Am plecat la studii


Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

Advertisements

8 thoughts on “Am plecat la studii

  1. Te salut din Londra. Până acum câteva luni, renunțasem la ideea de a pleca din România, în mare parte din cauză că negam cu vehemență mizeria care mă înconjura și pe care, în adâncurile minții, o detestam cu patimă, dar până la urmă a trebuit să dau piept cu realitatea. Am scris și pe blog despre asta. Tot ce detest la România. Facultatea m-a îngrețoșat și mai multe. Plus alte lucruri care au umplut paharul, pe lângă altele care erau necesare.
    E greu. Diferența dintre noi e că aici eu nu-s singură, să zic așa. Dar oricum ar fi, îți va fi greu la început. După o vreme te obișnuiești, însă nu chiar de tot. Îți schimbi obiceiurile când ajungi într-un loc nou. Unele lucruri te obligă să o faci. Parcă ești mai vigilent.
    Tremuri în fața necunoscutului, îți rozi unghiile. Mai ales aici… sunt atâția oameni că nu știi ce se poate întâmpla, dar încerci să ții capul sus, să te dai optimist și să îți reamintești că dacă e să se întâmple, se întâmplă oriunde. Lucrurile de genul parcă te fac să fii iar credincios.
    De trei zile e un festival la vreo doi pași de unde stau și un elicopter de poliție se învârte pe sus de dimineața până seara. Parcă îți vine să și petreci cu oamenii ăia în stradă, prin mulțime, îmbulzindu-te și dacă muzica acoperă zgomotul elicopterului, când te întorci acasă încă îl auzi zumzăind pe deasupra, chiar târziu în noapte.
    E înfricoșător și îți îngheață sângele în vene uneori. It does. Dar îți iei inima în dinți și îți aduci aminte pentru ce ai venit. Ești aici pentru o viață mai bună. Poate că ai tăi încă sunt în denial. Știu sigur că mama e. Dar nu ești acolo pentru ea, ci pentru tine, că așa ai ales să-ți clădești viața. Poate că tot vor încerca să te tragă acasă. Și chiar dacă simți cum te roade o vină, tu trebuie să faci ceea ce ai tu nevoie, nu ce au alții.
    Știu că e șocant să vezi case drăguțe pe stradă, ordine, oameni emancipați, să zic. Să nu te șocheze totuși când o să te lovești de anumite lucruri pe care le vedeai doar acasă.
    Partea cu invidiatul, știi ce-i mai nasol? Că prietenii când aud ce ordine și ce fain e, li se șterg din minte părțile nasoale. Vor și ei să vină. Încep să-și facă planuri. Partea mai nasoală e că îți pare rău să le strivești excitementul ăla nebun, că știi cum se simte pe pielea ta. Poți doar să-i lași să experimenteze și ei. N-ai cum să alegi în locul lor. Și chiar dacă ai putea, nu ai vrea.
    E greu afară, dar, pentru mine, merită. Poate-i prea sinistru, sau lacrimogen, poate nu ai nevoie să-ți întărească cineva spusele, sau din contră, acum ai cea mai mare nevoie de susținere, but if you ever need to vent and feel like nobody gets it, just give me a message. There’s plenty of us out there.

    Like

    1. Eu greu și nu prea. Consider că este greu până te obișnuiești. Dar, la stilul de viață care este aici, nu numai că te obișnuiești repede, ci îți și dai seama că merită tot greul și toată transpirația. Eu, după două zile, i-am zis mamei azi că nu mă mai întorc acolo și că pot să mă chinui aici oricât ar fi. Tot e mai bine ca acolo.
      Am mai trecut o dată prin faza asta cu plecatul în afară la 13 ani, când m-am mutat în Grecia. La vremea respectivă, nu mi-a fost deloc greu. În România nu avusesem prieteni, și trecusem prin niște faze care m-au făcut să-mi fie complet scârbă de țara respectivă. În Grecia m-am adaptat foarte ușor și poate că eram cu părinții, dar datorită faptului că am fost singura din familie care a învățat limba în primele luni, a trebuit să mă descurc singură și să rezolv multe lucruri birocratice. Așa că știu, într-un fel, cum stă treaba. Până la urmă, am ajuns să vreau să scăp și din Grecia, dar într-un mod complet diferit. Nu voiam să scăp de oamenii din jurul meu, ca în România, ci de un sistem obositor, de rahat.
      Cât despre oamenii care vor să ajungă în afară… eu am spus-o. Am să ajut o singură persoană să ajungă aici, iar asta e cea mai bună prietenă a mea, care și ea la rândul ei m-a ajutat să reușesc să plec. În rest, să se descurce toți. Să dea cu capul de sus și să vadă cum e. Dar dacă mai aud vreodată pe cineva că zice că suntem norocoși sau că ne invidiază, pot să le spun multe lucruri care să îi facă să se răzgândească. Și nu, nu de-aici, din ”afară”, ci de-acasă. Acolo e partea cea mai infernală din toată afacerea asta cu plecatul.

      Liked by 1 person

  2. La 19 ani am intrat la un Colegiu Universitar de la Litere in cadrul Unibuc.
    După primul an, m-am angajat în paralel cu studenția ca recepționeră la o clinica medicala privată. In mai puțin de 6 luni angajatorul a început să investească în oamenii cu potențial având acorduri cu clinici medicale din afară.
    Vorbitoare de engleză și franceză, am ales Canada pentru cursuri și stagii de pregătire, practica și perfecționare.
    Nu as fi avut răbdare să fac medicina, însă ceea ce am studiat în colegiu m-a ajutat enorm să am o minte deschisă-administratie și secretariat.
    Am fost luată la ochi fiind calmă, răbdătoare, cu nervi tari și reacție rapidă în situații critice.
    Eram in anul trei și ultimul la Colegiu când mi s-a propus să rămân definitiv în Canada, legal, cu viza de muncă și toate cele.
    Canadienii au înțeles că aș dori să-mi dau diploma de final in țara natală. Au ținut 6 luni locul meu rezervat-un om activ pe parte medicală și administrativă le surâdea.
    Asta se întâmpla în 2005.
    De atunci, vin in Romania doar in vacanță, cu rezidențiat permanent pe teritoriul Canadian din 2010.
    Nu îmi doresc și cetățenia canadiană, nu deocamdată.
    Așadar, puțin curaj! Am încredere că te vei descurca și vei reuși.
    Întotdeauna începutul a fost mai greu!

    Like

    1. Cu siguranță începutul este greu, dar merită. Sunt de părere că trebuie să facem tot ce trebuie pentru a avea o viață mai bună și a ne îndeplini visele. Eu am mai trecut printr-un început de felul acesta, când am plecat din România în Grecia. Atunci nu mi-a fost atât de greu pentru că în România nu am avut parte nici de oameni atât de dragi, nici de momente atât de speciale. Cu toate că îmi este dor de oamenii de acasă, am ajuns la concluzia că nu m-aș mai întoarce acolo pentru nimic. Sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a reuși aici. După doar două zile, îmi dau seama că viața de aici nu se compară nici 5% cu viața de acasă. Dacă mi-aș putea lua oamenii dragi, ar fi cu adevărat perfect. Dar, așa cum mi-a zis un bun prieten, sunt la un avion depărtare… 🙂

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s