Ziua în care m-am împăcat cu România


Pentru mult timp, România a reprezentat un subiect tabu pentru mine. Am refuzat multă vreme să vorbesc despre țara în care m-am născut. Am încercat să reneg faptul că am trecut prin experiența României, experiență care practic mi-a determinat toată viața. Am fost, într-un fel, certată cu țara asta pentru mulți ani. Asta până când am fost în România pentru o săptămână, în Octombrie 2015, la patru ani de la data când am plecat de-acolo. Nu a fost prima mea vizită în țara natală. însă a fost cu siguranță una pe care mi-o voi aminti.

Am ales să vă povestesc despre călătoria mea în România pe 1 Decembrie. Și nu pentru că e ziua Națională a României și m-aș pretinde vreo mare patriotă. Ci pentru că exact acum doi ani am postat un articol în care vorbeam despre casa mea, Grecia. Articolul acela a provocat o mulțime de reacții, iar mulți oameni m-au criticat și mi-au spus că voi realiza mult mai târziu că România merită. Nu consider că acel articol a fost o greșeală pe care acum încerc să o îndrept. Consider că aceast articol este o mărturie la baza afirmației pe care am făcut-o de multe ori în ultima vreme. Aceea că m-am maturizat.

Vreau să fim clari de la început. Nu iubesc România. Nu voi iubi România niciodată. Nu o voi considera casa mea niciodată. N-am să afirm vreodată că mă duc acasă. Acasă este Grecia, locul în care am crescut, locul care mă face să trăiesc intens și care îmi oferă o mulțime de posibilități.

Însă voi afirma faptul că nu mai urăsc România. Nu mai încerc să îmi reprim amintirile de acolo și nici nu mă mai gândesc cu groază la tot ce am trăit acolo. Am trecut de momentul acela. Am trecut de copilul care era rănit și care avea impresia că i se tăiaseră toate aripile. Cred că am făcut pace cu această țară și am înțeles că nu voi putea niciodată să scap de sângele de româncă. România a pus bazele omului care sunt acum. Ce fel de baze și felul în care le-a clădit este o discuție cu totul și cu totul diferită. Pentru că, până la urmă, când înjur tot în română înjur.

Nu am să vă povestesc ce am făcut în România. Nu cu amănuntul. Am vizitat prieteni vechi, familie, profesori, am descoperit că sunt o violonistă, am cumpărat cărți multe, m-am plimbat pe străzile copilăriei privindu-le cu alți ochi. Ochi care și-au dat seama că străzile acelea îmi vor rămâne mereu în minte, chiar dacă nu îmi mai amintesc numele lor și nici nu mai arată la fel ca în amintirea mea.

Am ținut să îmi vizitez toți prietenii vechi. Am fost, împreună cu prietena mea din copilărie, Tedi, în toate locurile dragi mie. Am bătut Bârladul ăla în lung și în lat, la braț cu Tedi, care mi-a rămas cea mai bună prietenă dupa ani și ani. Într-un fel, am găsit aceleași lucruri, aceiași oameni. Însă fata care îi vizita era o fată diferită. O fată de 17 ani, cu părul scurt și mov, tatuaje, un stil ciudat, un accent ciudat. ochelari mov și un spirit care ar fi luat tot orașul ăla pe sus. Am privit, în sfârșit, locul acela cu ochi diferiți. Consider că m-am maturizat foarte mult de la ultima vizită în orașul natal. Asta s-a văzut din felul în care am încercat să mă distrez și să apreciez tot ce găseam în jurul meu, fără să țin cont de tot ce e greșit. Și am găsit multe lucruri care mă incomodau, multe lucruri greșite care săreau în ochi. Însă am găsit și o Românie care încearcă, care se străduiește să iasă de sub plapuma de gri pe care au așternut-o comuniștii peste ea. Nu am mai întâlnit atât de mulți oameni indiferenți ca altă dată, iar cei care nu mi-au înapoiat zâmbetele nu m-au incomodat. Pentru că este greșeala lor, nu a mea. Pe mine nu mă afectează cu nimic.

Mi-am făcut multe amintiri frumoase. Cunoscuți care m-au întâlnit și care se uitau la mine fără să mă recunoască. „Vai, dar ce-ai crescut! Și ce frumoasă ești!” au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai mult și care mi-au plăcut al naibii de mult.

O schimbare am simțit și în mine. Prima dată când am pășit într-o benzinărie din România nu știam cum să le întreb pe caserițe cât costă un produs. Îmi venea să le întreb în greacă, pentru că eu am învățat să mă descurc în grecă. Nu am fost niciodată nevoită să cer ceva în română, așa că a fost un pic ciudat la început, dar m-am obișnuit. Și o dată ce am făcut-o. Nu mi-a mai stat nimic în cale. Mi-am dat drumul la gură și am spus tot ce avea de spus. Am râs, am bârfit, am vorbit. Și a fost al naibii de bine să fiu la fel de tupeistă cum sunt în Grecia.

Schimbările care s-au produs în Bârlad cât am fost eu plecată au fost multe și totuși puține. Mi s-a părut ciudat să văd niște geamuri termopan în locul geamurilor de lemn de la camera mea veche. Mi s-a părut ciudat să nu știu locurile în care îmi tot zicea prietena mea să mergem. Librăria preferată era tot acolo, iar doamna vânzătoare m-a recunoscut după voce. A fost frumos să îmi văd rudele, prietenii și locurile preferate din nou. Și m-am distrat mult din cauza prietenei mele.

Tot din cauza ei aștept anul viitor, când voi călători din nou în România. Aștept să o văd și pe mamaia, dar și să mă plimb în fiecare zi până la librărie.

Exact după ce m-am întors din România s-a întâmplat tragedia de la Colectiv, care m-a afectat incredibil de tare. Însă mi-a și arătat că mai există o șansă pentru România. Șansa țării acesteia stă în oameni și în furia lor. M-a impresionat și m-a emoționat la maxim felul în care mii de oameni s-au mobilizat pentru victimele de la Colectiv și pentru victimele pe care nu mai vor să le aibă pe conștiință. A arătat frumosul din România, omenia care totuși se mai găsește.

Frigul paralizant de care m-am dezobișnuit nu a fost un impediment. Obișnuită fiind cu vremea din Grecia, aveam la mine o geacă de piele și una puțin mai groasă. Am tremurat mai tot timpul, dar nu m-am plâns deloc. Am mâncat mici, am băut Nestea cu gusturi ciudate, am mâncat toate dulciurile copilăriei și unele noi, pe care nu le știam. Și m-am bucurat de tot.

Ziua în care m-am împăcat cu România a fost ziua în care am plecat de-acolo și mi-am dat seama că mi-a plăcut experiența și că aștept să se repete. Ziua aia m-a făcut să realizez că nu-mi pot renega rădăcinile. România va fi mereu o parte din mine, fie că îmi place sau nu. Așa că pot să îmi petrec viața consumându-mă cu furia pe care o simt pentru țara asta sau pot accepta să vorbesc de România ca și țara în care m-am născut fără să mi se strângă stomacul.

Ziua în care am demonstrat că m-am împăcat cu România a fost ziua în care am fost contactată de Asociția românilor Carpatia din Salonic. M-au contactat pentru un spectacol pe care îl vor ține pe 5 Decembrie pentru ziua României, spectacol la care au vrut să cânt și eu. Am acceptat să particip, după ani întregi în care am refuzat vehement să am legătură cu așa ceva. De data asta m-a încântat ideea. Ieri, Luni 30 Noiembrie, am vorbit într-un interviu cu TVR despre România. Interviul a fost realizat în Salonic, după ce le-am cântat cele 6 Dansuri Românești de Bela Bartok. Mă puteți asculta cântând și vorbind despre mine, despre munca mea, despre casa mea și despre România pe 16 Decembrie, la 20:30, pe TVR Internațional. Mai apoi și pe internet și pe TVR 1.

Mă simt ușurată că am renunțat, în sfârșit, la toată furia care mă ținea prinsă în niște amintiri de mult apuse. Nu voi avea niciodată vreo relație foarte specială cu România, însă ce am realizat la ultima vizită în țară a fost un pas înainte.

N-am să vă urez La mulți ani de ziua României, pentru știu că nu toți vreți să auziți urarea asta. Am să le urez asta românilor care chiar se simt mândrii de țara lor. Mie nu-mi urați.

 

 

Advertisements

3 thoughts on “Ziua în care m-am împăcat cu România

  1. Felicitări!,Salvez poștărea și sper să reușesc să văd interviul pe 16
    ..e bine ca există nostalgie.o țară e făcută din licuri.experiențe. oameni…și sentimentul dor.dor de casă.așa cum e ea

    Like

    1. Mulțumesc! Sper să reușești să urmărești interviul pe 16… dacă nu, va apărea și online.
      Dorul de România ca și casa mea nu există. Nu mi-e dor să locuiesc acolo. Mi-e dor de anumite persoane. Dacă mi-ar fi dor de casă, ar înseamna că mi-e dor de Salonic și de casa mea de-aici. 🙂

      Like

  2. Ca tot ziceai ca ai baut fel de fel de Nestea un Romania, mi-am amintit de calatoriile mele din vara asta si… Inca sunt socata ca atat in Italia, cat si in Grecia am gasit doar Fanta de portocale sau lamaie in timp ce in RO nici nu mai stii cum sa alegi :))
    M-am bucurat nespus de mult sa citesc acest articol! NESPUS! Dupa cum stii, eu ma mandresc cu locul in care m-am nascut, am crescut si vreau sa traiesc, cu prietenii si familia mea de aici, cu locurile pe care le stiu si cu ochii inchisi, cu locurile pe care visez sa le explorez intr-o zi. Ma mandresc cu Romania! Am tot evitat in ultimii ani sa spun asta de 1 decembrie pentru ca multi considera ca e o masca, un fel de a fi in rand cu ceilalti. Dar eu iubesc Romania indiferent ca e 2 ianuarie, 17 martie sau 1 decembrie! Iubesc Romania pentru ca e tara care m-a invatat ca visele pot deveni realitata, ca poti ajunge la succes, ca un esec nu inseamna, neaparat, nereusita. M-a invatat sa alerg desculta prin iarba, sa fac corturi din toate scaunele din casa, sa joc ratele si vanataorii, sa ma bucur de turtele calde facute pe soba la mamaie la tara, sa fac cartofi prajiti, sa joc valiza, fazan si remi toata seara, sa joc TOMAPAN in orele libere de la scoala, sa ma prefac ca sunt un personaj de desene animate, sa lupt pentru orice imi doresc. M-a invatat ca TOTUL E POSIBIL! M-a invatat sa traiesc frumos. Sunt recunoscatoare, mandra ca am calcat in casa lui Eminescu, Creanga, Porumbescu, Enescu etc. Sunt mandra ca am fost invatata sa cant imnul, dar si ce semnifica el, ca primul cuvant pe care l-am invatat de la doamna invatatoare a fost “mama”, ca mi s-a raspuns la intrebari, ca am sansa la educatie si ca sunt inconjurata de iubire. Multi spun ca tot ce am insirat eu aici nu tin doar de tara asta si ca se intamplau si in alta. Perfect de acord! Dar ceva ma leaga de Romania. Poate zgomotul trenurilor care trec din 2 in 2 ore prin fata casei mele, poate morosul placintei facut de matusa mea, poate leaganul din parc si gustul deserturilor pe care le devoram cu tata dupa ce ieseam de la gradinita, poate locul in care m-am intalnit cu prietenul meu, poate sala in care am fost premiata. Toate astea si multe altele seminifica legatura dintre mine si tara mea. Sriu ca in Romania se poate, ma incapatanez sa cred asta. Iubesc Romania pentru ca stiu ca aici pot trai frumos, pot iubi, simti, ma pot simt mereu ACASA.
    P.S: Iar am vorbit o muuultime. Dar hei, poate iti insuflu si tie putin din entuziasmul meu fata de Romania.
    P.S 2:Si eu iubesc Grecia. Abia astept sa am ocazia sa ma reintorc acolo!
    P.S 3:Sunt nerabdatoare sa te vad la TV!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s