De ce nu mi-ați vorbit despre durere?


pain De ce nu mi-ai zis, mamă, că ochii căprui dor? Că ei iau tot și nu lasă nimic? De ce nu mi-ai zis de drogurile vii, cu puls și ochi care sfredelesc totul în calea lor?

De ce nu mi-ai zis că oamenii nu se schimbă? Că, oricât am vrea noi să credem că s-au schimbat pentru noi, ei nu se schimbă nici măcar pentru ei? De ce nu mi-ai zis să nu dau tot, să nu pun tot pe tavă pentru cineva care nu poate să suporte un platou întreg?

De ce nu mi-ai zis că e atâta durere în lumea astea? De ce nu mi-ai zis că oamenii iubesc ura? Că ei se omoară între ei și se mândresc cu asta?

De ce nu mi-ai zis că oamenii se sperie în fața lucrurilor mărețe? Că lor le este frică să simtă și să arăte asta? De ce nu m-ai avertizat să nu arăt asta, să nu mă dau lor? Să nu dau tot ce am unor oameni? De ce nu mi-ai zis că nu sunt specială pentru el și că vorbele acelea le spune în fiecare zi și că mâna aia o întinde în fiecare zi unei noi fete frumoase, în fiecare zi una mai frumoasă ca cealaltă? Nu mi-ai zis că oamenii ăștia nu se satură niciodată, că vor întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Ei se îndrăgostesc de clipă, nu de persoana de lângă ei. Nu mi-ai zis să nu mă uit în ochii lor și să cred că văd dragoste, când acolo se ascunde, de fap, un gol imens.

De ce nu mi-ai zis să mă feresc de oamenii care se simt ca niște droguri? De ce nu mi-ai interzis să ies din casă în ziua aia? De ce nu mi-ai prezentat un pretext absurd, doar ca să mă faci să nu mă duc? Pentru că tu știi mai bine decât mine, însă nu mi-ai zis nimic din ce știi! Nimic, mamă!

De ce nu mi-ai vorbit despre cât de greșit este să încerc să umplu un gol din mine cu o persoană trecătoare, cu un actor grăbit? N-ai știut că la final golul acela va fi mai mare și mai adânc decât la început?

De ce nu mi-ai zis că o oglindă nu mă definește? De ce nu mi-ai vorbit despre pericolele de a te compara cu alții? De ce nu mi-ai zis că fiecare este diferit și că o să vină vremea mea?

De ce nu mi-ai zis, tată, că unii oameni te mănâncă de vii? Că trebuie tu să lupți pentru tine, să îți crești zece, douăzeci, treizeci de perechi de piele ca să nu te rănească nimeni?

De ce nu mi-ați zis ca nu e așa ușor? De ce nu m-ați avertizat că există un motiv pentru care uraganele poartă nume de om? Că unii te vor săruta în fiecare colț al orașului până când tot orașul va fi impregnat cu ei și nu va fi loc în care să te duci și să nu dai cu ochii de ei, asta trebuia să-mi ziceți. Trebuia să-mi vorbiți despre dățile când voi cădea și nu voi ști să mă ridic, nu despre bani și politică și istorie. De ce nu m-ați învățat cum să îmi confrunt demonii și cum să fac să tacă vocea aia care îmi spune în fiecare dimineață că nu e bine? Nu mi-ați zis niciodată cum să zâmbesc din toată inima.

Doamna profesoară, nu v-ați gândit să-mi spuneți niciodată cum se rezolvă o problemă de inimă, nu? Nu v-a dat prin minte să mă învățați cum să fiu eu și cum să nu îi las pe alții să mă transforme în opera lor?

Frate, de ce nu mi-ai povestit despre dor? Nu mi-ai vorbit niciodată despre catastrofele pe care le lasă dorul în urmă. Nu mi-ai zis niciodată cum este să te doară un om, să te doară prezența și absența lui. Să fii cu un om și să știi că el e în altă parte, că nu e cu tine, că nu va fi niciodată 100% cu tine. Nu mi-ai zis niciodată de cum să fac să mă păzesc de asta. Nu mi-ai zis cum să nu mă las folosită, cum să nu devin doar un obiect ușor de schimbat.

Nu mi-ați zis niciodată că lumea asta doare. Nu mi-ați zis că vor fi zile în care orașul ăsta va fi prea mic și că nu va exista nici un loc în care să fug de mine, de voi, de el, de ea, de noi toți. Nu mi-ați zis niciodată că pereții vor fi din ce în ce mai strâmți și camerele din ce în ce mai mici. Mi-ați vorbit toți de marijuana și de tutun, dar nimeni nu mi-a zis cât de rău face viața și a trebuit să aflu asta pe pielea mea. Și Doamne, câte vânătai am! Mi-e acoperit tot corpul în vânătăi care nu se văd și fiecare semn e o lecție.

Ne-ați împuiat capul cu istorie. Ne-ați zis de turci și ne-ați învățat să conjugăm verbul ”a fi” în franceză fără să ne învățați cum să fim de fapt. Cum să existăm. Nu ne-ați învățat nimic. Ne-ați vândut niște povești. Ne-ați spus mereu că trebuie creștem mari, să luptăm, să învățăm, să avem un serviciu bun și o familie frumoasă și să fim fericiți. Dar nu ne-ați spus niciodată cum să facem asta. Nu ne-ați învățat niciodată cum să ne ferim de nefericire și de prea multă fericire falsă.

De ce nu v-a dat prin minte niciodată să creșteți copii care nu vor trebui să meargă la psiholog în facultate? Nu v-ați gândit niciodată că este mai bine să creșteți copii care să nu vor să se refugieze în alcool și țigări decât să creșteți niște copii cu 10 pe linie și cu zâmbete forțate? Nu știați că puștii ăia pe care îi călcați voi în picioare în fiecare zi vor crește să facă același lucru, iar lumea asta nu va deveni niciodată un loc mai bun.

Nu m-ați învățat niciodată cum să fiu mereu victorioasă, chiar și când pierd.

Advertisements

2 thoughts on “De ce nu mi-ați vorbit despre durere?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s