Oglinda spartă


Mă tot gândesc la toate cuvintele care m-ar putea descrie
La tot ce-am fost și ce nu voi mai fi
La tot ce n-am putut vreodată să devin.
Îmi storc mintea după fiecare adjectiv pe care l-am surprins vreodată
Într-o pagină mult prea colorată
De tot ce m-a rănit și de tot ce n-am trăit.

Mă holbez la mine însămi
În oglinda pe care singură mi-am construit-o
Și pe care nu mai reușesc s-o sparg;
Cine e cea care se uită înapoi la mine?
Să fiu chiar eu, sau bucățele din toate
Cele câte am încercat să fiu?

Ești urâtă, ești nervoasă, ești tristă.
Mi se învârt în cap toate cele mai urâte lucruri de pe lume
Nu ești bună de nimic
Ai făcut prea mult rău
Chiar crezi că te-ar iubi cineva vreodată?
Vei rămâne singură.

Negrul se scurge, albul nu mai e
Roșul se distinge doar printre ramuri de gri
Zâmbetul mă sperie, vinețiul se întinde peste tot albastrul
Pe care n-am mai reușit să-l pictez vreodată.
Puncte, virguli, cuvinte, adjective,
Câte o să mai enumăr
Până când voi înțelege că toate vânătăile pe care le văd pe mine
Nu vor trece niciodată?

Mă uit la mine și parcă îl văd pe el.
Mă uit la el și parcă mă văd pe mine.
Am uitat cum să mai fiu,
Am refuzat să mai scriu,
Am stopat și cântectul
Mi-am furat mie însămi surâsul.

Am obosit să mai fiu
Am obosit și să mai scriu
Am obosit să tot vorbesc
De tot ce nu reușesc să elimin din mine
De fiecare strop de durere, de fiecare negreață ce nu va trece
De fiecare cuvânt invers pe care am uitat să îl mai șterg vreodată
De pe-o tablă pe cât de fadă, pe atât de căutată.
M-am urât chiar eu pe mine
În diminețile pline de o ceață prea densă
În toate serile în care am urlat
În toate după-amiezile cu soare în care mi-am băgat capul în pernă
Și am plâns.

M-am urât pentru toți oamenii pe care i-am lăsat
Pentru tot cei pe care i-am primit
Și pentru toți pe care nu i-am cunoscut.
M-am urât pentru că l-am iubit,
Și pentru că și-acum
Îmi ia inima foc când văd fotografiile lui,
Cele pe care tocmai eu le-am făcut
În locuri prin care am trecut zilnic
De când noi nu ne-am mai ținut unul de altul.

Am și-acum amintirea în minte
Mult mai vie decât mine,
A zilelor de durere interminbilă,
A nopților de suferință incurabilă,
A dimineților lipsite de speranță.

Mă tot întreb câte greșeli va trebui să mai fac
Până să-mi învăț propriile reguli pe de rost
Ca pe numele ce mi-a fost dat
Ca pe cel ce l-am idolatrizat.
Mă tot gândesc oare câte vor mai fi
Câte personalități o să mai schimb,
Câte degete voi mai tăia,
Câte fire voi mai crește,
Câte lacrimi voi mai pierde,
Până când am să zic
Că cel mai bun adjectiv
Este chiar
Bianca.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s