Nu știu


Nu știu, la propriu. Nu mai știu ce să mai fac. Nu mai știu cum să trăiesc și încotro să o apuc. Sunt debusolată cum nu am mai fost niciodată. Sunt tot ce am disprețuit vreodată și nu am puterea să schimb asta. Mă învârt într-un cerc din care nu mai pot ieși. Mă lupt cu un lucru mai mare decât mine, mai puternic decât orice voință și orice acțiune.  

Mă lupt cu sentimentul atât de intens de dragoste. Mă lupt cu nopțile nedormite, cu zilele în care mâncarea nu are gust, în care și soarele te doare, pentru că uite, îți aduci aminte de ziua aia de la marginea unei piscine când te-a sărutat și ți-a zis că te iubește, acum un an. Te lupți cu imaginile neîncetate, cu amintirea senzațiilor, cu amintirea sentimentelor că ești pe vârful unui munte și că privești toată lumea și că ea e la picioarele tale. Că te uiți în jos și îl vezi pe el, te uiți în sus și îi vezi ochii, te uiți la stânga și îi vezi zâmbetul, te uiți la dreapta și îi vezi mâna mângâindu-ți obrazul.  

Te uiți peste tot și îl vezi pe el. Încerci să fugi și tot de el dai. Încerci să fugi de tine, și făcând asta, dai tot de el. Încerci să faci toate lucrurile posibile din lume pentru a fugi și tot nu reușești. Și-ți petreci zilele într-o continuă fugă, care este atât de obositoare, că chiar și când dormi tot obosit te simți. E un vârtej care te prinde și te îneacă. 

Încerci să ieși la mal și nu poți. Țipi, și nu te aude nimeni. Stai într-o cameră cât inima ta, și te zvârcolești de durere. Stai și lupți cu el, cu tine, și tot nu câștigi. Te rogi în fiecare secunda să te ajute Dumnezeu să treci peste, să îți dea liniște, orice numai să nu te mai simți așa.  

Și totul fără folos. Totul a devenit fără folos. Absolut fără nici un folos.  

N-am crezut că dragostea îți poate face asta. N-am crezut că poți simți acest lucru și să te pună, la propriu, la pământ. N-am crezut că poți iubi un om atât de mult, încât să fii pregătită să faci orice pentru el. N-am crezut că poți să crezi într-un om chiar și când el te dezamăgește, pe tine și pe toți cei din jur, numai că el nu te dezamăgește cu adevărat niciodată, și nici supărată nu poți fi pe el, pentru că atunci când îl auzi se liniștește tot în tine, iar atunci când nu-l auzi nu înțelegi nici măcar ce înseamnă acest cuvânt, liniște. Nu înțelegi nimic.  

Nu mai înțeleg nimic, nu mai știu nimic, și nu mai pot să fiu așa, nu mai pot lupta cu acest sentiment. De ce trebuie să trăiesc o dragoste cu care trebuie să mă lupt? De ce să nu pot, pur și simplu, să o revărs asupra lui, să nu mai fie nici măcar un fel de barieră? 

Pentru că asta este și chestia. Dragostea de genul acesta nu dispare, iar neprezența persoanei nu o face să înceteze. O intensifică, o face să fie mai mare, mai ucigătoare, mai firească și mai dureroasă. Neprezența persoanei face ca totul să dispară din jurul tău în cel mai urât mod, întru-un mod care te face să vrei, pur și simplu, să dispari.  

M-am îndrăgostit de el când l-am cunoscut, și cumva am ajuns să îl iubesc din ce în ce mai tare de fiecare dacă când am fost despărțiți. Iar eu, personal, nu mai știu ce să mă mai fac cu sentimentul de dragoste și nu mai știu cum să nu mai înnebunesc de dor.  

Nu mai știu nimic.  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s