Cum este viața după o săptămână de #statacasă


Sâmbătă dimineața, ora 10:20. Scriu și beau cafea. Mă mai uit din când în când pe geam, de unde pot vedea lumea mai clar. Tronează încă o liniște nefirească – lumea a încetat să se mai trezească devreme. Sunt doar puțini oameni care aleargă dis de dimineață. Cu toate acestea, știu că pe la ora două, strada va fi împânzită de oameni ieșiți la plimbare. De aproximativ o săptămână, Olanda are parte de un soare continuu și de o vreme călduroasă de primăvară.

Stau acasă de aproximativ 8 zile. Am ieșit doar la supermarket și o singură dată la o plimbare noaptea, când nu este nimeni pe stradă. Viața pare complet diferită de când toată nebunia aceasta a început; în același timp, uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat și că totul este la fel cum a fost întotdeauna. 

Singurele semne clare că rutina mea a trecut prin niște schimbări apar atunci când merg la supermarket. Liniile galbene trasate pentru a ține clienții la distanță de 1.5m unul de altul sunt un memento care mă ia mereu prin surprindere. Cumva, mi se pare că nu realizez cu adevărat toate modurile în care societatea s-a schimbat. Mi-a devenit firesc să stau la coadă ca să îmi iau o cafea la pachet, sau să nu am unde să mă duc. Aceste mici acțiuni care la început mi se păreau bizare acum mi-au intrat în obișnuință, și nici nu mă mai gândesc la ele. Asta nu arată decât abilitatea noastră de a ne adapta la orice scenariu. 

Am fost furioasă zile în șir pe situație și pe oamenii care ne-au adus, indirect, în acest punct. Încă îi văd pe stradă, nepăsându-le de ce se întâmplă cu ceilalți, dar am hotărât să nu îmi petrec această perioadă liberă afundându-mă în nervi și supărare. Încerc să ignor ce fac ceilalți și să îmi văd de treburile mele. Am început să evit orice formă de știri, pentru că nu mă ajută deloc să citesc obsesiv despre această pandemie, să mă împart între nu știu câte teorii conspiraționale și să mă înfurii pe oamenii care se dau deștepți și aruncă opinii neautorizate în stânga și în dreapta. 

Am crezut că zilele se vor întinde la nesfârșit, dar nu este așa. Orele trec pe lângă mine fără să îmi dau seama, diminețile transformându-se în nopți într-o clipită. Cumva reușesc să îmi umplu timpul cu lucruri care mă fac să mă simt liniștită, acele mici lucruri pe care le-am tot amânat și care acum au o semnificație aparte. Am avut o senzație că mi s-a pus viața pe repaus câteva zile bune la început, dar am ajuns la concluzia că ce trăiesc zilele acestea este o pauză de la alergătura pe care o trăiesc de la șapte ani. 

Pentru mine, aceasta este prima șansă care mi-a fost oferită vreodată de a nu face nimic. Ca și copil, verile mele erau diferite de ale celorlalți: nu ieșeam în stradă să mă joc toată ziua și nici nu mergeam în nu știu câte vacanțe la mare. Mi-am petrecut majoritatea verilor în săli de concerte sau de studiu. Printre ore de vioară și repetiții, mai trăgeam o fugă în parc, la joacă. Dar nu am avut niciodată acest sentiment pe care îl am acum: că pot, pur și simplu, să aleg ce să fac în fiecare moment al zilei și că pot să îmi dau un răgaz de a pierde timpul făcând nimic. 

Uneori stau și ascult muzică și mă uit pe pereți. Alteori sunt exact ca un titirez: curăț, spăl, citesc, gătesc, mă uit la un film, scriu ceva, corectez, postez. Sau, de cele mai multe ori, stau și mă gândesc la mine și încerc să vin cu un plan cât mai solid asupra viitorului meu. Simt cum îmi fierbe sângele în vene când mă gândesc la ceea ce vreau să fac și nu mai am răbdare să încep. Îmi imaginez foarte clar viața pe care o voi avea, știu exact pașii pe care îi voi face și oamenii pe care îi voi avea în jurul meu. Știu și cine vreau și cine nu vreau să fiu. Am în cap totul, de la cele mai mici detalii până la cele mai grandioase. 

Realitatea noastră, deși dificilă, a devenit cumva mai ușoară. Realizez acum cât de multe scuze ne găsim în fiecare zi în mod normal, cât de multe lucruri am putea face dacă nu ne-am plictisi și dacă nu ne-ar fi mai ușor așa. Eu, spre exemplu, am fost forțată să îmi fac unghiile singură. Am fost îngrozită să fac asta și mi-am repetat ani de zile că “nu știu și nu pot”. Ei bine, atunci când am fost pusă în situația să fac asta, nu am avut altă opțiune decât să îmi dau silința și să învăț. Și ce crezi? Chiar aș putea să îmi fac unghiile singură mereu. 

Acesta nu este decât un exemplu micuț, dar care se aplică în cele mai multe aspecte ale cotidianului nostru. De când restaurantele sunt închise și nu pot să îmi iau mâncare din oraș, am început să gătesc în fiecare zi și încerc să devin cât mai bună posibil la asta. Parcă îmi și place, deși uneori chiar îmi este dor de cât de ușor îmi era să îmi iau o porție de orez cu legume și pui de la restaurantul meu vietnamez preferat. Însă pot supraviețui și fără.

Cel mai important, mi-am dat seama că mă simt bine și singură. Nu am mai avut un contact social fizic de mai bine de o săptămână jumătate. Toți prietenii mei sunt în aceeași situație ca și mine, așa că ne putem vedea doar printr-un apel video. Cu toate acestea, am senzația că toți facem același lucru: ne rezervăm această perioadă pentru a fi cu adevărat singuri, o pauză pe care cred că toți am ajuns să o apreciem într-o măsură mai mare sau mai mică. Îmi este foarte dor de obiceiurile mele sociale, dar în același timp, izolarea aceasta mi-a oferit o lecție de care aveam nevoie cu disperare: sunt bine și numai cu mine. Pot supraviețui singură, ba chiar pot fi și fericită pe cont propriu. 

E soare și am geamul deschis, iar o briză plăcută îmi intră în cameră. Miroase a vară. Miroase a tot ce iubesc cel mai mult pe lume. Miroase a bine. O să trecem peste tot. Da, doare. Da, e ciudat să fii prins în casă. Dar de ce? Pentru că nu suntem obișnuiți să fim simplu și usor, oameni. Avem nevoia nebună de a fi mereu mai mult: iubite, mame, manageri, scriitori, cântăreți, actori, șefi. Iar în toată goana aceasta nebună după lucrurile la care visăm, uităm să fim oameni. 

Am urât ceea ce se întâmplă mult timp, dar acum parcă înțeleg sensul mult mai profund. E bine și așa. E mirific atât timp cât faci să fie. Nu știu ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an de zile. Sunt conștientă că societatea noastră se va schimba drastic și că vom avea mult de tras de pe urma acestei nenorociri. Însă ea ne-a fost dată cu un scop, și sunt sigură că, oricum ar fi, vom face să fie frumos. Sper doar ca toată lumea să fie conștientă de darul care ne-a fost oferit acum, și să se folosească la maxim de el. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s