Câte laturi împrăștiate să mai adun?


Am făcut toate greșelile mele și am încercat să le fac și pe ale celorlalți. Le-am cumpărat cu prețul inocenței mele și mi le-am atribuit cu naivitatea unui copil care aleargă după dulcele mult interzis. Am luat în spate soarta altora, fără să îmi pese de a mea. Nu mi-am dat seama cât de grele deveniseră toate crucile pe care le căram până când nu am fost pusă la pământ. Stând în genunchi, m-am rugat de cei pe care i-am ajutat să mă ridice, dar mâinile pe care le-am căutat nu au venit niciodată, și-a trebuit să mă ridic singură. 

Am mers pe drumuri lăturalnice, oscilând între stânga și dreapta până când am amețit. Am uitat care este binele, și care răul, am făcut o confuzie între ele care aproape că m-a costat viața. Am trecut în viteză pe lângă chipuri care îmi întindeau mâinile, și m-am poticnit la cele ce îmi întorceau spatele. Am vrut să îi schimb, să le arăt că soarele răsare pe partea cealaltă, nu pe cea pe care stăteau ei atârnați. Și când nu am reușit, în loc să plec de lângă ei, am rămas acolo, în cel mai întunecat loc de pe pământ. 

Am stat acolo mult și bine, fără speranță că voi mai vedea vreodată cerul cu stele. Doar că într-o zi, exact când am încetat să mai lupt, m-am trezit. Am deschis ochii și-am știut că ceva se schimbase în mine, parcă peste noapte. Doar că nu a fost așa. Ruptura din mine s-a produs pe parcursul unei vieți întregi trăită depinzând de ceilalți, căutându-le aprobarea și zâmbetele, forțându-le cuvintele de laudă din gură de parcă aș fi avut nevoie de ele ca să respir. Am acceptat orice persoană, indiferent dacă îmi era soare o zi, și ploaie în restul timpului. Am avut nevoie de stabilitate, dar ca într-un paradox amarnic de care nu m-am putut descotorosi, am fugit de ea cât am văzut cu ochii. Am ales cele mai îndepărtate lucruri de cele de care aveam nevoie. Am vrut dragoste și-am ales minciuna, am vrut adevăr și am mers cu lașitatea, am vrut stabilitate și am trăit pe drumuri nesigure și fără de final. 

Îmi aprind o țigară, și mă gândesc că fumul pe care îl expir reprezintă tot ceea ce am fost eu pentru anumiți oameni care mi-au schimbat viața. Am creat dependență și am zburat undeva în aer atunci când nu a mai fost nevoie de mine, cu sau fără voia mea. Am vrut să fiu foc, dar am fost doar un fum albastru și subțire, și nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama până acum. 

Mă uit în jur, la spațiul în care țineam acele trei bluze pe care le-am purtat până la epuizare, și cutia cu mici hârtiuțe care reprezentau o viață pe care nu am mai trăit-o. Ambele erau pentru mine o rugăciune pe care am rostit-o în toate nopțile de nesomn, iar ieri mi-am luat icoanele și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat drumul fără să îmi tremure mână, am lăsat spațiul gol, și nici măcar nu mă deranjează. Mă sâcâie doar faptul că au fost acolo de la bun început. Nu aveau ce căuta în sufletul meu. Când am realizat asta, le-am dat drumul în pământ, exact ca într-un mormânt veșnic umplut de resturile altora, și-apoi am plecat să-mi iau o cafea, fără să mă gândesc la ceea ce făcusem. 

Pentru că așa am ajuns acum. Am renunțat la tot ceea ce am fost și la toți cei ce mi-au făcut rău. Am încetat să mai cred în ei, și mi-a devenit nefiresc de ușor să las să plece orice lucru nociv, care m-ar putea abate din nou de la drum. Dar care e drumul, până la urmă, și în care gropi ar trebui să intru, și pe care să le evit? 

Nici acum nu știu, așa că mă uit cu atenție dinainte, și evit tot ce seamănă a ură. Numai că nu cumva devin însăși ura când blochez tot înainte de a încerca?

Am devenit o mașinărie de reparat greșeli, o minte calculată și rațională, o ființă care se bazează pe gânduri și nu pe emoții. Cu toate astea, când închid ochii seara, Bianca de 19 ani iese la suprafață, și oricât m-aș întoarce pe toate părțile, îmi ia ore întregi să alung toate amintirile și toate gândurile. Îmi vine de cele mai mult ori să mă întorc în timp, să o iau pe Bianca de atunci de la masă și să îi zic să se liniștească, că oricum nu va ieși nimic. Că va evita mai multă durere decât fericire, și că cea din urmă se găsește pe cont propriu, nu la brațul cuiva. Că fericirea din dependență este nocivă, și că dragostea nu ar trebui să fie sinonim cu suferința. Că nimeni, nici un prieten, nici un iubit, nici o rudă nu merită toată sfârșeala pe care a cunoscut-o la o vârstă mult prea fragedă. 

Îmi stau în gât toate alegerile proaste de fiecare dată când încerc să mănânc ceva, și mă împung de la spate când mă trezesc. Mă fac să mă ridic din pat în mod inconștient, ca să le repar și să le șterg, și-n același timp să le aduc aminte tuturor și să nu-i las să uite, orice ar fi. Să-și aducă aminte de mine de fiecare dată când văd zâmbetul ce nu poate fi al meu, oricât încearcă. Să mă vadă în fiecare colț al minții și al sufletului, și ochii lor chiar să-mi surprindă părul, și să realizeze că ceea ce văd este lucrarea lor. 

Mi-e dor de Bianca dinainte, cea cu palton, geantă elegantă și-un laptop. Fata aia care alerga între Utrecht și Amsterdam, care scria și fotografia, care observa tot și care asculta poveștile oamenilor. Cea care se urca într-un avion oricând avea chef. Îmi este dor de ea și nu știu când se va întoarce, pentru că încă nu a învățat cum să salveze lumea de o pandemie și nu o va face niciodată. Dar îmi dau seama că aceasta este persoana care vrea să fie. S-a plictisit în casă, nu-i stă bine casnică. Viața ei trebuie să fie un lung șir de aventuri și de reușite, altfel se plictisește. 

Mă întreb vreodată cum am crezut că îmi va fi bine stând și așteptând un bărbat să vină de la muncă, să mă scoată la restaurant și apoi să închei ciclul, doar ca să îl reiau la următorul răsărit de soare. Simt că trăiește în mine încă persoana care voia acel lucru, dar devine din ce în ce mai mică și mai nesemnificativă, pentru că cea care se naște acum știe că vrea totul de la viață și că nu se va opri până când nu va avea chiar asta. Totul. Singură și fără ajutorul nimănui. 

Îmi plac momentele acestea, când mă dezbrac de toate hainele după care mă ascund în restul timpului și-mi spun eu mie adevărul, și îl arăt și celorlalți. Pentru că am încercat mult și bine să fiu normală. M-am străduit din răsputeri să-mi doresc o viață ca oricare alta, în care să nu caut decât liniște și pace alături de cineva. Poate un copil sau doi, un serviciu ușor de dus la bun sfârșit, și un venit mulțumitor. Doar că m-am plictisit de idee și n-am reușit să o duc până la capăt, pentru că știam ce se ascunde înăuntrul meu și am avut un moment de claritate în care am știut, mai bine ca oricând, că nu pot lăsa ca toate acestea să se ducă pe apa Sâmbetei. Acela a fost momentul care mi-a schimbat viața, și încă încerc să aflu cum să modelez totul așa încât să fie bine. Pentru mine și pentru ceilalți. 

Vreau să primesc și să ofer totul. Mi-aș dori să fiu un om usor de înțeles și să-mi doresc un om normal. Să mă pot mulțumi cu puțin. Pentru că adevărul este că nu știu cine m-ar putea iubi vreodată complet și fără rețineri, în condițiile în care marginile ființei mele sunt încă neșlefuite și nu cred că voi fi capabilă să le modelez după contururile deja trasate. Conștientizez acum că m-am mințit multă vreme și că mi-a fost întotdeauna imposibil să mă mulțumesc cu puțin. 

Mă gândesc că aș putea să iubesc orice parte a mea, atât timp cât ar fi exact ce îmi doresc. Sunt un adevărat contrast, nu ai înțeles încă asta? Sunt neagră și albă în același timp, iar părțile bune se împletesc cu cele rele într-un amalgam de confuzie extatică. Asta și dă dependență la mine, faptul că niciodată nu știi ce te așteaptă mâine. 

Invidiez oamenii care se pot mulțumi cu lucrurile mici și care sunt fericiți ducând o viață complet normală. Mă gândesc chiar că aș putea să îl iubesc, doar că știu că nu vrea nimic măreț de la existența lui. Vrea doar momentele mici, și îi este atât de firesc să trăiască de pe urma lor, încât uneori îl invidiez. Mi-aș dori să îl iubesc, ca să pot să învăț să îmi fie bine cu fericirea aceasta ușoară. Știu că îl voi iubi la un momentdat, dar nu complet, și nici necondiționat, pentru că el îmi va urî partea de nestăvilit din mine, și aceleași scenarii pe care le-am mai trăit se vor repeta. 

Mă arunc în seara aceasta într-un abis pe care l-am mai văzut, și din care voi ieși când voi avea chef. Exact cum am făcut și până acum. 

Pe curând, 

Bianca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s