Unde e umanitatea?!


Cand eram mica, imi era frica de intuneric. Nu neaparat de intuneric, ci de ce se poate ascunde acolo, in locul ala in care eu nu vedeam. Monstrii, balauri, vampiri, fantome. De asta imi era frica. Credeam ca teama asta de intuneric nu imi va trece niciodata, insa acum, la 17 ani, am realizat ca nu de intuneric ar trebui sa imi fie frica, ci de lumina. De ce se vede, dar se ascunde totusi in lumina. Ar trebui sa imi fie frica de oameni pentru ca ei sunt singurii care ma pot rani. Oamenii, care sunt cei mai rai monstrii. Oamenii, care au uitat ce e aia umanitate.

Stau si ma uit in jurul meu si ma ingrozesc. In fiecare dimineata ma trezesc si imi este frica ca s-a mai intamplat o tragedie, ca alte suflete nevinovate au plecat de pe pamant din cauza unor oameni fara suflet. Nu trece saptamana fara atentate sangeroase, fara sa moara sute de oameni. Deja in lumea asta nu se mai vorbeste de crime banale, ci de omoruri in masa. Mor sute de oameni in fiecare saptamana si noi stam cu mainile in buzunar si ne uitam la ei, asteptandu-ne randul. Pentru ca o sa vina. O sa vina si randul nostru. O sa vina ziua in care nu vom mai fi noi aia norocosi. Ne iau la rand, doar pentru ca asa vor ei.

Atat m-am saturat! Mi s-a luat sa mai aud ca schimbarea vine din noi. M-am saturat sa aud ca trebuie sa speram la ceva mai bun. Nu mai cred in ceva mai bun. Nu mai cred ca trebuie sa intoarcem si celalalt obraz. Cred ca trebuie sa lovim atat de tare pe cat ne-au lovit ei. Poate chiar mai tare. Nu mai cred ca salvarea este aproape. Cred ca salvarea nu mai vine. S-a pierdut pe drum.

Zilele trecute am facut participat la o activitate la scoala pentru cutremur. Practic, oamenii aia ne spuneau ce sa facem in caz de cutremur. Gandindu-ma acum, oamenii astia sunt cu cateva decenii in urma. Ei chiar nu vad ca nu de natura ar trebui sa ne fie frica, ci de noi? Ei chiar nu vad ca noi suntem monstrii care omoram planeta asta, nu invers? Ei chiar nu vad ca ar trebui sa ne invete sa ne aparam de ceilalti? Chiar nu vad ca daca intra un nebun cu o arma in scoala, murim pe capete, pentru ca ei sunt prea ocupati sa na spuna in fiecare an ce sa facem daca vine un cutremur mare?!

As vrea sa inteleg ce se intampla. As vrea sa stiu de se intampla atat de multe tragedii in secolul 21, secolul libertatii si al posibilitatilor. Stiti cate tragedii s-au intamplat in ultimele zile? Nu mai mult de 5. 5! Dintre care 3 atentate teroriste. Oameni buni, pana cand! Pana cand vom continua sa ne omoram intre noi? Pana cand vom continua sa ne uram din cauza religiei?

Am vazut ieri pe Facebook un post care spunea ca nu religia e raspunsul, ci problema. Si da, cred ca este adevarat. Nu vedeti cate nenorociri se intampla din cauza ca religiile ne impun sa credem ca Dumnezeul nostru este cel mai bun? Nu zice nimeni sa nu credeti in religie si intr-un Dumnezeu, dar sa credeti intr-unul bun. Credeti in bunatate si umanitate, nu in durere si sange.

Secolul 21 ar fi trebui sa arate altfel. Luminos. Frumos. Bun. Liber. Am trecut de doua razboaie mondiale. Ar fi trebuit sa fie pace si libertate. Stiti ce vad eu? Vad durere. Foame. Lacrimi. Sange. Ura. Imi vad visele indepartandu-se de mine. Ma vad pe mine, traind cu frica de fiecare data cand ies din casa. Il vad pe frate-miu care sta dupa mine in fiecare vineri ca sa nu mi se intample ceva cand am ore la conservator. Vad parinti care isi plang copiii din cauza ca au vrut sa se distreze. Vad disperare. Vad un negru care cuprinde lumea din ce in ce mai tare. Nu mai exista gri. Nici alb nu prea mai e. E doar negru. Vad lume care uita sa mai lupte, oameni insetati de bani, insetati de putere.

Voi credeti ca suntem liberi? Nu suntem liberi! Nu mai suntem liberi de mult. Nu putem sa mergem la un concert fara sa ne fie frica ca vom muri. Nu putem calatori pentru ca ne e frica ca vom muri. Nu ne putem plimba pentru ca ne este frica ca un nebun ne va da in cap.

Oare cand se va opri nebunia asta? Oare cand se vor hotari aia mari sa puna capat la toata durerea asta?

Pamantul asta e tare greu. Din ce in ce mai greu, iar aripile noastre din ce in ce mai oposite si mai rupte. Suntem din ce in ce mai putini. Toate romanele distopice pe care le-am citit pana acum se adeveresc, incet incet.

Asa cum ziceam si pe Facebook, trăiesc intr-o lume in care imi este frica in fiecare dimineata ca alte cateva sute de oameni au mai murit peste noapte. Intr-o lume in care ies din casa si nu stiu daca ma mai întorc. O lume unde moartea te asteapta la colt, in forma unui simplu om. O lume care devine din ce in ce mai urâtă le zi ce trece. Si doare din ce in ce mai tare. Doare peste tot, oriunde te-ai duce.

Nu mai este umanitate, iar bunatatea e din ce in ce mai departe.

Si nimeni nu face nimic.

12208283_922592397810730_1040430119916793083_n

Advertisements

5 thoughts on “Unde e umanitatea?!

  1. Din păcate aceste lucruri au existat mereu nu neaparat făcute de aceeași oameni dar răutatea, razboaiele mereu au fost prezente. Singura diferența este ca acum sunt destul de mari sa ne dam seama de ce se întâmpla. Nu îți pierde speranța in umanitate. Așa cum sunt mii de oameni rai sunt alte mii de pământ buni! Rămâi pozitivă caci este exact asta ce vor cei rai: sa ne destabilizeze si sa ne pierdem speranța!

    Liked by 1 person

    1. Chiar la asta ma gândeam zilele trecute. Sunt sigura ca astfel de lucruri se întâmplau si inainte, dar la un nivel mult mai mic. In vremurile dinainte nu existau arme atat de “performante” si nici atat de multe cai de a distruge lume. Spre exemplu, acum avem internetul, care este un mijloc usor de a face rau. De asemenea, acum stirile ajung mult mai usor la noi, pentru ca avem mai multe modalitati de a le “procure”, cum ar fi internetul, televizorul si presa online.

      Liked by 1 person

  2. Într-adevăr ai dreptate, lumea e foarte rea, dar oricum cred că vezi totul mult prea negru. Bineînțeles că toată lumea are frică. Niciodată nu poți să știi de unde sare iepurele, dar dacă vei avea așa atitudine, nu cred că te va ajuta la ceva. Eu am un principiu după care am început să mă conduc, din momentul în care am înțeles că oricât de mult nu te-ai ascunde, oricum ceea ce îți e hărăzit, nu poate fi evitat! Am o foarte mare frică de șerpi încă de mică și pentru a ajunge la școală în 5 minute, trebuia să trec printr-o mică pădurice și mereu îmi ziceam: „Dacă astăzi când voi trece pe acolo, va apărea unul. Dacă mă va mușca și voi muri…” Știu, erau gânduri de copil, însă am început să-mi zic din acea zi: „Fie ce-o fi. Risc. Nu pot să trăiesc mereu cu frica asta.”

    Like

    1. Vad lucrurile exact asa cum sunt. Nu ma intelege gresit. Nu am zis niciodata ca nu mai ies din casa de frica sau ca ma las controlata de fricile mele. Crede-ma, daca era asta cazul, nu mai scriam de mult nici pe blog. Insa e imposibil sa nu te gandesti la lucrurile astea in vremurile astea. N-am zis niciodata ca ma ascund sau ca tremur de frica. Erau pur si simplu gandurile mele din dimineata dupa atentatul de la Paris. Pana acum, atitudintea si mentalitatea mea m-au ajutat, insa iti multumesc de sfat! 🙂 xo!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s