Gânduri din cafenea


Stau într-o cafenea și scriu. Scena familiară, pe care o știu atât de bine și pe care o pot descrie pas cu pas, oricând, pentru că se repetă de luni de zile. Masa micuță, pe care jonglez cu un cappuccino, un cheesecake și un laptop pe care mi se deschid douăzeci de pagini înainte de a ajunge la cea pe care mi-o doresc eu, la care tânjesc și de care am avut nevoie toată ziua. Cam așa este orice în viața mea: trebuie să trec peste șapte mii de hopuri și bariere până a ajunge la ceea ce îmi doresc.

Mă grăbesc să termin prăjitura ca să pot scrie mai repede și mai ușor. Mi-e frică să nu mi-o ia din nou gândurile la vale. Am încercat să le țin aproape toată ziua, să nu le pierd, să nu-mi mai fugă când deschid pagina și încep să scriu cum mi se întâmplă mereu.

Nu-mi aduc aminte când exact a început să îmi placă cheesecake-ul. Ani de zile am refuzat să mănânc, nu mi-a plăcut după ce l-am încercat prima dată prin primul an de liceu. Nu mai știu când și cum a început să îmi placă, dar acum mănânc în mod frecvent. Trebuie că a fost undeva anul acesta, bineînțeles, dar nu pot plasa momentul exact undeva în timp.

Încep să îmi fugă deja gândurile pe care voiam să le înșir aici și care, până la urmă, nu au vreun rost extraordinar în lume, dar care cumva contează acum mai mult ca orice. Mai am trei sferturi de oră până la repetiție, și ani întregi de înșirat aici. Mă gândesc că dacă mă grăbesc și mă concentrez, reușesc să exprim tot ce am nevoie  în patruzeci de minute.

Mi-ar plăcea tare mult să existe un sistem care să fie conectat la mintea mea și să transcrie imediat toate gândurile undeva într-un document de Word, pe care să îl accesez mai apoi și să îi dau forma dorită. Dar, până la urmă, care ar mai fi rostul? Unde ar mai fi plăcerea de a scrie, de a ține un pix în mână, sau de a auzi țăcănitul rapid al tastelor, care îmi oferă o satisfacție enormă? Îmi dau seama cât de pe grabă facem orice. Hai, mai repede, mai mult, mai bine, fă, scrie, ieși, iubește, fii tu, găsește-te pe tine, fă ceva, orice, cât mai mult și cât mai bine. Ori, în toate momentele în care ne grăbim, adică tot timpul, trecem pe lângă viață și uităm de noi. Mă întreb, câți dintre noi pot spune convinși că trăiesc cu adevărat și nu doar muncesc?

Gândurile mi se transformă în scris, și de fapt îmi dau seama că toată ziua am gândit în felul acesta, că eu de fapt acum nu fac decât să îmi transpun tot ce am gândit pe hârtie. Îmi dau seama că de-o viață eu nu gândesc, ci scriu totul în minte, analizez totul în poezii și proză, apoi aștept momentul prielnic ca totul să îmi iasă de pe degete, să ia o formă concretă.

Mă gândesc de zile întregi la mine. Mi-a zis psihoterapeuta mea că cică nu aș ști să mă iubesc pe mine, că ceva în copilăria mea m-a făcut să am impresia că nu sunt destul de bună și că nu merit să fiu iubită. O fi, n-am ce zice, de-aia îmi și chinui mintea acum să îmi dau seama ce s-a întâmplat. De iubită de ai mei am fost și încă sunt, poate uneori prea mult. Îmi dau seama acum, în momentul acesta, cât de mult îmi lipsesc, dar cât de bine mă simt să nu mai fiu acasă și să fiu pe picioarele mele. De altfel, eu întotdeauna am avut un ghimpe de disconfort acasă, nu cauzat de cineva sau de ceva concret, ci strict pentru că eu și ai mei suntem ușor diferiți, și de multe ori nu am fost de acord cu anumite aspecte din viețile noastre, care era un fel de viață comună, la un loc, pe care o împărtășeam zi de zi. Bineînțeles, pe mine întotdeauna m-a deranjat lipsa banilor mei și mi-a fost rușine să cer, așa că abia așteptam momentul să fiu pe picioare proprii.

Și uite-mă că sunt. Am un venit bunicel, mai bun decât majoritatea studenților din România sau din Grecia, îmi permit destul de multe și nu am grija banilor, să nu vorbesc într-un ceas rău. Dar și muncesc pentru banii pe care îi am. Muncesc atât de mult, că uneori uit de mine. De-aia mă și răsplătesc. ”Mai bagi o cafea, Bianca? Luăm și un parfumel? Uite ce faini sunt pantofii ăștia, numai buni de umblat o lună încontinuu cu ei! Niște mâncare vietnameză? O călătorie de pe o zi pe alta? Nu-i problemă, scoate cardul și se rezolvă!”

Am toate lucrurile pe care mi le doresc la momentul acesta, dar azi noapte m-am trezit strigând-o pe mama în somn, și dând din mâini după ea. Mă și mir că am strigat după ea, pentru că în fiecare noapte strig alt nume. Visasem că am iarăși un șoarece în cameră și voiam să merg la mama, de m-am și mirat când m-am trezit, pentru că eu în momentele în care sunt speriată sau simt orice emoție ”negativă”, nu mă gândesc la ai mei, ci la altcineva.

Nu mai pot dormi cu becul stins, de fapt nu mai pot dormi deloc. Aș face orice să fug de mine, deși de când cu terapia asta și cu doamna psiholog, trebuie să mă întâlnesc cu mine de mai multe ori decât mi-ar plăcea. Doare a dracului de tare să te înfrunți pe tine însuți, să te uiți în oglindă și să zici ”bă, lasă-i pe ceilalți, că de tine trebuie să tragi cel mai tare”, și să cotrobăi prin toate sertarele minții, unele care dor încă ca naiba. Mai ales dacă până acum puțin timp tu erai convins mort copt că nu ai nimic, că știi să te iubești, că ai stimă de sine, că nu te dărâmă nimic, că faci față la orice. Și uite că nu este așa. Viața ți le dă stilat, iar pe mine durerea m-a schimbat într-un mod nebănuit.

În așa fel încât am momente uneori când mă gândesc cine este persoana aia. Cine reacționează așa, că eu sigur nu. Cine a uitat cine este, cine țipă și urlă, cine nu mai știe să se liniștească? Cine stă dimineața la cafea și are un atac de anxietate din senin? Cine nu mai poate dormi? Cine nu mai simte nici o bucurie? Cine stă și se gândește la ziua de mâine ca la o zi exact ca ieri, care nu aduce nimic nou, nici o bucurie și doar mai multă tristețe?

Citisem de 1 Aprilie o chestie mișto, cum că ziua aceasta ne este dedicată tuturor, pentru că toți ne mințim pe noi înșine cum că știm cine suntem, unii chiar la 50 de ani. De fapt, realitatea este că foarte puțini oameni sunt în regulă cu persoanele care sunt, se uită în oglindă și se recunosc, și trec prin viață ghidându-se după un eu propriu, construit în timp și cu foarte mult efort. Restul dintre noi, doar dăm din gură și ne prefacem, din lașitate și din lipsă de putere, mergem la facultate, la muncă, și ne identificăm atât de mult cu munca noastră, că devine întreaga noastră viață.

Mai am câteva minute până la repetiție. N-am nici un chef să mă duc. Am obosit, vreau acasă. Vreau să mă ridic și să dau naibii totul, pentru că tot ce-am obținut prin ani de muncă nu-mi mai place și nu mă mai face fericită, iar fericirea e la… 11 minute de mine. Sau undeva pe-acolo, naiba știe. Cred că nici el nu știe de fapt. Cert e că am ajuns la limitele mele, și că ori se dărâmă totul în jur, ori fug de-aici și nu mă mai uit niciodată în spate, pentru că degeaba ai tot ce vrei, dacă noaptea pui capul pe pernă și te păcălești singur că ești fericit, deși îți înghiți lacrimile în fiecare moment al zilei, iar când te uiți în oglindă și încerci să zâmbești, îți dai seama că nu ai mai reușit să faci asta de o veșnicie și că aproape nu mai știi cum este să zâmbești natural, fără să te forțezi pe tine.  Te prefaci, te prefaci tot timpul, dar când se închid ușile, nu mai ai de ce să o faci, și-atunci lași totul să se dărâme și nu mai ai putere nici să închizi ochii, și te uiți, doar, în gol.

Advertisements

One thought on “Gânduri din cafenea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s