Unii oameni consumă droguri – alții sunt droguri


peopleAm citit acum câteva zile această frază pe tumblr. Unii oameni consumă droguri. Alții sunt droguri. De atunci mi-a rămas întipărită în minte și am decis să scriu câteva cuvinte despre ea, având ceva experiență la capitolul oamenilor care sunt droguri.

Lăsând la o parte partea în care unii oameni consumă droguri (nu despre asta vreau să vorbesc acum), voi vorbi despre oamenii care sunt droguri. Oamenii aceia în prezența cărora te simți în al nouălea cer, ăia care te fac să uiți de tot și de toate, chiar și de tine. Îi știți nu? Normal că îi știți. Numai citind titlul, mintea voastră a scos la suprafață câteva perechi de ochi care încă nu vă dau pace. Pentru că toți am avut momente în viața noastră când niște oameni au intrat în viața noastră cu bocancii, fără să ceară voie, lăsând pete murdare peste tot.

În lumea aceasta există două categorii de oameni care se simt ca și drogurile: ăia buni, care ne dau totul fără să ceară prea mult la schimb, și ăia răi, care vin ca o furtună și iau totul fără să ceară voie măcar.

Și iarăși v-a venit în minte un nume, două, trei, nu? Da, și mie. Și iarăși v-ați blestemat zilele că i-ați lăsat să ia o parte din voi pe care nu o veți mai putea lua înapoi niciodată, nu? Da, și eu.

Chiar dacă am doar 17 ani (aproape 18, ce să mai!), am avut zeci de experiențe cu tot felul de oameni de genul ăsta. Prin viața mea au trecut oameni care m-au ridicat și oameni care m-au trântit la pământ și m-au călcat în picioare, din nou și din nou, chiar și când nu mai aveau pe cine să calce în picioare. Și i-am lăsat de fiecare dată, că de droguri nu scapi așa de ușor. Pentru că m-am gândit că de data asta trebuie să fie diferit, că domle, eu sunt în control. Lasă, mă, că e bine. Îi pot îndepărta oricând din viața mea.

De câte ori nu v-ați spus asta? Că de mâine gata, nu mai răspundeți la mesaje, nu vă mai bate inima tare când vă gândiți la ei, că nu, nu, nu. Ajunge. Dar, exact ca și drogurile, v-a fost imposibil să nu vă luați doza, măcar una micuță, micuță de tot. Ce rău poate face? Cât de rău mai poți ajunge? Răul mare a fost deja făcut. Ce mai contează încă o doză mică?

Ei bine, oamenii ăștia, care sunt droguri, nu se lasă manipulați. Pentru că ei știu, la fel ca un drug dealer, că sunteți dependenți de ei. Ei știu, pur și simplu, că pot face orice din dependența voastră de ei. Știu că veți suna înapoi chiar și după ce nu ați mai vorbit timp de săptămâni întregi, pentru că vă e dor, sunteți disperați după o oră cu ei. După 40 de minute în care să uitați de voi. 40 de minute în care să vă uitați în ochii lor și să vă iubiți și să vă urâți în același timp, sperând că nu vor fi numai 40 de minute, ci o zi întreagă. Și ei au râs de fiecare dată, și voi ați plâns și ați înjurat, și ați jurat că nu se mai repetă.

Nu, nu vorbesc numai de iubiți și iubite, cu toate că ei sunt cei de care de cele mai multe ori devenim dependenți. Vorbesc și de prieteni, familie, cunoștințe vechi. Vorbesc de oricine v-a făcut să vă simțiți liberi prin simpla lor prezență.

Oamenii ăștia au o putere aparte asupra noastră pentru că ei știu ce pot face din noi și le place. Le place puterea pe care o au asupra noastră și nu se mai satură. Ne amăgesc dându-ne speranța că poate de data asta noi suntem drogurile și ei consumatorii. Că noi îi vom călca în picioare. Însă nu este așa. Noi ne lăsăm mereu în picioare. Și a cui este vina? A lor, sau a noastră?

Aș spune că vina se împarte, însă balanța înclină înspre noi. Pentru că mereu, mereu dependentul are puterea de a pune piciorul în prag. Cu chiu, cu vai, dar o putem face. Însă nu vrem. La fel cum spunem că o țigară în plus nu are ce rău să ne facă, la fel spunem și că încă o întâlnire, încă un mesaj trimis la ore târzii nu are ce rău să facă. Dar nu este așa. Oamenii ăștia care își amintesc de noi doar când sunt singuri ne vor face întotdeauna rău. Întotdeauna. Pentru că ei ne caută doar pentru că sunt singuri și nu au cu ce își ocupa timpul, în timp ce nouă ne tresaltă inima când le vedem numele pe telefon. Noi așteptăm mesajele lor, întrevederile cu ei. Nouă chiar ne pasă, chiar dacă nu vom recunoaște niciodată asta.

Și pentru ce, până la urmă? Pentru ce dăm mereu tot ce avem mai bun, chiar și când nu ar trebui? Ca să ce? Să ne trezim că atunci când avem noi nevoie de ei, știi, ei nu pot, că au de învățat, sau au treabă, sau nu știu ce vor. Și îi iertăm de fiecare dată, că trebuie iertați. Ne fac bine, nu? Nu, nu ne fac bine. Vin și pleacă când se plictisesc de noi. Ne vizitează doar pentru câteva minute pe săptămână, cât să ne luăm doza, apoi pleacă după o nouă cucerire, unde să își vândă produsul. Și noi rămânem undeva pe podea, zvârcolindu-ne de durere.

Până când? Până când îi vom mai lăsa să ne ia tot ce avem mai bun? Până când îi vom lăsa să ne ia parte bună și să nu ne-o mai dea înapoi?

Până când ne vom da seama că sunt drogurile și doar știi că maică-ta ți-a zis că drogurile nu fac bine. Doar știi. Însă maică-ta nu ți-a zis niciodată ce rău pot face drogurile alea vii, cu ochi căprui, zâmbete de îngeri și mâini de diavol, nu? Nu ți-a zis niciodată cât de mult poți ajunge să depinzi de o persoană ca aia, care te dezbracă din priviri și te lasă fără nimic în câteva zile. Nu te-a avertizat. Nu aveai de unde să știi că n-ar trebui să te pui pe tavă cuiva care nu avea de gând să stea. Însă începi să aflii, încetul cu încetul, că oamenii ăia trebuie alungați imediat din viața noastră. Și te dai cu capul de pragul de sus și îți jur că nu mai repeți prostia pe care ai făcut-o, dar mereu o faci, pentru că speranța că ai dat peste un drog bun, care te ridică, aia nu îți dă pace.

Până într-o zi când vei realiza că oamenii care te ridică nu sunt droguri. Ei nu te lasă să devii dependentă de ei. Ei te ridică, te ajută, îți arată că poți și singură. Te fac să râzi când nu vrei, cum face frate-miu, și înjură în telefon când află că el e un bou și tu o proastă, cum face prietena mea cea mai bună, și îți zic că femeile puternice sperie, așa cum face maică-mea, și-ți zic și că îi vor călca cu mașina, așa cum face taică-miu. Și stau și te ascultă și îți zic și unde ai greșit tu, și unde au greșit ei. Îți dau pumni care te trezesc. Dau cu tine de pământ dacă e nevoie, dar nu te lasă acolo. Îți întind o mână ca să te ridici și continuă să te țină de mână chiar și după ce te-ai ridicat.

Oamenii ăștia sunt cei pe care trebuie să îi ținem pe lângă noi. Cei care ne ajută să ne ridicăm din fund și ne mai dau și câte un șut în fund așa, ca să ne ajute să ajungem unde vrem mai repede. Nu ceilalți, care ne țin înapoi printr-o îmbrățișăre aparent inocentă. De ei avem nevoie, nu de ceilalți. Avem nevoie de oamenii frumoși, care nu ne lasă să ne lipim de ei și care, chiar dacă o facem, nu se sperie de asta și nu fug.

Ceilalți? Ceilalți vor zbura toată viața lor din floare în floare, din victimă în victimă. Iar la sfârșitul vieții vor ajunge să fie singuri și să se întrebe de ce. Și vor privi cu jind la persoana care ești și își vor da palme că nu au știut să fie lângă tine în felul în care ai avut tu nevoie în acea perioadă. Iar tu vei râde, mai puternică ca niciodată, știind că nu ai nevoie de nimeni să te simți în al nouălea cer.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s