Dvorjak, quintetul pentru pian în La major – sau de ce scriu


De ce scriu?

De ce îmi exprim sentimentele sub formă de cuvinte? De ce atunci când mă doare, primul instinct este să pun totul pe hârtie? De ce atunci când vreau să îmi curăț mintea și sufletul, caut să o fac prin scris?

Pentru că habar nu am cum să comunic. Nu știu cum altcumva să mă confrunt cu toată viața mea în afară de a scrie. Totul este procesat la mine prin această activitate. Este o constantă care a apărut în viața mea la vârsta de 12 ani, și n-a mai plecat de-atunci. Nu cred că o va face vreodată. Mă indoiesc că voi învăța să privesc viața în vreun fel diferit decât prin prisma cuvintelor pe care le las în urma mea. Este o forță mult mai mare decât orice, mai puternică chiar și decât muzica care trăiește în mine.

Toată existența mea a fost bazată pe sentimente. După ele mă ghidez în orice decizie. De-asta uneori acționez împotriva tuturor, împotriva raționamentului și a curentului. Sunt o persoană care simte. Gândesc după ceea e îmi transmite sufletul, iar de multe ori m-am pus singură în situații problematice din cauza asta. De ceva vreme, încerc să mă ghidez mai mult după raționament și după o formă de logică, dar îmi este foarte greu să mă împotrivesc tocmai naturii mele. Încerc, cumva, să creez o legătură mai puternică între minte și inimă.

Scriu pentru că atât mi-a mai rămas să fac într-o perioadă în care am pierdut tot ce am avut. Mi-am construit o viață întreagă, căreia I-am dat drumul într-o perioadă de aproximativ două luni. O viață pe care acum o regândesc, pe care se pare că sunt capabilă aproape să o retrăiesc. Îmi vin în minte momente pe care credeam că le-am uitat, și sunt năvălită de senzațiile pe care le-am trăit când eram o altă persoană. Îmi amintesc lucruri din copilăria mea pe care am crezut că le-am uitat, și le trăiesc cumva din perspectiva unui adult care încearcă să vindece copilul rănit din el. Mă uit la mine și la tot ce am trăit, și încerc să strâng în brațe copila care s-a bătut cu toate morile de vânt de la vârsta de șapte ani.

Am mers prin viață până acum gândindu-mă că totul este bine. Că eu, ca ființă, sunt bine. Pe zi ce trece, totuși, îmi dau seama că nu este așa. Îmi analizez acțiunile recente și realizez că am fost marcată permanent de lucruri pe care le credeam nesemnificative. Mici momente care au lăsat semne adânci în micuța Bianca, pe care adolescenta din mine le-a ignorat, și pe care adulta încearcă să le vindece și să meargă mai departe mai corect ca înainte.

Nu există nimic mai important în existența mea decât să fiu bine cu mine însumi. Să îmi fac alegerile asumat, conștientă de adevăratul meu sine și de imaginea persoanei care vreau să fiu. Nu este atât de greu să devii cine vrei tu. Trebuie doar să faci, să acționezi conform schiței pe care o ai în sufletul tău. Să fii sinceră, reală. Însă, uneori, pentru a putea fi toate lucrurile acestea, trebuie să înțelegi ce te-a adus la acest punct și să vindeci orice rană lăsată deschisă, ignorată. Trebuie să treci printr-o continuă introspecție, să lași în urmă orice rușine și, la sfârșitul zilei, să conștientizezi că nu există nimic altceva decât sinele tău.

Scriu pentru că altfel nimic nu pare real. Nici măcar muzica nu mi-a oferit vreodată această senzație de stabilitate și de afirmare. Muzica, pentru mine, pare un capitol închis, deși îmi este greu să afirm acum cu certitudine decizia asupra viitorului meu. Într-o oarecare măsură, sunt încă prinsă în trecut. Urmăresc cu drag tot ce se întâmplă la fosta mea școală de muzică, și retrăiesc concertele, concursurile și repetițiile copilăriei mele. Sunt încă în contact cu multe persoane din lumea muzicală. Am prieteni foarte buni la conservator, cu care mă văd aproape săptămânal. Nu am să îmi reprim niciodată violonista din mine. Nu am cum, dar nici nu am um să o mai las să acapareze toate celelalte laturi ale mele.

De altfel, zilele trecute am ascultat muzică clasică pentru prima dată de când am pus vioară jos și mi-am luat la revedere de la ea. Un Rachmaninoff răzleț, care m-a lăsat fără cuvinte. Astăzi, am simțit nevoia să merg la conservator, să văd lumea de acolo care, de altfel, îmi lipsește. Apoi, pe drum spre casă, am simțit nevoia să ascult Dvorak, quintetul pentru pian nr. 2 în la major. Piesă pe care, de fapt, am cântat-o anul trecut cu niște prieteni și de care m-am agățat cu o disperare cu care se agață un om care nu mai are puteri să înnoate de colacul de salvare. Era singura piesă muzicală pe care mă simțeam în stare să o cânt. Îmi dădea putere, iar poziția de vioară I și responsabilă a ansamblului îmi dădea o senzație de adrenalină de care devenisem aproape dependentă. Mi se părea că pot, într-adevăr, să îmi dedic întreaga viață acestei activități.

Iar astăzi, când am ascultat această piesă și am retrăit totul, aproape că mi-am dorit să pot simți aceleași lucruri din nou. Am fost invadată de un val de sentimente pe care le aveam doar atunci când făceam muzică. Un fel de fericire, dor, nostalgie și o frică imensă că nu voi mai reuși să fac nimic care să mă faă să simt aceleași lucruri vreodată. M-am simțit amețită la sfârșitul piesei, pentru că o dată cu binele, m-a inundat și tot răul pe care l-am trăit în acești ani. Toți pașii greșiți, toată suferința adunată și nespusă, tot chinul care mi-a șters vreodată zâmbetul de pe buze. Toată copilăria pe care acum realizez că nu am trăit-o așa cum ar fi trebuit. Văd asta de fiecare dată când vorbesc cu cineva care nu a cresut în săli de concerte și care a putut să se bucure de un joc, de o vacanță, de o carte de colorat.

Am stat și am ascultat piesa în frig, pe o bancă în gară, și nu vedeam nimic în jurul meu, pentru că tot ce conta în acele momente era să mă las să simt. Știu, totuși, că nu aș mai putea niciodată să mă întorc la un lucru care să mă facă să renunț la orice altceva din viața mea. Nu îmi este firesc și nici nu pot trăi într-un astfel de stil. Cel mai mare avantaj al meu este firea mea de cameleon, care se adaptează la orice situație îi este dată, care reușește să facă orice își propune și care nu are nici o limită. Mi-am demonstrat de atâtea ori că pot ajunge oriunde îmi propun. Tot ce are importanță acum este să înțeleg unde exact este acest loc și cum pot ajunge cel mai sigur acolo.

Cert este că acest val de sentimente nu va putea pleca niciodată din mine și nici nu l-aș putea inlătura. Vreau doar să învăț să îl folosesc într-un mod sănătos. Îmi doresc mai mult ca orice să pot transforma tot ce mi s-a oferit în arme și nu în blesteme, așa cum am făcut până acum. Să pot sta în picioare, în ploaie sau în soare, și să fiu în siguranță.

Pe curând,
Bianca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s