La o șueta cu Andrei Cioată, autorul cărții “Toate sfârșiturile sunt la fel”


andrei cioata Pe Andrei îl știam de pe Facebook de mult timp. Era băiatul ăla simpatic, cu ochii mari și poze faine. Probabil că și voi îl cunoașteți. Andrei are un blog de cărți care se numește Where the rain fallsEl este, de asemenea, un cititor înrăit și un membru activ al comunității de cititori din România.

Însă de ceva vreme, Andrei a devenit mai mult decât lucrurile pe care le-am enumerat mai sus. Andrei a devenit băiatul care scrie al naibii de bine. Băiatul care, după câte mi se pare, ia cu val literatura din România, care o va răscoli cu talentul lui.

Acum câteva săptamâni, Andrei a trezit o adevărată isterie în comunitatea literară din România, atunci când a anunțat că urmează să îi fie publicat romanul. Deși mi s-a părut din start interesantă premiza cărții, nu am avut timp să mă interesez cum trebuie de ea. Acum câteva zile am intrat în vorbă cu tânărul scriitor pe Facebook și pot spune deja că stăpânește cuvintele mai bine decât mulți autori consacrați. Andrei pare să respire cuvintele, să le trăiască și să inspire viață în ele. După ce am stat de vorbă mai mult cu el, mi-am dat seama că romanul lui, Toate sfârșiturile sunt la fel, merită toată atenția noastră. Și la fel și el. Andrei este un talent rar întâlnit. Tocmai din cauza asta m-am hotărât să îi iau un interviu. Despre el, despre carte și despre viață.

So, enjoy!

Salut, Andrei! Pentru început, spune-ne câte ceva despre tine. 

Salut, Bianca. Și mersi tare mult pentru interviu. Și pentru timp. Și pentru disponibilitate. Mă numesc Andrei, sunt în clasa a doisprezecea, vreau să dau la medicină – dacă ar fi să ne referim strict la planul „profesional”, să-i zic așa, al vieții mele. De fapt, sunt ahtiat după călătorii, după lectură. Un mare vis al meu ar fi să văd toată această lume, să călătoresc peste tot. La o adică, ăsta-i visul mare al vieții mele, iar dacă nu s-ar împlini, vai, zău c-aș fi tare trist. Mi-ar plăcea să trăiesc o viață fericită și frumoasă, ca la bătrânețe, când o să mă uit în urmă, să simt fericirea anilor trecuți încă o dată. Îmi place culoarea verde. Cafeaua cu lapte și fără prea mult zahăr. Iubesc dramele, urăsc SF-urile, din multitudinea de cărți preferate cele care mi-au ajuns cel mai mult la suflet este „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell și „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla. Scriitoarea mea preferată e Alice Munro. Poeta – Ioana Nicolaie. Am o pasiune ciudată pentru Kate Winslet și, de asemenea, când eram mic visam să fiu arheolog.

De curând ai anunțat că ți se va publica primul roman la editura Celestium. Felicitări! Ne poți spune mai multe despre “Toate sfârșiturile sunt la fel”?

Mulțumesc mult!  Faptul că acest roman a fost primit cu atâta drag de către cititori, mi-a înzecit fericirea și mi-a dat speranță. Despre „Toate sfârșiturile la fel” n-aș putea spune prea multe, pentru că nu i-aș mai lăsa nimic romanului. Romanul acesta, de fapt, vorbește despre sine, în maniera în care eu, Andrei, scriindu-l, i-am dat posibilitatea să facă asta. După ce-l vei fi citit, crede-mă, îți vei da seama ce vreau să spun prin asta. Acum, să zicem, romanul acesta ar putea fi un alter ego al meu. Fie el, normal, mai fictiv!

Care a fost procesul de publicare?

Am scris celor de la Editura Celestium. Ei s-au uitat peste el și mi-au oferit răspunsul – spre fericirea mea, pozitiv. Apoi, au urmat detaliile legate de format, coperta, tehnoredactarea și corectarea greșelilor. Și, tada!, așa a prins viață „Toate sfârșiturile sunt la fel”.

Ce ai simțit în momentul în care ți-a fost acceptată cartea de către editură?

Sincer, răspunsul a venit într-o perioadă a anului în care eram cu moralul la pământ și eram pur și simplu excesiv de epuizat, atât fizic cât și psihic. De altfel, știu că mi s-a părut nedrept că, atunci când am primit răspunsul, nu m-am bucurat atât de tare cum, poate, ar fi trebuit să mă bucur. Împărtășindu-l unei prietene tare dragi, mi s-a părut că ea s-a bucurat mult mai mult decât mine. Bucuria-mi a devenit certă la vreo patru-cinci zile după ce am primit răsounsul. Iar atunci când am văzut și coperta, pur și simplu am simțit că visul meu s-a materializat în ceva atât de frumos. Conchizând, răspunsul editurii a venit ca un scut cu care m-am apărat de către roiurile neplăcute din acea perioadă: la țanc!

Ai vrea să publici cartea și în engleză?

N-am planuri așa mari, însă, bineînțeles, mi-aș dori să fiu citit de cât mai multe persoane. Voi vedeam cum va fi primită cartea în limba română, apoi poate îl voi traduce și în altă limbă.

Care a fost cel mai greu lucru în procesul de a scrie acest roman?

La nivel subiectiv, nimic nu mi-a stat în cale. Pur și simplu am scris doar în momentele în care simțeam că trebuie să scriu. N-am deschis Word-ul cu gândul că „trebuie să scriu”, pentru că aș fi sfârșit ore întregi, zeci de minute fără să scriu ceva. În schimb, momentele de inspirație le-am exhaustat la maximum. Dacă-ți vine să crezi, erau zile în care stăteam ore întregi și scriam. Seara, pe cuvânt, visam replici, îmi sunau în cap cuvinte și dialoguri (și, pe bune, chiar sunau bine). Ce mă sperie cel mai tare, în schimb, este faptul că acest roman n-ar putea fi citit și înțeles cum trebuie. Povestea nu se vede doar în litere, ci și dincolo de ele. Am încercat să scriu pe dedesubtul literaturii, gramaticii, metaforelor și podoabelor stilistice. Am încercat să dau viață nu doar personajelor, replicilor, gândurilor lor, ci și foii în sine, a conturului alb care împrejmuiește povestea surprinsă în carte. Altfel, mi s-ar fi părut nedrept. La ambele niveluri.

Părinții tăi au citit manuscrisul?

Deși sună ciudat, nu. Mama a aflat de publicarea romanului chiar în ziua în care am postat pe Facebook acest lucru. Știa că scriu, însă nu s-ar fi gândit vreodată că am să ajung în acest punct. Tatăl meu nu este în țară, ci a aflat de la mama mea. Deja mi-a spus să pun deoparte câteva exemplare pentru colegii lui. Mama mă susține și se bucură enorm pentru reușita mea.

Când este programată lansarea cărții și unde?

Momentan, avem programată doar o lansare în București, pe data de 19 decembrie, la Librăria Bizantină (însă, nimic sigur). În Iași, lansarea va fi cu siguranță ori la Cărturești, ori la Librarium. Când, rămâne de văzut!

Când ai început să scrii?

Când eram mai mic, îmi aduc aminte că scriam jurnale. Dar mai serios am început să scriu – mai serios, zic, adică la un roman – de prin vara lui 2012. Îmi trimisese o prietenă un link către un concurs de debut al unei edituri. Mi-am zis atunci că voi scrie, scrie, scrie ca să particip și eu. Am dus povestea până la jumătate, apoi am lăsat-o baltă. Mai apoi, am fost inspirat de către un pachet de șervețele (hilar, știu) să scriu povestea unei femei. Pot spune că am scris foarte mult la aceasta și, de fapt, chiar am terminat-o. Dar niciodată n-am s-o trimit spre publicare, pentru că simt că nu pot face asta – pur și simplu. Plus că e scrisă la persoana a III-a și, după cum un scriitor zicea, „eu nu pot ieși din mine atunci când scriu”. Deci acela a fost primul meu roman, ca o confirmare a unor abilități (sună cam tras de urechi) proprii. Romanul de față, cel care a cunoscut lumea publicării, l-am scris vara trecută. L-am scris ca o sumare a tot ce viața mea literară a însemnat, i-am dat ”save-as” în sufletul meu și nimic, dar nimic, nu-l va scoate vreodată de-acolo. El e eu, iar el, în accepțiune morală, m-a scris pe mine.

Care a fost inspirația pentru această carte?

Sincer, o bucățică din propria mea viață. Apoi, am scos acul ficțiunii și am început să țes, să țes și să țes povestea surprinsă între pagini. Am păstrat, bineînțeles, un loc special pentru Andrei cel real, adică eu. Strecurându-mă printre pagini, am răspuns întrebărilor personajelor, am făcut cu mâna, am râs, am plâns, am iubit, iar uneori m-am și pierdut printre pagini fără să găsesc cheia care-mi deschide ușa spre realitate. Or, de fapt, am deschis uși greșite?

Ca și cititor, cum ești?

Flămând. Îmi place să devorez cărțile, să le strâng în brațe, să trăiesc cu ele. Cărțile îs vii, îs ființe înrădăcinate în sufletul omului, îs eterne. În altă viață, aș vrea să fiu o carte. Așa, măcar, n-aș avea certitudinea morții, că ea nici măcar n-ar exista.

Plănuiești o continuare? Sau poate o a doua carte…?

O continuare, o parte a doua – nu. Mi s-a părea recursiv, redundant. Eventual, scriu la un alt roman. J Dar povestea Irinei, a lui Andrei, a lui B. – viața lor se închide între cele două coperți. Dacă ar reuși să iasă de acolo, ar fi măcel și prăpăd. Pentru mine, zic!

Cât de mult din viața ta ai pus în povestea pe care ai scris-o?

Cred că orice scriitor, orice poet, orice om care scrie trece prin fluxul propriei conștiințe, a propriilor sentimente, prin prisma propriei rațiuni și experiențe ceea ce scrie în carte. În povestea pe care am spus-o, viața mea este legată mai mult de ceea ce Andrei, personajul principal, trăiește alături de mama sa. Iar celelalte două personaje poate s-au constituit, poate nu s-au constituit în veridicitatea anilor mei. Nu vreau să mă pronunț, aș știrbi totul. Și, știi cum e, „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”!

Personal, ador coperta! De cine a fost creată și care este povestea din spatele acesteia?

toate sfarsiturile sunt la fel copertaMă bucur nespus de mult. Sincer, mi-a fost așa frică de faptul că aș putea avea o copertă nepotrivită, care să nu atragă. Dar, Doamne, chiar a ieșit cum voiam. M-a ajutat un coleg. El a fost cu „slova făurită”, iar eu cu „slova de foc”, că-mi tot place Arghezi. Adică, el a fost cu ceea ce ”skills” însemană, iar eu am fost partea cu inspirația, cu pozele, cu culorile, mută asta aici, pune aia acolo, trage aia mai jos, mai adaugă un mov, mai pune ceva lumină și tot așa. Revelatorie, evident, este și ea: băiatul din față este Andrei. Ceea ce el vede este lumea surprinsă în roman, relevată în natură. Dacă te vei uita atent, totul este ca un labirint: să vedem dincolo de el, labirintul nu-s scaieții, râurile și toate cele – labirintul sunt gândurile lui Andrei, sunt trăirile sale, sunt contradicțiile, sunt sentimentele, moralitățile, principiile sale. Dacă vei privi în partea de sus, vei vedea mai multe niveluri ale cerului: ziuă, obscur și noapte. Acestea sunt fâșii din viața lui Andrei, sunt niveluri de ascensiune ale personalității sale. Într-o măsură destul de mare, romanul acesta este un bildungsroman, este un roman al formării unui copil. Andrei nu e doar un personaj, ci este o stare de viață. Dincolo de concretețea sa reală, dincolo ceea ce pentru fiecare cititor el ar putea însemna, Andrei e un sentiment.

Ne poți împărtăși un fragment din carte?

Bineînțeles.

Au fost nevoie de miliarde de ani ca universul să învețe cum poate să trăiască. Au fost nevoie de milioane de ani ca oamenii să se ridice, să învețe să gândească, să îmblânzească focul și, mai contemporan, să ridice clădiri, să construiască avioane, să trimită rachete în mări, să ucidă, să distrugă, să împrăștie virusuri, să producă medicamente contraceptive, să anihileze. Să simtă nepăsarea.

            Eu am avut nevoie de doi oameni ca să devin conștient de puterile pe care le am și, poate, peste câteva milenii voi sfârși prin a învăța cum să iubesc. Mă întreb, oare, dacă viața va rămânesc ceea ce este în prezent – un sens interzis. Nu vreau să știu răspunsul la întrebare, nu vreau să fac calcule prudente – poate doar încercări îndrăznețe. Prefer să rămân la cele două chipuri pe care încă le proiectez pe retina viselor mele: atunci îl văd pe B., îl văd pe el zâmbind și sărind pe stâncă în apă, mușcând dintr-un măr în care caninii ascuțiți își destăinuie forța, legându-și prosopul în jurul taliei și scuturându-și părul ca un câine plouat, masându-și umerii osoși și mirosindu-i, dansând gol cu căștile-n urechi, spre încântarea râsului meu. Cred că o să-mi lipsească lipsa lui de pudoare, teama lui de haine și misterul de dincolo de ochii lui verzi.

            Și îmi amintesc de Irina, de pofta ei nebună de viață, de vocea ei de ciocolată care-mi spunea, indicându-mi spre coșul pieptului, că acolo ar vrea să doarmă ea în fiecare seară, în fiecare zi și în fiecare vis. Numai gândul că, poate, Irina a trăit, îmi dă curaj să trăiesc și eu. Îmi amintesc de sprâncele ei arcuite, umbrite de dermatograf, iar buzele ei de căpșuni, de primăvară însorită îți dădeau mâncărimi – și nu din cauza căldurii. Prin existența ei, Irina îmi cânta dragostea unei fete brunete, visele unei copile de șaișpe’ ani – și poate, deși mă îndoiesc, mai există milioane de fete precum Irina pe acest pământ, dar întâlnirea lor este norocoasă și rară. Irina nu făcea parte din burghezia gătuită cu papioane și înghesuită într-un sacou cu trei numere mai mici, cu miros bolnav de apă de gură și unghii tăiate din carne, ci ea făcea parte mai mult din acea tagmă de oameni liberi, putea fi la fel de bine un drapel, o pasăre încovoiată, un flamingo, o balerină în bocanci – era mai mult tipul de fată care ar fi umblat prin centru, ar fi cerut o gumă și apoi, cu toată seriozitatea, s-ar fi întreabat unde se duc rațele iarna, atunci când lacul este înghețat. Ceilalți ar fi râs, probabil, dar Irina ar chiar ar fi căzut drept victimă. Și apoi ar fi zâmbit, ar fi râs și ea, ar fi făcut balonașe din guma albă și s-ar fi întors acasă, continuând să-și dea aere de artistă neconsacrată. S-ar fi uitat în oglindă, întorcându-se în toate geometriile posibile, și-ar fi netezit sprâncele, rochiile, lustruit buzele, curățit pantofii, doar ca să se pregătească următoarea zi când viața ei își va relua tabietul.

Lângă ei, mâinile mele, degetele și-au cultivat propriilor lor amintiri și nevoi, stăruind în conștiința mea ca un suflet, ca o incantație spirituală. Pielea mea a pustiit în absența lor, a devenit opacă, iar epiderma nu-mi mai protejează corpul, nu mă mai apară de lumea din exterior: nu mai sunt carne, sistole și diastole, ci sunt un om pe dedesubtul a ceea ce am fost. Sunt omul incert care, în întuneric, se uită într-o oglindă. Fără ei, mă scindez, devin doi, iar aceste părți simetrice se caută fugind una de alta. Și fug, fug, fug. Și, Doamne, oare când s-or contopi iarăși?

Cele două creaturi au fost o artă, o treaptă fericită în calea evoluției mele – ei au adus, de fapt, viața mea în domeniul artei care mi-a confirmat mie, spectatorului, că propriile mele obiceiuri de gândire și propriul lor mod de a vedea reprezintă o cale prin care m-aș putea salva și regăsi. Și îmi amintesc de ei cu drag, îmi dau seama că, dacă pânza memoriei mele nu și-a lăsat cortina peste aceste vieți, ei chiar au avut un impact important. Poate mi-au arătat ce este iubirea. Poate mi-au demonstrat că, de fapt, sunt capabil să iubesc. Să simt și să râvnesc. Mi-au demonstrat că sunt om și că dragostea mă poate salva.

Și, totuși mă gândesc, oricât de banal ar putea fi: adesea poate nu iubim un bărbat, o femeie, nu iubim buze și atingeri de piele, ci anume iubirea.

Iubim iubirea.”

Un mesaj pentru cititori…? 🙂

Dacă a fost să respect ceva foarte mult în această lume, alături de doctori, cadre didactice, familie, prietenii adevărați, sunt iubitorii de frumos. Adică cititorii, artiștii, pictorii. Dacă v-aș lăuda, ar fi nepotrivit, dar credeți-mă că lectura este unul dintre cele mai frumoase, profunde, grațioase lucruri din această lume. Atât timp cât există lectură, vom ști cum să acționăm împotriva non-vieții.

Pentru cei care își înșiruie sufletul pe foaie, vă spun doar atât: niciodată, dar niciodată, să nu renunțați la visele voastre. Ele sunt ceea ce însemnați, ele vă constituie în această viață atât de superficială, atât de monotonă și lipsită de substrat. Substratul îl dăm noi, și, deși ar suna puțin „pițiponcesc”, oricând putem schimba subtitrarea vieții. Trebuie doar să vrem. Și, poate, să muncim puțin! 🙂

Deci, aveam dreptate? Merită sau nu să citiți cartea asta? Eu aș spune că da! În primul rând, are o premiză diferită, unică pentru literatura din România. In al doilea rând, interviul ăsta ar fi trebuit să vă fi convins deja că trebuie să citiți cartea. Dacă totuși nu a făcut-o, poate descrierea cărții o va face:

Povestea lui Andrei, un tânăr care, încă de mic, crește fără tată, imagine care îi stăruie în minte precum o umbră. Având o relație foarte apropiată de mama lui, încercând să treacă prin viață ținându-se, în întuneric, de mână, Andrei suferă un șoc când află ce este aceasta dispusă să facă doar pentru a-i fi lui bine. Astfel, simțind nevoia de a găsi răspunsuri care, mai degrabă, ar rămâne întrebări, el pleacă de acasă. În afara tabernaculului pântecului mamei sale, el îi întâlnește, pe rând, pe B. și Irina. Misteriosul B. este un personaj care, hiperbolizat, îi aduce aminte de tatăl său, iar Irina este muza, este himera care reprezintă o reîncarnare a mamei sale, o figură ștearsă, distompată a chipului maternal pe care acesta râvnește să-l sărute. În cei doi, Andrei va afla, deopotrivă, ce înseamnă dragostea și moartea, ura și disprețul, frumosul, dezamăgirea, visul, idealul, descoperind, încetul cu încetul, tainele ascunse ale vieții și frumusețea care sălășluiește în orice obraz roșiatic. Trăind extravisceral aproape, el pune accent pe amintiri, pe olfactivitatea vieții, pe forme și culori, pe metafore, pe dimensiuni și spații. De asemenea, ajuns la finele vieții sale, el dorește să-și scrie romanul prin care, astfel, să aibă certitudinea că viața lui, așa cum a fost, n-a fost degeaba!
O călătorie în sufletul copilului care, în împrejurimile și circumstanțele vieții, devine om! Un spirit liber, dar încorsetat de dorul ucigător și de niște trăiri, ar spune unii, greșite. Andrei este, dincolo de a fi un personaj, o stare, este un mod de viață și un adevăr: copilul-omul-himera, are certitudinea sa atunci când vorbește despre lumea înconjurătoare – întotdeauna, indiferent de loc, timp, spațiu, figura mamei va reprezenta oglinda unui suflet bun, plin de candoare, dar înțeles greșit. O odă a sfințeniei mamei, a glasului ei răgușit și supus timpului.

Pe Andrei îl puteți găsi pe Facebook, pe GoodReads sau pe blogul lui personal.

Eu de-abia aștept să citesc cartea și sper că și voi. Dacă ați decis sau nu să citiți cartea sau dacă pur și simplu aveți o întrebare pentru Andrei, ne puteți lăsa toate mesajele în zona de comentarii. 🙂

Advertisements

9 thoughts on “La o șueta cu Andrei Cioată, autorul cărții “Toate sfârșiturile sunt la fel”

  1. Mă impresionează. Încă sunt sub efectul cuvintelor lui, nu îmi dau seama exact ce, dar mă impresionează. Sper să aibă succes cu această carte și să facă parte dintre cei care ajută la revigorarea setei de carte în generația noastră. ^_^

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s