Cine ești când nu te vede nimeni?


Iată-mă din nou aici, scriind despre ceva pe nimeni nu interesează. Adică spunând mici părți din povestea mea, împărtășind lucruri care nu schimba cu nimeni pe nimic, ci mă ajută pe mine să am impresia că fac ceva, să mai câștig puțină mulțumire, să îmi satisfac nevoia de a scrie și de a-mi stinge dorul de a face ceva. Scrisul se numără printre puținele lucruri pe care pot să le fac, singurul dor pe care pot să mi-l îndepărtez cu ușurință. 

Dar mă întreb, are vreun rost să scriu despre ceva ce nu schimbă pe nimeni? Are vreun scop ce scriu aici? Fiecare avem câte o poveste, iar eu mi-am spus-o în mare parte pe a mea aici. De vreun an și jumătate, este incompletă, aproape de neînțeles, cu frânturi mici și bucățele care, uneori, nu se leagă și nu ajung să fie puse cap la cap. Și adevărul este că nu interesează pe nimeni, dar mă ajută pe mine într-o măsură în care nu mă așteptam să o facă. Simpla senzație de a tasta, sunetul tastelor și felul în care se naște ceva din nimic, aproape că îmi dă fiori. Sunt, în esență, un om care își trăiește viața după ceea ce simte, altfel nu pot.  

Iar povestea mea m-a făcut să simt destule lucruri până acum.  

Ieri am avut o prezentare finală la facultate, în cadrul cursului de comunicare profesională. Dacă mă întrebați pe mine, o aberație de curs, care nu se potrivește deloc cu numele dat, dar îmi plăceau orele, pentru că profesoara avea un râs atât de natural, atât de sănătos și din inimă, încât era o simplă bucurie să o vezi cum se înveselește de la cel mai mic lucru.  

În fine, prezentarea aceasta se numește ”pecha kucha”, și este făcută în PowerPoint, iar în total, trebuie să dureze șase minute, timp în care trebuia să vorbim despre parcursul nostru profesional. Am amânat să lucrez la proiect până în seara dinaintea cursului, pentru că mă paraliza gândul că trebuie să vorbesc despre ceva ce nu există. La mine, anul acesta, nu a existat nici un parcurs profesional. Și mă paraliza pur și simplu gândul că trebuie să stau în fața unei săli întregi și să mint, iar eu mi-am jurat că nu mai mint niciodată.  

Apoi am realizat că nu trebuie să mint. Mi-am dat seama că pauza mea a fost, în sine, un progres profesional diferit de a celorlalți. Așa că am hotărât să vorbesc despre problemele pe care le-am avut anul acesta. Nu am ținut cont de cele șase minute, iar cumva profesoara a înțeles că trebuie să oprească ceasul de când m-am ridicat și mi-am făcut introducerea la prezentare. Pentru mine, timpul s-a oprit în loc atunci, pentru că urma să recunosc ceea ce n-aș fi făcut niciodată anul trecut pe vremea aceasta: faptul că Bianca cea de piatră, tipa miștocară care făcea cele mai proaste glume în mijlocul celor mai importante momente doar ca să detensioneze situația, dar care putea și să îți spună ce acord folosește Mahler în mijlocul Simfoniei nr. 2, e frântă în mii de bucățele.  

Mi-am făcut prezentarea cu voce tare, stând pe propriile picioare în fața viitorilor colaboratori și concurenți, lume care poate va încerca să mă mănânce de vie în viitor, vorbind clar și răspicat. Iar ei au ascultat, și-au și aplaudat, apoi mi-am spus că sunt curajoasa, deși nu a fost vorba nici de curaj și nici de dorință de a fi admirată, ci de o pură dorință de a vorbi despre lucrurile despre care nimeni nu vorbește. Vorbind despre problemele mele, și observând tăcerea ce se lăsase peste clasă, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin asta, iar dacă am reușit să fac măcar o singură persoană să își ia în serios problemele ce i-ar putea distruge, asta este mai important ca oricând.  

53761999_995780514144476_2648769424512778240_n

A fost bine, mai bine ca oricând, să vorbesc despre lucrurile acestea, să mă prezint așa cum sunt eu acum, în forma cea mai reală, să mă dezbrac de fiecare așteptare și de fiecare imagine, și să spun clar și răspicat ”asta sunt eu și aceasta este viața mea acum”. Și asta am făcut și în seara aceasta, asta fac în acest moment, când eu scriu, și tu citești. Am venit acasă, mi-am făcut duș cu gelul meu de duș preferat, m-am dat cu crema de corp pe care o ador, cu balsamul de mâini, m-am schimbat în pijama, și mi-am aprins toate lumânările parfumate pe care mi le-am cumpărat azi și pe care le aveam. Am prins o pasiune aproape bolnavă pentru lumânările parfumate, care îmi provoacă o mulțumire până nu demult străină. Asta m-a învățat pe mine Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, că atmosfera și a te simți bine în locul în care trăiești este vital. Așa că mi-am făcut camera cât mai confortabilă posibil, și-am început să scriu. 

În prezentare am vorbit despre anxietate, depresie, atacuri de panică, neputința de a te ridica din pat, vina de a nu te ridica la nivelul la care știi ca poți fi, groaza că nu întâlnești așteptările celorlalți, și până la urmă, procesul de a te accepta pe sine, apoi de a te schimba luând datele și situațiile date. Am vorbit despre o perioadă în care nu am fost la facultate, în care am zăcut, în care nu mi-am putut lega coerent două gânduri, în care nu am studiat, n-am învățat, n-am făcut nimic. O perioadă în care am fost sigură că mă voi lăsa de muzică și de vioară și-mi voi schimba complet traiectoria în viață, neputând să accept că lucrurile prin care treceam se datorau anilor în care nu am știut să am grijă de mine. Am vorbit despre lucruri despre care toată lumea refuză să vorbească, dar pe care toți le trăiesc la un moment dat în viață, și cu care se confruntă numai atunci când se închid ușile și rămân singuri.  

Și despre asta am decis să vorbesc de-acum încolo pe blog, până povestea mea va fi completă, și lumea va ști exact cine sunt. Iar după ce mă voi elibera de imaginea pe care lumea și-a creat-o în cap despre mine, voi trece la subiecte care chiar contează, care pot influența lumea într-un mod memorabil, voi începe un proiect complet, care mă va reprezenta în cel mai adevărat mod de până acum. Dar ca munca ta să fie întreagă, și tu trebuie să fii la fel. Iar eu sunt departe de a fi bine, și niciodată nu voi fi bine în adevăratul sens al cuvântului, însă m-am săturat să îmi ghidez întreaga viață după așteptările celorlalți și după așteptările lor.  

Are sens sau nu? Tot nu știu. Dar trebuie măcar să încerc, trebuie să mă eliberez cumva, trebuie să spun, pentru că m-am săturat să tac. Voi lua povestea de la capăt, și o voi duce la final, așa cum am făcut cu fiecare lucru din viața mea. Și-atunci se va înțelege tot ce trebuie să fie înțeles.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Am încercat să fiu altcineva când mă vedea lumea. Dar acum nu mai pot. M-am săturat să mă ascund.

Advertisements

2 thoughts on “Cine ești când nu te vede nimeni?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s