Aplauzele se plătesc


1017Am crescut în aplauze. Prima dată când am plecat de pe o scenă în ropote de aplauze aveam 7 ani și nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Am crescut într-un mediu în care am fost admirată pentru talentul meu și invidiată pentru avantajele pe care succesul meu mi-l aduce. Am fost felicitată, aplaudată, încurajată, admirată și invidiată încă de la vârsta de 7 ani. Adică de 11 ani. 11 ani în care nu am trăit o viață normală, una pe care continui și acum să o duc.

Ce nu știu mulți – și prin ”mulți”, vreau să spun nimeni în afară de cei dragi – este că fiecare rundă de aplauze, fiecare succes, se plătește scump. Al naibii de scump, uneori. Aplauzele și succesul nu vin de la sine. Nu am văzut în viața mea pe cineva care să aibă succes fără să fi muncit măcar o zi în viața lui. Este imposibil, o lege nescrisă a lumii în care trăim.

Am auzit de multe ori fraza ”Ce norocoasă ești că ai tot ce ai!” și de fiecare dată am simțit nevoia să iau persoana respective la palme pentru că, dragă, nu, nu sunt norocoasă. Sunt muncitoare, sunt talentată, sunt ambițioasă și am să mă duc naibii dacă voi lăsa vreodată norocul să îmi controleze viața. Am muncit pe brânci pentru tot ce am acum și pentru tot ce vreau să am în viitor. Da, am avut și noroc, că fără ăsta nu prea îți merge în viață. Dar fără muncă și ambiție este de-a dreptul imposibil să reușești.

Așa că nu, aplauzele nu sunt din cauza norocului. Am plătit pentru fiecare dată când am plecat de pe scenă în ropote de aplauze. Cum? Simplu. Prin muncă și prin sacrificiu.

Foarte puțină lume știe ce trebuie să faci pentru a-ți împlini visele. Mai ales dacă ești artist. Eu am avut norocul (să fie, totuși noroc? De multe ori mă întreb ce este.) de a avea o ureche muzicală excelentă și un talent destul de mare pentru a putea face o carieră în muzică. Dar n-am știut niciodată ce va trebui să fac pentru a-mi împlini visele.

Nimeni nu m-a avertizat, decât prea târziu, de orele de studiu interminabile, de unghiile scurte, roase, de degetele care sângerează, de rana de la gât care continuie să mi se infencteze și să mă doară de fiecare dată când întorc capul.

Nimeni nu știe cât de singură sunt pentru că nu am timp nici de o relație serioasă, nici de o prietenie ca în filme. Foarte puțini știu de verile petrecute în casă, studiind, în căldură și umezeală. Nimeni nu știe de copilăria furată, de prietenii falși, de invidiile și momentele în care mă simțeam pur și simplu bolnavă fizic la gândul că va trebui să merg la școală și să stau să ascult cum mă vorbeau pe la spate, să le înghit vorbele urâte doar pentru a nu mă coborî la nivelul lor. N-am să spun nimănui despre problemele de încredere pe care le am, de cât de singuratică este viața asta și de cât de vinovată mă simt pentru toate sacrificiile pe care a trebuit toți să le facem.

Rar am să spun cuiva de când nu am mai fost într-o vacanță ai mei. În nici un caz nu voi vorbi despre faptul că la 18 ani nu am avut nici o relație serioasă și nici despre cât de terifiată sunt că mă voi îndrăgosti anul acesta, iar eu la anul trebuie să plec la studii și nu vreau să distrug mai multe vieți decât am făcut-o deja. N-am să menționez nici faptul că m-am maturizat mai devreme decât a trebuit, nici felul în care faptul că nu am reușit să fiu niciodată copil m-a făcut să am o cădere psihică la 17 ani. Nu veți ști de câte ori i-am văzut pe ai mei plecând din casă fără mine și de câte ori am vrut să ies pentru doar zece minute.

Nimeni nu știe de faptul că la 18 ani am ajuns să fiu dependentă de un pachet de țigări pe zi și că aș face orice să ies din rutina asta, chiar și lucruri pe care n-ar trebui să le fac. Mă agăț de orice și de oricine pentru un pic de ”altceva”.

Nimeni nu știe cum îmi arată Sâmbetele, toate la fel, și toate mai frumoase decât ale celorlalți. Orele și repetițiile interminabile de la conservator, studiul intensiv, examenele care m-au terminat psihic, concertele care mă lăsau fără pic de energie după. Mai mult, mai repede, mai bine. Hai, dă mai mult, dă tot ce ai. Mi s-a repetat fraza asta, să dau tot ce am, de atât de multe ori, încât uneori mă întreb de unde mai dau. Și-apoi mi-e atât de ușor să explic de ce uneori sunt atât de goală.

Durerile de spate, de mâini, tremurul ușor al degetelor, rana de la gât la care se uită toată lumea, sufletul pe care mi-am călcat de mii de ori, personalitatea pe care a trebuit să mi-o creez în jurul acestui vis. Să fac muzică care să răsune în toată lumea, pentru asta muncesc de la 7 ani.

Nu mă plâng, și nici nu cer nimănui ceva. Nu vreau nici compătimire, nici milă. Nu sunt nefericită, chiar dacă nici fericită nu sunt. Sunt mulțumită de alegerile pe care le-am făcut, pentru că ele m-au adus aici. Să am un fel de siguranță în ceea ce privește viitorul meu la 18 ani. Însă vreau să știți că cei pe care îi admirați voi, vă admiră ei pe voi uneori. Balerinele vă invidiază pentru inghețata pe care o puteți mânca oricând vreți. Eu vă invidiez pentru sporturile extreme pe care le puteți face, pentru plimbările prin parc pe care le puteți face când aveți chef, cu cine aveți chef. Sportivul vă invidiază pentru libertate. Și noi, toți ăștia care ne-am născut cu handicapul ăsta sub formă de dar, vă invidiem pe toți pentru toate sacrificiile pe care n-a trebuit să le faceți.

Și în același timp, nu invidiez pe nimeni, pentru că viața mea e frumoasă. E mișto să te aplaude în picioare la 10 ani, să fii chemată pe scenă pentru un bis. E fain tare să fii numită talentată și frumoasă și o violonistă atât de bună de 11 ani. Hm, și vă mai întrebați de ce sunt atât de narcisistă! Păi, dragilor, e în sângele meu de artistă și în stilul în care am fost crescută. Voi m-ați făcut să fiu așa.

Și mai fain e când faci artă. E mulțumirea supremă când ceva făcut de tine ajunge în inimile unor oameni.

Aș face aceleași alegeri și aceleași sacrificii din nou și din nou. Mi-aș călca pe suflet și mai tare, dacă ar fi să fie. Și o voi face din noi și din nou, pentru că viața mea nu se va schimba în această privință. Nu îmi pare rău de nimic.

Data viitoare când admirați pe cineva, spuneți-i, dar în nici un caz să nu menționați norocul. Nu există jignire mai mare decât să spui cuiva cu răni de la muncă că este norocos. Norocul n-are nimic de-a face cu ambiția și munca.

 

Advertisements

2 thoughts on “Aplauzele se plătesc

  1. Postarea ta ma lasa cu un sentiment amar. Da, stiam ca pentru sportivi este o viata plina de sacrificii, fara copilarie, fara toot ceea ce oamenii obisnuiti “take for granted.”
    Vad insa ca si in cazul artistior este identic. Da, ce sa zic?!
    Brace up si don’t look back in anger!
    Dupa toate sacrificiile facuta sa nu abandonezi. Poate a fost modul de a batatori cararea pe care vei pasi.
    May it be lit by mild sun-rays and scented by beautiful flowers of success! Warm hugs,
    Carmen

    Like

    1. Fie că vorbim de artă, sport sau alt domeniu, performanța cere sacrificii. Mai ales în muzică, dacă vrei să devii cineva, trebuie să uiți de tot ce înseamnă viață normală. Dar asta este regula sfântă a performanței și a reușitei.
      Nu vreau să se înțeleagă că nu îmi place ce fac sau că sunt supărată pe alegerile pe care le-am făcut. Dimpotrivă. Nu mă văd făcând altceva. Am scris toate acestea pentru că am auzit lume spunând că este ușor să faci performanță în muzică de prea multe ori. 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s