Revedere dupa cinci luni


Imi aduc aminte perfect ce faceam pe vremea asta acum cinci luni – pregateam – cu multa frica! – un post care credeam ca avea sa ma elibereze. Acest post, in care imi luam la revedere de la voi si de la blog. Nu pentru totdeauna. Dar pentru o perioada nederminata de timp.

Nu stiu cati dintre cei 4.000 de cititori ai mei mai sunt in pe aici. Am anuntat dimineata pe pagina de Facebook a blogului ca postarea asta va aparea in curand. Lucram la un draft atunci, iar diferite persoane s-au aratat interesate si nerabdatoare sa citeasca acest post. Lucrul asta m-a incurajat si m-a determinat sa lucrez mai repede.Chiar daca cineva va citi acest post sau nu, eu sunt multimita ca am luat decizia de a iesi la lumina din nou. Pentru cat timp, nu stiu. Insa un lucru stiu sigur. Dupa cinci luni de tacere, a mi s-a luat. La inceput a fost fain. Nu aveam grija asta. N trebuie sa scriu recenzii, nu trebuia sa ma gandesc la noi postari sau la noi stiri. Ma puteam concentra mai mult pe vioara. Insa de ceva timp tacerea asta a devenit apasatoare si prea galagioasa.

Pentru mine blogul a fost mereu un mod de a ma razvrati. De a fi diferita. De a-mi spune parerea. De a tipa din toti rarunchii ca pot. A fost un refugiu, un prieten drag, munca mea cea mai de pret. A fost ceva usor, natural, care venea de la sine. Insa atunci cand am scris postul acela in Martie, eram sleita de puteri. Absolut orice ma obosea. Ma obosea sa fiu eu, ma obosea sa ridic vioara la gat, ma obosea sa zambesc. Eram pur si simplu obosita. Imi aduc aminte cearcanele care devenau din ce in ce mai violet sub ochii mei si care imi aminteau, de fiecare data cand ma uitam in oglinda ca mi se cam luase de tot si ca imi ajungeam limitele. Insa, din nou, ma razvrateam. Pentru ca, stiti voi, eu nu cred in asa ceva. Nu cred in limite. Nu cred ca exista o bariera care se pune intre tine si visele tale. Cred ca limitele se pot intinde pana la celalalt Univers de care nu se stie inca nimic. Cred ca limitele ti le pui tu singur.

In Martie, mi-am pus eu mie o limita. Am zis ca asta e – ca nu mai pot. Imi era greu sa respir. Eram incarcata de tot ce faceam atunci. Vioara, repetitii, concerte, examene, scoala, orele de rusa, “prietenii” care nu au tinut pana la sfarsitul anului. Ma invarteam intr-un cerc vicios din care nu stiam cum sa ies si fiecare respiratie ma obosea din ce in ce mai tare. Aveam nevoie de ceva care sa ma faca sa simt ca pot respira. Nu aveam cum sa renunt la nimic altceva – in afara de blog. Blogul a fost la momentul acela cea mai usoara forma de a imi pune o limita si urasc faptul ca am crezut pentru o secunda ca asta ma va ajuta. Da, poate ca pentru cateva luni, m-a ajutat. Insa acum simt lipsa blogului din ce in ce mai tare cu fiecare zi ce trece.

Nu stiu inca daca ma voi intoarce pe acest blog. Dar stiu ca nu mai pot sa tac si ca trebuie sa imi pun gandurile undeva in lumea asta unde cineva le va putea citi. Poate ca pe acest blog. Poate pe un blog pe care nimeni nu ma va cunoaste si nu va sti niciodata ca sunt eu. Insa undeva, vocea mea va exista. Pentru ca asa sunt eu. Guraliva si nu stiu sa tac.

Ma gandeam de mult la postul asta. Insa nu stiam nici cum sa o fac si nici daca ar fi trebuit sa o fac. Imi era frica ca nimeni nu va citi asta. Acum? Nu dau doi bani pe asta. Nu ma intereseaza daca cineva va apasa pe aceasta postare, daca cineva isi va petrece cateva minute citind tot ce indrug eu aici. Vreau doar sa stiu ca am facut asta. Vreau sa imi vars toate ideile si sa imi ranesc buricele degetelor printr-un mod nou. Apasand pe taste prea mult si prea repede.

Am decis sa fac asta si pentru ca mi-era al naibii de dor sa scriu un post pe blog. Imi era dor de senzatia acea de a deschide pagina, de a forma un draft, de a scrie un titlu, de a scrie postarea si de a o publica. Imi era dor de emotia de a astepta ca cineva sa reactioneze. “Oare cum va fi primit acest post?” Intrebarea asta mi-a lipsit al dracului de mult. Mi-a fost dor sa fiu Bianca2b. De fiecare data cand vedeam ca cineva a distribuit un nou articol scris pe blog ma gandeam la toate momentele in care am facut si eu asta. Si ma mancau palmele sa pun mana pe laptop si sa deschid blogul. Sa-mi deschid din nou sufletul in fata voastra.

Ca tot veni vorba de a-ti deschide sufletul in fata unor persoane pe care nici macar nu le cunosti, asta a fost un alt motiv pentru care am decis sa iau o pauza de la blog. In perioada aceea ma simteam incredibil de vulnerabila. Ma deschisesem in fata multor persoane si trecusem printr-o perioada extrem de proasta cu o persoana care acum imi dau seama ca nu merita nici o sămânță. Nu mai vroiam sa fiu vulnerabila si in fata unor straini – oricat de apropiati imi erau acei straini si oricat de dragi. Acesta era modul meu de a ma pazi atunci. N-am avut intelepciunea sa inteleg ca nu de voi trebuia sa ma ascund, ci de alte persoane. Mi-am primit lectia si stiu ce am de facut anul asta. Stiu cine merita sa primeasca o bucatica din sufletul meu si cine nu.

Am crezut ca daca voi “renunta” la blog ma voi elibera. Ei bine, n-am inteles ca nu asa merg lucrurile. Intotdeauna m-am gandit la a renunta la vioara ca la sentinta mea la moarte. Dupa trei saptamani in care vioara mea a fost la reparat, am inteles ca nu voi putea face asta niciodata – nu voi putea lasa vioara din mana si nu voi putea trai o viata in care sa ma trezesc in fiecare dimineata stiind ca nu eu sunt persoana care umple cartierul de muzica clasica. Am inteles cu o certitudine care ma uimeste ca nu voi lasa vioara niciodata din mana. Lucrul asta imi este mai clar acum decat mi-a fost vreodata.

Acelasi lucru se aplica si cu blogul. De-abia acum mi-am dat seama ca nu degeaba m-am apucat de blogging cand aveam 12 ani si nu degeaba am transpirat deaspura unei tastaturi timp de aproape cinci ani. Mi-am dat seama ca, la fel ca si vioara, lumea asta a blogging-ului va fi mereu o parte din mine, o parte la care nu voi putea renunta chiar si cand voi fi prea ocupata cu viata ca sa imi rapesc cinci minute sa scriu un blog post. Voi fi merue bloggarita. Voi purta intotdeauna in suflet amintirea unei perioade in eram doua persoane in acelasi timp – Bianca si Bianca2b. Si mereu voi fi la fel.

De curand mi-am cumparat un carnetel pe care este citat Platon. Acesta spune ca “Libertatea excesiva nu este nimic altceva decat robie excesiva.” De-abia scriind aceste cuvinte imi dau seama cat adevar se ascunde in spatele acestor cuvinte. Libertatea mea a tinut, la vremea aceea, de postul ala din Martie. A fost o libertate de care m-am bucurat pana cand dorinta mea de a ma face auzita a iesit la suprafata din nou. Robia a venit repede, in forma gandurilor care nu imi dau pace si care vor sa aiba un loc in care sa fie asternute. Iar de astazi, gandurile mele vor fi asternute pe internet.

Cand am deschid blogul in seara asta am avut un mic moment de panica. Am ramas mereu logata pe blog si l-am verificat in mod constant, raspunzand la comentarii si la intrebarile pe care cititorii inca mi le lasau in legatura cu anumite subiecte. Insa de cinci luni nu am mai deschis blogul cu intentia de a scrie un blog post. Cand am facut lucrul acesta in seara asta, am avut un mic moment de panica. Plimbam cursorul fara sa stiu unde trebuie sa duc. Mi s-a parut o vesnicie de cand nu mai facusem asta. Nu eram sigura cum puteam ajunge la pagina unde puteam scrie asta. Am avut un moment de panica, gandindu-ma ca voi intra intr-un labirint din care nu voi putea iesi. Insa apoi mi-am adus aminte de cate ori am facut asta si m-am calmat. Am dat click exact pe ce trebuia si totul a venit de la sine. Apoi am mai intrat intr-un impas. Nu stiam cum sa incep. Am ales sa incep de la inceput, asa cum am facut-o in nenumarate randuri. Iar acum, dupa cum se vede, nu prea ma pot opri din scris. E atat de bine sa imi vad cuvintele si gandurile luand o forma din nou. E atat de eliberant sa ma gandesc ca marturisesc toate astea, tot ce am tinut in mine timp de cinci luni. Sunt intr-o mica bula fericita, ascultand muzica pe care nu am mai ascultat-o de mult, amintindu-mi lucruri de mult uitate. Retraind senzatii de care as putea deveni dependenta. Si ma intreb cum am putut suporta cinci luni fara a face asta. Imi vine sa rad, aproape, la cat de idioata am fost.

Ieri am terminat o carte – “Shadow and bone” – si primul lucru pe care am vrut sa il fac a fost sa va spun cat de mult mi-a placut. Am trait un moment de entuziasm cand m-am gandit la toate lucrurile pe care urma sa vi le spun. Imediat dupa mi-am adus aminte ca nu puteam face asta, pentru ca luasem o pauza. M-am intristat imediat si decizia de a scrie acest post a venit imediat.

Lucrul asta mi s-a intamplat de multe ori pe parcursul acestor cinci – aproape sase. luni. Am vrut sa impartasesc cu voi fiecare realizare pe care am avut-o in aceste luni – concertele reusite, examenele trecute, media mare cu care am terminat, cartile citite, cartile primite, vacanta din Atena cu Nely Cab. De fiecare data cand am facut ceva important si aceasta dorinta de a impartasi bucuria mea cu voi a revenit la suprafata mi-am reprimat-o. M-am gandit ca asa e mai bine. Ca trebuie sa merg mai departe. La naiba, trebuie sa cresti. Sa-ti traiesti viata. De-abia acum mi-am dat viata ca pentru a-mi trai viata cu adevarat trebuia sa includ si blogul.

Am facut anumite decizii in legatura cu blogul si am planuri. Insa nu vreau sa vorbesc despre asta acum. Poate maine. Poate in weekend.

Sa fiu al naibii daca astea nu sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le-am scris vreodata. Poate in weekend. 

Un alt lucru de care vreau sa vorbesc acum este perioada de dupa ultimul post.

Sincera sa fiu, cand am scris acel post in Martie nu ma asteptam sa primesc astfel de reactii. Zeci de oameni mi-au spus pe blog si pe Facebook ca le pare rau de asta. Am primit zeci de comentarii si mesaje, iar lucrul asta m-a uimit extrem de mult. Lume pe care nu o cunosteam imi spunea ca blogul meu este preferatul lor si ca le-am frant inima cu acea postare. Nu imi venea sa cred. Aproape ca imi regretam decizia, dar usurarea pe care o simteam atunci nu m-a lasat sa ma gandesc la regrete. Insa am simtit ceva incredibil. Mi-am dat seama ca am influentat multa lume si ca blogul meu conta pentru mai multa lume decat credea. Mi-am dat seama ca cineva ma asculta si ca pentru cineva, parerea mea era importanta. M-am simtit mandra si bucuroasa, dar si trista ca toate astea s-au incheiat. Vreau, cu ocazia aceasta, sa va multumesc pentru toate cuvintele frumoase si pentru toate aprecierile. Nici nu va imaginati cat de iubita m-am simtit si cat de mult a contat suportul vostru pentru mine. Asa ca… multumesc!

Nu stiu daca acum, ca am terminat cu afurisita asta de pauza, va mai exista cineva care sa imi citeasca postarile. Abonatii sunt, dar nu stiu daca ei vor considera ca merita sa isi ocupe timpul cu blogul meu. Insa eu va promit un lucru. Daca luati decizia de a-mi citi blogul in continuare, nu veti regreta. Schimbari (majore!) vor exista, dar eu zic ca vor fi schimbari in bine. Sper din suflet sa nu va dezamagesc.

In absenta blogului, am incercat sa imi fac dorul de blog sa treaca scriind articole pentru site-uri si blog-uri de carti. Puteti citi cateva recenzii scrise de mine pe blogul librariei Librex, unde voi continua sa public articole si recenzii chiar si cu blogul “back on track”. Un articol mi-l puteti citi si pe blogul Serial Readers. Dati un click aici daca n-aveti ce face si vreti sa cititi ceva bun. 😉

Cred ca am scris destul pentru un post. Voi incheia postul acesta drag cu cateva cuvinte pe care asteptam de mult sa le scriu…

M-AM INTORS PE BLOG. DA, AM FACUT-O!

Stati cu ochii pe blog pentru multe postari! Bianca2b a revenit la viata, cu mai multa energie ca niciodata!

xoxo! ❤

 

Advertisements

21 thoughts on “Revedere dupa cinci luni

  1. Eu sunt aici si voi fi mereu, asa cum te-am asigurat printr-un comentariu la postarea din martie. Nu ma intereseaza daca vrei sa scrii altundeva sub anonimat, e vreau sa stiu! Eu una am ramas conectata cu tine prin intermediul facebook-ului, insa de fiecare data cand iti dadeam like la o poza, in mintea mea era ceva gen: “Mi-ar fi placut sa citesc despre asta pe blog”. Cat ma bucur ca ai revenit!! 😍😍😍😍😍

    Like

    1. Larisa, nici nu iti imaginezi cat de mult ma bucura comentariile tale de fiecare data. Iti multumesc mult pentru suport si sper din toata inima sa nu te dezamagesc! xoxo!

      Like

  2. Bine ai revenit! 🙂 Eu sunt Crafting G, fosta Cioburi de vise, dar nici nu cred că îți amintești de mine pentru că lăsam comentarii rar, dar eu îmi amintesc de tine, hihi. Sunt de părere că mereu trebuie să faci ceea ce te face fericit și să încerci mereu să acorzi timp fericirii și mulțumirii tale. Toti aspirăm la o fericire constantă și îndelungă, dar mereu punem lucrurile care ne plac pe planul 2 și de asta mă și bucur că ai decis să te întorci. Aștept cu nerăbdare să văd ce mai postezi!

    Like

  3. Ma bucur tare mult ca ai revenit. Te-am urmarit cu drag si mi-a parut rau ca te-ai oprit din scris. Abia astept postarile noi :). Pupici.

    Like

  4. Bine ai revenit! Cand ai ceva de spus, vor fi urechi sa te asculte, minti sa te inteleaga si suflete sa iti simta emotiile. Ramai cu noi. 🙂

    Like

  5. Glad you’re back !!!😆
    Ti-am descoperit blogul cu putin timp inainte de acel post. Pentru mine impactul nu a fost chiar asa mare intial…insa intre timp ti-am citit vechi articole si te-am stalker-it pe facebook. Chiar ma bucur ca ai revenit si iti astept postarile cu nerabdare !
    Anna Vulpes (fb)

    Like

    1. Thank you!!
      Ma bucur ca mi-ai descoperit blogul si ca nu ai renuntat la el dupa postarea din Martie. Sper sa iti placa blogul in continuare si sa nu te dezamagesc! xo!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s