Neputință


Am așteptat toată ziua să ajung acasă de la muncă, să mă închid în camera mea, în locul meu sigur, cu lumânări parfumate, flori și perne multe. Îmi făcusem planul să mănânc ceva, să beau o cafea, să studiez un pic și apoi să citesc. Zi după zi îmi fac planuri, aștept lucruri, mă gândesc să le fac. Mă duc la muncă sau la facultate, încerc să îmi țin mintea trează și ocupată. Încerc să zâmbesc, să fiu drăguță, să ajut lumea, să dau importanță la tot ce, în teorie, ar trebui să iubesc mai mult ca orice. Îmi place locul de muncă pe care îl am, dar nu mă pot bucura de el. Îmi place să fiu la o facultate, dar nu mă pot bucura de asta. Fac lucrurile pe pilot automat, fără să găsesc o bucurie sau o mulțumire în asta, aștept zi de zi să se întâmple lucrurile de care am nevoie. Înainte, făceam lucrurile cu drag și spor pentru că știam că va veni o zi când voi avea în brațe lucrul la care tânjesc în fiecare minut.  

Dar acum, nu mai știu nimic. Nu mai știu dacă am ce aștepta, nu mai știu în ce direcție să o apuc, pentru că aveam impresia că direcția în care merg e una sigură, iar acum nu mai știu nimic. Atunci știam că o să îl văd, că va fi bine, că vor exista momente în care nu voi mai tânji. Și mă face să mă simt atât de neputincioasă sentimentul acesta că îți fuge pământul de sub picioare și tu nu poți să faci nimic, încât te dărâmă mai mult ca orice poate. 

Am ajuns de la muncă, m-am pus pe scaunul din bucătărie, și-am început să mă uit în gol. Am vrut să fac ceva, orice, dar nu am avut cum, pentru că devine durerea atât de mare, încât te presează în jos, te ține la pământ și nu ai cum să o dobori tu pe ea. Apoi apare și vina, că nu faci ce trebuie, că iarăși devii o legumă, că nu ai destulă putere. Intri într-un joc de sentimente, care devine atât de urât, încât nu mai vrei nimic de la lumea asta, vrei doar să uiți. Vrei să uiți de tine, de nimeni altcineva, dar nu ai cum, pentru că ești prinsă într-o minte din care nu poți scăpa, orice ai face.  

Am mâncat ceva în silă, cu forța, doar ca să nu mor de foame. Mi-am făcut o cafea, ca să zic că fac ceva. Am vrut să citesc, am citit două pagini din ”Zilele abandonului”, de care nu știu de ce m-am apucat acum, pentru că furia personajului îmi amplifică fiecare sentiment pe care îl am. Ce ironie, mă gândesc, nici măcar nu ar trebui să o citesc eu.  

Am băut jumătate din cafea, am pus cartea jos, și-am continuat să mă uit în gol. Am încercat să trag de mine, să fac ceva, dar șirul de gânduri nu s-a putut opri. Mi s-au învârtit în minte fără încetare, cu nici un mod de a le putea opri, neputincioasă în fața furtunii și a sentimentelor ce m-au inundat. M-am întors pe-o parte și-am zis că închid ochii jumătate de oră, și-am ajuns să dorm o oră jumătate, pentru că ieri noapte nu am dormit, am ațipit de puține ori, și atunci auzeam tot ce se întâmpla în jurul meu, și până și-n somn mă simțeam singură, nefericită, speriată, și pustiită de tot ce-am avut mai frumos vreodată. Sunt sentimentele care mă însoțesc mereu, și se opresc poate doar câtva timp, dar și-atunci dacă rogi destul de mult.  

M-am trezit și-am crezut că voi avea energie, dar a fost mai rău. Pentru că am visat, și-am visat frumos, apoi am deschis ochii la realitatea asta, și nu mă pot despărți de unele amintiri, și de alte imagini din mintea mea din viitor, nu mă pot despărți de nimic, nici măcar de mine.  

Am intrat într-o stare din care nu am putut ieși, care mă ține și-acum. Simți că te sufoci, că nu mai există nimic, că e durerea atât de mare, încât te doboară, la propriu. Am zis să scriu, că poate rezolv, dar nici așa nu trece, nu mai trece nimic, e mereu la fel, și nu știu cum să mai pun un picior în fața celuilalt să mă duc să-mi iau pâine, nu mai știu nimic. Și vreau, dar nu pot. Simți că te redresezi o perioadă mică, câteva zile, și-apoi te întorci în același loc, doar că mai rău, devine din ce în ce mai rău.  

Simt furie. Simt atât de multă furie, încât sar la gâtul tuturor. Nu știu cum reușesc la muncă să nu arăt ce simt. Mă uimește cum pot să țin în mine, dar cred că uneori mi se vede în ochi. Dar simt furie oarbă față de oricine și de orice, până și de prietenele mele uneori, care nu încearcă decât să mă ajute. Zilele trecute vorbeam cu una dintre prietenele mele cele mai bune, și încerca să îmi explice ceva, pe un ton calm și calculat, iar mie mi-a sărit țandăra și i-am zis ”bă, da’ nu mă mai fute atât la cap”, ceva ce nu aș fi spus niciodată înainte.  

Simt furie față de oricine și de orice, și nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care nu îl aud râzând. Și nici nu știu de ce scriu, că oricum nu are nici un rost, nu rezolvă nimic. Nici măcar dacă ar pleca nu ar rezolva situația, pentru că ar deveni mult mai rea, infinit mai rea. Și nu pot să nu sufăr când mă gândesc cum te poate lăsa un om care îți spune că te iubește să suferi, să știe că tu te zvârcolești de durere și nici măcar nu vrei să fii așa, dar să nu ai nici o putere în fața durerii de-a dreptul groaznice. 

E un amestec de neputință, furie, frică, disperare, dor, pustiu și nevoie. Multă, multă, durere. Și nu mai știu cum să mă lupt cu inima și cu mintea mea, și nici nu mai pot.  

Advertisements

One thought on “Neputință

  1. Am citit articolul printre lacrimi. În mare parte mă regăsesc și apreciez că ai împărtășit asta cu noi. ❤

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s