Azi am obosit de lumea noastră – sau cum arată un episod de anxietate


Este ora 14:00. Soarele este sus pe cer, încălzind pământul ce pare că nu ne mai suportă. Aud pe geam mașini trecând la fiecare secundă, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Văd oameni pe stradă, familii cu bunici și copii, plimbându-se nonșalant pe străzile pe care le cunosc de o viață întreagă. 

Nimic diferit nu se întâmplă, dar totul este schimbat. Am o senzație de amânare, ca și cum ceva stă din urma noastră și ne pândește, gata să explodeze la cel mai mic pas greșit. Sunt sigură că este doar anxietatea mea, dar uneori nu pot să o fac să tacă din gură. 

Aș vrea ca azi să scriu ceva mișto, pozitiv. Să inspir lumea să vadă partea plină a paharului, să îmi afund gândurile în partea luminoasă a acestei carantine. Dar nu pot. Azi nu pot. Mi se pare că mi-a ajuns. 

Citesc de câteva zile tot mai multe articole despre pandemii. Aseară am început, chiar, să mă uit la documentarul “Pandemic: How to prevent an outbreak” de pe Netflix. Înțeleg, din ce în ce mai clar, cât de bine se știa prin ce vom trece acum, și cât de puțin ne-a păsat. Dar mai ales realizez acum, mai profund ca niciodată, că suntem fără nici un dubiu ultima speță de ființe care s-a perindat vreodată pe acestă planetă. 

Jur că vreau să scriu de bine. Mi-am propus să mă țin tare în perioada asta, chiar dacă nu este ușor. Nu suport nesiguranța, trezește tot ce-i mai rău în mine. O să-mi revin, știu asta. Știu foarte bine că mâine mă voi trezi de dimineață și mă voi bucura de soare. Voi deschide geamul și îmi voi bea cafeaua cu picioarele pe pervaz. Voi inspira adânc aerul încă rece de martie. Voi asculta muzică, apoi voi citi un pic. După care voi scrie, și-mi va fi bine. 

Dar azi nu am reușit să fac nici unul dintre lucrurile de mai sus, pentru că mi-a ajuns până peste cap. Am ajuns la limită, și trebuie să explodez măcar puțin, așa cum pot. Nu mai pot să țin în mine, mi-e prea frică că voi ajunge să fiu veșnic supărată pe noi dacă nu vorbesc. 

Zgomotele de pe stradă sunt aceleași. Oameni au aceleași obiceiuri, chiar dacă alterate de decretele guvernului. Cică acum nu vom putea merge la nici o activitate socială până pe 1 Iunie. Mi-e frică că atunci când vom putea ieși, ne vom fi obișnuit să trăim așa: pe internet. Ne va fi mai comod. 

E bine să stai acasă. Apreciez enorm acest dar al timpului. Doar că mă sperie, infinit de mult, cât de nepăsători sunt cei din jur. Mă sperie când văd familii cu bunici și copii la plimbare. Mă sperie nesiguranța zilelor ce vor veni și, mai ales, mă terorizează ideea de o societate mult mai rea decât cea dinainte. Pentru că știu că dacă vom ajunge la timpurile care-au mai fost o dată, nu de mult, va fi fiecare pentru el. Pentru că asta facem și-acum. 

Nu ne interesează de nimic decât de noi înșine. Atât timp cât noi suntem bine, avem un venit stabil, Domnul cu mila pentru ceilalți. Suntem orbi la ceea ce trăiesc ceilalți, și absolut toți ne facem vinovați de același păcat, sub o formă sau alta. Stau în casă de aproape o săptămână. Eu, omul căruia nu-i place nimic mai mult pe lumea asta decât să iasă. Pentru mine, viața se întâmplă în afara celor patru pereți ai camerei mele și așa va fi întotdeauna. Nu-mi pot înfrânge spiritul libertin orice s-ar întâmpla. Prin “libertin” se înțelege că vreau să bat lumea la pas și să văd fiecare locușor de pe pământul acesta, să cunosc fiecare persoană posibilă și să îi ascult poveștile. 

Dar cu toate acestea, stau în casă. Stau închisă între acești pereți când de-abia îmi recuperasem viața, când simțeam cum mă îndrăgostesc din ce în ce mai tare de fiecare zi pe care o trăiam. Singură, așa cum am fost dintotdeauna. Ajunsesem să o iubesc mai mult ca niciodată, pe cont propriu. Și-acum mi-a fost luată, pentru cine știe cât timp. Nu știu exact pe ce perioadă viața mea s-a schimbat sau dacă va mai reveni vreodată la ce a fost înainte. Nimeni nu știe, pentru că lumea așa cum o cunoaștem noi nu s-a mai confruntat cu o astfel de pandemie. 

Și da, mi-e frică. Mi-e frică de ce va urma și de ce repercursiuni va avea tot tămbălăul acesta asupra vieților noastre personale și asupra societății noastre. Mi-e frică că Italia nu va mai fi la fel, și că Europa se va dezbina din nou. Sunt îngrozită că vom retrăi istoria recentă, și nu sunt pregătită să îmi sacrific viața în acest mod. Simt o teroare de-a dreptul paralizantă când mă gândesc că există și scenariul în care va trebui să renunț la visele mele, că nu știu cum va arată lumea aceasta în cinci luni. Mi-e frică că nu am nici un control asupra situației, că sunt dependentă de alți oameni care îmi vor hotărî, pentru a nu știu câta oară, destinul. 

Nu încerca să mă calmezi. O voi face singură. Îmi voi reveni singură, dar deocamdată frica și nesiguranța țipă mai tare în mine decât calmul și raționalul. Mi-e familiară senzația asta, am trăit cu ea doi ani de zile, când credeam că el e tot ce am și simțeam că îl pierd în fiecare zi. Am mai trăit cu teroarea asta, știu să mă confrunt cu ea. Dar până să o fac, trebuie să îmi dau voie să o simt, măcar puțin, ca să văd că nu mă poate omorî. Ca să îmi dau seama cum să o înfrâng. 

Nu am cum să fug de ce se întâmplă. Oriunde aș încerca să plec, situația este la fel. Poate chiar mai rău. Aș vrea ca măcar un mic colț al lumii să fi rămas intact. Dar oricum am fi mers noi și am fi distrus totul, așa cum ne este caracteristic. Pentru că da, sunt convinsă acum că cea mai mare plăcere a vieții noastre este să distrugem lucrurile din jurul nostru. Și o facem în mod inconștient, pentru că suntem o rasă cum nu s-a mai văzut. Needucați, inconștienți, egoiști, iraționali. Problema este că pretindem a fi tocmai inversul. Avem impresia că suntem rasa aleasă, centrul universului. 

Dar când mă uit pe geam, îmi dau seama că merităm tot ce ni se întâmplă. Cum altfel, când văd cum i-a apucat pe toți de-odată dragostea de alergat, de câini, de plimbări? Vezi tu, prietene, te-ai lipsit o viață întreagă de toate lucrurile fără de care acum pretinzi că nu poți trăi. Mai că ai ieși și la grătar dacă n-ai încerca să dai dovadă de o educație care, din păcate, este falsă. Nu ți-a intrat încă în sânge. Te prefaci că ești de spiță nobilă, dar calci pe iarbă ca și cum nici nu o vezi. 

Văd numai egoism în jurul meu. Ni s-a oferit încrederea că vom fi responsabili și că vom lua măsurile care trebuie pentru a combate acest virus împreună. Vreți să știți ce am luat?

Nimic bă, nimic, pentru că ne interesează mai mult să avem pătrățele, ca să agățam gagicile în cluburile de care nu ne putem lipsi. Banul predomină, și atât timp cât tu îl ai în buzunar, ai merge și în Ibiza acum, atât de mult te doare în fund de ce face omul care se întreabă ce va face peste două luni dacă lucrurile nu încep să se miște normal. Sunteți supereroi mă, aveți impresia că sunteți protejați de cine știe ce forță invizibilă și că pe voi un virus nu vă atinge, și chiar dacă ar face-o, nu v-ar omorî. 

Ei bine prietenaș, dacă ești atât de șmecher, du-te și ia-o în brațe pe bunică-ta, să vedem atunci de câte ori mai ieși pe stradă. 

Mi se pare penibil și dezolant ce văd în jurul meu. Măsuri peste măsuri, cazuri care cresc alarmant în jurul nostru, un viitor incert, un guvern care ajunge la disperare. Văd panică în ochii medicilor care nu mai suportă ceea ce trăiesc. Văd mii de sicrie duse în alte locuri în Italia. Văd iubiți pe care pandemia asta i-a prins în părți diferite și care acum nu se pot reuni. Văd oameni speriați și studenți deznădăjduiți. 

Dar văd mai multă lume care nu dă doi bani pe ce se întâmplă, și care nu se poate lipsi de zilnicele lor plimbări și ritualuri. Ei sunt cei aleși, cei pe care nimic nu îi poate atinge. Și din cauza lor, cei ca noi, care suntem conștienți de ce se întâmplă și chiar vrem să facem ceva pe lumea asta, suntem ținuți în spate de ei, cei care nu și-au primit bătăile la timp. 

Simt revoltă față de indiferență. Nu mai suport să aud mașinile cum trec pe stradă cu nonșalanță. Nu mai suport să văd oamenii care se plimbă pe stradă. Îmi vine să mă duc la ei și să le strig în față cât sunt de haini, cum nu merită să facă umbră pământului. Vreau liniște, mai presus de orice. Am obosit de tot ce înseamnă omenire, și nu mai vreau nici o pandemie. N-am chef să scriu istorie, puteam pasa privilegiul acesta altcuiva. 

Mă uit în jur și stau și mă întreb… oare când vom învăța să fim oameni? Oare când vom înțelege că nimeni, indiferent de vârstă, rasă, statut social sau cont bancar, nu este mai presus de nimeni? 

Abia aștept să se interzică mersul pe stradă și aici. Oare atunci ce vor face domnii societății care nu se pot abține din a-și plimba câinele de patru ori pe zi?

Da, o să mă calmez. Dar până să o fac, îmi permit să fiu foc și pară rasa umană. 

După ce termin de scris, închid laptop-ul și mai trag o țigară. Încerc să fumez mai puțin, vreau să mă las. Nu mai respir okay, am sinusurile terminate și mă sperie orice durere pe care o simt în corp. Nici măcar nu îmi este frică de coronavirus, dar vreau ca măcar să fiu sănătoasă și să pot face lucruri cât sunt în carantină.

Cobor în bucătărie să îmi fac ceva de mâncare. Mănânc trei ouă și încerc să nu mă gândesc că și ieri am mâncat același lucru. Nu am puterea să mă gândesc la o altfel de mâncare. Mănânc și nu prea îmi dau seama de ce se întâmplă în jurul meu. Nu-mi aud colegii de apartament care muncesc, nu mai observ nici păsărelele care cântă, nici zgomotele mașinilor. Încerc să termin cât mai repede de mâncat, ca să mă pot întinde pe canapea. Sunt sfârșită de o oboseală cruntă, pe care nu am mai simțit-o de luni întregi, dar care îmi este la fel de familiară ca orice altă stare. Știu că este oboseală bazată pe stres. 

Mă întind pe canapea și încerc să citesc, dar ochii nu mi se pot concentra la cuvintele pe care le văd. Nu reușesc să înțeleg decât o singură propoziție. Mintea mi-o ia din loc imediat ce nu mă mai stăpânesc, și astăzi sunt prea obosită ca să o fac. Hotărăsc să urc în cameră, dar drumul până acolo mi se pare infernal de lung. Îl fac totuși, păstrând aceeași senzație că sunt urmărită pe care o am de dimineață. Știu exact ce nu-mi dă pace, și nu este nimic altceva decât mintea mea. 

Mă învelesc cu pătura pe care mi-am luat-o din Grecia. Mi se pare că au trecut ani întregi de când am fost acolo, și că trăiam o realitate cu totul și cu totul diferită, ca într-un film. Adorm până la urmă, iar când mă trezesc, știu că nu mai pot, și o sun pe mama. Încep să plâng fără să îmi dau seama, și printre suspine, de-alea grele și neputincioase, îi zic că aș fi preferat să am nasul coroiat decât să sufăr de anxietate. 

Așa arată un episod de anxietate la suprafață. În mintea mea se întâmplă mult mai multe lucruri decât tot ce am descris eu aici. Este un vârtej de gânduri care apare uneori fără să îți dai seama și care nu pleacă decât atunci când decizi să duci un adevărat război cu el. Eu azi am obosit, și nu am avut puterea să lupt. Deja mă simt mai bine după ce am plâns și după ce am scris. Simt că m-am descărcat și că de mâine voi putea să fiu proactivă și productivă, să-ncerc să fac să fie bine și să ignor frica care mă fugărește de la spate în unele momente. Dar simt pe corp tot ce am trăit azi. Mă doare tot corpul exact ca și cum aș avea gripă, și sunt frântă de oboseală chiar dacă am drmit o oră jumătate pe seară.

Și nu, nu se vede pe fața noastră. Anxietatea este un dușman tăcut, la fel ca și depresia. Nu le poți depista după înfățișarea cuiva, spre deosebire de unele boli care sunt evidente la o scurtă privire. Fața anxietății poate arata ca mine dis-de-dimineață, adică la fel ca întotdeauna. În fotografia de mai jos, arăt ca în orice altă zi, dar în mintea mea se ducea o luptă între două tabere și știam deja care va fi cea învingătoare.

Pentru oamenii care suferă de anxietate, realitatea zilelor noastre poate fi o adevărată încercare, iar dacă cineva drag ție se comportă diferit în perioada asta, nu încerca să îi explici că este irațional și că totul va trece. Știm și noi, la fel cum știm că vom trece de stările acestea. Dar uneori nu putem să facem altceva decât să stăm neputincioși și să dăm voie gândurilor și fricii să ne pună la pământ pentru câteva ore. Apoi o să ne ridicăm din nou, dar mai întâi trebuie să ne dăm voie să fim noi.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s