Miezul nopții


23:57. Aproape miezul nopții. Ar trebui să-mi fie somn, dar nu-mi este, chiar dacă în ultima săptămână am dormit, poate, în total, 12 ore. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Nu-mi este nimic. Nu-mi mai este nimic de ceva timp, și arde tot în mine să fie, dar nu este nimic.

Este una dintre nopțile de vară în care totul doare și totul este apăsător, și nu poți face nimic să ieși din vârtejul în care ai intrat. Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Camera mea mi se pare prea mică, prea apăsătoare, prea-mi aduce aminte de o pușcărie, și nu am chef în seara asta. Am coborât să ies pe balcon, am deschis ușa și m-a izbit o mireasmă de mare, un miros atât de familiar, încât mi s-a tăiat respirația. Am avut impresia, pentru o secundă, că sunt înapoi în Grecia, că ies pe terasă seara târziu cu mama, și că sunt persoana care eram înainte de toate acestea, persoana la care uneori visez să mă întorc și nu pot. Persoana la care știu că nu ar trebui să mă întorc.

Mi-am fumat țigara și mi-am terminat paharul de Martini din sticla pe care o am dintr-o epocă, de-atunci de când stăteam în cămin, și pe care încă o păstrez cu sfințenie, și din care beau câte un pic atunci când vreau să îmi aduc aminte de ce a fost și nu va mai fi. Aș vrea să își facă efectul, dar nu și-l mai face. Nu mă mai amețește. Are doar un gust dulce, și mă arde puțin pe gât, dar nimic mai mult.

Mă uit în jur și-ncerc să mă plasez undeva în spațiu, așa cum ne-au învățat la cursul de Alexander Technique de la începutul anului. Nu reușesc, pentru că astăzi a fost prima dată când am simțit că nu mai sunt om, că nu mai sunt nimic. Și că nu mai simt nimic, că nu mai vreau nimic, și că trăiesc într-o bulă, într-un cerc din care nu pot ieși, oricât de tare aȘ vrea.

Și mi-am zis, “eu dacă nu scriu, nu rezist”, iar singurul loc la care m-am putut gândi să scriu a fost blog-ul. Aș fi scris în carnețelul ăla albastru pe care îl am, dar am scris prea mult în el în ultimele zile, și pare deja mult prea încărcat cu tot ce am trăit și n-am trăit, și mă gândesc că dacă dau drumul acestor cuvinte undeva pe internet, mă voi elibera cu totul de ele, și poate și de sentimentul acesta apăsător de nimic.

Mi se învârt gândurile în cap, și nu reușesc să mă prind de unul singur și să îl fructific. Ascult o melodie care îmi place la nebunie, deși face ca senzația de dor și singurătate să fie și mai accentuată, dar am pus-o pe repeat, doar doar voi simți ceva, și pentru că am teoria asta că dacă faci ceva în exces, te saturi de el.

Țigara s-a terminat, Martini la fel, tot s-a terminat, iar eu am rămas, și uneori aș fi vrut să nu. Am dorința arzătoare de a mă ridica și de a fugi, de tot și de toate, și de a lăsa în urmă tot ce am fost. Dar nu fac nimic, niciodată nimic, și mă uit în gol, și-aștept ceva, nu știu ce, dar aștept să vină și nu mai vine, și sângele îmi este tot liniștit în vene, și nu mai clocotește de mult.

Melodia tot pe repeat e, și am mai pus pe repeat câteva lucruri, pe care le văd, dar aș vrea să le trăiesc, și mi-e dor și poftă și singurătate și și și Și…

Camera e prea mică, eu nu știu ce să fac, locul este același, pereți au aceeași culoare, cărțile sunt aceleași. Aș vrea să fiu în altă cameră, să văd altceva, să fiu altcineva, dar nu pot. Vorba lui Oscar Wilde, ”I am tired of myself tonight, I should like to be somebody else”.

Am obosit de persoana mea, vreau alta.

Am urât dintotdeauna verile, chiar dacă le aștept cu nerăbdare. Nu-mi plac zilele în care nu ești tu, în care nu te regăsești în nimic, în care infinitul este atât de mare, și nu într-un mod bun, iar tu ești numai o părticică inexistentă și complet neimportantă. Încerci să te confrunți cu asta, dar nu poți. Nu-ți iese. Știi foarte bine că există o lume întreagă în afara locului acestuia, mii de persoane în afară de tine, și totuși totul se rezumă la camera ta, la persoana ta, la singurătatea ta, din care nu poți ieși.

Îmi aduc aminte de niște seri de iarnă, în care frigul nu se simțea, singurătatea nu era, fericirea era acolo, și o puteai prinde imediat, și totul era bine și nimic nu durea, iar dacă se întâmpla să doară ceva, se putea rezolva. Dar ”habar n-avusem că fericirea putea să doară atât de tare.”

Pe asta am luat-o de la Knausgard. Pe el îl citesc zilele astea, și-am citit mai mult în ultima săptămână decât am făcut-o în toate cele 12 luni de când am plecat de-acasă. Cum naiba să plec eu de-acasă, stau și mă întreb uneori? Cum să te ridici într-o zi și să spui ”eu vreau să plec”, și pur si simplu să pleci, să nu te mai intereseze nimic, și-acum să fii undeva aici, cu o viață mai bună, dar care nu îți aduce nici o fericire, și să te gândești că pe-atunci nu prețuiai nimic din ce aveai, chiar dacă de-abia acum realizezi cât era totul de important și de bine.

Aveam mai multe lucruri pe care voiam să le spun, dar mi-a atras atenția ceva la un moment dat, și mi-a scăpat tot, fiecare cuvânt a fugit undeva în neant. Ce aveam în minte era atât de bun și de puternic, iar ce văd pe ecran este exact opusul.

Nu mai are nici un rost, nu? Pentru ce să mă chinui să scriu aici, până la urmă? Am un alt concept în cap, și vreau să-i dau naștere, și-o să  iasă mișto tare dacă sunt deșteaptă,

Și-aș putea să lupt, dar ce folos?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s