Când binele preia controlul


Azi a fost prima zi de când mă știu când mi-a fost cu adevărat bine cu mine. M-am gândit că nu este așa de rău să fiu eu, și că am chiar motive să mă plac. Am avut un scurt moment, exact ca o străfulgerare, când am crezut cu tărie că pot avea încredere în mine și că pot să fac să-mi fie bine mereu. M-am simțit pur și simplu liniștită, și am avut o claritate în gândire pe care nu cred că am mai experimentat-o niciodată în trecut. Printre toate zilele mai puțin bune și cele mai okay, dar nu prea, uit mai mereu să mă apreciez și să am cu adevărat grijă de mine.

Astăzi este una dintre zilele în care mă simt bine în pielea mea, în care cafeaua are gust bun chiar și când o fac eu, scrisul pare a fi ceva natural, muzica îmi vorbește cu adevărat, iar machiajul nu mai pare o necesitate. O zi în care am atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac, încât nu știu de unde să încep, pentru că totul mi se pare important și entuziasmant, de-a dreptul vital. M-am hotărât să scriu, pentru că mereu fac asta când trec printr-o schimbare.

Am trăit o viață întreagă oscilând între bine și rău. Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat liniștită pentru o perioadă lungă de timp. Mintea mea funcționează în așa fel încât nici nu îmi dau seama când începe să-mi fie rău și când bine. Pur și simplu trec de la o stare la alta, fără a avea vreo putere de a controla ce mă apasă. Tocmai de-asta am avut mereu impresia că am două persoane în mine care se luptă continuu: una bună, care știe că viața este grandioasă, și una care face toate prostiile din lume. Încă încerc să le împac, să le fac să conviețuiască una cu cealaltă.

Este greu de descris, dar am zile în care mă trezesc și îmi urăsc întreaga viață. Creierul meu lucrează de la sine și începe să creeze cele mai urâte și mai stresante scenarii posibile. Atunci nimic nu este bine, iar greutatea tuturor greșelilor pe care le-am făcut în trecut mă apasă mai mult ca oricând. În zilele acestea, uneori îmi este greu până și să fac duș, și atunci mă urăsc cu o ardoare care mă sperie. Nu pentru că mă simt rău, ci pentru că știu că mi-ar putea fi bine, dacă aș încerca mai mult. Dar mă simt fără nici o putere de a schimba ce mi se întâmplă, iar de cele mai multe ori, pentru a scăpa de sentimentele care încearcă, mă înconjor de lume ca să uit de mine. Cel mai bine aș putea descrie aceste faze ca atunci când te ia curentul și simți că te îneci. Încerci să strigi, dar nu te aude nimeni, iar singur nu ai puterea să ieși la mal. Mă simt captivă în propria minte.

Durează ceva până să ies din starea respectivă de depresie. Uneori se întâmplă de la sine, alteori trebuie să mă forțez să mă simt mai bine, dar doar când ajung la capătul puterilor și nu mai suport să mă simt așa. Pentru mine, cel mai bine funcționează să încerc să am un program mai organizat, să mă țin de lucrurile pe care mi le pun în minte. La început semăn cu o mașină pe pilot automat: nu simt nimic și nu mă gândesc la nimic decât la ceea ce trebuie să fac. Nu observ ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă este soare sau dacă plouă. Pur și simplut exist, fără a fi. Nu simt nimic, exact ca și cum aș fi somnambulă.

Apoi am un moment în care mă surprind simțind, și-mi dau seama că nu este nimic rău. Atunci mi se pare că m-aș putea ierta și aș putea trece mai departe. Am impresia că pot face orice, știu cine vreau să fiu și chiar asta sunt: eu, în cea mai pură formă care poate exista. În perioadele în care sunt bine, mi se pare cât de surprinzător cât de logică și ușoară poate fi viața și cât de firesc mi se pare să trăiesc așa cum îmi propun.

Când binele preia controlul

Îmi place să numesc aceste perioade bune ca fiind “maniace”. Sunt maniacă pentru că atunci iubesc și trăiesc mai mult decât ar fi normal, și cel mai important este că mă apreciez pe mine fără să mă ghidez după anumite stereotipuri. Iau viața în piept fără să mă întreb de ce, iar fiecare pas pe care îl fac mi se pare firesc, cumva menit a fi. În ultima vreme, binele durează mai mult și este mai intens, pentru că provine de la cea mai importantă sursă: chiar din mine însămi.

N-am realizat niciodată cât de important este să faci anumite lucruri pentru tine. Cred că am considerat că iubirea de sine este ceva ce pur și simplu apare, nu ceva pentru care muncești zilnic. Până la urmă, relația pe care o avem cu noi înșine este vitală, pentru că durează cel mai mult: o viață întreagă. Totuși, este cel mai greu de construit, pentru că suntem mai mereu inconștienți de cât de puțină apreciere și respect de sine există în noi. Când începem să realizăm, atunci vine partea cea mai grea. A-ți schimba imaginea pe care o ai asupra sinelui tău este poate mai greu decât să părăsești pe cineva pe care îl iubești cu toată ființa ta. Și doare la fel de tare. În ambele cazuri, este vorba despre obiceiuri și dependențe pe care trebuie să le schimbi, de idei pe care trebuie să ți le impui fără a avea puterea de a crede 100% în ele la început, pentru că mintea ta este setată să îți fie cel mai mare inamic.

Eu nu am știut de unde să încep luni de zile. Am stat într-o lâncezeală continuă, gândindu-mă și crezând cu adevărat că nu mai pot schimba nimic la mine și că mi-a fost dat să trăiesc o viață de care să nu mă pot bucura la maxim. Apoi am început să fac un experiment: am încercat să fac lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna fără a gândi exagerat de mult înainte. Pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la ce ar putea ieși rău. Am stat și m-am întrebat cum vreau să arăt, cum vreau să gândesc, ce îmi doresc să știu, cum vreau să mă exprim, și mi-am lăsat mintea să zburde până am ajuns la Bianca cea pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Am fost sinceră cu mine, mai mult ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că nu mai pot fi cineva care trăiește doar pentru ceilalți. Apoi am acționat.

Așa am ajuns să râd din orice, să dansez în timp ce gătesc (deși încă nu mă pricep foarte bine, încerc să-mi respect promisiunea de a găti cât mai des posibil), să nu mă mai culc atât de târziu, să nu mai ies în oraș atât de des, și să merg la sală. Bine, ultima este relativă. Am început să merg la sală acum două săptămâni. Reușesc să merg cumva mai normal în comparație cu primele dăți și să mă obișnuiesc cu senzația de durere și de slăbiciune în timp ce încerc să ridic greutăți cu mâinile mele care nu mă țin să fac nimic. Nu am rezistență aproape deloc, dar ce îmi place cel mai mult la a face sport este că sunt capabilă să trec de momentul în care am impresia că nu mai reușesc să îmi mișc nici un deget, și să mai fac vreo cinci genoflexiuni. Îmi dă un sentiment de control de sine și de putere.

Mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață urându-mi-o și încercând să găsesc căi prin care să dispar fără să mă mai găsească nimeni. Am avut zile în care nu am mai vrut să știu nici de mine și nici de ceilalți. Mi s-a părut insuportabil să trăiesc mai mult decât m-am bucurat de viață. Dar acum cred că a venit vremea în care să mă împac cu mine și să îmi dau voie să mă respect și să mă apreciez. Altfel nu-mi va fi bine niciodată, și ironia cea mai mare este că mereu mi-a plăcut la nebunie viața. De-asta am fost mai tot timpul în dilemă: iubeam ceva de care nu mă puteam bucura. Tipic mie.

Iar acum începe să îmi răsară ideea că pot să iubesc viața și să mă bucur de ea în același timp. În mod nebunesc, parcă începe să îmi și placă de mine și să mă îndrăgostesc cu adevărat de ceea ce vreau să fac în viață, să mi se pară posibil. Bineînțeles, știu că nu voi scăpa niciodată de răul cu care mai trăiesc uneori, dar cum ar fi dacă aș reuși să nu îl mai bag chiar atât în seamă?

Azi e bine și frumos. Mâine nu știu cum va fi, dar voi încerca să fac să fie mereu ca și acum. Liniște și claritate.

Pe curând,
Bianca

2 thoughts on “Când binele preia controlul

  1. Imi plac mult postarile tale in care esti optimista , cred trebuie sa te iubesti mai mult , sa ai mai multa incredere in tine si sa nu uiti ca viata merita traita cu bune si rele … viata nu este ceva liniar numai cu bine sau numai cu rau . Iti doresc zile senine !

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s