O săptămână fără țigări


tigaraAm pus prima dată gura pe o țigară la 15 ani, la banchetul din clasa a 9-a. A fost o joacă, o țigară împărțită cu o bună prietenă pe ascuns, în spatele restaurantului. M-am apucat serios de fumat prin Noiembrie 2014, când mai începusem să deschid ochii și asta mi se părea o rezolvare simplă la problemele mele. Dacă aș fi știut că va ajunge să fie una dintre cele mai mari probleme ale mele, cu siguranță nu m-aș fi uitat la țigări ca la o recompensă.

Am început cu două țigări pe zi, una înainte de ore și una în drum spre casă. Chiar dacă ai mei fumează de când îi știu eu (adică de cel puțin 18 ani), la început le-am ascuns asta. Nu de frică că nu ar fi acceptat, ci dintr-o stupidă dorință de a păstra un secret față de ei. Mi se părea că dacă mă ascund de ei, fac ceva foarte incitant, că trăiesc ”periculos”. Hm, sigur. Știau că mai trag câte un fum din când în când, dar nu știau că ascund pachete de țigări în buzunarul din față al genții de școală. Au aflat la scurt timp, totuși, după ce tata s-a oferit să îmi cumpere un pachet după un concert și am acceptat. Și uite așa, am început să fumez liber.

Până prin luna august al anului trecut, fumam maxim trei țigări pe zi. Uneori fumam cu mama, alteori voiam să mă ”bucur” de o țigară singură, cu gândurile mele. Așa cum am spus, vedeam țigările ca pe un fel de rezolvare, de parcă fumul mi-ar fi curățat mintea și mi-ar fi pus gândurile în ordine. Nu-mi dădeam seama că mai rău îmi făceam. Că, de fiecare dată când aprindeam o țigară, mă adânceam din ce în ce mai tare și că îmi cream singură o nouă problemă.

Apoi am început să fumez mai mult. Mă luam cu mama, din inconștiență. Mi se părea că sunt cea mai tare persoană de pe planetă, din cauză că fumam cu ai mei. Chiar dacă mama la început nu a fost de acord, nu pentru că nu credea că am dreptul să fumez, ci pentru că știa cât de păcătoasă este dependența de țigări, am ajuns încet încet să fumăm împreună. Eu Gauloises roșii, ea Davidoff Gold. Mai apoi m-am dat pe Camel albastru, care au fost și ultimele țigări pe care le-am fumat.

Nu mi se părea că sunt dependentă de țigări. Mă lăudam că mă pot lăsa oricând, dar că nu vreau să o fac. Fumam cu prietenii și eram cool. Eu aveam întotdeauna țigări bune, pachete întregi pe care le puteam fuma oriunde și oricând. Toți mă priveau ca pe o zeiță pentru că fumam cu ai mei. Eram pe ”val”.

Începutul clasei a 11-a a adus și mai multe țigări în viața mea. Eram extraordinar de stresată din cauza anului pe care îl aveam la conservator. Diploma, ore, repetiții, examene peste examen și stres cât încape. Am ajuns să mă refugiez în țigări, să fumez un pachet la două zile. Deja nu mai puteam sta fără țigări nici o zi, oricât aș fi încercat. Am realizat, într-un sfârșit, că sunt dependentă de tutun.

Am urât dintotdeauna să fiu dependentă de ceva. Să fiu la mâna unui obiect sau al unei persoane. Însă îmi plăceau și îmi plac la nebunie țigările. Pur și simplu îmi place gustul, îmi place să aprind țigara, îmi place să o țin, îmi place cum îmi stă cu o țigară în mână. Încă de când eram mică mă imaginam fumând când voi crește. Așa că ura mea pentru dependențe nu prea a contat în acest caz.

Pe măsură ce timpul trecea și examenul de diplomă se apropia, stresul creștea. Fumam din ce în ce mai mult. Găseam motive stupide să aprind o țigară, fără să îmi dau seama că mă distrug singură. Din martie până săptămâna trecută am fumat în fiecare zi câte un pachet de țigări. 20 de țigări în mai puțin de 24 de ore. Mi se întâmpla de multe ori să aprind țigară de la țigară. Când nu studiam, făceam orice cu o țigară în mână. Mă plimbam, scriam, ascultam muzică, citeam, stăteam de vorbă cu prietenii. Eram eu și țigările întotdeauna.

Îmi promisesem mie că după examenul de diplomă mă voi lăsa. Mai încercasem de două ori pe parcursul anului, dar nu am rezistat mai mult de două zile. De data aceasta, eram serioasă. Însă după examen, mi-am spus că după atâta muncă și stres, merit o recompensă. De ce să mă lupt și cu acest lucru?

Așa că am continuam să fumez un pachet pe zi. Deja nu îmi mai plăcea ce făceam. Nu mă mai consideram cool. Mă uitam la mine și vedeam o sclavă a unei afaceri care domină milioane de oameni în lumea întreagă. Nu îmi plăcea să dau atâția bani pe țigări. Nu îmi plăcea să nu pot alerga, să îmi dau plămânii urcând dealul spre casă, să am 17 ani și să respir ca tata după trei decenii de fumat. Uram momentul de panică în momentul în care mi se termina pachetul de țigări. Nu-mi plăcea nici faptul că pur și simplu nu mă puteam lăsa de fumat. Eram o sclavă, iar mie nu-mi place să fiu așa ceva. Urăsc să fiu victimă și sclavă, iar țigara mă făcea să fiu amândouă.

Însă, Dumnezeule, cât îmi plăcea să fumez. Adoram prima țigară de dimineață. Iubeam să fumez după ce mâncam sau după ce făceam orice muncă. Fie că studiam, fie că făceam curățenie sau ieșeam de la conservator, eu trebuia să fumez. Ca o recompensă. Îmi plăcea să fumez la telefon cu prietena mea cea mai bună, să ”trag” o țigară rapidă cu mama sau cu tata, să fumez pe ascuns cu frate-miu care la 28 de ani nu știe să fumeze.

Adoram și ador țigările. Însă nu îmi mai place să fiu fumătoare. Nu-mi place să fiu dependentă. Deja trebuia să fumez, nu o mai făceam în totalitate de plăcere, iar mie asta nu îmi plăcea. Eu vreau să am libertatea de a fuma din plăcere. Nu-mi place să am nevoie de ceva sau de cineva. Dar la naiba, în ultima perioadă aveam nevoie de ambele. Și de ceva, și de cineva.

În ultimele zile respiram extrem de greu. Simțeam că nu îmi ajunge aerul în plămâni. Nu mai voiam să fumez, așa că după ce mi-am terminat pachetul de Duminică, am spus stop. Gata, nu mai fumez. Până aici. Altfel nu mergea. Am încercat și să le răresc, și să le tai cu multe, multe pregătiri. Faza asta cu ziua de luni nu merge. Trebuie să o faci în momentul în care simți că nu mai poți, altfel vei găsi mereu un motiv să te reapuci. Iar eu îmi găsisem motivul. Nu voiam ca la 50 de ani să am pielea deja lăsată, vocea groasă și burtică pentru că nu puteam alerga din cauza țigărilor.

Și nu am mai pus gura pe țigară de o săptămână. Nu este mult, știu, dar este cea mai lungă perioadă în care nu am fumat de un an jumătate. Și sincer, poate că sună ciudat, dar simt că sunt un om nou. Simt că pot face lucrul de care îmi era cel mai teamă și lucrul care m-a chinuit atât de mult timp. Să nu mai fiu condusă de dependența mea. Dependentă voi fi toată viața. În fiecare zi mă voi lupta cu dorința de a aprinde o țigară, însă trebuie doar să mă dezobișnuiesc de obiceiurile acestea. Este vorba totuși, de ambiție, iar asta o am. Am văzut cât de bine este să nu dai bani pe ceva atât de nesănătos. Deja respir mai bine, îmi este mai ușor să depun efort fizic și nu mai am gustul acela enervant în gură de la prea multe țigări. Plus că este bine să nu fii prinsă de țigări. Să ieși să te plimbi și să inspiri aer curat, să nu te îngrijorezi că îți uiți țigările sau bricheta acasă, să nu te uiți urât la ploaie doar pentru că îți udă țigara și să nu mai afumi și altă lume din jurul tău. Oricât de mult mi-ar plăcea țigările, îmi place mai mult să fiu liberă.

Primele zile au fost infernale. Luni a fost mai ușor, pentru că era prima zi și mă simțeam încrezătoare. Marți am avut o cădere urâtă. Pur și simplu simțeam că nu mai aveam nici o bucurie pe lume și că am pierdut ceva foarte drag mie. Am plâns de mama focului după ceva care mă omora încetul cu încetul, iar asta este penibil. Miercuri am plâns pe podea, în hol, pentru că mă ardea gâtul de poftă și aș fi dat orice să fumez. Joi am plâns pe stradă pentru că am ieșit cu un prieten la cafea și vedeam lume în jurul meu fumând și era tot ce voiam eu să fac. Nici nu mă puteam concentra pe ce îmi spunea el, iar asta este ceva, pentru că eu îi sorb întotdeauna cuvintele ca pe ceva foarte prețios. Ziua aceea mi-a demonstrat că pot. Am refuzat să îmi iau țigări. Am stat lângă magazin și m-am uitat la țigări, cu gâtul arzând și cu lacrimi în ochi, dar am refuzat să intru înăuntru să îmi iau un pachet. Vineri am hotărât că sunt mai presus de niște amărâte de țigări, iar Sâmbătă deja puteam trece pe lângă persoane fumând fără să îmi vină să mă pun pe jos și să plâng de ciudă. Iar astăzi și ieri m-am trezit fără să mă gândesc că vreau să fumez. Mi-a venit în minte întâmplător, un gând mult prea familiar și extrem de nociv.

Încă nu sunt sigură pe mine, totuși. Gândindu-mă la toate acestea și scriind cuvintele astea, mi se încleștează gâtul de poftă. Dar devine din ce în ce mai ușor, chiar dacă niciodată nu voi fi sigură pe mine. Știu că pot, pentru că de data asta am ambiție și voință. Însă lupta cu o dependență e grea și o știu de ani întregi. Mai ales când am în jur doar persoane dependente de țigări. Aștept ziua când voi putea să mă uit la mama fumând și să nu simt că mă prăbușesc de dor și de poftă. Vine, știu că vine. Și sper, mai presus de toate, să îmi țin promisiunea de a nu mai pune gura pe țigară cel puțin până la sfârșitul anului.

Noroc de tata, că mi-a băgat în cap de mică replica aia cu ”nu există nu pot, există nu vreau”. Eu nu am vrut mult timp, dar am putut dintotdeauna.

 

Advertisements

6 thoughts on “O săptămână fără țigări

    1. Mulțumesc! Știu că poate suna a ipocrizie, dar nu te sfătuiesc să te apuci. La început pare o joacă, ceva ce poți controla. Până când realizezi că țigara te controlează pe tine…

      Liked by 1 person

  1. Felicitari pentru prima saptamana fara tigari!
    Eu fumez de 2 ani. Am inceput cu tigari slim si in prezent fumez pall mall negru si un pachet ma tine 2 zile maxim 3. Ideea este ca daca nu pot sa imi iau un pachet, sa zicem 2 zile, nu am probleme, pur si simplu nu fumez. (Ceea ce cred ca este un lucru bun :)) ) Si cred ca la mine se potriveste propozitia “Daca o sa vreau sa ma las, o sa ma las si gata”
    Oricum o sa trebuiasca si eu sa “rup relatia” pentru ca la anul vreau sa merg la master unde probele fizice sunt eliminatorii.
    Pana una alta, mai trag un fum.

    Like

    1. Mulțumesc! 😀
      Așa ziceam și eu, că dacă vreau să mă las, mă las. Până când am realizat că nu este așa. Dacă era așa, nu mai cumpăram țigări după ce nu mai fumam două zile. Eu încep să realizez că și faza asta cu ”vrutul”, tot din dependență e. De vreme ce nu vrei să te lași de ceva ce-ți face rău.
      Or fi bune ele țigările, dar tare păcătoase! :))

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s