În vârful dealului


Aveam de gând să postez altceva. Am pregătit ceva editat, corectat, scris cu substanță. Ceva ce merită postat după ce nu am mai intrat pe blog de mai bine de o săptămână. Însă n-am chef să postez așa ceva astăzi.

Mi-am făcut datoria astăzi. Mi-am vizitat școala, am dat un concert ad hoc, mi-am studiat piesele, mi-am scris articolul, am făcut ce trebuia să fac. Dar deja nu mai pot să fac numai ce trebuie să fac. Războiul acesta între ce știu că ar trebui să fac și ce vreau să fac nu se mai termină și devine din ce în ce mai greu pe zi ce trece. N-am chef să scriu ceva bun, n-am chef să deschid mai întâi o pagină de Word, să mă chinui să scriu ceva aproape perfect, să editez și să ating un anumit nivel de perfecțiune imaginară. N-am chef. Vreau ceva necontrolat, ceva necitit, ceva needitat. Ceva ce vine din inimă și pleacă direct spre voi, fără nici o barieră.

Am găsit melodia asta azi și trezește în mine o mulțime de sentimente. Nu știu de ce. Este sublimă, într-adevăr. Îmi amintește de ceva ce nu am trăit încă și este un sentiment mai urât decât dacă mi-ar fi amintit de ceva ce am trăit. Cred că, de fapt, îmi aduce aminte de toate lucrurile care îmi lipsesc. Sau de lucrurile pe care le am și de care îmi este, totuși, al naibii de dor. Nu știu.

Nu prea știu nimic, sinceră să fiu. Știu că mi-e dor de libertate. Mi-e dor să nu urmez un program. Mi-e dor de spontaneitate. Mi-e dor să vreau ceva ce nu ar trebui să vreau. Mi-e dor să fiu la marginea dealului și să nu-mi fie c-am să cad. Și mi-e dor, mai ales, să nu-mi fie dor și să nu am gândurile astea.

Știi momentul ăla când asculți o melodie și trezește în tine gânduri și sentimente și trăiri de mult uitate și simți că nimic nu este în regulă și că totul este sublim în același timp? Mda, cam așa e cu melodia asta.

Îmi vine să înjur. Nu știu de ce. La fel cum dimineață îmi venea să plâng când m-am trezit. Nu știu de ce. Îmi venea să mă pun în fund și să plâng așa cum o făceam când eram mică și nu vroiam să merg la grădiniță. Ah, grădinița! Ce bine era!

Mi-ar plăcea să mă ridic de pe canapeaua asta în momentul ăsta și să plec. Să mă ridic și să plec, să alerg fără să țin cont de nimic. Dar oare aș avea spre ce alerga? Sau aș alerga doar de ceva, cum fac în fiecare zi?

Poate c-ar trebui să o fac. Să mă ridic și să plec. Mă gândesc la asta mai des decât ar trebui. Dar sunt atât de multe lucruri care mă țin în loc în momentul ăsta… Atât de multe!

Scriu din ce în ce mai mult zilele astea. Scrisul e liber, nu mă ține nimic în loc când scriu. Pot să scriu fără program și nu trebuie să țin cont de nimeni și de nimic. Dacă viața mea ar fi la fel cum mi-e și scrisul, mi-ar fi mult mai simplu.

Nu corectez nimic. N-am să corectez nimic din ce-am scris. Nici nu mă interesează dacă va citi cineva lucrul acesta. E ad hoc și-mi place. Nu prea mai ies din limitele impuse de viață zilele astea. Mă agăț, deci, de ce pot. De data asta, de blog.

Mi-e somn. Vă las melodia. Și niște gânduri fără rost și fără centură. Noapte bună!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s