2019, filă de poveste


Cât a trecut de când nu am mai scris? Nici o secundă. Scriu mereu în mintea mea, dar prea rar transcriu pe hârtie. Nu am avut timp să stau la laptop și să înșir toate aceste cuvinte. Am fost prea ocupată să trăiesc. 

Sunt bine. Afară plouă și e mohorât, dar nu mă deranjează. Încerc să învăț din nou cum să văd binele în orice, iar vremea friguroasă îmi oferă posibilitatea să stau în casă și să am grijă de mine și de visele mele. Chiar și când stau și nu fac nimic, tot nu pierd nici o secundă. S-au adunat în mine mult prea multe lucruri pe care trebuie să le procesez, să le gândesc și să le pun undeva în minte și în suflet ca să pot spune că pierd timpul. Când nu acționez,  gândesc, iar făcând asta încerc să învăț să nu mai fac aceleași greșeli pe care le-am repetat de atâtea ori.  

Trăiesc, după ani de zile în care am fost adormită. Mi se pare că am hibernat o viață întreagă, că nu am făcut nimic altceva decât să aștept ziua de mine, să îmi creez în minte situații care mi se păreau imposibil de realizat, să visez la o persoană care eram convinsă că nu voi fi niciodată. Acum cred, mai mult decât orice, că am puterea de a face ce visez și de a mă elibera în fiecare zi de orice prejudecată m-a făcut vreodată să trăiesc pentru alții, să am mai multă grijă de ei decât de mine. 

Aș fi vrut să fi avut timp de scris pe 31 Decembrie, când sunt mereu nostalgică și melancolică. Nu cred în premiza “un an nou, un nou eu”, pentru că sunt de părere că trebuie să te schimbi în fiecare zi, să devii mai bun în orice minut. Însă am făcut un scop din a mă analiza și evalua, de a vedea sincer unde am greșit și unde nu, iar Ajunul Anului Nou îmi oferă prilejul perfect de a pune tot în balanță.  Ca un fel de evaluare proprie. Unde am fost, unde sunt și unde voi fi. Cine am fost, cine sunt și cine voi fi.  

2019 a fost o filă de poveste. Un an greu, care mi-a încercat limitele în cele mai urâte moduri posibile. Am început anul cu speranță în suflet, auzind niște cuvinte pentru care acum simt că mi-am dat sufletul. Tânjeam după acele trei cuvinte, după promisiunile care nu aveam puterea să văd că sunt deșarte, menite să mă facă să cred într-un lucru fals, pentru care ar fi trebuit să fi luptat singură. Am tras de imaginea respectivă cu dinții și aproape că m-am omorât pentru ea. Am înnebunit complet în nenumărate momente, uitând efectiv cine eram și cine ar fi trebuit să fiu. Am fost rănit, am simțit ură, dragoste, silă de sine și tot ce e mai rău pe lume, am plâns cât nu ar fi trebuit să o fac, mi-am controlat durerea prin foame, am urlat până nu am mai avut voce. Până într-un moment în care am spus stop pentru mine. Aceea a fost ziua în care am simțit că ies de sub apă, că respir pentru prima dată și că îmi dau voie să aleg pentru mine. Dar mi-a luat mai bine de un an de zile să am puterea să mă desprind de ce nu am vrut să accept niciodată că nu era pentru mine. 

Iar de atunci încerc să învăț să iert. I-am scris zeci de scrisori în care încerc să mă descarc de tot ce am ținut în mine un an de zile. Îmi imaginez că îi spun tot în față, lui și lor toți, că le spun calm toate lucrurile cu care m-au rănit, dar nu ca să reproșez, ci ca să pot ierta și să merg mai departe. Nu vreau decât să iert și să păstrez în sufletul meu tot ce a fost frumos. De multe ori aș vrea să vorbesc cu el, am instinctul să îl caut ca să știe tot ce gândesc și simt, dar îmi dau seama nu m-ar face să îl iert, ci acum m-ar îndepărta și mai tare de unde vreau să ajung. 

În 2019 am iubit un om care nu a înțeles de ce fel de iubire am nevoie, și am țipat din toate puterile mele ca să îl fac să realizeze și să înțeleagă. Și sunt sigură că și el la fel, dar nici eu nu am reușit să îi ofer ceea ce avea nevoie, deși am încercat din răsputeri. Care pe care? Nu știu, dar anul trecut am dat tot pentru o iubire care m-a golit de tot ce aveam mai bun: de mine însămi. 

Am avut tot ce-am dorit și mi-a făcut un rău imens în multe momente, dar la final mi-a oferit cea mai de preț lecție: aceea că pot lăsa să plece orice nu este pentru mine și pot supraviețui. Pot să mă aleg pe mine fără să mor, pot să fiu responsabilă de alegerile mele fără să simt că datorez nimănui ceva.  

2019 a fost anul care m-a distrus și care m-a adus înapoi la viață așa cum nu am crezut că o poate face vreodată. Mi-a dat și mi-a luat tot în doar câteva luni. Am simțit că mor de nenumărate ori, dar de câteva luni simt că trăiesc mai intens ca niciodată. 

Nu am mai cântat la vioară de câteva luni, și nici nu o voi mai face. Voi cânta doar de plăcere. Mi-am făcut decizia într-o sâmbătă, în care am simțit că încep să îmi dau seama despre ce este viața. Stăteam la masă cu niște persoane care mă făceau să râd cu toată inima și eram fericită. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Aveam cărțile acasă, tocmai scrisesem ceva care mi-a ușurat sufletul și m-a făcut să cred în el, și eram prezentă în moment, auzeam, simțeam și vedeam tot. Eram acolo, ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată. Nu simțeam vină pentru că nu studiam, nu mă stresam pentru cine știe ce ore și repetiții. Mintea îmi era clară și prezentă. Poate mă mai gândeam din când în când la viitorul meu și la cât de fain plănuiesc să fie, dar nimic altceva. Și-atunci mi-am dat seama că sunt și voi fi bine, că voi trece mereu peste orice, că am puterea să mă ridic de jos și să pun la loc toate bucățele de care nu am avut grijă. Am realizat că, pentru prima dată de foarte mulți ani, sunt entuziasmată să trăiesc alte momente ca acelea, să experimentez tot ce îmi va oferi viața și să îmi creez lumea pe care mi-o doresc. 

Mi-am dat seama că sunt cu adevărat bine într-o seară când nu am vrut să dorm. Mai voiam să mai citesc o pagină, să mai scriu un cuvânt, să mai văd un episod, să mai vorbesc cu un prieten. Am simțit că sunt pe drumul cel bun atunci când am realizat că sunt bine pe cont propriu și că am început să refuz orice mi-ar putea strica liniștea pentru care am luptat atât de mult. Mi-am dat seama că somnul a devenit o plăcere, și nu o necesitate, că dorm ca să mă odihnesc pentru a o lua de la capăt, nu ca să uit, că nopțile nu îmi mai sunt împânzite de coșmaruri și imagini care mă bântuie și de voci care îmi reproșează. Diminețile mă dau jos ușor din pat și nu mă mai trezesc plângând sau cu senzația de vomă și de durere ca de rană în tot corpul. Mă trezesc vrând să fructific la maxim fiecare moment și secundă al zilei într-un mod corect. 

În 2020 am trecut liniștită, fără nici un sentiment prea intens. Nici fericire, nici tristețe, ci recunoștință că sunt aici după toate zilele și nopțile în care am vrut să mor și în care nu am mai crezut în mine, în lume, într-un viitor al meu. Nu mi-am făcut nici un plan, pentru că acestea te țin și ele pe loc de foarte multe ori, îți oferă o imaginea și o promisiune pe care, poate, atunci când vine vremea să o îndeplinești, nu se mai conformează nevoilor tale sufletești. 

Mi-am propus, totuși, ca anul acesta să merg în continuare la terapie și să încerc să rezolv cu adevărat toate problemele mele ascunse, ca pe viitor să nu le mai proiectez pe nimeni și să nu îmi mai fac rău singură. Anul acesta vreau să fie numai despre mine și despre dezvoltarea mea personală. Voi încerca să învăț tot ce nu am avut ocazia să învăț până acum, să caut răspunsurile la toate întrebările pe care nu mi le-am permis până acum, să îmi testez limitele într-un mod pozitiv și să învăț să fac lucrurile în moduri diferite. Vreau ca toate zilele care urmează să mă aducă cât mai aproape de toate visele pe care le am și să mă facă să spun cu mândrie, la sfârșitul anului, că am făcut tot ce am vrut și am putut.  

Sunt… bine. Uneori mă ia prind surprindere lucrul acesta, modul în care, încet și cu răbdare, am ajuns la acest punct. Am momente în care mă trezesc dimineața și încă aștept ca sentimentul de greața sau nevoia de a mă culca la loc pentru că nu suport să trăiesc să vină. Dar nu simt decât o liniște frumoasă. Mai aștept sentimentele urâte uneori, dar mă surprind de fiecare dată când nu mai sunt acolo.  

Sunt bine, și vreau să învăț să fiu bine chiar și când nu ar trebui să fiu.   

Pe curând,

Bianca

4 thoughts on “2019, filă de poveste

  1. M-am regăsit în fiecare cuvințel pe care l-ai scris. N-ai crede, dar ți-am citit articolul printre lacrimi. Lacrimi pentru 2019 ce a fost crunt și extraordinar în același timp. Hugs 🤗

    Like

  2. Te înțeleg prea bine, am trăit și eu o poveste asemănătoare, încă mă doare, încă am întrebări și regrete… sper ca într-o zi să ajung la liniștea ta!

    Like

    1. Te va durea mult timp și vei avea aceste gânduri o vreme îndelungată, chiar și când suferința se va reduce. Trebuie răbdare și determinare! Nimeni care te iubește cu adevărat nu te va face să suferi. Restul sunt doar scuze.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s