Ploaie de gânduri


Plouă. De dimineață picături cad încontinuu din cer, de parcă tot Universul ar fi supărat. Soarele refuză să iasă, să răzbească. Cum îmi puteți spune că trebuie să strălucesc dacă și soarele refuză să o facă astăzi?

E prea întuneric, prea frig. E vânt peste tot, prin toate colțurile lumii. Și picăturile de ploaie sunt peste tot. Cade tristețe din cer astăzi. E peste tot, mă înconjoară și nu mă lasă să văd lumina.

Drumul e pustiu. Sunt prea mulți oameni astăzi și totuși nici unul. O mare de oameni și eu sunt singură printre ei. Până și umbra mea a plecat azi, m-a lăsat singură. Astfel aș fi știu că e cineva cu mine, dar astăzi sunt complet singură.

Mintea îmi este plină de gânduri nerostite. Mi se învârt prin cap și refuză să se liniștească. Aleargă peste toți neuronii mei, peste inima și corpul meu și lasă semne peste tot. Mă adâncesc din ce în ce mai tare în marea mea de gânduri și nu pot să îmi adorm mintea. Încerc să prind măcar un gând, dar sunt prea multe și eu sunt prea obosită. Alerg peste un deal de gânduri și mă dor picioarele, mă dor atât de tare! Măcar de-ar fi cineva să mă împingă de la spate, să îmi spună că pot să o fac.

Mint din ce in ce mai mult. Fără motiv. Confund realul cu abstractul și îmi creez o lume imaginară în minte, una în care eu sunt o persoană puternică și este soare peste tot. Îmi este frică să îi las pe ceilalți să vadă norii negrii ce mă înconjoară. Mi-e frică să nu prefere soarele, să nu considere că au avut parte de prea multă furtună.

Nu mai pot stăpâni nimic. Nici măcar pașii nu îmi sunt stabili acum. Îmi sunt din ce în ce mai șovăitori, pe măsură ce se apropie. Dar ce se apropie, până la urmă? De ce îmi este atât de teamă? De mine? De tine? De voi toți? Nu știu…

Mii de melodii care dor. Mii de gânduri pe care nu le pot pune în ordine. Mii de sentimente captive într-o minte mult prea obosită. Mă apasă orice astăzi. Parcă mi s-a așezat lumea întreagă pe umeri și nu pot să car atâta greutate. Am obosit. Mi-e greu să mă car și pe mine, d-apăi o lume atât de mare. Mii de senzații și oameni și sentimente și gânduri și picături și unde au plecat toate? Veniți înapoi, voi nu vedeți? Voi chiar nu vedeți că mă lăsați toți singuri și că nu pot? E greu, e mult prea greu. Eu nu vă pot ține pe toți. Nu vă pot prinde, nu mai alergați. Nu mă lăsați în urmă, Doamne, nu mă lăsați aici singură. Nu, nu, nu-mi întoarce-ți spatele. Nu mă lăsați în marea asta singură. Eu nu știu să înot, mă încurc în valuri care mă trag la fund. Vin furtuna, norii sunt din ce în ce mai grei, vântul ustură și soarele nu e nicăieri.

Îmi fuge pământul de sub picioare. Alerg din ce în ce mai repede și nu mai pot. Nu mai pot să respir, nu mă mai țin picioarele. Dar nu am altă variantă. Măcar de aș știu după ce alerg, dar nici asta nu știu. Nu mai știu nimic. Nu mai știu ce e real și ce nu este. Nu mai știu cine sunt, cine am fost și cine voi fi. Măcar de aș ști unde mă îndrept, dar nu îmi pot convinge gândurile să îmi spună unde să mă duc.

Dar stai! Uite! Se vede ceva! Se vede un Castel. Mă opresc o clipă care durează cât un mileniu. Încerc să îmi aduc aminte de ce m-am oprit, dar gândul îmi scapă înainte de a-l prinde. Întind mâna spre ceva, o idee abstractă, un sentiment de mult uitat. O rază de soare îmi joacă pe mână. Mă uit din nou la Castel. E prea sus, e mult prea sus. Trebuie să trec de un deal, dar e prea mult de urcat și e mult prea abrupt drumul. E plin de pietre ascuțite și picioarele-mi sunt deja rănite. Sunt o rană deschisă care refuză să se închidă.

Mă uit în jurul și nu văd nimic. Nu mai văd pe nimeni. Sunt doar eu și Castelul, dar drumul mă oprește. Și totuși, când m-a mai oprit pe mine vreodată un drum abrupt? Încep să alerg înainte de a mă putea răzgândi. Trebuie, trebuie să ajung la Castel. Acolo totul e bine. Acolo mă așteaptă liniște și soare. Acolo mă aștept eu pe mine. Doamne, de-aș ajunge o dată!

Alerg, dar mi se pare că Castelul se îndepărtează din ce în ce mai tare. Vântul îmi biciuie fața, ploaia îmi intră în ochi, fulgerele mă spintecă. Și continui să alerg. Pe lângă mine trece o fantasmă, o fetiță cu păr lung și ochelari roșii. Sunt, este, am fost. Nici nu mai știu. Încerc să întorc capul după ea, să mă mai uit o dată la ce a trecut pe lângă mine, la ce am pierdut. Dar mi-e frică că va dispărea Castelul. Continui să îmi mișc picioarele. Mă îndrept spre o idee abstractă, pe care s-ar putea să o pierd imediat ce dau să o înșfăc.

Nesiguranță. Nu mă simt sigură. Nu știu dacă pot să o fac. Nu credeam că va fi atât de greu. Pietrele sunt mult mai ascuțite decât credeam, dealul prea abrupt. Plămânii îmi ard, picioarele nu mi le mai simt.

Uite, altă fantasmă! O senzație de fericire. Un râset, o lacrimă de fericire, un sărut interzis. Căldură, are gust de ciocolată caldă și vin fiert. Pasul îmi șovăie. Și dacă m-aș întoarce înapoi, la ce a fost? La siguranță și la eu cea de ieri?

Și totuși, continui să alerg. Mă apropii. Pot să văd Castelul din ce în ce mai clar. Radiază lumină. E ca Soarele.

Doamne, ce n-aș da să mă odihnesc, măcar pentru o secundă…

Pe lângă mine trece încă o amintire din trecut. În fugă și ea, să n-o prind. Nu-mi dau seama dacă este o amintire bună sau rea. E acolo, un moment pe care știu că l-am trăit și pe care l-aș mai retrăi, dar nu merită să mă întorc din drum pentru ceva ce nu știu sigur că merită.

Dar uite, pot vedea porțile Castelului. Sunt din aur. Atât de frumoase, atât de reci, atât de impunătoare. Alerg din ce în ce mai repede. Mi-e dor, mi-e frică, mi-e foame. Îmi este. Nu știu ce, dar îmi este. Simt tot, și totuși nimic. Știu doar că trebuie să ajung, uite, se apropie, da, hai, poți. Parcă e mai cald aici sus. Poate ți-e ție cald. Uite cât ai urcat, hai, hai că poți, mai ai un pic, nu te opri acum.

Ajung la poartă. Mă uit la ea și parcă e prea mare. E prea luminoasă, prea frumoasă. Șovăi pentru o secundă. Mă uit înapoi și aproape că leșin. Pot vedea toată lumea gri de aici sus. Pot vedea tot. Toate fantomele, toată durerea, toate gândurile nerostite. Fiecare melodie ce doare. Mișcare, lumină, toate înconjurate de un întuneric greu de pătruns. Urâțenie. Mă întorc spre poartă. O împing, dar nu se clintește. Îmi pun tot ce mi-a rămas în mine și împing, mă las pe ea, îi dau cu picioarele, o înjur. Dar nu vrea să se miște. Nu-mi rămâne decât o opțiune. Să sar peste ea. Dar e prea înaltă, și nu vreau să o murdăresc cu mâinile mele murdare, astinse de viață și de tot ce-i urât. Și totuși nu mă pot întoarce înapoi, acolo jos. Aici e lumină, măcar o rază de soare. Ceva mic, dar este. Acolo jos nu mai este nimic, e un gol infinit.

Pun un picior pe poartă și mă trag în sus. Apoi încă unul și încă unul. Mă agăț cu mâinile de poartă, așa cum fac mereu. Mi-e frică că voi cădea, dar continui să mă urc pe poartă. Mă ustură tălpile și mâinile îmi sunt bătătorite. Aurul ăsta, frumusețea asta doare. Dar continui să urc și ajung la vârful porții și îmi vine să țip. Nu îndrăznesc încă să mă uit în jos, să văd ce ascunde curtea aceasta. Cobor încet de pe poartă, respir adânce și mă întorc.

E acolo. În toată gloria lui, Castelul. E vopsit în alb. Înalt, impunător, cu o arhitectură complicată. Dar e acolo și Doamne, ce obosită sunt. Dar mi-a mai rămas un pic de drum și încep să merg și sunt mai singură ca niciodată dar nu contează, pentru că sunt Acasă. Într-un loc necunoscut, fără trecutul meu, fără legături și locuri îmbibate de alte persoane.

Urc pe treptele Castelului și sunt toți acolo. Nu, Doamne, nu poate fi adevărat. Sunt toți acolo și îmi vine să plâng. Nu de ușurare, nu de fericire. De frustrare. Am vrut să fug de ei, dar m-au urmărit. Sunt peste tot, chiar și în locul acesta cald și luminos. Pătează albul Castelului.

Văd o intrezărire de păr grizonat, ochi răi. Ochi albaștri spălăciți. O mână prea grasă. Un gât rănit, ca al meu. Un cercel în ureche și păr lung. Mă uit la ei toți în timp ce urc scările și îmi vine s-o iau la fugă, dar știu că tot degeaba ar fi. Ei m-ar urmări peste tot. Sunt parte din mine. Toți. Sunt persoana care urcă scările acestea din cauza lor.

Stau și mă așteaptă. Cuminți, spășiți, nerăbdători.

Ce mai vreți de la mine? De ce nu mă puteți lăsa în pace? Vreau doar o clipă de liniște. Atât. Un ceai cald și o pătură, un somn bun și gânduri puține. Lăsați-mă, plecați, fugiți! Lașilor!

Ajung la capătul scărilor. Nu mă mai simt pe mine. M-am lăsat undeva pe drum. Și totuși, trebuie. Mă uit în ochii fiecăruia și nu-i văd numai pe ei. Mă văd pe mine, acel eu care am fost pentru fiecare dintre ei. Mă uit la ei și nu schițez niciun gest, dar ei o fac. Atunci se întâmplă imposibilul. Se lasă toți într-un genunchi. Își lasă capul în jos și atunci am înțeles. Nu au venit aici să mă bântuie. Sunt aici pentru mine. Să mă slujească pe mine, să-mi dea putere, să mă facă să urc din ce în ce mai sus.

Îmi îndrept spatele și, cu ultimele puteri, deschid ușa Castelului. Îi las pe toți îngenunchiați și zâmbesc.

Am câștigat…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s