De ce nu imi pot vinde cartile


De multa vreme ma invart in jurul acestui subiect si imi pun aceeasi intrebare, din nou si din nou. Ar trebui sa imi vind cartile?

Ma gandesc la lucrul asta de vreun an de zile. Pot sa imi vand cartile?

Incerc sa gasesc parti bune si parti rele. Toti stim care sunt partile bune, nu? Banii castigati, spatiul pentru cartile noi si cartile noi pe care ni le putem castiga de pe urma cartilor vandute.

Dar partile rele? Ei bine, banuiesc ca sunt mai multe. Astazi vreau sa vorbim despre asta, si, asa cum spune si titlul, vreau sa va explic de ce nu mi-am vandut nicio carte pana acum.

Cand am plecat din Romania, am lasat in spate o biblioteca intreaga. Am fost trista din cauza asta, da. Dar sincer? Nu am fost trista doar din cauza cartilor, ci din cauza mai multor factori.

Cand am plecat, nu am lasat in urma numai carti. Mi-am lasat o parte din copilaria mea, munca, amintiri, si, mai presus de toate, prieteni draagi. Am lasat in urma zeci de prieteni dragi, in forma unor carti. Am lasat-o pe Rose, l-am lasat pe Edward, pe Zoey si pe toti ceilalti care mi-au fost alaturi in momente importante a vietii mele.

Pentru mine, o carte nu inseamna doar o poveste frumoasa sau o carte buna pe rafta. O carte e  intotdeauna o amintire, un miros, o senzatie, o melodie. O carte ma leaga de o multime de lucruri si e un fel de ancora, care ma ajuta sa raman “legata” de anumite momente din viata mea. In momentul in care pun mana pe o carte care m-a marcat – spre exemplu, Academia Vampirilor – imi vin in minte momente si amintiri din perioada in care o citeam. Retraiesc, un pic, tot ce am trait atunci. Imi vin in cap melodii si mirosuri pe care le-am ascultat si le-am simtit atunci.

Cand am mers in Romania, dupa 2 ani si jumatate de la plecare, am gasit toate cartile mele puse in saci, in magazia lui bunica-mea. Stateau acolo, puse cu grija totusi, dar mi s-au parut extrem de singure. Ceea ce e trist. Erau prafuite, reci, miroseau a mucegai, dar erau exact asa cum mi le aminteam. Am gasit biletele pe care le scrisesem si le lasam acolo, pete de lapte (Ce?! Obisnuiam sa mananc lapte cu cereale si sa citesc in acelasi timp, si cum eram extrem de somnoroasa, se mai intampla sa vars cate putin lapte pe ele.) si toate semnele pe care le-am lasat in timp ce citeam cartile. Am zambit tot timpul in care m-am uitat peste carti, dar am fost si trista.

Trista pentru ca stiam ca mai mult de 15 carti nu puteam lua cu mine. 15 din cam… 50? 60? Nu stiu. Ideea e ca 15 carti erau prea putine.Binenteles, 15 din cauza faptului ca mi-am mai cumparat vreo 15. Am incercat sa fiu tare si sa fac o lista cu cele pe care vreau sa le vand. Le-am sortat in doua randuri: cele dupa care m-am innebunit si cele care nu mi-au placut. Va puteti da seama ca randul cu cele care nu mi-au placut era extrem de micut. Am ales si cele 15 carti pe care am vrut neaparat sa le iau cu mine, si a trebuit sa ma hotarasc pe care le vand si pe care le dau.

M-am holbat minute intregi la carti, retraind amintiri, razand, zambind, citind pasaje pe care le-am memorat. Am facut si o lista cu cele pe care vreau sa le vand, dar la sfarsit, m-am uitat la ea si mi-am dat seama ca am facut-o degeaba. Mi-am dat seama ca oricat as incerca, nu as putea sa imi vand cartile.

De ce?

Simplu.

Nu vreau sa renunt la cartile alea. Nu vreau sa renunt la atata munca, la atatea amintiri si momente frumoase. Cumva, cartile alea ma leaga de copilarie. Cartilea alea nu sunt pline numai de povesti minunate, ci de trairile mele, de amintiri, de sperante, de suferinta, de lacrimi, de ras, de concerte, de melodii, de peisaje, de imagini, de calatorii, de disctuii, de piese. Toate cartile alea reprezinta un mod de a imi aduce aminte de tot ce am trait pana acum. Asa cum pentru unii oameni, fotografiile sunt pentru retrairea anumitor momente, asa sunt cartile pentru mine.

Cartile de cand eram mica si cele pe care chiar nu aveam de ce sa le tin, le-am pus intr-un sac pe care trebuia sa il duc la o scoala din apropiere. A intervenit ceva, si nu le-am mai putut duce, dar cartile sunt acolo si data viitoare cand ma duc in Romania, cu siguranta le voi duce. Daca nu le pot vinde pentru ca sunt vechi si rufuite, macar sa le dau unor copii saraci, sa se bucure de ele asa cum m-am bucurat eu odata de ele.

Celelalte carti au ramas acolo, la bunica-mea in magazine, in acelasi sac in care le-am gasit. Stau acolo, si asteapta sa ma duc sa le iau. Poate ca intr-o zi le voi lua, poate nu. Poate vor ramane pe vecie acolo sau poate ca intr-o zi le voi vinde,  nimeni nu stie.

Ei, v-am explicat. Nu imi vand cartile pentru ca reprezinta o parte din copilaria mea, o parte la care nu vreau sa renunt inca.

Cat despre cartile de-aici, cele primite de la autori, poate le voi vinde. Dar intre timp, va voi da o parte din ele voua, la concursuri. Ca veni vorba despre concursuri, exista o posibilitate sa dau startul unui concurs astazi, asa ca stati pe-aproape.

Vreau sa aud… voi va vindeti cartile?

Advertisements

8 thoughts on “De ce nu imi pot vinde cartile

  1. Si eu gandeam exact ca tine pana pe la vreo 15-16 ani, dupa am inceput sa-mi schimb mentalitatea, m-am maturizat foarte mult – nu ca nu as fi fost suficient de matura si inainte :)) – si am inceput sa ma detasez de anumite senzatii, sentimente pe care le investisem in obiecte si lucruri neinsufletite in general. Sunt frumoase acele 2-3 carti care iti aduc o amintire foarte importanta sau care te leaga de ceva/cineva, dar atasamentul asta va pieri in timp. Cel putin pentru mine a facut-o, si nu mai privesc cartile cu acea obsesie a unui colectionar ce investeste o anumita doza de dragoste si nebunie in fiecare element atasat intregului. Eu nu prea reusesc sa le vand, firar, si sincer nu ma tine sa le dau pentru ca majoritatea sunt luate la pret intreg ( inainte sa ma prinda si pe mine criza, ce sa-i faci, le luam doar din librarii:))) Cu siguranta ca mi-ar placea sa am o biblioteca enorma cu toate cartile pe care mi le doresc, dar astea sunt fantezii pentru un viitor mult prea indepartat si improbabil ca sa ma pot tine de el 🙂

    Like

    1. Sunt sigura ca la un momentdat le voi da, dar momentul ala nu a venit. Sunt la fel de sigura ca voi avea biblioteca pe care mi-o doresc, dar in timp.

      Like

    1. La mine e si putin dificil sa le vand pe cele in romana, pentru ca posta din Grecia nu se intelege prea bine cu posta din Romania. Plus ca, ar fi taxele mult prea mari. Asa, am ales sa le dau la concursuri.

      Like

    1. Stiu! Asta e, probabil, cel mai prost obicei pe care il am, dar am atat de putin timp la dispoitie, incat tind sa fac mai multe lucruri deodata, oricand e posibil.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s