Prietenia pe care nu o pot descrie în cuvinte


Am visat de mică să trăiesc o prietenie cum vezi în filme. Să am genul de prietenă pe care, dacă o suni la ora trei dimineața plângând, se ridică din pat și vine în cinci minute la tine, cu o tonă de înghețată și un umăr pe care să plângi. O persoană care la început să fie complet străină și cu care, până la urmă, să ajungi să împarți orice lucru din viața ta – oricât de dureros sau de rușinos ar fi acesta – fără să fii judecat.

Nu am putut găsi pe nimeni de genul acesta ani întregi. Am trecut prin multe lucruri cu aparenții mei prieteni. Am fost bârfită, am fost dată la o parte fără nici o explicație, am fost rănită de persoane în care am avut încredere, fiind prea naivă și prea mică pentru a le vedea adevărata față. Aceasta a fost una dintre suferințele mele constante – faptul că la vârsta de 13 ani îmi pierdusem orice fărâmă de încredere pe care o mai aveam în prietenie și mă împăcasem deja cu ideea că voi fi una dintre persoanele care nu a avut parte niciodată de așa ceva. La fel de bine, mama îmi spunea că trebuie doar să găsesc pe cineva de seama mea, cu aceleași ocupații, valori și cu același stil de gândire.

Nu am crezut-o, bineînețeles. Nu am crezut-o nici când îmi spunea că liceul îmi va aduce așa ceva sau, în cel mai rău caz, facultatea. Îmi spunea că Trebuie doar să am răbdare și să nu caut, sfat pe care l-am auzit și când a fost vorba despre iubirile mele ratate.

Dar s-a dovedit că mama a avut dreptate, pentru că, în clasa a 10-a, în primul an de liceu, am cunscut-o pe Nefeli. Eram toți noi la școală, însă ea era și mai nouă, pentru că s-a mutat la liceul nostru în a doua săptămână de școală. Prietenele mele o știau deja – crescuseră împreună și fuseseră la aceeași școală primară. Apoi, Nefeli a intrat cu bursă la un gimnaziu privat, așa că drumurile li s-au despărțit până la liceu, când s-au reîntâlnit, iar într-un colț mic mă aflam și eu. Eram un fel de intersecție între viața de copilărie și adolescență, între familiar și necunoscut.

Îmi aduc aminte și acum cum ne-am cunoscut. Stăteam sub acoperișul intrării de la școală, în prima pauză. Ploua atât de tare, încât aproape că nici nu ne auzeam și trebuia să ridicăm vocile, ceea ce a creat un vuiet asurzitor. Nefeli stătea în stânga mea, aruncând câte o privire curioasă și insistentă spre mine, prea timidă pentru a-mi pune întrebarea care îi stătea pe limbă. Până la urmă, după ce am surprins-o holbându-se la rana mea provenită de la anii de studiu la vioară, a deschis gura și mi-a pus întrebarea care o frământa de dimineață. Tu cânți la vioară?

Uimirea pe care am simțit-o (cauzată de ani întregi în care nimeni nu și-a dat seama că nu, rana respectivă nu provine de la altceva decât de la vioară) aproape că m-a lăsat mută. I-am zis că da și, surpriză, mi-a zis că și ea cântă tot la vioară.

Nu-mi pot da seama dacă acela a fost momentul în care am decis că noi două trebuie să fim prietene sau dacă asta s-a întâmplat undeva pe parcurs, după ce ne-am cunoscut mai bine și ne-am dat seama cât de bine semănăm. Cert este că întrebarea pe care mi-a pus-o și răspunsul pe care mi l-a dat au fost click-ul magic care ne-a făcut să începem să vorbim. Și am vorbit toată ziua, și ziua următoare, și tot așa. Și de-atunci nu ne-am mai oprit din vorbit. Am vorbit despre orice, spre deosebire de celelalte prietene ale mele, cu care vorbeam strict lucruri banale, cum ar fi băieții, ieșirile în oraș și sexul. Cu Nefeli am vorbit despre orice, am filozofat cât în lună și în stele și cred că oricât timp am avea la dispoziție tot nu ne-ar fi de-ajuns. Și chiar când nu suntem de acord și începem să ne certăm exact ca un cuplu căsătorit de 30 de ani, o facem tot pentru că știm că merită.

Asta e prietenia la care am visat tot timpul. O prietenie în care ne înțelegem dintr-o privire, în care cealaltă se ridică din pat când una dintre noi se simte rău, în care putem vorbi despre absolut orice, fără a judeca. Orice i-aș spune ei, oricât de nebun ar fi acel lucru, nu numai că nu mă va judeca, dar mă va completa în așa fel încât vom ajunge să scriem un roman întreg pornind de la respectiva idee. Nefeli e printre puținele persoane care știu exact ce gândesc și este capabilă să îmi completeze fiecare propoziție.

Bineînțeles, nu a fost așa de la început. Ne-a luat mult timp să devenim inseparabile și a fost nevoie de muncă și de încercare din partea amândurora, exact ca într-o relație amoroasă. Chiar dacă avem aceleași ocupații și valori (eu sunt violonistă, ea balerină care cântă la vioară), suntem două personalități complet diferite. Spre deosebire de ea, eu mă pun pe mine pe primul loc, având mereu grijă să fac ceea ce mă avantajează pe mine când vine vorba de carieră. Ea este mult mai altruistă și crede că relațiile cu ceilalți sunt cel mai important aspect al vieții cu o convingere care mă uimește încă. Nefeli e o persoană cu adevărat bună pentru că așa s-a născut, pe când eu sunt o persoană destul de bună pentru că învăț să fiu.

În primul an nu eram mereu împreună. De fapt, diferențele dintre noi ni se păreau amândurora uriașe și greu de trecut cu vederea. Nu neapărat imposibil, însă nu eram sigure una de cealaltă – nu știam dacă merită să luptăm. Așa că pur și simplu ne petreceam tot timpul împreună la școală, încercând să nu luăm foc de la diferențele de opinii și faptul că nici una dintre noi nu se putea deschide complet.

Cea mai mare problemă a fost, la început, neputința mea de a avea încredere în ea. După toate dezamăgirile din trecut, îmi era imposibil să cred că aș putea avea norocul să cunosc o persoană care îmi poate reda încrederea în prietenie. Așa că nu mă deschideam deloc în fața ei și, datorită diplomei mele care venea, nu ieșeam deloc cu ea în oraș. Preferam să mă odihnesc uitându-mă la un film, în timp ce ideea ei de odihnă era să iasă la o plimbare. Mi-a spus mai târziu că faptul că eu îi spuneam că nu am timp să ies, când ea de fapt vedea pe Facebook că eu mă uitam la filme era ceva ce o deranja. Apoi i-am explicat și eu că la vremea aceea, ieșirile în oraș mă oboseau foarte tare și că nu erau deloc stilul meu.

În vara dintre clasa a 10-a și a 11-a nu am văzut-o deloc. Când a început școala, am decis să încerc să am încredere în ea și să mă deschid în fața ei, dar nu a fost ușor. Am încercat marea cu degetul, până când am văzut că într-adevăr pot face asta. Vorbesc acum despre anul trecut, în care eu aveam diploma, eram stresată, ocupată și morocănoasă mai tot timpul. În plus, eram îndrăgostită de cineva care nu era dispus să mă iubească, în timp ce Nefeli era complet îndrăgostită de cineva cu care avea o relație frumoasă și, ca fapt divers, cu care este încă împreună. Fericirea ei evidentă era aproape că mă izbea în comparație cu nefericirea mea profundă de anul trecut. Toate lucrurile acestea combinate m-au făcut pe mine să o evit sufletește și să nu mă implic atât de tare. Până la un punct prin Aprilie, când i-am zis tot și am văzut că, spre deosebire de ce credeam eu, ea mi-a înțeles și sentimentele, și fricile, și nemulțumirile. Așa că mi-am promis mie să încerc mai mult.

Am început să îi spun mai multe despre mine, despre ce gândesc și simt și am început să împart totul cu ea. Sincer, nu mă pot bucura mai mult de această decizie, pentru că am câștigat o prietenie incredibilă, la care nici nu speram. După multe încercări și momente dificile peste care am trecut împreună, am învățat să ne fim alături una celeilalte orice ar fi, pentru că nu suntem chiar atât de diferite pe cum credeam la început. Bineînțeles, ambele ne-am schimbat de când ne-am cunoscut și am împrumutat câte ceva de la cealaltă, astfel încât am ajuns să simțit că suntem două surori.

De fapt, mi-e foarte greu să scriu despre prietenia noastră. Simt că orice aș spune nu poate descrie nivelul de intimitate, confort și încredere la care am ajuns cu Nefeli. Acest ceva este doar al nostru, în care nimeni nu poate interveni și pe care nimeni nu îl poate înțelege. Așa ceva trebuie trăit, nu descris.

Anul trecut, când am dat de diplomă, Nefeli a fost persoana care m-a susținut cel mai mult în afară de părinții mei. Ea a fost cea care a stat cu mine și m-a ascultat plângând și spunând că nu știu dacă pot face asta și tot ea mi-a zis ”mă, uite care-i faza, te iubesc, dar poți fi proastă tare câteodată. Cum să crezi că nu poți face asta?”

Tot ea s-a dus și mi-a luat țigări cu o ora înainte de diplomă, când rămăsesem fără țigări, intrasem într-o panică absurdă, nu-mi puteam simți mâinile de emoții, mai aveam o oră până la examen și trebuia să mă încălzesc. Apoi tot ea a fost prima persoană care m-a felicitat după, cu ea m-am întors acasă și  ea a fost alături de mine când mă simțeam al naibii de rău și nu mă puteam ridica din pat. Ea a stat cu mine până la ora 3 dimineața când trebuia să plec la Paris. Și tot ea m-a smuls de pe marginea prăpastiei de care mă apropiam cu pași repezi recent, de locul întunecat din care m-am chinuit atât de mult să ies și care mă sperie mult mai mult decât motivul pentru care aproape că mă întorsesem acolo.

Fata asta crede în mine cu toată ființa ei și-mi cântă în strună oricât de absurdă aș fi. Și pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare, la fel ca și pentru toate lucrurile pe care mi le-a oferit, lecții pe care nu le-aș fi putut învăța altfel.

În curând o voi lăsa în urmă. Voi pleca de-aici și ea va rămâne să se lupte singură cu sistemul ăsta de rahat. Și mi se rupe inima că nu pot fi alături de ea, însă mi-a zis că nu-i nimic, că știe că e mai bine pentru mine și că pe oamenii pe care-i iubești trebuie să îi lași să plece dacă de asta au nevoie. Așa știu că ea îmi va fi alături mereu și sper din toată inima că viața nu ne va duce inevitabil în direcții diferite. Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu un pic mai norocoasă decât ceilalți, pentru că am cunoscut prietenia adevărată, cea care nu se descrie în cuvinte.

 

Advertisements

7 thoughts on “Prietenia pe care nu o pot descrie în cuvinte

  1. Yes, you are fortunate, Bianca, indeed.
    May you keep this friendship over years, the same I am doing mine – for 40 long years.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s