Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?


15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s