti sa dam un pic mai departe.

Vineri. Ajunul concertului. Emotii, pregatiri, repetitii, studiu. Eram al naibii de entuziasmata. Frematam, deja, din cauza adrenalinei pe care o simt intotdeauna inainte de un concert. In timp ce studiam ultimele retusuri si corectam ultimele greseli, ma suna profesorul meu de vioara. Cu o veste proasta, binenteles. Cu ultima veste la care ma asteptam, de fapt! V-o aduceti aminte pe corepetitoarea care trebuia sa plece in vacanta in Sambata concertului? Aparent, se imbolnaviose peste noapte si nu era sigura daca putea canta a doua zi! Avea febra mare si doctorul ii recomandase sa stea in pat. Ca sa vezi!

Va puteti imagina, cred, ce a insemnat asta pentru mine. Am crezut ca nu voi gasi cale de iesire si ca totul se naruiese! Am fost extrem de nervoasa, amintindu-mi de toate datile cand am cantat cu febra. Totusi, profesorul meu a ales sa fie pozitiv si a zis ca vom sti sigur dimineata urmatoare daca ea avea sa cante sau nu. Pana atunci, mi-a indicat sa studiez Bach si Paganini, pentru orice eventualitate. Pe care nu le mai studiasem de cel putin doua saptamani! Panica panica panica! Cum aveam sa fac asa ceva?!

Insa apoi mi-am adus aminte cine sunt. Mi-am adus aminte tot ce am realizat pana acum si toate incurcaturile din care am reusit sa ies cu brio. Si m-am calmat, pentru ca nimeni si nimic nu imi poate strica mie concertele. Am pus mana pe vioara si am inceput sa studiez, cu o determinare si o ambitie pe care le simt de fiecare data cand intru in vreo belea.

A doua zi dimineata, am mers la repetitii increzatoare ca respectiva corepetitoare stie cu ce se mananca muzica si ca nu avea sa imi faca asa ceva. Am crezut ca isi va imagina ce va insemna asta pentru concertul meu si ca nu va face asa ceva. Insa a facut-o. Ne-a dat telefon in timpul repetitiilor si ne-a spus ca nu are cum sa cante. Are febra prea mare. Am intrat din nou in panica, nervoasa ca cineva atenta sa imi strice planurile. Am crezut ca va fi oribil si ca avea sa imi strice reputatia. Apoi mi-am dat seama ca nu reputatia mea va fi stricata, ci ea si lipsa ei de profesionalism vor avea de suferit. Am hotarat cu profesorul sa cantam Sonata nr. 1 de Bach si Capriciul nr. 19 de Paganini in locul pieselor de Beethoven, Mozart si Tartini. M-am pus pe treaba. Aveam mai putin de doua ore sa scot piesele acelea si credeam ca pot sa o fac. Nu doar credeam. Stiam ca pot sa o fac.

Si am facut-o.

A venit ora 6… am mers la sala de concert, am inceput sa ma incalzesc cu cateva exercitii de vioara si am asteptat sa vina lumea. Panica panica panica! Eram sigura ca nimeni nu va veni si ca sala va fi goala. Mare mi-a fost surpriza cand, atunci cand am intrat pe scena… sala era plina ochi! Nu mai era loc sa arunci un ac printre spectatori. Am intrat increzatoare pe scena, profesorul meu a explicat ce s-a intamplat si mi-a facut loc sa cant.

Si magia s-a intamplat. M-am lasat dusa de val si nu cred ca am cantat asa de bine vreodata. A fost pur si simplu magic. Toata sala era linistita, nimeni nu se misca. Tot ce se auzea era muzica mea, vioara mea, sufletul meu. Nu am trait niciodata o experienta ca asta. Toata lumea era cu ochii tinta la mine, iar ropotele de aplauze de la sfarsit au fost incredibile! Nu se mai terminau… a fost o senzatie de nedescris! Bach si Paganini au mers al naibii de bine, chiar daca am avut emotii mari.

Dupa trei sferturi de ora de cantat, am terminat programul si am simtit ca vreau sa raman acolo pe scena. Nu vroiam sa se termine. Eram “in priza”. Adrenalina imi curgea prin vene ca sangele si mi-a fost greu sa cred ca se termina… Munca noastra de luni intregi luase sfarsit.

Am lasat vioara in culise si am iesit din nou in sala. Toata lumea s-a ridicat si jur ca au facut rand sa ma felicite. Fiecare persoana din sala a venit la mine sa ma felicite. Cineva mi-a spus ca sunt incredibila, ca i-am emotionat. Altcineva m-a intrebat, referindu-se la Bach si Paganini: “Daca nu canti asa cand piesele nu sunt inca gata, cum canti cand sunt gata?”. Nu mi-a venit sa cred urechilor.

Dupa ce toata lumea m-a felicitat, basmul s-a terminat. Am mers acasa si am dormit doua zile la rand… eram franta, pur si simplu, dupa atatea lungi de somn prea putin si munca prea mult. Vacanta de primavara mi-am petrecut-o dormind si citind. Pastele a fost lin si calm.

Apoi s-a terminat si vacanta de primavara si a venit urmatorul concert, care a descurs la fel de bine. Felicitari si aprecieri multe, munca multa, aplauze multe, adrenalina la maxim.

Ei, si au venit examenele la conservator. Primul examen pe care l-am dat a fost la armonie.

Stiam de la profesorul meu ca oricum aveam sa trec clasa cu brio din cauza muncii facute peste an, asa ca examenul nu a reprezentat o prea mare forfota pentru mine. Puteam sa scriu si 5 la acel examen ca tot as fi trecut cu brio. Insa constiinta mea nu m-a lasat sa fac asta. Vroiam sa iau 10 si la examen, asa ca cu o saptamana inainte de examen m-am pus pe invatat. Am subliniat tot ce era de subliniat si am incercat sa dau mare atentie lucrurilor care imi puneau probleme. Ziua examenului a venit si eu am terminat examenul in trei sferturi de ora din cele trei ore alocate rezolvarii temelor care ne-au fost date. Restul de doua ore pana la urmatoarea lectie de vioara le-am petrecut intr-o librarie.

Vinerea urmatoare, cand am ajuns la conservator pentru ora de pian, am dat nas in nas pe holuri cu profesorul de armonie. Vorbea la telefon in timpul ala, dar mi-a facut semn sa astept. In mintea mea, se invarteau doua posibilitati: “Ori am picat examenul, ori l-am luat cu brio.” La ultima nu vroiam sa ma gandesc. Stiam ca aveam sa iau examenul, dar nu mi-am permis sa ma gandesc ca as putea sa il iau cu brio.

Cand profesorul meu a incheiat convorbirea, pe gura i-au iesit urmatoarele cuvinte: “Bravo! Nu ma asteptam sa scrii atat de bine…. ai rezolvat totul corect si ai luat zece curat! Mi-a placut mult faptul ca (,) chiar daca stiai ca aveai sa treci nu te-ai lasat pe o ureche si ai dat tot ce ai avut mai bun. Ai avut grija sa nu faci greselile pe care le faci tu deobicei si asta mi-a placut mult. Nu ai dat niciodata un rezultat atat de bun. Ai trecut cu zece curat!”

Nu ma asteptam. Stiam ca pot, dar am urat dintotdeauna armonia si nu ma asteptam sa ma pot mobiliza in felul asta. Insa am facut-o. Cu ambitie si determinare, am dat un examen perfect, ce a meritat un zece curat. Mandria era la maxim! Primul lucru pe care am vrut sa il fac era sa impartasesc asta cu voi. :)

Sambata urmatoarea aveam un alt examen. De fapt, nu era examenul meu. Era examnul corepetitoarei care m-a lasat balta in ziua concertului. Ca sa intelegeti cum sta treaba, noi la conservatorul asta cantam noi, intre elevi. Adica eu, care cant la vioara, am corepetitor un elev. Asta ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile muzicale si ne invata sa lucram in echipa. Binenteles, la examenele de trecere pe noi, cei de la coarde, na acompaniaza o profesoara la pian. Insa examenele de muzica de camera sunt tinute pentru doi elevi, un elev la vioara si unul la pian.

Corepetitoarea care m-a lasat balta in ziua concertului m-a rugat pe mine sa o ajut la muzica de camera si sa cant cu ea, chiar daca eu eram cu doua clase mai sus decat ea. Am acceptat, pentru ca, pana la urma, de ce nu as fi facut-o? Cu cat mai mult e de cantat, cu atat mai bine!

A venit ziua examenului ei si, ironia ironiilor, eu eram bolnava! Eram racita bocna, nu auzeam nimic si de-abia imi puteam tine ochii deschisi. Cu o noapte inainte nu dormisem deloc din cauza tusei care nu imi dadea pace si de-abia m-am putut trezi sa ma duc la examen. Pentru un moment, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa o las balta si pe ea, asa cum a facut ea cu mine. Insa apoi mi-am adus aminte ca eu nu sunt asa. M-am gandit ca ar fi mai bine sa ii dau o lectie, ceea ce am si facut. Cu febra, tuse si de-abia auzind, am reusit sa o salvez de la un 9 la examen. Cand directorul conservatorului i-a zis nota pe care a luat-o, a tinut sa mentioneze ca zece ala l-a luat din cauza mea.

Inca o reusita!

A venit si examenul meu de muzica clasica. Ultimul an, deci examenul final. Nu aveam emotii, pentru ca deja vazusem ce pot. Si am facut-o si de data asta. Am terminat muzica de camera cu zece.

Examen la vioara nu am dat anul asta. Din cauza ca eu sunt in ultimul an la conservator si anul viitor dau de diploma (diploma cu care as putea sa predau), acest an se face, practic, in doi ani, daca asta are vreun sens. Examenul final sper sa reusesc sa il dau la anul in iunie.

Au venit examenele de la scoala. Emotii mari, mon cher! Nu prea invatasem anul ala, din cauza tuturor activitatilor de la conservator. Eram cam nesigura pe mine si nu stiam daca voi reusi sa scot cel mai bun rezultat.

In ziua primului examen, ne-au dat notele de pe semestrul al doilea. Si sa fiu al naibii daca media mea nu era mai mare decat orice alta medie pe care am avut-o de cand am venit in Grecia. Bucurie mareeeee!

Examenele au venit si au trecut. Am trecut si clasa cu bine si acum sunt a 11a. Inca doi ani si scap de chinul asta ce se numeste “scoala”.

Acum ca si anul scolar, si cel universitar se incheiasera, ma puteam concentra pe mine. Aveam de gand sa ma odihnesc in statiunea unde lucreaza tata pe vara, in Siviri, Chalkidiki. Cum s-a terminat ultimul examen si am primit rezultatele, am si fugit la el!

Am petrecut la Siviri (de unde va scriu acest post – am decis sa mai petrec un weekend aici inainte de a-mi venit rudele din Italia si Romania) o saptamana de vis. Am fost singura si a fost atat de liniste. Nu te invatat, nu tu studiat, nu tu socializat, nimic! Va spun sincer ca ma duceam dimineata la 10 pe plaja, imi luam muzica si cartea si stateam aolo, tolanita pe un sezlong, o zi intreaga. A fost superb! Soare, briza marii, nisip, mare, turisti, carti, muzica, singuratate si liniste. Mancare buna. A fost divin, mai ales dupa anul pe care l-am avut. Am reusit sa citesc patru carti in saptamana aceea care nu vroiam sa se termine. M-am relaxat foarte bine si mi-am incarcat bateriile.

Saptamana a trecut si m-am intors acasa la ale mele. M-am apucat imediat de studiat. Toata vara am studiat programul pentru diploma (care contine muuulte piese de Bach, Mozart, Paganini, Tartini, Sarasate, Wieniawski, Papamoschos, Bela Bartok) pana cand nu am mai putut studia. Vioara mea s-a stricat de tot si nu mai puteam canta pe ea. Imediat am dus-o la lutier, “doctorul viorilor”.

Intre timp, am avut parte de cea mai frumoasa vacanta ever alaturi de Nely Cab, nanuta mea si autoarea cartii ‘Creatura’. Ne-am intalnit, in sfarsit, in Atena! A fost de vis.

Eu nu mai vazusem niciodata Atena si eram foarte entuziasmata sa vad in sfarsit locurile pe care le-am vazut de mica la televizor si pe cartile postale. Insa cel mai entuziasmata am fost sa o vad pe Nely. Cu ea vorbesc in fiecare zi inca de cand ne-am cunoscut. A ajuns sa imi fie una dintre cele mai dragi persoane si o consider a doua mea mama. Am primit multe lucruri de la ea pe care le pretuiesc, dar cel mai mult pretuiesc lectiile pe care mi le-a dat si pe care mi le da in fiecare zi si rasetele pe care le tragem de fiecare data cand ma plang de cate vreun baiat sau de vreo intamplare din viata mea.

Acum cateva luni, Nely m-a numit fina ei si in aceasi zi mi-a zis ca va veni in vara in Atena… si m-a invitat si pe mine sa vin. Am planuit excursia asta pas cu pas si frematam de emotii sa merg intr-o vacanta adevarata, sa vorbesc engleza in fiecare zi, sa vorbesc cu Nely pe-ndelete de baieti si despre viata si sa merg cu ea la cumparaturi. hihi.

Vacanta a fost divina. Am vizitat toata Atena, Delfi, Arachova si insula Idra. A fost cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Am cunoscut oameni frumosi si am amintiri frumoase cu niste oameni formidabili. Voi pretui intotdeauna amintirea calatoriei mele in Atena cu Nely.

Insa despre asta va voi povesti mai multe mai tarziu.

M-am intors acasa din Atena pe 5 August, chiar de ziua mea. Ziua mi-o serbasem si cu o zi inainte cu Nely, la Hard Rock Cafe. Insa cand am ajuns acasa, mama m-a asteptat cu o alta petrecere care a durat trei zile! haha.

Asta a fost cu siguranta cea mai frumoasa zi de nastere dintotdeauna, pe care nu o voi uita niciodata. Mi-am facut atat de multe amintiri frumoase, am dobandit atat de multe lucruri pe care mi le vroiam si, cel mai important, am o vioara pe care se poate canta si care ma uimeste in fiecare zi! Asta a fost cel mai important cadou – o vioara cu care sa pot sa cant si cu care pot sa arat ce pot.

Nu va ingrijorati. Nu mai am mult. Stiu ca am scris deja prea mult, dar au trecut cinci luni de cand nu am mai vorbit. E atat de bine sa va povestesc toate astea!

In astea cinci luni, imi place sa cred ca m-am maturizat foarte mult. Simt o diferenta mare in personalitatea mea, o diferenta de care sunt mandra si de care ma bucur in fiecare zi.

In momentul in care am inchis blogul, treceam printr-o perioada nu tocmai fericita. Eram obosita, tot timpul nervoasa, nu dormeam bine – sau dormeam prea mult, dupa caz. Nu mai radeam, abia mai zambeam si eram tot timpul in capul meu. Eram o urma a ceea ce eram eu cu doar cateva luni in urma. Eram fata care chicotea ca proasta la lucrurile pe care le spunea lumea, doar pentru ca nu stiam ce spuneau. Pentru ca nu ascultam. Eram mereu in capul meu si nu puteam iesi de-acolo.

As putea sa mint si sa spun ca nu stiu de la ce s-a produs schimbarea asta. Insa stiu foarte bine si urasc fiecare secunda in care ma gandesc ca am putut lasa o prostie ca asta sa imi afecteze viata atat de multe luni.

M-am indragostit de cineva care nu mi-a impartasit sentimetele, iar asta a declansat mai multe probleme. Mi se parea ca nici la vioara nu mai cant bine, chiar daca in perioada aceea studiam mai mult ca oricand. Drept dovada rezultatele mele mult mai bune. Dar nimic nu ma multumea si aveam mereu nevoie de o pauza.

Pana cand am spus stop. Mi-am dat seama ca sunt patetica si ca nu merit asa ceva. Am inceput sa numar lucruri pe care le merit, lucrurile pe care le vreau. Am inceput sa numar lucrurile care sunt. Si atunci am inceput sa ies din carapacea mea si sa incep sa vad lumea cu alti ochi.

Si cel mai important lucru… am infricat cele mai multe frici. (In afara de frica de paianjeni. Cine naiba vrea sa atinga un paianjan? Eu sigur nu!) La inceput, fricile mele erau mari si aveau forme si culori. Insa dupa un timp, au devenit din ce in ce mai mici, pana cand le-am invins de tot.

Astfel, am devenit mai curajoasa, mai increzatoare, mai amuzanta si mai… eu. Ca sa nu mai zic de modesta… ma da modestia afara! haha! Am redevenit eu, cea care rade si spune glume si e sarcastica si citeste mult, studiaza mult si are un blog!

Am invatat sa iubesc viata si mai mult si am invatat sa ma bucur de fiecare lucru nesemnificativ. Iar de atunci, am facut lucruri mai curajoasa, pentru ca nu imi mai este frica sa fiu curajoasa. Am invatat sa fiu fericita si am fost, intr-adevar fericita. Nu imi mai este frica de aproape nimic si lucrul asta ma bucura.

Sper sa imi amintesc de cum m-am simtit vara asta mereu. Am fost cu adevarat fericita si a fost o vara pe care mi-o voi aminti. Si nu s-a terminat inca. Mai urmeaza… Imi vin rudele din Romania si Italia. Sa vedeti atunci distractie!

Au fost cinci luni interesante. Au fost frumoase. Foarte frumoase. M-am regasit pe mine insumi si asta este cel mai important. Am cunoscut viata frumoasa.

Insa tot timpul mi-a fost dor de blog. Acum, ca l-am deschis din nou, ma simt mult mai implinita si ma bucur mult la gandul ca pot scrie din nou despre lucrurile frumoase din viata mea.

Okay, cred ca v-am plictisit destul… :D

Voi ce-ati facut in astea cinci luni? Mi-ar placea mult sa imi spuneti tot ce ati facut in acest timp in care nu am fost aici in sectiunea de comentrarii. :)

xoxo!

Revedere dupa cinci luni

Imi aduc aminte perfect ce faceam pe vremea asta acum cinci luni – pregateam – cu multa frica! – un post care credeam ca avea sa ma elibereze. Acest post, in care imi luam la revedere de la voi si de la blog. Nu pentru totdeauna. Dar pentru o perioada nederminata de timp.

Nu stiu cati dintre cei 4.000 de cititori ai mei mai sunt in pe aici. Am anuntat dimineata pe pagina de Facebook a blogului ca postarea asta va aparea in curand. Lucram la un draft atunci, iar diferite persoane s-au aratat interesate si nerabdatoare sa citeasca acest post. Lucrul asta m-a incurajat si m-a determinat sa lucrez mai repede.Chiar daca cineva va citi acest post sau nu, eu sunt multimita ca am luat decizia de a iesi la lumina din nou. Pentru cat timp, nu stiu. Insa un lucru stiu sigur. Dupa cinci luni de tacere, a mi s-a luat. La inceput a fost fain. Nu aveam grija asta. N trebuie sa scriu recenzii, nu trebuia sa ma gandesc la noi postari sau la noi stiri. Ma puteam concentra mai mult pe vioara. Insa de ceva timp tacerea asta a devenit apasatoare si prea galagioasa.

Pentru mine blogul a fost mereu un mod de a ma razvrati. De a fi diferita. De a-mi spune parerea. De a tipa din toti rarunchii ca pot. A fost un refugiu, un prieten drag, munca mea cea mai de pret. A fost ceva usor, natural, care venea de la sine. Insa atunci cand am scris postul acela in Martie, eram sleita de puteri. Absolut orice ma obosea. Ma obosea sa fiu eu, ma obosea sa ridic vioara la gat, ma obosea sa zambesc. Eram pur si simplu obosita. Imi aduc aminte cearcanele care devenau din ce in ce mai violet sub ochii mei si care imi aminteau, de fiecare data cand ma uitam in oglinda ca mi se cam luase de tot si ca imi ajungeam limitele. Insa, din nou, ma razvrateam. Pentru ca, stiti voi, eu nu cred in asa ceva. Nu cred in limite. Nu cred ca exista o bariera care se pune intre tine si visele tale. Cred ca limitele se pot intinde pana la celalalt Univers de care nu se stie inca nimic. Cred ca limitele ti le pui tu singur.

In Martie, mi-am pus eu mie o limita. Am zis ca asta e – ca nu mai pot. Imi era greu sa respir. Eram incarcata de tot ce faceam atunci. Vioara, repetitii, concerte, examene, scoala, orele de rusa, “prietenii” care nu au tinut pana la sfarsitul anului. Ma invarteam intr-un cerc vicios din care nu stiam cum sa ies si fiecare respiratie ma obosea din ce in ce mai tare. Aveam nevoie de ceva care sa ma faca sa simt ca pot respira. Nu aveam cum sa renunt la nimic altceva – in afara de blog. Blogul a fost la momentul acela cea mai usoara forma de a imi pune o limita si urasc faptul ca am crezut pentru o secunda ca asta ma va ajuta. Da, poate ca pentru cateva luni, m-a ajutat. Insa acum simt lipsa blogului din ce in ce mai tare cu fiecare zi ce trece.

Nu stiu inca daca ma voi intoarce pe acest blog. Dar stiu ca nu mai pot sa tac si ca trebuie sa imi pun gandurile undeva in lumea asta unde cineva le va putea citi. Poate ca pe acest blog. Poate pe un blog pe care nimeni nu ma va cunoaste si nu va sti niciodata ca sunt eu. Insa undeva, vocea mea va exista. Pentru ca asa sunt eu. Guraliva si nu stiu sa tac.

Ma gandeam de mult la postul asta. Insa nu stiam nici cum sa o fac si nici daca ar fi trebuit sa o fac. Imi era frica ca nimeni nu va citi asta. Acum? Nu dau doi bani pe asta. Nu ma intereseaza daca cineva va apasa pe aceasta postare, daca cineva isi va petrece cateva minute citind tot ce indrug eu aici. Vreau doar sa stiu ca am facut asta. Vreau sa imi vars toate ideile si sa imi ranesc buricele degetelor printr-un mod nou. Apasand pe taste prea mult si prea repede.

Am decis sa fac asta si pentru ca mi-era al naibii de dor sa scriu un post pe blog. Imi era dor de senzatia acea de a deschide pagina, de a forma un draft, de a scrie un titlu, de a scrie postarea si de a o publica. Imi era dor de emotia de a astepta ca cineva sa reactioneze. “Oare cum va fi primit acest post?” Intrebarea asta mi-a lipsit al dracului de mult. Mi-a fost dor sa fiu Bianca2b. De fiecare data cand vedeam ca cineva a distribuit un nou articol scris pe blog ma gandeam la toate momentele in care am facut si eu asta. Si ma mancau palmele sa pun mana pe laptop si sa deschid blogul. Sa-mi deschid din nou sufletul in fata voastra.

Ca tot veni vorba de a-ti deschide sufletul in fata unor persoane pe care nici macar nu le cunosti, asta a fost un alt motiv pentru care am decis sa iau o pauza de la blog. In perioada aceea ma simteam incredibil de vulnerabila. Ma deschisesem in fata multor persoane si trecusem printr-o perioada extrem de proasta cu o persoana care acum imi dau seama ca nu merita nici o sămânță. Nu mai vroiam sa fiu vulnerabila si in fata unor straini – oricat de apropiati imi erau acei straini si oricat de dragi. Acesta era modul meu de a ma pazi atunci. N-am avut intelepciunea sa inteleg ca nu de voi trebuia sa ma ascund, ci de alte persoane. Mi-am primit lectia si stiu ce am de facut anul asta. Stiu cine merita sa primeasca o bucatica din sufletul meu si cine nu.

Am crezut ca daca voi “renunta” la blog ma voi elibera. Ei bine, n-am inteles ca nu asa merg lucrurile. Intotdeauna m-am gandit la a renunta la vioara ca la sentinta mea la moarte. Dupa trei saptamani in care vioara mea a fost la reparat, am inteles ca nu voi putea face asta niciodata – nu voi putea lasa vioara din mana si nu voi putea trai o viata in care sa ma trezesc in fiecare dimineata stiind ca nu eu sunt persoana care umple cartierul de muzica clasica. Am inteles cu o certitudine care ma uimeste ca nu voi lasa vioara niciodata din mana. Lucrul asta imi este mai clar acum decat mi-a fost vreodata.

Acelasi lucru se aplica si cu blogul. De-abia acum mi-am dat seama ca nu degeaba m-am apucat de blogging cand aveam 12 ani si nu degeaba am transpirat deaspura unei tastaturi timp de aproape cinci ani. Mi-am dat seama ca, la fel ca si vioara, lumea asta a blogging-ului va fi mereu o parte din mine, o parte la care nu voi putea renunta chiar si cand voi fi prea ocupata cu viata ca sa imi rapesc cinci minute sa scriu un blog post. Voi fi merue bloggarita. Voi purta intotdeauna in suflet amintirea unei perioade in eram doua persoane in acelasi timp – Bianca si Bianca2b. Si mereu voi fi la fel.

De curand mi-am cumparat un carnetel pe care este citat Platon. Acesta spune ca “Libertatea excesiva nu este nimic altceva decat robie excesiva.” De-abia scriind aceste cuvinte imi dau seama cat adevar se ascunde in spatele acestor cuvinte. Libertatea mea a tinut, la vremea aceea, de postul ala din Martie. A fost o libertate de care m-am bucurat pana cand dorinta mea de a ma face auzita a iesit la suprafata din nou. Robia a venit repede, in forma gandurilor care nu imi dau pace si care vor sa aiba un loc in care sa fie asternute. Iar de astazi, gandurile mele vor fi asternute pe internet.

Cand am deschid blogul in seara asta am avut un mic moment de panica. Am ramas mereu logata pe blog si l-am verificat in mod constant, raspunzand la comentarii si la intrebarile pe care cititorii inca mi le lasau in legatura cu anumite subiecte. Insa de cinci luni nu am mai deschis blogul cu intentia de a scrie un blog post. Cand am facut lucrul acesta in seara asta, am avut un mic moment de panica. Plimbam cursorul fara sa stiu unde trebuie sa duc. Mi s-a parut o vesnicie de cand nu mai facusem asta. Nu eram sigura cum puteam ajunge la pagina unde puteam scrie asta. Am avut un moment de panica, gandindu-ma ca voi intra intr-un labirint din care nu voi putea iesi. Insa apoi mi-am adus aminte de cate ori am facut asta si m-am calmat. Am dat click exact pe ce trebuia si totul a venit de la sine. Apoi am mai intrat intr-un impas. Nu stiam cum sa incep. Am ales sa incep de la inceput, asa cum am facut-o in nenumarate randuri. Iar acum, dupa cum se vede, nu prea ma pot opri din scris. E atat de bine sa imi vad cuvintele si gandurile luand o forma din nou. E atat de eliberant sa ma gandesc ca marturisesc toate astea, tot ce am tinut in mine timp de cinci luni. Sunt intr-o mica bula fericita, ascultand muzica pe care nu am mai ascultat-o de mult, amintindu-mi lucruri de mult uitate. Retraind senzatii de care as putea deveni dependenta. Si ma intreb cum am putut suporta cinci luni fara a face asta. Imi vine sa rad, aproape, la cat de idioata am fost.

Ieri am terminat o carte – “Shadow and bone” – si primul lucru pe care am vrut sa il fac a fost sa va spun cat de mult mi-a placut. Am trait un moment de entuziasm cand m-am gandit la toate lucrurile pe care urma sa vi le spun. Imediat dupa mi-am adus aminte ca nu puteam face asta, pentru ca luasem o pauza. M-am intristat imediat si decizia de a scrie acest post a venit imediat.

Lucrul asta mi s-a intamplat de multe ori pe parcursul acestor cinci – aproape sase. luni. Am vrut sa impartasesc cu voi fiecare realizare pe care am avut-o in aceste luni – concertele reusite, examenele trecute, media mare cu care am terminat, cartile citite, cartile primite, vacanta din Atena cu Nely Cab. De fiecare data cand am facut ceva important si aceasta dorinta de a impartasi bucuria mea cu voi a revenit la suprafata mi-am reprimat-o. M-am gandit ca asa e mai bine. Ca trebuie sa merg mai departe. La naiba, trebuie sa cresti. Sa-ti traiesti viata. De-abia acum mi-am dat viata ca pentru a-mi trai viata cu adevarat trebuia sa includ si blogul.

Am facut anumite decizii in legatura cu blogul si am planuri. Insa nu vreau sa vorbesc despre asta acum. Poate maine. Poate in weekend.

Sa fiu al naibii daca astea nu sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le-am scris vreodata. Poate in weekend. 

Un alt lucru de care vreau sa vorbesc acum este perioada de dupa ultimul post.

Sincera sa fiu, cand am scris acel post in Martie nu ma asteptam sa primesc astfel de reactii. Zeci de oameni mi-au spus pe blog si pe Facebook ca le pare rau de asta. Am primit zeci de comentarii si mesaje, iar lucrul asta m-a uimit extrem de mult. Lume pe care nu o cunosteam imi spunea ca blogul meu este preferatul lor si ca le-am frant inima cu acea postare. Nu imi venea sa cred. Aproape ca imi regretam decizia, dar usurarea pe care o simteam atunci nu m-a lasat sa ma gandesc la regrete. Insa am simtit ceva incredibil. Mi-am dat seama ca am influentat multa lume si ca blogul meu conta pentru mai multa lume decat credea. Mi-am dat seama ca cineva ma asculta si ca pentru cineva, parerea mea era importanta. M-am simtit mandra si bucuroasa, dar si trista ca toate astea s-au incheiat. Vreau, cu ocazia aceasta, sa va multumesc pentru toate cuvintele frumoase si pentru toate aprecierile. Nici nu va imaginati cat de iubita m-am simtit si cat de mult a contat suportul vostru pentru mine. Asa ca… multumesc!

Nu stiu daca acum, ca am terminat cu afurisita asta de pauza, va mai exista cineva care sa imi citeasca postarile. Abonatii sunt, dar nu stiu daca ei vor considera ca merita sa isi ocupe timpul cu blogul meu. Insa eu va promit un lucru. Daca luati decizia de a-mi citi blogul in continuare, nu veti regreta. Schimbari (majore!) vor exista, dar eu zic ca vor fi schimbari in bine. Sper din suflet sa nu va dezamagesc.

In absenta blogului, am incercat sa imi fac dorul de blog sa treaca scriind articole pentru site-uri si blog-uri de carti. Puteti citi cateva recenzii scrise de mine pe blogul librariei Librex, unde voi continua sa public articole si recenzii chiar si cu blogul “back on track”. Un articol mi-l puteti citi si pe blogul Serial Readers. Dati un click aici daca n-aveti ce face si vreti sa cititi ceva bun. ;)

Cred ca am scris destul pentru un post. Voi incheia postul acesta drag cu cateva cuvinte pe care asteptam de mult sa le scriu…

M-AM INTORS PE BLOG. DA, AM FACUT-O!

Stati cu ochii pe blog pentru multe postari! Bianca2b a revenit la viata, cu mai multa energie ca niciodata!

xoxo! <3

 

Blogul Bianca2b a ajuns la ultimul post…

…Sau cel putin la ultimul post pentru o perioada nedeterminata.

Nu, ce cititi acum nu este o gluma. Va aduceti aminte cand in urma cu vreo cativa ani, de 1 Aprilie am facut gluma asta? Ei bine, de data asta, cuvintele acestea sunt reale. Probabil ca sunt cele mai reale cuvinte pe care le-am scris in ultimul an pe blog.

Nu ma asteptam sa iau decizia asta. Dar a trebuit.

Daca nu ati inteles pana acum, asta este ultimul post pe care il voi scrie pe blog. Nu stiu daca definitiv. Nu stiu daca pentru o perioada de timp. Nu stiu. Insa stiu ca nu o mai pot duce asa la infinit si ca trebuie sa pun stop lucrului asta.

Nu credeam ca voi scrie cuvintele astea atat de repede. Ma gandeam ca voi inceta sa mai scriu pe blog in momentul in care voi pleca la facultate. Mai tarziu, nu acum. Dar acum a venit momentul si oricat as incerca sa il aman, momentul acela ma bantuie si m-a bantuit luni intregi, inca de cand am inteles ca blogging-ul nu mai este la fel cum era inainte.

Habar n-am cum sa fac asta. Nu stiu ce sa scriu si nu stiu cum sa scriu. Sunt trista, da, dar si usurata intr-un fel.

Cred ca ati observat deja ca blogul nu mai este la fel ca intotdeauna. Ceva s-a pierdut pe drum. Poate eu. Poate farmecul blogului. Poate entuziasmul. Nu stiu exact ce, dar rezultatul este acest post, in care eu imi anunt pauza nederminata de la blogging.

Blogul a reprezentat intotdeauna acasa pentru mine. Blogul a fost cu mine prin cele mai grele situatii. A calatorit cu mine din Romania in Grecia, dar nu cred ca va mai calatori cu mine si in urmatoarea “statie” in care ma voi opri spre visele mele. De un an si ceva, blogul reprezinta o responsabilitate. Un fel de povara. Mi-e greu sa scriu cuvintele astea, dar este adevarat. Mi-e greu sa scriu, nu mai am inspiratie, nu stiu cum, cand si ce sa scriu. Pur si simplu, nu mi se pare de mine.

O parte din mine nu vrea sa faca asta. O voce in capul meu striga sa nu fac asta, sa ma opresc cat mai pot, dar o alta parte din mine este constienta ca toate lucrurile bune trebuie sa aiba un sfarsit, pentru a da voie altor lucruri mai bune sa vina. Nu cred ca sunt prea coerenta in momentul asta, pentru ca am multe lucruri pe care vreau sa vi le spun, dar nu stiu cum.

Blogul Bianca2b a reprezentat o importanta parte a copilariei mele. Am petrecut ani intregi scriind la acest blog, lucrand la el, incercand sa imi arat mie ca pot. La inceput, scriam pentru altii. Intre timp, am invatat sa scriu pentru mine si asta m-a ajutat mult. Insa, dragilor, ma indepartez de copilarie cu fiecare zi care ma duce si mai aproape de toate pragurile pe care le voi trece in curand in a deveni adult. Si cred ca unele lucruri care ma tin legata de copilarie…. cred ca trebuie sa ma eliberez de ele. Asta include si blogul.

Adevarul este ca am obosit. Blogul nu mai are acelasi farmec. Se simte vechi, fortat. Fiecare cuvant scris imi iese greu si cred ca ati simtit asta. Cel putin asta imi arata statisticile, comentariile s.a.m.d. Nu vreau sa intelegeti gresit. Nu iau aceasta hotarare pentru ca publicul nu mai e  ca si inainte, ci pentru ca (,) cred ca am ajuns la sfarsit. Trebuie sa pun punct la asta. Nu mai am ce sa mai spune. Cel putin, nu pentru momentul asta.

Nu mai am nici timpul necesar pentru a avea blogul pe care visez eu sa il am. Da, visez sa am un blog. Visez sa fie unul dintre blogurile pe care lumea intra zilnic, pe care il vezi peste tot, un blog bun. De exceptie. Insa nu am timp. Anul viitor dau de diploma la conservator. Cerintele sunt mari, iar timpul mai limitat. Blogul nu mai este o prioritate.

Adevarul este si ca m-am schimbat mult. Nu mai vreau aceleasi lucruri pe care le vroiam luna trecuta, mult mai putin lucrurile la care visam acum doi ani. Iar in momentul asta, nu mai vreau blogul. Este greu sa scriu cuvintele acestea, dar este adevarat. Blogul este o greutate pe care vreau si am nevoie sa mi-o ridic de pe umeri. Nu stiu exact unde am gresit de am ajuns sa scriu cuvintele astea, dar ma voi gandi la asta si voi incerca sa nu mai repet ce am facut in trecut.

Sunt sigura ca acest post va bucura cateva persoane, dar la fel de sigura sunt ca va si intrista cateva persoane. Vreau sa intelegeti ca blogul ramane. Eu plec. Blogul va ramane mereu pe internet, undeva unde peste multi ani il voi citi cu persoanele care imi vor fi atunci alaturi si carora le voi povesti cum acest lucru m-a ajutat sa devin eu care sunt acum, care m-a ajutat sa imi dezvolt latura artistica si care m-a invatat sa fiu eu.

Vreau sa se inteleaga, de asemenea, ca decizia asta poate fi temporara. Este la fel de posibil ca peste doua luni sa ma intorc pe blog. Pentru moment am nevoie de o pauza. Daca ma voi intoarce, voi face cateva schimbari drastice. Intre timp, voi lucra la cateva postari si voi pune pe hartie cateva idei. Nu renunt la blogging. Iau o pauza.

Stiu ca decizia asta de a lua o pauza imi poate cauza pierderea unor abonati, insa nu ma ingrijorez. Stiu ca cititorii mei ma vor astepta si imi vor respecta orice decizie voi lua. Va voi anunt in momentul in care stiu sigur ce se va intampla cu acest blog. Am multe posibilitati si idei in cap in ceea ce priveste viitorul meu in blogging. Imi trebuie timp, chef si inspiratie.

Vreau sa va multumesc tuturor pentru aceasta aventura pe care nu o voi uita niciodata. Pentru ca ati fost alaturi de mine. M-ati sustinut, mi-ati oferit zambete si iubire. Nu va voi uita niciodata si sper ca ne vom mai revedea. Pagina de Facebook a blogului nu o voi inchide si voi incerca sa fiu cat mai prezenta acolo. Daca vreti sa vorbiti cu mine, o puteti face trimitandu-mi un e-mail la matarela2007@yahoo.com , sau pe Facebook, pe profilul meu personal.

Imi va lua ceva vreme pana ma voi obisnui cu ideea ca nu voi mai avea cu cine sa discut carti, filme si recomandari. Cu cine sa imi impartasesc viata si ideile si opiniile. Nu va ingrijorati. Daca voi avea ceva important de spus, voi deschide blogul si va voi spune.

Consider asta o pauza. Insa s-ar putea sa fie si sfarsitul blogului acesta. Bianca2b a ajuns la ultima postare. Pentru cat timp, nu stiu. Va voi anunta in momentul in care voi lua o decizie. Intre timp…

La revedere, prieteni…!

 

Primul trailer oficial al filmului “Paper towns”!

De-a lungul saptamanii acesteia, atat John Green, cat si actorii principali din aceasta ecranizare (Nat Wolff & Cara Delevigne) au postat mai multe fotografii din ecranizarea cartii lui Green, ‘Paper Towns’. La lansarea posterului oficial, John Green a anuntat ca primul trailer se va lansa astazi, Si intr-adevar. asa a fost. Astazi, in cele sase ore pe care mi le-am petrecut studiind Bach, Paganini, Brahms, Beethoven, Wieniawski si toata gasca fericita care suntem, am facut o pauza de cam zece minute sa ma uit la trailer de cel putin patru ori. Asa ca, pentru toti cei care asteapta cea mai noua ecranizare a unei carti scrise de John Green, acesta este trailer-ul filmului “Paper Towns”, care va aparea in cinema pe data de 24 Iulie! :)

Enjoy!

Cum vi s-a parut? Mie personal, mi-a placut mult! Intr-un final, cred ca Cara a fost o alegere buna pentru Margo. Abia astept sa il vad pe Nat Wolff in actiune si abia astept sa vad filmul, punct! 24 iulie, hai, mai repede!!

Recenzie: “Octopussy” de Cristina Boncea

Coperta_Octopussy-320x510

Descriere:

Hyena, o adolescentă de aproape 14 ani, se întoarce acasă după o lungă perioadă de absență din mijlocul familiei. Este primită deopotrivă cu entuziasm și scepticism de către Becks, sora sa geamănă, care încearcă să reconecteze relația lor și să recupereze toți acei ani pierduți. Dar secretele mamei, ale tatălui vitreg și ale ambelor fete sunt amenințate să iasă la iveală odată cu sosirea straniului unchi din America.
Citind această carte, ești obligat să lași deoparte toate clișeele pe care le-ai auzit despre tinerii de azi. Sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe? Pentru Becks si Hyena sunt doar punctul de pornire al propriilor reflecții și raportări față de viață – o foarte ciudată raportare, de altfel…
Un roman ca o călătorie fascinantă și amețitoare, cu umor sumbru și, în același timp, o atentă celebrare a individualității extreme.

Detalii tehnice:

ISBN: 978-606-8530-86-4
Data Apariției: martie 2015
Număr De Pagini: 192
Format: 13×20 cm
Tip Copertă: broșată
Colecție: Radical din 7

Cartea poate fi comandata de pe site-ul editurii Herg Benet.

Recenzie:

Am aflat de “Octopussy” chiar in ziua in care a fost lansata. Toata lumea din grupurile de carti era foarte entuziasmata pentru aceasta carte, in special pentru ca mai toti o cunoasteam pe Cristina din lumea blogging-ului. Am citit descrierea si mi-a sunat bine, dar cum nu am mare incredere in cartile de-abia publicate, nu eram sigura daca chiar vreau sa o citesc sau nu. Insa in momentul in care m-a contactat Cristina pentru o recenzie, nu m-am putut abtine. Am acceptat imediat. Mi-a luat ceva sa ma apuc de ea, din cauza ca citeam seria “Mara Dyer” la acea perioada, dar in momentul in care am terminat cu ea, prima carte pe care am citit-o a fost “Octopussy”.

Verdictul? Da, ma, mi-a placut! Chiar daca nu ma asteptam, mi-a placut. Am citit-o repede, am fost captivata de ea si da, as recomanda-o, in special adolescentilor. Chiar daca nu este o carte perfecta, este o carte de care te bucuri si care este placuta. Se citeste usor si este captivanta intr-o masura care sa te faca sa o citesti in fiecare clipa libera.

“Octopussy” este o carte care socheaza. Acesta este adevarul. Este o carte menita sa socheze si reuseste chiar asta. Nu conteaza in ce feluri, dar socheaza. Insa nu cred deloc ca exagereaza, asa cum multa lume spune. Situatiile care se gasesc in cartea aceasta sunt situatii care se intampla in fiecare zi in orice coltisor din Romania. Cei care critica aceasta carte, spunand ca este lipsita de realism si de “bun-simt” ar trebui sa se gandeasca ca majoritatea adolescentilor din Romania intretin relatii sexuale la varsta de cincispreze ani in toalete publice. Oameni buni, lucrurile astea se intampla in fiecare zi! Asta e realitatea in care traim! Adolescentii fumeaza, beau, fac sex si se maturizeaza inainte de vreme. De ce in momentul in care o carte prezinta intamplarile negru pe alb, in felul in care sunt, trebuie sa fie criticata, facuta cu ou si otet? Pentru ca va este frica sa acceptati ca adolescentii pe care ii cresteti s-ar putea sa faca chiar lucrurile care sunt prezentate in carte?

In plus, vreti sa stiti adevarul? Nu am gasit nimic iesit din comun in cartea asta. Nu am gasit nici o scena care sa imi ridice parul in cap. Nimic extraordinar de socant. Nu inteleg de ce unii oameni sunt atat de revolatiti impotriva acestei carti. Este o carte care alege sa spuna adevarul, chiar daca risca si isi faca cititorul sa roseasca.

Am citit intr-o recenzie negativa a cartii ca scenele de sex socheaza. Imi pare rau, dar unde au fost acele socante scene de sex? Oh, alea cu Candie? Well, nu mi s-au parut socante. Mi s-au parut niste scene normale, cu doi oameni care aleg sa faca ce vor in particular.

Este adevar, mai spre sfarsitul cartii, cartea devine un pic mai socanta. Cred ca ce este mai “socant” este felul dezinvolt si usurinta cu care accepta familia lui Becks si a Hyenei tot ce se intampla cu ele. In rest, nimic din ce n-am mai vazut la stiri, nimic din ce nu am mai trait prin scoli.

Cred ca Cristina are ceva de spus in lumea literara din Romania. Este o voce tanara, proaspata, cu mult potential. Tot ce ii ramane acum sa faca este sa scrie si sa incearca un pic sa iasa din tipare, fara sa foloseasca clisele pe care a avut tendinta sa le foloseasca. Cred ca in Romania s-a facut un mic obicei de a scrie carti care sa socheze, cu mult “sex”, injuraturi si personaje tinere. Mi-ar placea daca cineva ar putea scrie o carte care sa socheze si sa transmita un anumit mesaj, fara sa foloseasca clisee. Chiar daca scrisul Cristinei are potential si este deja destul de bun, cred ca mai are ceva de munca. Proza ar putea fi mai bogata, iar caracterizarea personajelor de asemena, mai bogata. Insa Cristina este pe drumul bun, pentru ca are idei bune, imaginatie din plin si stie cum sa foloseasca scrisul pentru a isi expune gandurile si opiniile.

Un lucru care mi-a placut mult a fost chiar realismul acesta care “socheaza” anumiti oameni care nu stiu cu ce se “mananca” Romania. Mi-a placut al naibii de mult felul in care prezinta Romania, realismul care se gaseste intre paginile acestei carti si felul in care autoarea a reusit asta – prin felul in care vorbesc personajele, prin anumite cuvinte folosite, prin intamplarile descrise in carte. Daca cineva isi doreste sa cunoasca Romania, poate lua carte Cristinei. Este un ghid foarte bun pentru aceasta tara.

Cred ca “Octopussy” exploateaza cele mai adanci colturi ale mintii umane si cele mai intunecate dorinte ale firii umane. Mi-au placut mult “teoriile” pe care Cristina le-a expus in aceasta carte si pasajele in care ea vorbea despre viata, despre oameni si despre lucruri pe care putini autori ar avea curajul sa le expuna.

Un alt lucru pe care le-am apreciat a fost diferentele dintre Hyena si Becks si felul in care acestea au fost evidentiate. Cel putin la inceput. Dupa jumatatea cartii, ambele se schimba, insa diferentele sunt inca evidente. Adevarul ca si Becks, si Hyena mi-au fost placute si le-am indragit. Mi-ar placea sa stiu ce s-a intamplat cu ele si unde au ajuns dupa cativa ani.

Mi-a placut foarte mult sfarsitul. Dialogurile au fost bogate, mi-au placut mult. Conversatiile personajelor au fost amuzante, dar si destepte.  Felul in care s-a incheiat cartea mi-a placut mult.

Pana acum am mentionat numai lucruri care mi-au placut, insa exista si lucruri care nu mi-au placut. De asta am si dat trei stele cartii.

In primul rand, folosirea anumitor cuvinte in engleza m-a calcat pe nervi. Okay, in dialoguri le inteleg. Dar in pasaje naratorului? Nu, nu le-am apreciat.

Nu am inteles de ce Hyena era atat de dezgustata de unchiul Phil. Chiar nu am inteles. As fi apreciat daca ar fi existat un motiv in spatele acestui dezgust al ei pentru unchiul Phil.

Sincera sa fiu, pana pe la pagina 170, nu am gasit o intriga concreta. Sunt pur si simplu prezentate niste  actiuni, niste intamplari care nu iti trezesc nici un fel de intrebari. Intriga isi face aparitia spre sfarsitul cartii, iar asta m-a plictisit un pic. Cred ca ar fi fost potential pentru o poveste cu multa, multa intriga.

Am gasit, de asemenea, foarte multe greseli de tipar in carte. Daca romanul ar putea trece printr-o noua runda de editari, ar fi excelent. Cu mai multa atentie, insa. Greselile de tipar denota neglijenta.

In concluzie, “Octopussy” este o carte captivanta, cu intamplari si personaje interesante. Este o carte care, in ciuda faptului ca nu este perfecta, captiveaza si cred ca merita citita. Recomand!

Nota: 3 stele din 5.

*Multumesc Cristinei pentru copia pentru recenzie!*

15 carti clasice pe care mi-am propus sa le citesc

De carti contemporane pe care vreau sa le citesc am discutat, la fel si de cele pe care vreau sa le recitesc. Insa nu de multe ori am discutat despre cartile clasice pe care le am in lista de carti de citit. Sunt cateva, multe dintre ele care se gasesc si in biblioteca mea. Am intocmit o lista cu cincisprezece carti clasice pe care vreau sa le citesc si astazi vreau sa v-o prezint si voua. O lista scurta, la obiect, care nu va va rapi mult din timpul vostru pentru a o citi.

*Cu un simplu click pe coperta, veti fi redirectionati la pagina de Goodreads a cartii respective.

1. “Catch-22” de Joseph Heller

wpid-catch-22.jpg

Desi scrisa in anii ’90, cartea ‘Catch-22’ este considerata o carte clasica a erei contemporane, asa ca da, se gaseste si pe lista mea de carti clasice de citit. Cred ca nu trebuie sa imi explic motivele pentru care vreau sa citesc cartea aceasta, nu? Cuvantul “razboi” ar trebui sa va explice totul.

2. “Gone with the Wind” de Margaret Mitchell

gone with the wind

Chiar daca acest roman a fost publicat in 1936, si acesta este considerat un roman clasic al erei contemporane. De ce vreau sa o citesc? Haideti, explicati e simpla. Cine nu vrea sa citeasca aceasta carte?!

3. “Great expectations” de Charles Dickens

great expectations

Un clasic curat al lumii cartilor, ‘Great expectations’ nu are cum sa nu te poata atrage. Daca cititi descrierea, veti intelege de ce vreau sa o citesc. Asta, si editia frumoasa, din piele, pe care o am eu. ;)

4. “Vilette” de Charlotte Bronte

vilette

Ma fascineaza tot ce inseamna surorile Bronte, asa ca aceasta carte se gaseste pe rafturile bibliotecii mele si pe lista de carti de citit ASAP.

5. “Crime and punishment” de Fyodor Dostoyevsky

crime and punishment

Cine nu vrea sa citeasca aceasta carte? Nu te poti numi cititor inrait daca nu citesti ceva de Dostoyevsky (Cred ca mi-ar fi mai usor sa-i scriu numele in rusa decat in engleza), iar ‘Crime and Punishment’ este o carte de referinta pentru toti oameni care iubesc lectura. Binenteles, dorinta mea de a citi aceasta carte se datoreaza si faptului ca de cateva luni urmez cursuri de limba rusa si am o fascinatie pentru tot ce tine de Rusia.

6. “The Gambler” de Fyodor Dostoyevsky

the gambler

Ramanand tot la Dostoyevsky, cartea aceasta am cumparat-o doar pentru ca mai aveam cativa bani si nimic altceva nu mi s-a parut mai interesant. Sunt foarte entuziasmata sa o citesc, pentru ca are o premiza geniala.

7. “Anna Karenina” de Lev Tolstoy

anna karenin

Inca in partea Rusiei, ‘Anna Karenina’ se afla de mult timp in lista mea si vreau sa o citesc din aceleasi motive pentru care vreau sa citesc si cele doua carti ale lui Dostoyevsky.

8. “Frankenstein” de Mary Shelley

frankestein

Haideti acum sa fim sinceri. Cati dintre voi nu vreti sa cititi aceasta carte? Cati dintre voi nu sunteti curiosi de povestea lui Frankenstein. Eu una sunt extrem de curioasa si cred ca titlul spune totul.

9. “Women in love” de D.H. Lawrence

woman in love

In biblioteca mea se gasesc multe carti ale lui D.H. Lawrence, dar inca nu am putut citi niciuna dintre ele. “Women in love” m-a atras de la prima vedere, din cauza descrierii foarte intrigante.

10. “Lady Chatterley’s Lover” de D.H. Lawrence

lady's chatterley's lover

Carti lui D.H. Lawrence nu se gasesc numai in biblioteca mea, ci si in lista mea de citit. Sunt extrem de curioasa de aceasta carte, pe care o am de cativa ani buni in biblioteca, dar pentru care am fost prea mica pana acum. ;)

11. “Sons and lovers” de D.H. Lawrence

sons and lovers

Ultima carte a lui D.H. Lawrence din lista, dar si din biblioteca mea, “Sons and lovers” a ajuns in mainile mele dintr-o prostie, dar ma bucur mult. Abia astept sa ma adancesc in lumea ei! :)

12. “Hard Times” de Charles Dickens

hard times

Intorcandu-ne la Dickens, vreau sa citesc “Hard Times” pentru ca o consider o lectie importanta de viata. Cel putin, asta imi arata toate recenziile si citatele pe care le-am citit. Ca sa nu mai zic ca Dickens mi se pare genial.

13. “Emma” de Jane Austen

emma

Cred ca toti ati citit macar o carte de-a lui Jane Austen. E imposobil sa nu o fi facut. Eu am citit “Mandrie si prejudecata”, iar acum consider ca este din nou vremea pentru un roman scris de Austen. Emma mi se pare alegerea potrivita.

14. “The professor” de Charlotte Bronte

the professor

Revenind la Bronte, “The professor” a ajuns in biblioteca mea la una dintre zilele mele de nastere, iar de-atunci imi tot face cu ochiul. Premiza mi se pare geniala.

15. “Twelve Years a Slave” de Solomon Northup

twelve years a slave

Cartea aceasta se gaseste pe lista mea de carti de citit inca de cand am vazut filmul, care mi s-a parut o capodopera. Vreau sa citesc cartea pentru ca trebuie. Cred ca toata lumea trebuie sa citeasca aceasta carte, din simplul fapt ca este o lectie de viata.

Acestea sunt cele cincisprezece carti clasice pe care vreau sa le citesc cat mai repede. Voi aveti o astfel de lista? Daca da, se gasesc cateva dintre titlurile de pe lista mea si pe lista voastra? Astept, de asemenea, recomandari! :)

I <3 Covers! (7)

Pun pariu ca sunteti foarte confuzi acum. Nu va aduceti aminte despre ce este aceasta rubrica, chiar daca este a saptea postare in cadrul ei. Pot intelege de ce. Nu am mai postat-o de mai bine de un an. Ca sa va fac sa intelegeti, aceasta rubrica este rubrica aia pe care o postam foarte rar si in cadrul careia postam cover-uri muzicale care imi placeau. Sincera sa fiu, am uitat de ea, pana in dimineata asta, cand ma spalam pe dinti (Ce? Si voi va spalati pe dinti. Sper.) si ascultam un cover pe care il ador. Am vrut sa vorbesc cu voi despre el, si imediat mi-am adus aminte de aceasta rubrica. De dimineata tot am vrut sa postez asta, dar lenea, somnul si cartea pe care o citesc acum (si pe care o termin in seara asta, btw) nu m-au lasat. Insa nu vreau sa ma duc la culcare in seara asta stiind ca nu v-am impartasit cover-ul asta superb.

Stiti melodia aia de la Nirvana, Heart-Shaped Box? Eu o stiu, pentru ca o ascult constant. Ma fascineaza tot ce inseamna Nirvana. Pe Lana del Rey o stiti? Normal ca o stiti. Numai de cate ori v-am vorbit despre ea, si tot ar trebui sa o stiti. Imaginati-va, acum, Nirvana si Lana del Rey. O combinatie geniala.

Cover-ul de care va tot vorbesc este cover-ul Lanei del Rey la melodia celor de la Nirvana, ‘Heart-Shaped Box’. Ascult in continuu melodia asta, cover-ul asta si nu ma mai satur. Mi se par absolut sublim. Vocea Lanei, versurile, orchestratia… tot! Desi nu sunt foarte sigura daca este chiar Lana (nu mi se par cunoscute tonalitatile si intonatiile pe care le foloseste), nici nu imi pasa. Cover-ul asta e al naibii de bun si merita ascultat.

Haideti sa ascultam, mai intai, piesa originala.

Iar acesta este cover-ul Lanei:

Nu-i asa ca asta este cel mai genial lucru pe care l-ati auzit astazi? :)

Recenzie: “The Retribution of Mara Dyer” de Michelle Hodkin (‘Mara Dyer’ #3)

15768409

 

Detalii tehnice:

  • Publisher: Simon & Schuster Childrens Books
  • Format: Paperback | 480 pages
  • Dimensions: 130mm x 198mm x 35mm | 327g
  • Publication date: 6 November 2014
  • Publication City/Country: London
  • ISBN 10: 147112200X
  • ISBN 13: 9781471122002
  • Sales rank: 877

Descriere:

Mara Dyer wants to believe there’s more to the lies she’s been told.
There is.

She doesn’t stop to think about where her quest for the truth might lead.
She should.

She never had to imagine how far she would go for vengeance.
She will now.

Loyalties are betrayed, guilt and innocence tangle, and fate and chance collide in this shocking conclusion to Mara Dyer’s story.

Retribution has arrived.

Cartea poate fi comandata in engleza de pe Bookdepository.

Recenzie:

Gandindu-ma ca acum o luna nu citisem nici macar un cuvant din aceasta serie… mi se pare incredibil. La momentul acest, ‘Mara Dyer’ este una dintre seriile mele preferate, de care sunt complet obsedata si dependenta.  Sunt intr-o stare de… plictiseala de cand am terminat aceasta serie si parte din mine nu vrea sa creada ca s-a terminat atat de repede. Mi s-a frant inima in momentul in care am inchis Kindle-ul la sfarsitul acestei cartii. Seria ‘Mara Dyer’ mi-a capturat inima inca de la inceput, mi-a frant-o la sfarsit si inca nu vrea sa ii dea drumul. Vara asta planuiesc sa imi cumpar seria in paperback si sa o recitesc. Nu stiu exact cand, dar ce stiu sigur este ca nu voi uita aceasta serie niciodata.

‘The Retribution of Mara Dyer’ este ultima carte care spune povestea Marei Dyer.  Scriind aceste cuvinte, retraiesc sentimentul pe care l-am trait atunci cand am terminat cartea. Ma simteam… socata, trista, disperata si foarte, foarte… melancolica. Am simtit, deci, toate sentimentele pe care cineva le simte in momentul in care termina o serie in jurul careia I s-a invartit toata lumea timp de doua saptamani.  Dar sunt si foarte fericita pentru ca am avut ocazia sa citesc o serie atat de buna. Binenteles, imi fac deja planurile pentru o lectura completa a seriei in vara. Pana atunci, imi voi aminti in fiecare zi de Mara, de Noah si de frumoasa lor poveste.

In primele doua parti ale seriei am avut parte de doua carti explozive. Perfecte. Captivante. Doua carti care nu te lasau in pace si care te bantuiau chiar si atunci cand nu aveai timp nici sa te gandesti la ele. Nu ma asteptam la nimic mai putin de la ultimul volum. Michelle mi-a dovedit ca este o autoarea demna de lauda si nu imi era frica ca o va da in bara cu ultimul volum al seriei. Si intr-adevar, asa a fost. Ultimul volum al acestei serii este o incheiere perfecta, un volum captivant, plin de actiune si un pic din orice are nevoie un cititor pentru a adora ce citeste. “The Retribution of Mara Dyer” este o incheiere pentru care merita sa astepti ani.

Din fericire, eu nu a trebuit sa astept nici o secunda. Dupa ce am terminat volumul doi, am putut incepe imediat volumul trei. Cred ca faptul ca am citit fiecare volum din serie unul dupa altul m-a ajutat sa inteleg mai bine seria, personajele, dar si povestea.

Oricat de bune sunt primele doua volume, cred ca nimic nu te poate pregati pentru ultima carte. Michelle a pregatit niste surprize de milioane cititorilor si credeti-ma cand va zic ca nu m-as fi asteptat niciodata la 5% din lucrurile care s-au intamplat in acest volum. Va spun, cartea asta este geniala.

Cred ca nu mai trebuie sa zic ca mi-a placut.

Asa cum am zis, acest volum a avut un pic din orice. Actiune, drama, comedie, dragoste, thriller.  Este un pachet complet, care te lasa fara suflare si te face sa vrei sa citesti numai aceasta carte pentru tot restul vietii tale. Tot ce am citit in primele doua volume se intensifica, iar rezultatul este magnific. O carte ce merita, cu siguranta! O serie ce merita. ;)

Nu stiu daca as putea alege care este cea mai buna parte la acest volum, dar cred ca actiunea este cea care nu te lasa sa inchizi cartea de aceasta data. Actiunea este atat de captivanta si de palpitanta, iar ritmul atat de alert, incat nu ai timp sa respiri, pur si simplu. Se intampla atat de multe chestii (unele dintre ele atat de socante), incat uneori te intrebi daca ce ai citit este adevarat sa este doar o iluzie.Intriga este atat de captivanta si de instensa, iar fiecare raspuns starneste alte zece intrebari. Mi s-a parut genial felul in care Michelle a reusit sa isi captiveze cititorul cu noi schimbari de situatie si cu o carte cu mult mai multa actiune.

Nu exista secunda in care sa te plictisesti in aceasta cartea, iar asta se datoreaza intrigii, asa cum am spus. Adevarul este ca “The Retribution of Mara Dyer” este genul de volum final care iti ofera fiecare raspuns dorit, dar intre timp te mai face sa iti mai pui cateva intrebari. Niciodata nu te saturi de informatiile pe care le primesti si mereu vrei mai mult, chiar daca uneori este un pic de coplesitor. Se primesc atat de multe raspunsuri si informatii despre povestea si despre situatia personajelor, incat uneori este coplesitor. Dar asta este parte farmecul cartii. Faptul ca de autoarea nu iti da nici un moment de respiro si iti ‘arunca’ mereu teorii, informatii si raspunsuri este incredibil.

Ritmul cartii este, deci, foarte alert. De asemenea, se gasesc atat de multe schimbari de situatie in carte aceasta, multe dintre ele la care nici nu te astepti. Personajele sunt mereu in miscare, situatiile si peisajele se schimba mereu, raspunsurile nu sunt mereu raspunsuri, iar cartea te tine pe ghimpi. Au fost cateva plot twist-uri care m-au lasat, practic, cu gura cascata!! In special mai spre sfarsit… nici nu vreau sa imi aduc amitne de acele doua plot twist-uri. Mi s-a oprit inima pentru cateva secunde. Zau.

Un punct forte al acestei carti este ca nu stii niciodata la ce sa te astepti. Cartea nu este deloc  predictibil. Autoarea reuseste mereu sa te surprinda cu schimbari de situatie, informatii surprinzatoarea si revelatii uluitoare. Nu poti ghici sfarsit, iar la un momentdat te astepti ca aceasta cartea sa  nu se termine niciodata.

In acest volum isi fac aparitia personaje secundare din celelalte volume si isi “castiga” locuri de personaje foarte importante. Ca Jamie, de exemplu. Jamie devine un personaj foarte important in aceasta poveste si fara el, cartea nu ar mai fi fost la fel. Tipul e genial, sincer. Amuzant, charmant, gandeste liber si face ce trebuie. Mi-a placut mult de el, iar legatura pe care a creat-o cu Mara este foarte dulce!

In general, personajele s-au transformat mult pe parcursul acestui volum, iar cea mai mare transformare a avut-o Mara. In acest volum, Mara este altfel. Mai… hotarata, mai puternica, mai rece, mai calculata si mult mai determinata. Mara nu mai este un copil. Mara este o femeie care incearca sa isi protejeze persoaneje iubite. Vorbim de Noah si de familia ei. Ea nu se da niciodata batuta si face tot ce ii sta in putinta sa reuseasca.

Personajul care este foarte absent in aceasta carte este… Noah. El apare de-abia pe la 70%, dar si cand apare… face multe!! Mi-ar fi placut, totusi, sa fie mai prezent in carte, dar sunt constienta ca nu ar mai fi fost la fel cu el. Ah, dar scenele alea de la sfarsit. GE-NI-ALE!!

De asemenea, capitolele povestite de el au fost extraordinare. Mi-au placut tare mult. Vocea lui este diferita de cea a Marei, lucru foarte bun pentru autoare. Aceste capitole m-au ajutat sa inteleg povestea si mai bine si mi-au oferit cateva informatii pretioase.

Atmosfera in aceasta carte este schimbata. Paranoia si nesiguranta din primele doua volume nu mai sunt chiar atat de intense, dar acest volum este mai intunecat si mai “periculos” decat primele doua. “The Retribution of Mara Dyer” este un thriller adevarat si atat de captivant, incat simti ca traiesti totul cu personajele.

Vreau sa vorbim un pic despre sfarsit. Nu va ingrijorati, nu voi dezvalui nimic. Cred, insa, ca a fost un sfarsit foarte bun, dar nu perfect. A fost plin de actiune, drama si schimbari de situatie, iar ultimele paginii au fost foarte dragute. Am ras, am plans, am zambit. Insa de ce nu spun ca este perfect? Pentru ca multe personaje nu si-au primit finalul. Ca si tatal lui Noah. Nu stiu ce s-a intamplat cu el. Poate ca nu am citit eu bine, sau poate ca el chiar nu si primeste sfarsitul. Oricum ar fi, cred ca o carte ar fi buna, pentru a ne spune exact ce s-a intamplat cu personajele si ce s-a ales de ele. De toate.

In concluzie, “The Retribution of Mara Dyer” a fost o carte geniala. Un sfarsit genial. Plin de emotie, extrem de captivant si socant, totul se rezolva si ajunge la un sfarsit. Noah si Mara vor ramane mereu in inima mea si de-abia astept sa imi pot cumpara seria in paperback, ca sa o citesc din nou.

Seria asta imi va ramane mereu in minte. Mi-a placut la nebunie. Este exact ce imi place mie si sper ca o veti citi toti. Merita, credeti-ma! Numai pentru Noah si tot merita sa o cititi. Inca nu pot sa trec peste aceasta serie, la o saptamana de cand am terminat-o. Si nici nu vreau, pentru ca a fost o experienta incredibila, plina de emotie si actiune. De neuitat!

Nota: 6 stele din 5

Posterul oficial al filmului ‘Paper Towns’!

Pentru toti fanii lui John Green si pentru toata lumea care asteapta ecranizarea cartii “Paper towns”, am o veste buna! Tot internetul vuieste astazi dupa ce John Green a lansat posterul oficial al ecranizarii cartii lui, ecranizare ce urmeaza sa apara pe data de 24 Iulie. 

Sincera sa fiu, posterul imi place mult, desi este simplu. Sunt foarte entuziasmata pentru film si cred ca motivul principal este Cara. Cara este de meserie model si chiar sunt curioasa cat de bine joaca. In afara de asta, vreau sa il vad pe Nat din nou in actiune si sunt foarte curioasa ce au facut producatorii cu cartea si cu ecranizarea ei. Abia astept data de 24 Iulie! Dar pana atunci, astept data de 19 Martie, cand se va lansa primul trailer oficial al filmului. Sunt atat de entuziasmata!!

Pana apare trailer-ul, haideti sa vedem posterul:

paper towns

Chiar nu stiam la ce sa ma astept in momentul in care am vazut anuntul lui John ca in curand va lansa posterul, dar imi place rezultatul. Voi ce parere aveti? :)