Opusul fericirii


Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s