De ce am plecat din Romania (sau de ce iubesc Grecia 2.0)


Dupa ce in Decembrie 2013 am scris un articol despre viata mea in Grecia si de ce iubesc tara asta mai mult am primit multe comentarii de la romani patrioti. Unii ma judeca, altii incearca sa imi bage Romania pe gat cu forta, fara sa ma inteleaga. Cert e ca, la aproape 7 luni de la momentul in care am apasat “publish” la acest post, primesc comentarii in continuarea si postul continua sa faca valva.

Multi dintre cei care mi-au scris m-au criticat si mi-au dat motive mai mult sau mai putin logice. Cert e ca nimeni nu ma intelege si nu stie povestea din spatele acestei afirmatii. Asa ca azi vreau sa clarific tema asta, ca sa nu mai existe discutii. Binenteles, stiu ca vor exista discutii, pentru ca asa-i omul.

Vreau sa spun, mai intai, ca nu intentionez sa jignesc pe nimeni si nici nu judec pe cineva. Vreau, de asemenea, sa va rog sa nu ma judecati si sa incercati sa va puneti in pielea mea. Poate asa veti intelege repulsia mea pentru Romania.

Totul a inceput in Septembrie 2005. Avem 7 ani, eram mica si nu purtam ochelari si incepeam scoala. Eram nerabdatoare si fericita ca fac ceva diferit decat ceilalti copiii. Eram entuziasmata sa incep orele de vioara si foarte, foarte curioasa. Nu stiam in ce ma bag. Nu stiam ca anul acela imi va schimba toata viata. N-aveam idee ca am sa devin violonist. Ma gandeam ca probabil voi deveni un om ca oricare altul.

Cat de tare m-am inselat!

Am devenit rapid cea mai buna eleva de la Scoala. Au urmat concerte, concursuri, olimpiade, emotii, aprecieri. Poate nu eram cea mai buna din tara, dar eram printre ei. Am avut parte de multe satisfactii, dar nu cred ca realizam, la 9 ani, cat de mari sunt realizari mele. Si nici acum nu cred ca o fac. Nu cred ca am s-o fac vreodata, nu intru totul, pentru ca intotdeauna am sa vreau ceva mai mult, ceva mai bun.

Dar o data cu varsta, a crescut si nivelul meu ca si violonist si, automat, si implicatiile. Asteptarile de la toata lumea cresteau. Asteptarile mele cresteau. Vroiam mai mult. Asta implica, automat, si o anumita suma de bani lunara pentru studiile mele. Am avut nevoie de viori. Si, in ciuda a ceea ce crede majoritatea lumii, ca si violonist de un anumit nivel, nu poti canta pe orice vioara. Nu te poti duce intr-un magazin si sa iti iei o vioara noua. Viorile cu adevarat bune nu se gasesc in magazine de muzica. Asta daca nu esti Joshua Bell si ai norocul sa gasesti un Stradivarius intr-un magazin. Anyway. Mi-au trebuit viori vechi, scumpe pentru vremea aia. Le-am cautat mult si m-am indragostit de fiecare in parte. Dar asta presupunea multi bani. Corzi (Care costa extraordinar de mult! Ca sa va faceti o idee despre cat platesc pe niste corzi, cu cateva saptamani in urma mi-am cumparat un set de corzi, Evah Pirazzi, si-am platit mai mult de 100 de euro pe ele.), arcuse, viori, partituri. Dar cele mai scumpe erau studiile.

Pe la 10 ani cred, dupa doar 3 ani de la primul moment in care am pus mana pe o vioara, a trebuit sa imi caut un alt profesor. Profesoul care ma indrumase pana atunci (si care continua sa o faca, chiar si acum, cand sunt mii de km distanta intre noi) ne-a spus ca pana aici ma poate duce el. Am cautat un profesor in Bucuresti, unul recomandat de el. Beno Schwartzman. E foarte cunoscut in Romania printre violonisti si a scos multi violonisti faimosi.

Eram mica, aveam 10 ani. Dar mama, ce emotii aveam! Imi aduc aminte si acum ziua in care ne-am dus sa il vedem. Era o zi ploioasa, pe 6 Decembrie cred. Eu, mama si tata am plecat dimineata devreme. Nu stiam unde sta, nu stiam cum sa ajungem acolo. Dar am bajbait si, mai cu indrumari, mai cu destinatii gresite, am ajuns intr-un final. Eram obositi, dar entuziasmati si emotionati. Domnul profesor nu stiam nici ca venim. Ne-am gandi ca, daca il luam prin surprindere, nu ne poate refuza. Cum poti refuza o pustoaica mica, timida, frumusica, venita de la 400 de km distanta? Am avut dreptate. I-am cantat si m-a acceptat! M-a acceptat! Cred ca asta a fost una dintre cele mai mari realizari ale vietii mele. Domnul Schwartzam are o anumita faima – e greu sa ajungi la el, dar o data ce ai ajuns, poti sa fii sigura ca nu vei fi numai un violonist.

Am stabilit cu domnul Schwartzman sa ne vedem in fiecare sambata, in Bucuresti, la ora 4. Drumul era lung, eu eram mica si cateodata ma plictiseam. Era munca multa, alt nivel, cu care nu eram obisnuita, dar pe care am ajuns sa-l indragesc imediat. Imi placea sa merg la Bucuresti, dar era dificil. Erau implicati bani multi, mult prea multi decat era posibil uneori. Si am studiat cam 3 ani. Plecam dimineata devreme. Cand nu muncea tata, mergeam cu el, cu masina si era mai usor. Cand era la munca si dupa ce a plecat in Grecia, lucrurile erau dificile. Plecam cu trenul, ajungeam devreme, stateam in gara de Nord, printre toti oamenii ciudati. Imi pazeam vioara, macam sandwich-uri de care ma plictisisem la un momentdat, mergeam la toaleta pe unde se putea. Apoi mergeam pana in Dristor, faceam ora (care tinea cam 2 ore), apoi plecam acasa. Trebuia sa ajungem la autogara repede. Nu stiam daca aveam loc in autocar. Daca se intampla sa nu avem, trebuia sa ne intoarcem in gara, si sa asteptam trenul de 11. Ajungem acasa Duminica, la 4 dimineata.

Am dus-o asa cam 3 ani jumatate. Era greu, pentru ca eram eu si cu mama, printre straini, printre tigani si oameni ai strazii.

La un momentdat, cerintele si banii erau prea multe. Am inceput performanta cand a inceput criza. A trebuit sa facem ceva, ceva mai mult. Asa ca frate-miu si taica-miu au plecat din tara.

Sunt perfect constienta ca tot ce am facut a fost pentru mine. Dar in biografia mea, oriunde ma voi duce, va scrie intotdeauna povestea mea din Romania. Lumea ma va numi “romanca”, fie are vreau sau nu. Rerezentam tara si, fara voia mea, o reprezint in continuare, pentru ca orice persoana importanta care m-a vazut cantand stie de unde vin. Si ce m-a deranjat pe mine, intotdeauna, a fost faptul ca nimeni, niciodata, nu ne-a ajutat. Duceam numele tarii mai departe, la fel cu Simona Halep si altii il duc, dar nimeni nu ma baga in seama decat cu laude. Taica-miu are o vorba buna, dar pe care nu v-o pot spune acum. Bursele se duceau pe pile. Altii erau recunoscuti mai mult, altii care faceau parada modei pe scena.

Am mers la multe concursuri si toata lumea imi stia valoarea. Numai ca pilele erau mai importante. Am fost ranita de multe ori, pana cand am ajuns la domnul Schwartzman, care mi-a explicat ca nu sunt importante concursurile si ne-am lasat. A fost mai bine asa.

Nu cred ca puteti intelege dezamagirea si nervii pe care ii aveam cand se faceau nedreptati de-astea. Eram copil si oricat de matura as fi fost, tot aveam momente in care imi venea sa dau cu toti de pereti, pentru ca nu era corect. Stiam unde ma aflam si stiam unde se aflau ceilalti si pe clasamentele lor, nu ma aflam unde trebuia. Nedreptatea era mare.

Dar poate ca mi-a facut bine. Fiecare sut in fund la un concurs a fost un pas inainte, pentru ca eram determinata sa ajung, intr-o zi, sa fiu in top.

Am plecat din Romania, in principal, din cauza problemelor financiare. La un momentdat, mi-a fost amenintat viitorul. Era prea greu si viitorul meu cu o vioara a fost neclar.

Am plecat din Romania din cauza ca nu eram cu ai mei. Cam 6 luni pe an nu eram cu frate-miu si cu taica-miu. Nici cu mama nu eram, desi era acolo, cu mine. Dar nu era, de fapt. Fizic era. Pisihic, mai putin. Avea grija de mine, dar nu era in totalitate cu mine.

Nu mai aveam o familie normala.

Inca imi aduc aminte lunile de vara, cand mama era trista, cand eu ma plictiseam. Inca imi aduc aminte jena pe care am simtit-o cand directorul scolii s-a atins de mine si felul in care m-a marcat. Imi aduc aminte invidia, felul in care eram batjocorita si vorbita de “prieteni” si colegi, frica si scarba pe care o simteam fata de scoala. Imi aduc aminte lipsa prietenilor. Imi aduc aminte momentele in care treceam prin haite de tigani in Bucuresti si felul cum strangeam vioara la piept de frica. Imi aduc aminte ca nu imi permiteam sa imi iau tot ce vreau. Imi aduc aminte felul in care ma simteam, felul in care lumea se uita la tine pe strada si susoteau. Imi aduc aminte faptul ca nu eram niciodata libera, ca nu imi gaseam locul. Imi aduc aminte ca, in ultimele luni petrecute in Romania, eram satula, obosita, plictisita si mereu nervoasa. Nu ma puteam bucura de nimic, pentru ca ma urmarea mereu frica ca puteam pierde ce aveam.

Am incercat. Am dat din coate si ne-am zbatut cat s-a butut. Dar trebuie sa intelegeti ca in momentul in care viitorul si familia iti sunt amenintate, nu-ti mai arde sa o faci pe al’ curajosul. Dai naibii tot si cauti un loc mai bun.

Nu vreau sa intelegeti ca acolo nu am intalnit oameni frumosi, pentru ca am facut-o. Profesorul meu de vioara, fii lui, parintii anumitor colegi de scoala, chiar si unii elevi. Excluzand familia, binenteles. Dar erau putini. Si, sincera sa fiu, momentele frumoase si oameni frumosi nu-ti platesc studiile, la fel cum nici patriotismul si peisajele frumoase nu o fac. Pentru mine cariera si familia au fost intotdeauna mai importante decat curajul, patriotismul si alte sentimente care unii cred ca ii fac oameni. Am ales sa ma ajut pe mine.

Displac Romania pentru ca imi amintesc fete, imi amintesc momente, imi amintesc sentimente si senzatii pe care nu vreau sa mi le aduc aminte. Imi aduc aminte ca totul era dificil acolo. Si doamne, daca nu-s eu persoana careia sa ii placa complicatul, atunci nu stiu cine e! Dar exista o diferenta intre complicat si imposibil. Complicatul se rezolva si te poate ajua, pe cand imposibilul te ameninta. Daca ar fi sa stau sa va povestesc in parte tot ce m-a ranit, mi-ar trebui zile intregi si postari multe. Dar nu are rost.

Cand am sa am o familie, am sa ii povestesc prin tot ce am trecut acolo. Si daca am sa am copiii, n-am sa ma chinui sa-i invat romana. Dar n-am sa-i invat nici sa urasca tara. Am sa le explic si am sa ii las sa judece singuri sa sa faca ce vor, asa cum si ai mei m-au lasat.

Vreau sa mai stiti ca nu judec romanii care raman acolo. Dar displac profund romanii care judeca fara sa stie, care dau cu pietre, care-mi vorbesc urat pentru ca am atentat sa zic ca tara lor de vis nu e cea mai buna. Tara pe care, hai sa fim seriosi, ar abandona-o in secunda doi daca li s-ar oferi un loc mai bun.

Cum sa-mi placa Romania daca am trecut prin atatea? Va rog sa nu incepeti sa imi spuneti de peisaje, si de oameni pe care nu i-am intalnit si pe care nu-i voi intalni, sau de istorie, pentru ca nu ma intereseaza. Tot ce stiu e ca Romania m-a dat afara, la fel ca pe milioanele de romani care sunt plecati din tara.

Pentru mine Romania e doar locul in care m-am nascut. Nu zic ca e oaia neagra a lumii, dar este oaia neagra a lumii mele, a memoriei mele. Si nu, nu ma trezesc romanca. Nu ma consider romanca. Prefer sa ma consider rusoaica, ca si-asa am cam jumatate de sange de rus in mine. Inima mea nu bate romaneste. Inima mea bate pompand sange, tinandu-ma in viata.

Sper ca asta a mai lamurit situatia. Multumesc.

Advertisements

10 thoughts on “De ce am plecat din Romania (sau de ce iubesc Grecia 2.0)

  1. Traiesc in Romania si in fiecare secunda ma intreb cum ar fi fost viata mea daca m-as fi mutat sau daca m-as fi nascut in alta parte. Urasc tara asta, urasc oamenii din ea, nu ma simt deloc mandra cand aud de Simona Halep sau mai stiu eu ce alta personalitate. De ce ? Pentru ca nu ma ajuta pe mine cu nimic daca ei castiga bani si devin faimosi. Nu faima lor imi plateste mie meditatiile, nu faima lor imi da de mancare. Urasc romanii pentru simplul fapt ca sunt naivi si prosti si prefera sa traiasca in mizerie decat sa faca ceva. Da.. probabil ca si eu sunt la fel, dar la 18 ani, nu prea ma aude nimeni. Urasc faptul ca lasam tiganii si hotii sa traiasca printre noi, urasc faptul ca violatorii scapa atat de repede, urasc faptul ca singurii carora li se acorda atentie sunt politicienii si mai stiu eu ce vedeta.. nu vreau sa-mi cresc copiii in tara asta, cu prima ocazie o sa plec si nu o sa ma mai uit inapoi.

    Like

  2. U, si era sa uit.. nu istoria sau peisajul fac o tara, ci oamenii din ea. Daca se vrea a face ceva din tara asta, sa se faca cu ce avem acum, nu cu ce au facut niste oameni mult mai inteligenti acum sute de ani.

    Like

    1. Exact asta incerc sa explic si eu! Nu inteleg de ce toata lumea imi spune de istorie si peisaje. Cum vine asta, sa nu urasc tara, ci oamenii? Dar ce, tara nu e facuta din populatia ei?

      Like

  3. I am so sorry you have tasted of the bitterness of life here. I really am, trust me. People are narrow-minded and prejudiced and selfish and envious all over the world, not only here. Don’t hate the country, though! It is its inhabitants that are to be blamed. Should it be that their character was spoiled by having to live at a crossroad between East and West, by having to survive, by having to adapt to all kind of yokes? I don’t know. I also had my part of what you lived here. The fact that I wrote poems that were accepted and published abroad, the fact that my novel was accepted by an American publisher did nothing but arise the envy of those around me. And this is only the tip of the iceberg. The years of communism brainwashed many people and things are getting worse now as who is leading the country now?!
    Well, I hope that you will become a star in your field of activity. May all your dreams come true! Don’t hate the country, hate the people who did you wrong!
    Warm friendly hugs,
    Carmen

    Like

    1. Thank you!
      For me, a country is based and shaped by its people. So I can’t hate the people and not hate the country. When you say “country” you immediately think about the population and the traditions.

      Like

  4. Mi-a plăcut replica cu inima ta care bate ca să te țină în viață, nu în vreo limbă anume :))
    Mie-mi plac oamenii în general, dar numai cei de calitate, cei rari, din orice țară ar fi ei. Aș zice că umanitatea, caracterul sunt mai importante decât naționalitatea

    Like

  5. Din păcate , aseară s-a stins şi a plecat dintre noi unul dintre cei mai mari şi corecţi profesori de vioara ai generației de aur , Beno Schwartman . Odihniți-vă în pace , domn profesor

    Elevul Dvs. Georgică

    Like

  6. Sunt recunoscatoare pentru sansa de a-l fi cunoscut pe Domnul Schwartman.Timp de 4 ani a fost profesorul de vioara al fiului meu, A fost singurul care a crezut in el si singurul care l-a ajutat sa patrunda in tainele acestui instrument.Stia cum sa incurajeze, stia cum sa mustre, stia ca nu aveam bani, iar multe lectii le-a facut gratuit.
    A fost alaturi de noi cand , din cauza saraciei si lipsei de speranta, am hotarat sa plecam din tara.
    Va ramane permanent in inimile noastre!

    Like

    1. Domnul Schwartzman nu a fost numai un profesor de excepție, ci și un om extraordinar. Și-a ajutat elevii mereu atât în cariera muzicală, cât și în viața de zi cu zi. Am avut și eu norocul de a lucra cu el și, după 5 ani de la momentul în care am plecat din țară, încă îmi este dor de el, iar vestea că s-a dus dintre noi nu poate decât să mă întristeze profund. Va fi mereu o valoare a muzicii din România. Și-a pus amprenta asupra elevilor în foarte multe feluri și va rămâne, așa cum a-ți spus și dumneavoastră, mereu în inimile noastre!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s