10 ani de vioară


11096680_1045949662114715_8822523525037119676_nZilele trecute studiam liniștită – sau nu prea, nu sunt niciodată liniștită când studiez – capriciul nr. 24 de Paganini, una dintre cele mai grele lucrări pentru vioară scrise vreodată. Printre diferite tehnici, câteva înjurături trase în colțul gurii și o gură de ceai, mi-am adus aminte de un moment de când eram mică. Aveam vreo 8 ani, cred. De-abia mă apucasem de vioară de un an și nu prea știam eu cu ce se mănâncă. Era fun. O jucărie vie. Dar nimic mai mult. Într-o zi stăteam cu mama în mașină și ascultam chiar piesa pe care o studiez acum. Capriciul nr. 24 de Paganini. Copil fiind, muzica pe care o auzeam ieșind din boxe mi se părea complet inaccesibilă. M-am întrebat dacă voi ajunge vreodată să cânt și eu piesa aia. Dar cel mai important e că m-am întrebat dacă voi ajunge vreodata să cânt în stilul ăla. Nu cred…zicea mintea mea de copil de 8 ani.

Zilele trecute, în timp ce luam o gură de ceai și retrăiam amintirile acelea, am pus vioara și ceaiul jos și am vorbit cu copilul de 8 ani din mine, care încă mai exista pe undeva si mai iese din cand in cand la suprafata sa ma salute si sa imi faca in ciuda. Uite, vezi, ai facut-o. Vezi, am reusit. Cantam capriciul de Paganini! La 17 ani. Bravo, mai, fraiero, ai reusit! Acum zece ani iti spuneai ca nu vei ajunge niciodata sa canti in stilul ala. Fraiero.

Si apoi m-a izbit atat de tare un lucru incat am ramas fara aer. Cant de zece ani la vioara. Zece ani. Am 17 ani si de 10 ani cant la vioara. Practic, am stat cu o vioara in mana mai multi ani decat am stat cu o papusa. Un deceniu. Un deceniu din viata mea in care am facut acelasi lucru in fiecare zi. Un deceniu in care m-am apropriat din ce in ce mai mult de visele mele si acum sunt atat de aproape incat mai am un pic si le ating.

Vioara este cel mai stabil lucru din viata mea. Este singura parte a vietii mele care stiu ca va fi acolo chiar cand tot ce am cunoscut vreodata va fi sters, mazgalit. Este drumul meu in viata. N-am sa zic ca este viata mea, pentru ca nu este asa. Nu sunt unul dintre acei instrumentisti care devin una cu instrumentele lor. N-am sa spun nici ca vioara ma stapaneste pe mine. E o relatie de amicitie, o legatura mai stransa decat legatura dintre mine si familia mea. Vioara este parte din mine. Este singurul lucru pe care stiu sa il fac cel mai bine. Lucrul pe care nu imi este rusine sa il fac. Arma mea care imi da siguranta si putere.

Stiti, uneori ma copleseste. Toata afacerea asta cu cantatul la vioara poate fi de-a dreptul coplesitoare. E coplesitor sa stii ca ai talentul de a ridica sali intregi in picioare. E un sentiment atat de straniu sa stii ca poti face muzica care sa ajunga la inime oamenilor incat uneori este greu de crezut. Uneori cand studiez si lovesc nota aia de sus, aia care nu-mi iesea si in sfarsit imi iese, ma simt atat de uimita ca eu reusesc sa fac asa ceva. Si ma intreb de ce eu? Daca stau bine sa ma gandesc, nici nu ma intereseaza de ce eu. Important e ca am darul asta si ca pot sa o fac. Am acces la ceva la care nu multa lume poate ajunge si e un sentiment genial.

Nu prea stiu sa fac mare lucru in afara de vioara. Nu sunt buna nici la matematica, fizica e ca si chineza, iar singurul lucru care imi da o anumita siguranta este blogul asta. Insa nici blogul nu ma face sa ma simt atat de increzatoare ca si vioara. Am crescut, practic, pe scena. Acolo ma simt in largul meu, oricat de cliseic ar suna asta. Pune-ma sa cant o ora in fata unei multumi de 100.000 de oameni si o voi face cu zambetul pe buze. Nimic nu se compara cu adrenalina dinainte de un concert, cu sentimentul pe care il ai cand in sfarsit iti prezinti muzica unor oameni care nu te cunosc. Si e greu. E greu pentru ca te expui pe tine in fata unor straini. Te duci in fata lor, practic dezbracata, si iti expui laturile cele mai vulnerabile. Iti expui frumusetea, frica, vulnerabilitatea. Le-o dai lor si ei pot face orice cu ea. O pot arunca la gunoi sau o pot pune in varfurile topurilor. Niciodata nu stii, insa trebuie sa risti.

Ironia este ca m-am indragostit de ceva care a inceput ca o joaca. Aveam vreo 7 ani si mama ma inscrisese la o scoala generala. Pe parcursul verii dinaintea clasei I, a observat ca eu cant mai tot timpul prin casa, asa ca s-a hotarat sa dam examen de admitere la Scoala de Muzica si Arte Plastice N.N. Tonitza din Barlad. M-au acceptat si de acolo a inceput nebunia. Cateva saptamani mai tarziu am inceput si orele de vioara cu un profesor extraordinar, un om de valoare, pe care nu il voi uita niciodata. Imi aduc aminte ca tata l-a intrebat pe la primele ore cam cand voi putea canta intr-un concert, iar profesorul a zis, cu un aer neincrezator (probabil satul de toti anii in care parinti cu aspiratii mari si determinare mica l-au intrebat acelasi lucru) ca “poate la anul, prin clasa a doua, daca merge totul bine”. Ei bine, doua luni mai tarziu aveam prima mea iesire in public. Dupa au mai urmat multe, foarte multe concerte. Si imi placea, pentru ca lumea imi dadea atentie. Eram copilul minune al Barladului, fata draguta foc cu o vioara mica si talent mare. De la primul meu concert din clasa I, am mai concertat in multe alte sali si orase din Romania, am participat la concursuri si olimpiade, unde am avut rezultate mai bune sau mai putin bune. Cert este ca fiecare iesire in public m-a ambitionat sa devin din ce in ce mai buna.

Faza e ca nu am fost mereu indragostita de vioara. Prin clasa I sau a II-a, imi aduc aminte ca ii spusesem mamei ca vreau sa ma las. Mama a zis sa mai asteptam un pic si sa vedem ce se intampla. Daca tot nu imi place, renuntam. Doamne, cand ma gandesc la prostia pe care as fi putut-o face ma ia groaza! Cum adica sa nu fi fost eu fata cu vioara? Fata cu urma de la gat? Fata care are unghiile mici si roase? Noroc ca exact in ziua in care i-am zis mamei ca vreau sa ma las am avut parte de o ora de vioara foarte buna care m-a convins ca nu trebuie sa renunt.

Au urmat mii de ore de studiu, sute de ore de lectii. Am avut parte de bucurii, esecuri, realizari, tristete. Un rollercoaster de emotii si experiente. Am avut parte de tipete din parte profesorului de vioara, m-am certat cu tata, care ma ameninta mereu ca daca nu ma tin de treaba imi pastreaza un loc la el la restaurant. Pana la urma am ajuns prin clasa a treia la unul dintre cei mai buni profesori de vioara din tara, Beno Schwartzman. Am studiat cu el  aproape patru ani, timp in care faceam naveta de la Barlad la Bucuresti in fiecare sambata.

11002487_1023663001010048_1262076142447512770_nA fost greu. Eram mica si imi era greu, dar nu imi era niciodata “urat”. Imi placea sa fac ceva ce ceilalti nu faceau. Imi placeau repetitiile, concertele, drumurile la Bucuresti. Imi placea atentia. Nu in particular vioara, dar toata treaba asta cu cantatul la vioara ma facea sa ma simt speciala chiar si cand ma simteam ca si un gunoi.

Si-am ajuns acum, dupa zece ani de studiat la vioara, sa fi sarit peste liceu si sa studiez la unul dintre cele mai bune conservatoare din Grecia. In cateva luni planuiesc sa imi iau diploma de conservator cu care as putea predau. Cant chestii la care visam doar. Si am ajuns, in sfarsit, sa ma identific cu vioara. Sa fiu indragostita de tot ce inseamna vioara. Am ajuns sa nu ma mai gandesc la sesiunile de studiu ca la ceva greu. E usor. Pentru mine e usor sa cant la vioara. E usor pentru ca pot sa fiu eu. Pot sa rad, sa plang, sa urlu. Si totul prin muzica, totul prin vioara, care e vocea mea. Nu imi aduc aminte cand exact m-am indragostit de vioara, dar am facut-o si nu regret nici o clipa asta. Nu-mi imaginez cum ar fi fost viata mea daca nu as fi fost fata cu vioara. Fara repetitii, fara conservator, fara lectii de vioara, fara studiu, fara concerte. Ar fi fost totul gri. Intr-o lume in care culorile se amesteca, vioara e o culoare luminoasa, stabila si totusi mereu schimbatoare.

Am cunoscut persoane minunate prin intermediul viorii. Cele trei persoane pe care nu le voi uita niciodata sunt cei trei profesori ai mei de vioata: cel de la Barlad, cel de la Bucuresti si cel de la Salonic. Toti trei oameni minunati, care m-au ajutat sa devin cine sunt acum. Oameni care m-au format nu numai ca violonist, dar si ca om. Am invatast lectii pretioase de la ei. Oamenii acestia vor fi intotdeauna profesorii mei, chiar si cand eu voi fi profesorul.

Am avut parte de momente minunate in acesti 10 ani. Imi amintesc fiecare concurs in parte, fiecare concert, fiecare repetitie. Imi amintesc si momentele bune, dar si momentele proaste. Imi amintesc greutatile si reusitele. Imi amintesc senzatii si emotii si piese de vioara care sunt coloana sonora a amintirilor mele.

Una dintre amintirile frumoase este si una dintre cele mai recente amintiri pe care le am cu vioara. In Octombrie, cand am fost in Romania, m-am vazut cu profesorul meu de la Barlad. I-am cantat si i-am povestit despre viata mea de la Salonic, una complet diferita de cea pe care am dus-o, practic impreuna la Barlad. Spun asta pentru ca el a reprezentat mereu pentru mine o fata parinteasca. Timp de sase ani mi-am petrecut sute de ore in sala aia de studiu, scotandu-ne sufletele si plamanii pentru mine, pentru vioara mea. Chiar si acum tin legatura cu el si am profitat de ocazia care mi s-a oferit. Am fost deci, in Octombrie sa ii cant. I-am cantat Dansurile tiganesti ale lui Sarasate si concertul nr. 2 de Wieniawski, iar reactia lui de la sfarsit este ceva ce nu voi uita niciodata. Mi-a spus ca sunt violonista. Am asteptat sa aud fraza asta atat de mult timp, incat atunci cand a rastit-o aproape ca m-a busit plansul. Mi-a spus ca evolutia mea de ultima data de cand ne-am vazut, acum un an jumatate, este fantastica si ca sunt violonista. N-am sa uit niciodata momentul ala.

As vrea sa am poze cu evolutia mea pe care sa vi le arat, insa nu am. Am pierdut toate pozele, dar am pastrat amintirile. Acestea vor ramane mereu vii in mintea mea.

Nu regret nici un obstacol din drumul pe care l-am parcurs pana acum. Regret doar ca nu m-am apucat de vioara mai devreme. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu? Daca ar fi, totusi, sa ii spun ceva Biancai de 8 ani, i-as spune sa aibe răbdare. Va ajunge si ea sa cânte. Va ajunge sa fie violonista. I-as spune sa studieze mai mult. Nu regret nimic in afara de zilele nestudiate.

Sunt mandra de tot ce am realizat pana acum. Mandra ca a trecut un deceniu de cand m-am apucat de cantat la vioara. Si stiu ca voi reusi sa imi indeplinesc visele. Stiu ca orice ar fi, eu voi fi mereu fata cu vioara…

 

Advertisements

4 thoughts on “10 ani de vioară

  1. Foarte frumos, Bianca! Ma bucur pentru tine si postarea ta chiar m-a emotionat. E incredibil de fain sa ai o pasiune, sa vrei sa o duci pana la capat, sa reusesti si sa continue sa iti placa. Mult noroc in continuare, in tot ceea ce doresti sa faci!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s