Amintiri din copilarie :)


Nu, nu vreau sa vorbesc despre cartea lui Ion Creanga (pe care, ca un apropo, nu am citit-o pentru ca, pur si simplu, nu ma captiveaza). Vreau sa vorbesc despre copilaria mea, aia care nu se poate uita niciodata. Binenteles, pentru ca am o copilarie mult prea mare si incarcata de evenimente importante, nu va voi povesti intr-o singura postare. Ar fi prea mult, chiar daca nu plictisitor.

Uimitor, chiar daca se simte ca si cum am fi impreuna de o viata, nu suntem. Chiar daca nu imi aduc aminte cum era viata mea inainte de blog, stiu ca s-a intamplat. Blogul e, intr-un fel, ca si vioara. Amintirile mele dinaintea viorii sau a blogului nu sunt la fel de luminoase ca si amintirile de cand am inceput sa cant sau sa scriu pe blog. Cu toate astea, am amintiri de cand sunt mica, de cand nu stiam sa citesc sau sa tastez sau sa citesc o partitura. Putine, dar exista. Si pentru ca “saptamana” deste ziua mea (nu intrebati) si implinesc 16 ani (Sweet Sixteen!), vreau sa va povestesc cum era viata mea inainte ca porecla mea sa fie “bianca2b”.

As vrea sa o luam de la inceput, de pe 5 August 1998, dar nu pot. Mi-au fost rapite amintirile din cauza faptului ca eram un bebelus. Nu am dreptul sa imi amintesc momente petrecute cu familia mea si mi se pare tare nedrept, chiar daca stiu ca asa merg lucrurile.

Prima mea amintire e tare ciudata. Imi aduc aminte un scurt moment de la gradinita, din prima zi. Eram toti pusi intr-un cerc, mici, speriati, plangaciosi, iar eu imi pusesem scaunul invers, banuiesc, pentru ca a trebuit sa mi-l intorc. In mintea mea, atunci am deschis ochii. E prima mea amintire si e tare ciudata. Totul e in ceata si tot ce imi amintesc exact e scaunul. Scaunul ala alb, care mi-a tabacit toate cele pentru atatia ani. Il uram, dar nu aveam ce face.

Nu mi-a placut gradinita, asta imi aduc aminte sigur. Stiu ca un an l-am abandonat, pentru ca educatoarea mea (mi-o aduc aminte si-acum – era bruneta, tunsa scurt, cu buze mari si foarte pretentioasa) ma obliga sa scriu cu mana dreapta. Veneam plangand de la gradinita, iar intr-o zi le-am spus alor mei de ce nu vreau sa ma mai duc. Asa ca nu m-am mai dus si am reluat primul an de gradinita un an mai tarziu.

Dar gradinita tot nu-mi placea. Pana in ultimul an, cand am realizat ca e degeaba, plangeam in fiecare dimineata dupa parintii mei. Educatoarea (alta decat cea care ma obliga sa scriu cu mana dreapta) as putea sa o recunsc si acum. Era o educatoare buna, dar stiu ca, o data, mi-a frant inima. Eram mica, in ultimul an. Deja dimineatile nu mi le mai petreceam plangand, lucru important pentru mine. Era 1 Martie, iar tata, baiat bun cum e el, a vrut sa cumpere flori invatatoarei si femeii de serviciu. Asa ca, de 1 Martie, am ajuns prima la gradinita si le-am dat florile. Mi-au multumit, dar peste 5 minute, mi- spus ca sunt ofilite. M-am simtit tare prost, chiar daca stiam ca, de fapt, florile nu erau ofilite. Am avut parte de o educatoare buna, dar o simpatizam mai mult pe doamna de serviciu.

Am sa recunosc ca, o data, m-am scapat pe mine. Vedeti, una dintre cele mai mari fobii ale mele sunt paianjenii. Mi-e frica si nu ii suport. Tot in ultimul an, intr-o dimineata, aveam nevoie urgenta la baie. Dar, cand m-am dus, am vazut un paianjen. Toaleta era curata! Puteai manca in ea. Gradinita era si ea curata ca lacrima. Totusi, s-a intamplat.  Mi-a fost frica sa mai stau acolo, asa ca am refuzat sa mai intru in incaperea aceea. Doamna de serviciu sustinea ca nu era nici un paianjen, dar mi-l amintesc si acum – tantos, cu multe picioare si malefic. Asa ca m-am scapat pe mine, iar doamna de serviciu a trebuit sa ma duca acasa. Mi-a fost rusine, dar frica mea de paianjeni era mai mare. Imi aduc aminte ca atunci cand am intrat in cartierul meu micut, doamna m-a intrebat la ce scara stau. Raspunsul meu a fost  “Oh, pai am geamuri noi!”. Am gasit scara pana la urma.

Mi-l amintesc si-acum pe Mihnea, baiatul de care imi placea din grupa mea si de care toate fetitele erau indragostite. Mihnea era destept, frumusel, altfel. Stiu ca statea mereu cu mine si ma simteam tare mandra. Credeam – nu radeti! – ca Mihnea ar fi o alegere foarte buna pentru mine. Trebuia sa mergem la aceeasi scoala, numai ca drumurile ni s-au despartit dupa festivitatea finala la gradinita.

Gradinita am terminat-o cu brio.

Ai mei m-au inscris la cea mai buna scoala din oras – Scoala nr. 8 – unde toata familia mea, in afara de tata, au invatat. In vara dinaintea clasei intai, ai mei s-au gandit ca s-ar putea sa am o sansa sa intru la Scoala de Muzica din Barlad. Scoala asta nu avea reputatia scolii in care eram inscrisa initial, dar ai mei au crezut ca mi-ar fi mai bine acolo.

Pasiunea pentru muzica o aveam de mica. Cantam, dansam toata ziua, iar camera mea era scena mea. Imi amintesc spray-ul B.U. pe care il foloseam ca si microfon.

Dar era August – auditiile se terminasera de mult. Norocul meu a fost cu matusa mea, Nuti. Nuti (sau Nutica, cum ii spun acum) era implicata in lumea muzicii din Barlad, sotul ei fiind un chitarist cunoscut. Asa ca, normal, avea cunostinte multe. Una dintre ele, profesoara la Scoala la care aspiram. Recunosc ca da, am apelat la pile, pentru prima si ultima oara in viata mea. Nu ca sa intru. Vroiam o auditie, atata tot. Vroiam, pur si simplu, sa aflu daca am talent si ureche muzicala.

Am avut o auditie, prima data, cu mama, cu Nuti si cu amica ei, doamna Camelia. Imi aduc aminte sala, imi aduc aminte pianul si imi aduc aminte ca am putut reproduce majoritatea sunetelor cantate de doamna Camelia la pian. Asa ca am avut parte si de o auditie, de data asta formala, cu un comitet, printre care si cu doamna Camelia.

Doamne, ce emotii aveam! Eram mica, aveam doar 7 ani si nu stiu cat constientizam ce mi se intampla. Dar aveam emotii. Vroiam ca totul sa fie bine. Eram perfectionista de mica, dupa cum imi amintesc.

Tata a cumparat un buchet de flori. Avea impresia ca numai doamna Camelia va fi femeie in comisie, dar nu a fost asa. Comisia era mare si formata numai din profesori importanti din scoala. A fost bine si am intrat. Am intrat, dupa luni de cand se terminasera auditiile si clasele erau formate. Cand am fost intrebata ce instrument vreau sa fac, “vioara” mi-a iesit pe gura. Uitandu-ma inapoi, nu stiu de ce am ales vioara. Nu stiam cum arata, cum suna. Si totusi mi-a iesit pe gura. Nu-mi amintesc daca imi spusesera ce instrumente pot alege.

Eram mandra si foarte nerabdatoare sa incep.

In Septembrie, mama m-a imbracat cu o fusta mov, clos, cu o bluza alba si un pluover tot mov. Imi facuse doua codite, nu purtam ochelari si in poza de atunci aratam taaaaare plictisita. Imi aduc aminte de nemultumirea mea din momentul in care am trecut pe sub podul de flori. Nu acceptam ca niste straini mi-au dat cu florile in cap si de-abia asteptam sa fiu si eu in clasa a doua, sa ma razbun.

Mi-a placut scoala la inceput. Invatatoarea mea, doamna Viulet, era scunda, blanda si cu ochelari micuti. Mi-a dat un sentiment de siguranta, chiar si cand i-am spus “doamna profesoara” . 

Doamna Viulet era si este un pedagog extraordinar si se ocupa de fiecare elev in parte. Imi placea cartea, tocmai din cauza ei. Orele erau tare interesante si distractive. Prima mea diploma, la serbarea de Craciun, a fost diploma de constinciozitate – un cuvant dificil pentru mine, dar cumva, il stiam. Eram constincioasa. Imi faceam temele, imi invatam si luam numai FB – adica 10. Eram printre cei mai buni, ca sa fiu modesta. Ma implicam in activitatile scolii, la fel ca si parintii mei.

Imi placeau zilele de vineri. Nu-mi placea matematica. Limba romana era preferata mea. Imi placea sa desenez. Imi placeau orele ce aveau legatura cu muzica.

M-am inteles bine cu colegii, pana in clasa a 4-a. Eram prietena cu Ana-Maria, o pustoaica blonda, cu fata de rusoaica mi s-a parut mie, pentru ca era desteapta. Imi placea si de Bianca, dar incercam sa ma inteleg bine cu toti colegii. Ne si certam. Des. Eu nu puteam intelege ca toata lumea e diferita si nici ei. Nu am simtit niciodata ca imi sunt foarte buni prieteni. Am avut parte de multe divergente si invidii pe care sunt sigura ca acum nu le-ar recunoaste. Dar nu ma mai deranjeaza. Incerc sa imi aduc aminte ce e mai bun din fiecare.

Unul dintre momentele care imi vor ramane mereu intiparite in minte este pauza mare dintr-o luni. Eram prima in clasa dupa ce s-a sunat de intrare – eu si cu doamna Viulet – si (imaginea mi-e la fel de clara ca si imaginea mamei) am gasit un biletel pe banca. Scrisul era neingrijit, neglijent, neordonat. Un scris de doctor. Nu-mi aduc aminte exact ce spunea biletelul, dar ideea era ca trebuia sa ma prezint a doua zi dupa-amiaza, la prima ora de vioara!

Ce nerabdare! Dar ce emotii! Nu cred sa fi fost mai emotionata in viata mea! Imi amintesc usa – usa ce avea sa imi devina mai cunoscuta ca usa de acasa – usa aceea imensa, gri, usor bombata. Stateam in fata ei, mica, emotionata, entuziasmata si nestatornica. Usa era mare mare mare. Inalta. Deodata se deschide. Nu stiam cum arata domnul care imi scrisese biletelul. Stiam cum il cheama si ca urma sa imi fie profesor de vioara.

Domnul Andrei. Un alt nume pe care mi-l voi aduce aminte pentru tot restul vietii mele. Sunt sigura ca, fara el, nu as fi fost acum aici. Mai bine de jumatate din realizarile mele de pana acum i se datoreaza lui.

Domnul Andrei – mi-l amintesc mai bine decat imi amintesc cum sa ajunga acasa de la scoala – e un barbat inalt, slab, dar impunator, cu par usor carunt si rar. Cand a deschis usa aceea, domnul Andrei mi se parea la fel de mare ca si un munte. Recunosc ca mi-a fost frica. Ceea ce era prostesc.

Am pasit in clasa. Clasa, of, ce draga mi-e! O clasa relativ micuta, dar pentru standardele scolii aceleia (vechie de cam o suta de ani, cu tavanul stand sa cada) extraordinar de mare! Peretii erau impanziti de diplome. Mai tarziu am aflat ca acele diplome erau – si sunt – ale fiilor domnului Andrei, Tudor si Calin.  O masa mare sprijinita de peretele din dreapta, cateva scaune, un dulap – of, ce ciuda mi-e ca nu imi aduc aminte vechiul dulap!! – si, in mijlocul clasei, un stativ. Nu stiam ce sa fac, dar domnul Andrei m-a lamurit imediat. Mi s-a prezentat, m-a intrebat cum ma cheama si mi-a prezentat si instrumentul care avea sa imi fie cel mai bun prieten.

Nu cred ca intelegeti cat de mult ma uimeste indiferenta mea fata de acel instrument de atunci. Ma uimeste pentru ca acum nu imi pot imagina cum sa nu iubesti asa ceva. Dar totusi, mic copil fiind, nu prea imi dadeam seama ce si cum. Si nici nu realizam – dulce ironie! – ca acea “bucata” de lemn avea sa imi schimbe viata definitiv.

Era frumoasa, ce-i drept. Dar pe mine nu ma interesau componentele. Eu vroiam sa cant. Insa, spre dezamagirea mea, domnul Andrei nu m-a lasat sa pun mana pe vioara si sa “trag” un arcus. Mi-a spus ca ora urmatoare. Mi-a imprumutat o vioara mica, care si-acum imi este draga. Pana si tocul mi-l aduc aminte. Verde inchis, vechi si vestejit, dar mi-l aduc aminte cu drag.

Domnul Andrei e un om tare bland, dar nu stiu daca sa il descriu ca pe un profesor sever. Intotdeauna am simtit responsabilitatea ca trebuie sa studiez si sa fiu cat de buna pot in fata lui. Nu stiu daca el imi impunea acel lucru sau daca eu mi-l impuneam. Cert e ca incercam sa fiu mereu la standarde.

Imi aduc aminte ca, pe la primele ore, tata l-a intrebat pe domnul profesor cand voi incepe sa cant si eu o piesa sau sa ies in public. Nici nu stiu de ce l-a intrebat, pentru ca noi nu planuiam la o cariera. Dar domnul profesor a spus ca poate prin clasa a doua.

A doua ora de vioara nu am facut-o si eram taaaare dezamagita. Abia asteptam sa incerc sa scot un sunet. Cand am aflat ca va mai trebuie sa astept pana sa la momentul in care voi incepe studiul viorii, m-am dus acasa, mi-am desfacut vioara si pur si simplu am incercat sa imit ce am vazut, mai devreme, intr-un videoclip cu un violonist. Nu prea mi-a reusit, dar, culmea, cand am ajuns (in sfarsit!) la ora, domnul profesor mi-a spus ca e bine; aveam o pozitie mai buna decat a majoritatii incepatorilor. M-am bucurat tare mult.

Restul, nu stiu cand si cum s-a intamplat. Am inceput sa studiez si, in Noiembrie parca a anului intai de studiu (adica in clasa intai) am avut prima mea aparitie pe scena. A fost bine, dar cate emotii am avut, si eu si ai mei! Imi aduc aminte sala; eram intr-un muzeu din Barlad, iar sala era mare. Era public mult, iar eu am intrat pe scena de pe o mica “alee” unde erau despartite scaunele unde statea publicul. Eram mica si-mi era frica, dar mergea inainte, pe “culoarul” care devenea din ce in ce mai scurt si mai neinfricosator pe masura ce cresteam si cantam.

Au mai urmat multe concerte. Mai multe decat ma asteptam. Vioara devenise ceva serios. Studiam si in particular si deja ma destingeam de toti ceilalti. Eram cea mai buna din scoala si eram mica si simpatica, lucru care mi-a fost benefic pentru un tip. Lumea ma placea si ii surprindeam.

Recunosc ca, in primii ani, nu planuiam sa fac vioara viata mea; nici nu stiu daca imi placea prea mult. Dar ma distra. Era ca o jucarie cu care ma jucam si care ma invata multe lucruri in acelasi timp. Ma provoca si nu ma plictisea, lucru foarte important pentru mine si atunci, si acum.

Binenteles, au existat si momente cand nu mai vroiam sa aud de viori si studii si ckase de studiu. Imi aduc aminte si acum cand i-am spus mamei ca nu imi place. Nu imi aduc aminte in ce clasa era; parca intr-a doua. Dar mama mi-a explicat ca va deveni mai usor pe parcurs si ca sa mai asteptam un pic. Eram, probabil, intr-o pasa proasta. Mi le aduc aminte si acum, pasele astea proaste. Ma “prindeau” atunci cand era vara si se auzeau rasete de copiii de afara, iar eu trebuia sa stau in casa sa studiez.

Tata mi-a explicat insa ca mai bine studiez acum si ma relaxez mai tarziu. La fel si Calin, unul dintre fii profesorului, la randul lui violonist. Nu-mi aduc aminte ce exact mi-a spus,  dar stiu ca m-a convins.

Asa ca am continuat. Au venit premii, concerte multe, laude, olimpiade. Viata mea luase o intorsatura la care nu ma asteptam. Ma pregateam si ma pregatesc, in continuare, sa devin violonista, doar din cauza faptului ca mama a vrut sa vada daca am talent.

Imi placea sentimentul ca sunt cea mai buna. Chiar daca, uneori, in anumite situatii, nu eram. Dar eram cineva. Lumea ma cunostea si imi placeau laudele.

Imi placeau si orele de vioara care nu erau intotdeauna reusite. Am avut si multe momente cand imi dadeau lacrimile, dar continuam sa cant si sa ascult indicatiile profesorului. Cred ca asta m-a adus aici – rabdarea si perseverenta. Ambitia.
Imi aduc aminte cu mare placere de seriozitatea cu care luam si studiam totul. Acum imi permit si sa “mai mai joc” , sa experimentez pe vioara. Imi aduc aminte tot cu placere de discutiile cu profesorul. De serile de iarna geroasa in care ieseam de la ora si aveam o senzatie de usurare.

Satisfactia pe care o simteam cand reuseam sa cant o piesa mai intalta decat nivelul meu – asta si acum o simt. Dar inca mi-o amintesc.

Imi aduc aminte cu mare placere de drumurile la concursuri sau olimpiade. Galati, Botosani si Tulcea sunt cateva dintre orasele care m-au gazduit pentru cateva zile. Imi placeau internatele, imi placea sa plec cu grupul pe tren, imi placeau repetitiile, imi placea senzatia de importante pe care o aveam, imi placea ziua de concursu, uram rezoltatele pentru ca stiam ca voi fi furata si am fost, de cele mai multe ore. Dar sunt amintiri placute, pentru ca era distractie, munca si eram inconjurata de alti copiii ca mine, care ma intelegeau. Imi placea sa urmaresc alti copiii cantand, ca sa imi vad nivelul. Ma uimea ca uneori ii intreceam.

Prieteni nu mi-am facut niciodata, nici la concursuri, nici la concerte. Ma tineam departe, pentru ca deja avusesem mult prea multe dezamagiri cu “prietenii”. Dar la scoala am avut vreo 2 prieteni pe care si-acum mi-i aduc aminte, tot viitori violonisti.

In clasa a treia am avut nevoie de un alt profesor. Domnul Andrei a insistat sa mergem si sa imi incep studiile mai serios. Spunea ca el nu mai are ce sa ma invete. Asa ca am mers si am dat auditie la domnul Schwartzman, unul dintre cei mai buni profesori de vioara din tara. Despre asta va voi povesti alta data.

Concursurile s-au mai rarit, pentru a avea posibilitatea sa studiez mai mult. Deja, in clasa a patra, eram sigura ca vreau sa devin o violonista renumita. Stiam si unde vreau sa ma stabilesc – la Filarmonica din Philadelphia. Intre timp mi s-au mai schimbat telurile.

Am avut mare noroc. Si poate ati spune ca nu am avut copilarie. Da, studiam mult. Dar asta era copilaria mea. Asta imi placea sa fac. Vioara a fost si continua sa fie cel mai cunoscut, mai placut si mai constant lucru din viata mea. Ma uimeste sentimentul pe care il am cand tin o vioara in mana si ma uimeste unde am ajuns. Am avut mare noroc si toata lumea care m-a ajutat (doamna Camelia, domnul Andrei, domnul Schwartzman – excluzand familia) va fi mereu in inima mea.

Asta e cea mai mare parte a copilariei mele. Si cea mai importanta. Nu am poze multe, iar pozele pe care le am nu sunt pe tableta. Dar imi amintesc tot.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s