Daydream


Deschid și închid pagina de Word de cinci ori. Nu mă hotărăsc ce să fac. Am ieșit de la muncă de o oră jumătate și nu mai am putere de nimic. E soare afară, în sfârșit, și ce folos? Ce folos, când ieși singură de la muncă, te duci și mănânci singură într-un restaurant micuț vietnamez în care ai mâncat tot singură de atâtea ori, te duci singură acasă, și intri în camera în care parcă trăiești de-o viață. Te gândeai că dacă iese soarele, îți va fi bine. Dar nu îți e. De fapt, nu îți mai e de mult bine. 

Ți-a fost vreodată bine? 

Nu. Eu, de fel, de când mă știu am o nefericire ascunsă mereu în mine. Am trăit cu bucurie totuși, și-acum a dispărut și aia. Mama îmi zice că nu știe cu ce a greșit de sunt atât de nefericită, iar eu încerc să-i explic că nu este de vină nimeni.  

Mă pun în pat și încerc să lucrez. Nu iese, trebuie să o las pe mâine. Mă deranjează ideea că trebuie să fac ceva atât de simplu, și totuși trebuie să amân. M-aș apuca de studiat, dar nu-mi vine să plec din casă iarăși, și nici să stau închisă aici nu-mi vine. Îmi fac o cafea, a doua pe ziua de azi. Mai aprind o țigară, la astea le-am pierdut numărul. Îmi trece prin minte că e ultimul pachet din România. Nașpamă gândesc, și parcă aș spune mai multe despre cât de mult îmi displac țigările din Olanda, dar nu mă pot concentra nici pe asta.  

N-am habar ce vreau să fac, și nici nu-mi găsesc locul. Mă gândesc că singura rezolvare e să scriu, dar mă întristează că de-atâtea luni scriu lucruri care mă deprimă și pe mine când le citesc după ceva vreme, d-apăi pe străinii care le citesc. Deschid geamul, vine cald de-afară, se înserează, și-mi aduc aminte de serile târzii din Grecia, și de alte astfel de seri, mai apropiate în timp, când eram fericită. Mă uit pe geam și văd un cuplu cu valizele. Mai c-aș râde, dacă nu m-ar durea fiecare celulă din corp. Stau și mă uit țintă la ei, nu-mi dezlipesc privirea orice ar fi, iar din spatele lor apare un tată cu o fetiță de mână. Asta umple de tot paharul, închid geamul și trag și perdeaua, să nu mai văd și să nu mai aud nimic. Nu mai vrea să văd nimic atât timp cât nu e ceea ce vreau eu.  

Parcă miroase la fel. Seamănă, dar mă mâhnește și mai tare că e doar o asemănare și nu același moment, același sentiment, aceeași senzație.  

Merg în derivă, nu mai reușesc să mă agăț de nimic. Îmi trec zilele fără nici un rost, fără urmă de bucurie. Încerc din răsputeri să găsesc ceva în mine, dar sunt amorțită. Și problema apare în momentul în care eu știu foarte bine de ce sunt amorțită. Știu bine, mă văd. Corpul mi-e aici, în Olanda, inima și toată ființa mi-e altundeva, și dacă n-aș fi atât de masochistă, îmi duceam trupul lângă suflet și gata. 

Dar ce rost are?  

Ce rost are când nu te mai simți în nici un fel, când ai fost și nu mai ești? 

Ce ironie! Nu pot decât să râd. Ce ironie idioată că unii lasă să treacă pe lângă ei fericirea și dragostea, și că ți-o iau automat și pe a ta, și nici măcar nu te întreabă dacă vrei sau nu. Și ce cruzime, să cunoști un așa sentiment și să fugi de el. Mai că aș râde, dacă nu m-ar mâhni și nu m-ar înfuria atât de tare.  

Daydream. Nici măcar nu era un vis. Era o senzație palpabilă, un sentiment pe care îl știu prea bine. Daydream era august, era un parfum, erau geamurile mașinii deschise și aerul ce intra în timp ce conducea cu mâna pe piciorul meu. Era liniște, era o gură de vin sec, era posibilitatea unei lumi întregi la picioarele noastre, era soare, o plajă cu apă prea rece, era râsul lui, zâmbetul din colțul gurii, muzica dată la tare, sunetele inimilor noastre la un loc,  cafelele prea multe ca să fim cât mai mult timp trezi, libertatea infinită și totuși atât de finită, era dragostea infinită și fericirea nebună pe care n-ai cum să le uiți niciodată. Daydream e încă acolo, în toate locurile prin care ne-a purtat viața, în toate colțurile care ascund fericirea noastră.  

Visul este real, și voi toți sunteți nebuni dacă-mi cereți să-l las să plece, pentru că nici nu vreau, și nici nu pot. Sau poate-aș putea, dar nu mă interesează o viață fără un august infinit.  

Mă uit în oglindă și vorbesc cu mine, îmi spun cuvintele pe care n-ar trebui să le aud eu.  

Să fi înnebunit oare de tot? 

Poate.  

Dar mai degrabă aș trăi în senzația asta de nebunie decât în pustiu. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s