Înainte să ne fi născut


Îmi aduc aminte și acum primul moment când l-am văzut. Era o zi de Ianuarie geroasă, dar însorită. De-atunci a tot fost soare până astăzi. Azi, a început să plouă cu stropi mari, ce par să doară. Mai că-mi vine să râd singură când mă aud ce spun, dar este adevărat.

Cred că l-am iubit din prima secundă când l-am văzut, înainte să știu măcar numele lui. De multe ori mă gândesc că ceva înăuntrul meu îl cunoștea, ca și cum îl iubeam cumva dinainte să mă fi născut, exact ca-n cele mai clișeice filme romantice.

Nu știu de ce scriu despre el. Mă gândesc că poate dacă scriu, îmi va ieși din inimă, din suflet, din ființă și din minte. E prima dată când îmi dau voie să scriu despre el fără rețineri, fără să mă tem că s-ar putea întâmpla ceva, fără să-mi fie frică de propriile cuvinte, fără să le reprim. Știu, totuși, că orice aș face, el nu va pleca, mă va urmări peste tot și va fi undeva în spatele minții, oricând, oriunde, gata să iasă la suprafață.

Știam, în adâncul inimii, că ar fi trebuit pur și simplu să mă întorc și să plec. Dar simpla lui prezență era magnetică. Avea o carismă dominantă; când intra într-o încăpere, atrăgea atenția asupra lui fără să vrea. Sau, cel puțin, așa mi se întâmpla mie de fiecare dată când intra în cameră. Și, oricât de mult aș încerca să pun pe hârtie tot ce am simțit atunci, nu aș reuși. Mi-a rămas în minte o frază pe care am citit-o recent în Promisiunea zorilor de Romain Gary, și care cred că ar putea descrie cel mai bine ce s-a întâmplat atunci: ”Ce vreau să spun e că avea niște ochi în care era atât de bine să trăiești, încât de-atunci n-am mai știut niciodată încotro s-o apuc.”

Știam că ar fi trebuit să întorc spatele în loc să îi întind mâna. Să nu zic ”A, păi mă și ridic!” când mi-a fost prezentat. Să nu îi bag în seamă zâmbetul, ochii, privirea, râsul. Dar nu ai cum să întorci spatele sentimentului că ai ajuns cumva acasă, că două piese din tine s-au unit, că ești, în sfârșit, trează. Că nu îți pasă de nimic, nici de ce ar trebui. Și nu ai cum să eviți lucrul care trebuie să se întâmple, mai ales când sentimentele provin din ambele părți, se întâlnesc ți se împletesc, și rezultă într-o stare continuă de vis, ceva ce-a tot durat și-a tot ars tot în jurul nostru, și continuă să o facă.

N-ai cum să spui nu la fericire, oricât de periculoasă ar fi. Nu ai cum să zici nu la… fericire, în sfârșit. Oricât ai încerca. Sau poate niciodată nu o faci. Poate niciodată nici unul dintre noi nu a încercat să spună nu. De fapt, nu poate, ci cu siguranță. Niciodată, nici unul dintre noi nu a spus nu la… cu tine sunt fericit, în sfârșit!

Și-a tot venit fericirea asta.

A venit fără margini, fără rațiune, fără băgare de seama, fără pic de regret și fără nimic altceva decât sete. Sete de fericire, una întârziată și negăsită. A venit în creațo, pi, frumusețe, iubirea mea,  și alte cuvinte care răsună peste tot. Nu tu semeni cu Marilyn Monroe, ea seamănă cu tine! A venit în toate colțurile orașelor. A venit peste tot. A venit într-un te iubesc spus de-atâtea ori, ce îl puteai vedea în ochi și în toată ființa. A venit în cântece, în destăinuiri, în sentimente împărtășite, de o intensitate care aproape te năucește și pe care nici unul dintre noi nu le mai întâlnise. A venit la fiecare atingere și la fiecare șoaptă, la fiecare zâmbet și la fiecare radiere a chipului. La fiecare dorință de a-l face pur și simplu fericit pe celălalt și a reuși.

Mă întreb de ce tot scriu despre el, dacă nici nu mai vreau să mă gândesc la el. De fapt știu. Pentru că oricât aș încerca să îmi asum alegerea, nu ai cum să uiți un asemenea sentiment, și o asemenea conexiune. Nu ai cum să uiți împlinirea de a fi cu respectiva persoană, nu ai cum să îți oprești mintea din a repeta din nou și din nou toate clipele împreună, din a face tot felul de scenarii și din a trăi acest sentiment de iubire.

Iar ea nu se uită niciodată. Oricât ai încerca, oricât te-ai păcăli, oricât te-ai comporta ca și cum o faci. Iubirea de genul acesta nu se uită și nici nu pleacă, absolut niciodată, sub nici o formă și sub nici o mască pusă. Și sunt multe măști puse, sub care aproape nimeni nu poate vedea. Se vede la fiecare pas, la fiecare privire în gol, la orice gest. Și nici nu va fi ținută sub control, nu pentru totdeauna. Nu când tu te gândești și afirmi, până la pasul final, că vrei și alegi o viață plină de o astfel de iubire, cea pe care nu mulți o întâlnesc și care îți cuprinde toată ființa.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s