”Băi, gâgă, băi…”


215795_138255619578971_3846383_nAnul 2016 a luat multă lume. Mulți artiști, mulți oameni de valoare. Când mă gândesc la câți oameni de valoare am pierdut în aceste 12 luni, îmi vine să țip. Acum trei săptămâni, 2016 mi-a luat și mie un om pe care l-am admirat, l-am respectat și l-am iubit. Dragul meu profesor Beno Schwartzman, cu care am avut onoarea de a lucru 3 ani  când eram în România, s-a stins din viață în Decembrie, într-o zi de miercuri. Eu am primit vestea printr-un comentariu pe blog și aproape că nu mi-a venit să cred. Deși avea o vârstă înaintată, noi, elevii, ne gândim la profesorii ca la părinți – că nu vor muri niciodată și că vor fi mereu lângă noi, să ne susțină și să ne încurajeze.

Stau și mă întreb încă de când am aflat, cum? Cum se poate ca dn-ul Schwartzman să fi murit? Oamenii ca el nu trebuie să moară, pentru că ei lasă un gol imens în lume și în inimile celor care i-au cunoscut de aproape. Asta a făcut dn-ul profesor pentru mie. Și-a lăsat amprenta asupra mea, atât muzical, cât și în viața de zi cu zi. Fiecare lecție de vioară îmi oferea o învățătură valoroasă și, chiar dacă nu l-am mai văzut de 5 ani, nu mă pot obișnui cu ideea că cineva ca el nu mai există. Păi, dn-ule profesor, noi ce facem acum?

Dn-ul Schwartzman era printre ultimii profesori din generația de aur. La el nu ajungea oricine, și nu pentru că s-ar fi crezut vreun om important, ci pentru că toată lumea știa că, dacă nu o aveai în tine ca și elev, nu-i puteai face față. El era plin de experiențe greu de pus în cuvinte, de cunoștințe pe care nu oricine la avea și avea atât de multe lucruri de oferit încât, ca și elev, dacă nu aveai o foame în tine care să se potrivească cu dorința lui de a oferi, degeaba făceai ore cu el.

Nu l-am auzit niciodată cântând la vioară. Când am început noi să studiem împreună, era deja  în vârstă. Avea un ușor tremur al mâinilor, dar ochelari nu purta niciodată. În cei trei ani în care am studiat împreună, nu l-am văzut niciodată purtând ochelari. Nu pentru că i-ar fi fost rușine, ci pentru că nu avea nevoie de ei, lucru care m-a uimit mereu. De fiecare dată când îmi nota partiturile, cu un creion mult prea des ascuțit și prea mic, se apropia mult de ele, dar ochelari nici că-și punea. Era un om mândru, cu o statură impozantă și o ironie în priviri de care aproape că-mi era frică uneori. N-a țipat niciodată la mine când făceam vreo prostie în mod repetat. Mă lua peste picior în cel mai elegant mod, iar asta era suficient.

Avea două pisici care plecau din cameră de fiecare dată când cineva începea să cânte. Fotoliul pe care stătea era roz și mi l-am dorit dintotdeauna. Avea, de asemenea, o cameră plină de partituri, a căreia ușă, atunci când o deschidea, lăsa să intre un miros incredibil de ademenitor de partituri vechi și amintiri neprețuite. N-am intrat niciodată acolo, iar acum nu pot decât să mă întreb ce se va întâmpla cu toate acele partituri și să sper că vor ajunge pe mâini dacă nu la fel de bune ca ale lui, cel puțin la fel de generoase.

Prima dată când l-am văzut, cred că aveam 10 ani. 6 Decembrie. Anul, nici că mi-l amintesc. Nu mai știu dacă era 2008 sau 2009. Știu doar că, într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit, am plecat cu tata și cu mama de la Bârlad spre București, să-l căutăm pe dn-ul Schwartzman, la sfatul profesorului meu de la Bârlad, care a considerat că este vremea să mergem undeva mai sus. Nu l-am contactat înainte, să vedem dacă putem să mergem, pentru că exista posibilitatea de a ne spune că nu mai poate lua încă un elev. Am ales să mergem ”la ghici”, cu o adresă dată de profesorul meu de la Bârlad, a căror fii au studiat și ei cu dn-ul Schwartzman.

Am sunat la el la ușă după cinci ore de drum, plouați, obosiți, iar eu mai emoționată ca oricând. A răspuns, iar tata a început să-i turuie placa pe care și-o pregătise încă de acasă. Că suntem trimiși de dn-ul Andrei, că am vrea să știm o părere și că dacă mă poate asculta, etc etc. Nu mai știu. Tot ce știu e că a primit în casa lui niște străini cu un accent ciudat, un pic cam prea mult tupeu și niște cizme plouate.

Și uite așa am început să studiem împreună. Nu știu de ce, dar m-a plăcut din primul moment. Nu știu cât am deschis gura în primele dăți când ne-am văzut la lecții. Ideea de a studia cu un profesor renumit ca el mă speria în draci. Îmi aduc aminte că aveam atâtea emoții la prima oră, că a trebuit să merg la baie de vreo 3 ori într-o oră. Mi se părea că în fața mea stă un gigant al muzicii clasice căruia nu-i pot face față.

Însă dn-ul Schwartzman, vestitul profesor de vioară, era un om modest, inteligent, trecut prin viață, care m-a iubit și m-a ajutat enorm timp de trei ani. M-am obișnuit cu el la un moment dat, însă niciodată nu mi-am pierdut ușoara frică de a nu fi destul de bună pentru el. Studiam pe rupte atunci, mai mult ca niciodată, pentru că îmi era frică să nu mă dea afară, iar după puținele ore de-a dreptul jalnice pe care le-am avut, plângeam mereu de mama focului. Lucru pe care îl fac din nou acum, numai că nu cu el.

Îmi aduc aminte de orele cu el cu cel mai mare dor și drag. Poate că la vremea aceea nu realizam cât de multe lucruri mi-a dat omul acesta și nu știam cum să le prețuiesc cu adevărat, însă acum știu. Știu câte a încercat să mă învețe și știu că era sever cu mine, într-un mod prietenesc, pentru că vedea ceva în mine. Îmi aduc aminte că o dată i-a spus lui tata ”Dom’le, dacă o mai scot și pe fata asta, pot să mor liniștit.” A scos mulți violoniști de valoare, iar eu am fost următoarul lui scop. Din păcate, după trei ani, datorită crizei economice din România, a trebuit să mă opresc din mers în fiecare sâmbătă de la Bârlad la București și să mă mut într-o altă țară. Mi-a fost enorm de greu să mă ”desprind” de el și, dacă aș fi putut, nu aș fi făcut-o. Îmi aduc aminte că la un moment dat îmi spusese să mă mut la el, pentru că era nemulțumit de faptul că nu aveam posibilitatea de a merge la el decât o dată pe săptămână. ”Lasă, dragă, că sămbăta mergem la discotecă, nu-ți fă griji.” Eram prea mică atunci pentru a-l lua în serios, dar dacă aș fi avut creierul pe care îl am acum, aș fi făcut-o cu ochii închiși și poate acum n-aș mai fi avut regretul că nu l-am văzut pentru ultima dată înainte de a muri.

Îmi spunea ”gâgă”, pentru că aveam 10 ani, eram isteață și mai scoteam și prostii pe gură. Încă de atunci, mă lăsam luată de muzică, ca și acum, și uitam de partea tehnică. ”Vezi, gâgă, aveam eu dreptate, te ocupi mai mult de piese decât de tehnică.” Se axa foarte mult pe tehnică și am să-i fiu mereu recunoscătoare pentru lucrul ăsta, pentru că el mi-a pus bazele tehnice. Tot el mi-a arătat frumusețea viorii. Și tot el m-a învățat să am ochelari de cal și să nu mă intereseze ce fac ceilalți. Să mă țin cu dinții de drumul meu, să muncesc cât se poate și să profit de fiecare ocazie care mi se dă. El mi-a spus că ”dragă, concursurile sunt pentru cai. Noi suntem muzicieni.”

Era plin de povești fascinante din tinerețea lui. A cântat cu Enescu, dar nu vorbea foarte mult despre realizările lui din viața artistică. Îmi vorbea mai mult despre viața lui. Mi-a povestit cum a trăit pe vremea celui de-al doilea război mondial. Era evreu, și îmi pare nespus de rău că pe atunci nu aveam mintea de a-l întreba mai multe despre acea perioadă. Mi-a povestit și cum s-a făcut de râs în Franța alături de colegii lui. Fiecare povestire era un fel de comoară neprețuită pentru mine , pentru că el îmi vorbea despre o perioadă pe care eu am iubit-o mereu.

Aș putea vorbi ore întregi despre el, atât de tare și-a pus amprenta asupra mea. Scriu despre el la săptămâni de la moartea lui pentru că am rămas perplexă în fața acestui eveniment și nu știam cum să-mi adun cuvintele și cum să vă explic ce a fost dn-ul Schwartzman pentru mine. Nici acum nu cred că am reușit, pentru că despre oamenii ca el nu se poveștește ușor. Însă acesta este modul meu de a-i păstra vie amintirea și de a i-o onora. Am o comoară de la el, o vioară pe care mi-a vândut-o și pe care am să o păstrez mereu, chiar dacă nu mai cânt pe ea de ceva vreme.

Nu știu dacă mă vede acum, de acolo sus de unde este. Probabil este prea ocupat să-și vadă prietenii din tinerețe și să stea la o șuetă cu ei. Mă întreb dacă știe cât de tare și-a pus amprenta asupra noastră, a elevilor lui. Și mă întreb, de asemenea, dacă vede că aproape  m-a ”scos”. Dacă știe că mi-am luat diploma de conservator la 17 ani și că acum cineva încearcă, la rându-i, să mă ”scoată”. Cineva tot ca el, cu ironia și bunătatea în privire. Sper ca, într-o zi, să se uite jos la mine și să spună, cu zâmbetul lui ușor, în colțul gurii, ”Bravo băi, gâgă, ai reușit.”

Odihniți-vă în pace, domnule profesor…

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s