Cum m-am îndrăgostit de un psihopat


13731611_1300564433319902_966269247124240385_nV-am spus de multe ori că anul acesta am trecut printr-o mulțime de lucruri. Am experimentat multe lucruri noi, am adunat amintiri, am încercat să văd ce îmi place, ce nu îmi place, ce îmi aduce mulțumire și ce nu. Încerc pe cât posibil să vă povestesc tot ce am trăit anul acesta, pentru a înțelege și voi de ce blog-ul acesta va trece prin anumite schimbări pe parcursul verii. Nu blog-ul se schimbă, ci eu. Iar blog-ul este o reprezentare a mea, așa că este firesc să se schimbe o dată cu mine.

Unul dintre lucrurile pe care le-am trăit anul acesta a fost prima dragoste. M-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Am trecut prin faza aceea de fluturași, emoții, zâmbete, săruturi, dezamăgiri, momente frumoase. Știți și voi cum este când te îndrăgostești. Poate unii dintre voi v-ați îndrăgostit deja pentru prima dată, poate unii nu, sau poate că unii dintre voi sunteți îndrăgostiți la ora actuală. Cert este că știți cum este. Da, probabil că este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate experimenta cineva. Numai că la mine nu s-a terminat atât de bine. Cel puțin atunci.

L-am cunoscut la conservator, pe 13 Noiembrie 2015. Vineri, 13. Ziua în care norocul meu este la maxim. Fără nici o urmă de glumă, mie îmi merge mereu bine pe 13, mai ales dacă este și vineri. În fine, nu asta este important. Pe 13 Noiembrie am început orele de teorie la conservator și tot atunci a intrat el prima dată în clasă și în viața mea. Îmi aduc aminte și acum cum am simțit că se luminează toată camera când a băgat capul pe ușă, exact ca în filmele siropoase cu buget redus. Primul gând pe care l-am avut când l-am văzut atunci a fost că el va fi primul meu prieten. Nu neapărat primul iubit, dar m-am gândit că el e. N-am știut ce anume va fi, dar știam că va fi. Țin minte ziua aceea ca și cum ar fi ieri. Ceva a făcut click în mine.

Ne-am înțeles bine din prima secundă. Știu că la început nu mi s-a părut o frumusețe, pentru că nu avusesem timp să mă uit bine la el. Eram concentrată la ore, o studentă bună ca întotdeauna. Apoi l-am văzut cu adevărat. Era înalt, cu un corp bine făcut, cu părul lung, gene lungi, nas drept, buze pline și frumos conturate, degete frumoase, care nu încetează să mă fascineze nici acum, ochi cărpui ciocolatii care se uitau la mine de parcă voiau să vadă înăuntrul meu. Mi-a plăcut tot la el. Înfățișarea, glumele, stilul, caracterul. Mă fascina că este toboșar și visam la o dragoste ca în If I stay. Eu violonistă și el toboșar. Eu cu muzica clasică și orchestrele, el cu rock-ul în baruri pline de fum și băutură.

Am înțeles de la început că îi place de mine. Reacția lui atunci când a aflat că am doar 17 ani a fost de neprețuit. I-a căzut, practic, fața. El avea 20 spre 21. Erau multe diferențe între noi, dar și foarte multe similarități. Pasiunea pentru muzică, dorința de libertate și de a avea toată lumea la picioarele noastre. Puterea de muncă, determinarea,  viziunea asupra lumii. Ascultăm exact aceeași muzică. Queen, Scorpions, Pink Floyd, AC/DC, The pretty reckless, Planet of Zeus. Lucrurile acestea ne-au unit, dar au fost altele care ne-au îndepărtat. Unul dintre ele fiind neputința lui de a trece cu vederea vârsta mea și faptul că eram minoră.

La o lună de când l-am cunoscut am ieșit prima dată. Am văzut Mockingjay partea a 2-a, dar nu am habar ce s-a întâmplat în acel film. În parte pentru că am vorbit mult pe parcursul vizionării, și în parte pentru că eram atât de fericită de simpla lui prezență acolo, încât nu mă puteam concentra la film. În ziua aceea am vorbit mult, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. M-a îmbrățișat la sfârșit și m-a sărutat pe obraz, aproape de gât. Mai târziu mi-a spus că nu a vrut să mă rănească, că nu voia să am eu de-a face cu un om ca el.

Mi-a spus de multe ori asta. Că se crede un om de nimic, că nu vrea să mă rănească, că mă avânt în ape pe care nu le cunosc. Însă eu întotdeauna am făcut asta. Nu mi-e frică nici să mă rănesc, nici să mă avânt în necunoscut. Face ca drumul meu să fie mai interesant.

Peste câteva zile am fost la un concert de-a lui cu una dintre trupele pe care le are. Eram singură, într-un bar plin de rockeri și totuși nu m-am simțit nici o clip singură sau în perciol, pentru că el era acolo. Mă simțeam protejată în prezența lui, dar în același timp simțeam că mă aflu pe o prăpastie peste care pot să cad în orice clipă. Îmi plăcea faptul că el nu făcea parte din lumea mea, că era ceva nou, incitant, ceva necunoscut.

Nici la concert nu s-a întâmplat nimic. Prima dată m-a sărutat la trei zile după show-ul lui, când i-am dus niște cărți și apoi am ieșit la o plimbare. Îmi voi aduce aminte mereu de ziua acea ca fiind una dintre cele mai bune zile din viața mea. Am râs, am vorbit cu el, l-am cunoscut mai bine, am flirtat și, până la urmă, ne-am sărutat.

Lucrul ciudat a fost că nu au fost artificii atunci când m-a sărutat. Dar tot a fost ca în filme, jur. Avea (și are) obiceiul de a-mi spune „micuțo”. Mai de mult mă apuca de nas în glume. Ei bine, în ziua aceea, la un moment dat am trântit eu o replică deșteaptă de-a mea, a încercat să mă apuce de nas, râdeam amândoi, m-am ferit de el și următorul lucru pe care îl știu este că mă săruta cum nu mă mai sărutase nimeni vreodată. De surprindere și de… emoții, cred, l-am mușcat de limbă, lucru de care am râs multă vreme după.

După ce m-a sărutat mi-a zis ca nu ar fi trebuit să facă asta. Că nu vrea o relație și că nu este într-o perioadă bună din viața lui pentru a se lega de cineva. Adevărul este că eu înțelesesem asta și că nu mă deranja. N-am fost niciodată fata care să viseze la nunta ei, să vrea ceva serios la vârsta asta și să viseze la o dragoste ca în cărți sau în filme. Așa că am fost de acord să petrecem timp împreună, să ne distrăm, fără să avem o relație. Numai că ce am avut noi semăna foarte tare cu o relație. Ieșeam cu prietenii lui, în baruri în care nu ar fi trebuit să fiu, ne plimbam, vorbeam, ne sărutam, găteam împreună, i-am cunoscut tatăl, pe cei mai mulți dintre prietenii lui, am fost la el acasă, am fost la cumpărături împreună. Toate astea în timp ce fiecare putea să facă ce voia cu altcineva.

Eu eram mulțumită. Nu aveam presiunea unei relații pe umeri, mă și distram și nici nu aveam problemele pe care o relație le aduce. Îmi plăcea prezența lui, mă înnebunea când îmi spunea ”micuțo” și îmi spunea că mă mănâncă dacă nu mă liniștesc. Deși toată lumea îmi spunea să am grijă, că nu te joci cu sentimentele, eu eram Super Woman. Nu mă, eu nu mă îndrăgostesc, cum eu? Ce, eu n-am sentimente, domle, fugi de-aici!

El mi-a oferit, pentru o lună și jumătate, o altfel de viață. Era ca o gură de aer. Era ceva nou, viață studențească, viață de rocker, ceva altfel decât trăiam eu. Și îmi plăcea, aveam nevoie de asta. Numai că nu a ținut mult.

La o lună și jumătate a venit la mine și mi-a zis că a cunoscut pe cineva. Că s-au sărutat, că a dormit la ea și că nu știe ce vrea de la ea. Că simte ceva ciudat pentru ea și că nu știe ce să facă. I-am fost alături și, la început, nu m-a deranjat. Nu credeam că se poate întâmpla ceva prea serios între ei, având în vedere că el îmi spusese de multe ori că nu vrea o relație. La un moment dat, i-am zis să ieșim și mi-a zis că nu poate. După, două săptămâni nu am auzit nimic de el. Nu mai venea deloc la conservator și începusem deja să mă întreb dacă a existat vreodată. Banca din spatele meu, în care stătea el, mă deranja fizic și mă enerva că nu mai este acolo. Singura dovadă a existenței lui erau întrebările pe care mi le punea profa despre el când nu venea la ore.

Apoi ne-am văzut la conservator într-o marți. M-a luat în brațe, s-a bucurat să mă vadă și am stat la taclale. Inima mea bătea nebunește și eram atât de fericită să îl văd că nu mă mai interesa nimic. Dar eu știam deja că nu mai eram ce am fost. Mi-a zis, apoi, că are o relație cu tipa pe care o cunoscuse cu ceva timp în urmă. La început, nu am avut nimic. Eram liniștită că aflasem ce e cu el și că am hotărât să rămânem prieteni. Dar în același timp mă simțeam, într-un fel, amorțită. Parcă trecea totul pe lângă mine zburând și eu nu dădeam atenție la nimic.

Mi-am dat seama mult mai târziu că m-am îndrăgostit de el atunci când nu mai era al meu. La naiba, n-a fost niciodată al meu, dar nu mai aveam anumit drepturi asupra lui. Nu-i mai puteam da telefon să ieșim, nu-l mai puteam atinge, nu-l mai puteam săruta. Și altă fată putea face cu el tot ce visam eu să fac. Iar asta îmi dădea un sentiment de pustietate și de nesimțire într-un fel.13615273_1298701470172865_7278447957734217544_n

Am stat cu el pe toată perioada relației lui. Patru luni. L-am ascultat când îmi spunea că vrea să se despartă, că el nu se simte bine într-o relație, că nu e corect ca ea să fie îndrăgostită de el și el să nu simtă nimic. Am continuat să fiu prietena lui și astfel am ajuns să îl cunosc mai bine. Am aflat deci, că m-am îndrăgostit de un psihopat care nu știe ce vrea, care crede că fiecare femeie care se uită la el vrea să îl bage în patul ei și care e incapabil să se atașeze de cineva. Cineva care s-a despărțit de prietena lui pentru că nu suporta legătura dintre ei și care avea impresia că profa noastră de la conservator îl place.

Cu toate astea, ne-am apropiat mult după. Ne-am cunoscut mai bine, am găsit foarte multe asemănări între noi, am petrecut timp împreună, am făcut amintiri și am experimentat lucruri împreună. Am învățat de la el multe lucruri, dar asta nu înseamnă că de cele mai multe ori nu voiam să îi dau cu un scaun în cap și să îl trezesc. Voiam să îi spun că treburile nu stau așa, că nu poate avea pe cine vrea el și că trebuie să se hotărască o dată ce vrea să facă cu viața lui sentimentală. Uneori voiam să îi țip în față și să îi spun să se uite naibii la mine. Că sunt și eu aici, la naiba. Doar uită-te la mine. Atât.

Multe luni m-am luptat cu sentimentele mele. M-am urât pe mine pentru faptul că îl acceptam în viața mea așa cum era el, chiar și când îmi făcea rău fără să își dea seama. Mi-am jurat de multe ori că nu îi voi mai răspunde la telefoane, că nu voi mai petrece timp cu el, că nu îi voi mai da importanță. Dar în același timp nu voiam să pierd o persoană cu care mă potriveam atât de bine. Pentru că noi, uneori, suntem aceeași persoană. Dacă ne pui în fața unui psiholog care să ne facă o analiză psihologică, ne va spune că suntem 85% la fel. Așa că am ales să lupt cu mine și să am o persoană care să mă înțeleagă în viața mea.

Până la urmă, am reușit. Acum câteva luni m-am uitat la el și parcă m-am trezit. Mi-am dat seama că el este prietenul meu toboșar și nimic mai mult. El deja nu mai înseamnă același lucru ca la începutul anului pentru mine. Este doar un foarte bun prieten, cu care râd și mă distrez și căruia i-am împărtășit visele mele. Dar nu mai sunt îndrăgostită de el și nici nu mai vreau să fiu eu fata cu care se trezește în minte dimineața. Nu vom fi niciodată numai prieteni, dar nici iubiți nu vom fi. Pentru că noi nu suntem în viața celuilalt pentru asta. Noi ne suportăm unul pe altul, dar dragostea și partea romantică a vieții noastre ne-o împărășim cu altcineva. M-a suportat enorm anul acesta. Mi-a arătat o altă lume. A fost gura mea de aer proaspăt, m-a făcut să înțeleg cine sunt, ce vreau și ce merit. Iar pentru toate acestea îi voi fi mereu recunoscătoare.

Dar tot un psihopat rămâne și i-am spus-o și lui. O știe și el. Știe și el că nu e normal la cap. Deja nu mă mai deranjează, pentru că prietenii îi acceptăm așa cum sunt. El nu știe nici acum prin ce-am trecut din cauza lui. Două persoane mai știu. Mama și frate-miu. Și acum voi. Multă vreme nu am putut și nu am vrut să vorbesc despre asta. Însă acum că sunt bine și că ochii mei îl văd într-un altfel, nu îmi este greu să accept faptul că am fost îndrăgostită de un psihopat care s-a transformat între timp într-unul dintre cei mai buni prieteni ai mei cu care recent am împărtășit un moment destul de important pentru mine. Dar despre asta altă dată. E prea devreme deocamdată.

Cert este că nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Da, am fost rănită, dar din lucrurile acestea învățăm și câștigăm mereu. Eu am câștigat un prieten bun, experiențe multe și amintiri frumoase. Mă simt foarte bine că v-am spus toate astea. Mai liberă, mai ușoară ca înainte. Poate că o dată îi voi spune și lui. Peste mulți, mulți ani, când voi merge la concertul lui de la stadionul Wembley.

Iar dacă tu, bastardule, găsești vreodată asta și folosești Google Translate să citești, ești un psihopat și mai mare ca înainte, să știi. Și să-ți fie rușine. Hai, la reptiții cu tine că deja întinzi coarda mai mult decât ține.  Μην σε γαμήσω τώρα ξανά.

Advertisements

7 thoughts on “Cum m-am îndrăgostit de un psihopat

  1. “Nu mă, eu nu mă îndrăgostesc, cum eu? Ce, eu n-am sentimente, dom’le, fugi de-aici!”… Da, asta spun si eu, dar nuuuu… stiu eu adevarul, e batut mar printr-un colt, inghesuit, dar traieste. La naiba. :))
    O sa-l gaseasca. Sunt sigura ca o sa-l traduca :))

    Like

    1. Cred că toată lumea știe că nu este adevărul, dar e mai ușor așa. :))

      Lasă să-l găsească! Pentru ultima propoziție sigur nu o să îi trebuiască Google Translate. :))

      Like

  2. Mi-a plăcut foarte mult povestea ta și mă bucur că ai găsit putere, curaj sau vrei tu să-i spui, pentru a împărtăși cu noi tot ce ai trăit.
    Din proprie experiență îți spun că ajută foarte mult să ajungi la concluzia că poți să vorbești despre anumite subiecte :))
    Și, cum spune colega mea psiholog, nimic nu este întâmplător și totul se întâmplă în viața noastră cu un scop anume. Evident că atunci când îmi spune mie asta mi se pare mult bullshit, dar poate că sunt eu încă în faza de negare :))

    Like

    1. Puterea a venit cu lipsa sentimentelor mele pentru el. Dacă era să fac asta acum câteva luni, prin Martie, să zicem, clar nu aș fi putut.
      Am auzit și eu de teoria prietenei tale și să știi că mi se pare corect și cred în ea. Am observat anul acesta că absolut totul se întâmplă pentru un motiv anume. Deobicei motivul acesta ne este arătat mai târziu și prin mijloace demne de făcut cruce, dar niciodată nimic nu va rămâne fără răspuns.

      Liked by 1 person

      1. Vin și ele, ai să vezi! La un moment dat nu credeam că voi reuși să îmi înfrânez sentimentele și pornirile, până am înțeles că trebuie să am răbdare și că totul stă în mâinile mele. 🙂

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s