Gânduri amestecate după trei săptămâni de #statacasă


Au trecut trei săptămâni de când #stauacasă. Mi se pare în același timp o eternitate și o secundă. Nu știu cum a trecut atât de mult timp: zilele par că se amestecă într-un vârtej de care, peste câțiva ani, poate că nu îmi voi aminti deloc. 

Mă trec tot felul de stări și sentimente. De la extaz până la agonie, am făcut totul și nimic în această perioadă. Acum scriu lângă geamul deschis și mă bucur de răcoarea pe care noaptea o aduce. De aproximativ o săptămână, pare că primăvara s-a instalat cu acte în regulă în Olanda și reușim toți să ne bucurăm, mai mult sau mai puțin, de soare. 

Voi fi sinceră și voi recunoaște că de câteva zile, sunt destul de leneșă fizic. Mi-am oferit o pauză bine meritată: dorm mult, mă culc și mă trezesc târziu, încercând să recuperez somnul pe care l-am pierdut și pe care știu că îl voi pierde atunci când totul se va termina.  Fac asta fără nici un stres, fără vina care m-a alergat de la spate o viață întreagă atunci când mă odihneam un pic. Nu mi-am făcut antrenamentul de luni; nu-mi place deloc să fac gimnastică acasă, și nici nu îmi oferă aceeași stare de adrenalină ca și mersul la sală. Gimnastică fac acasă ca să mă mențin în formă. Așa că acum, pentru câteva zile, experimentez odihna în adevăratul sens al cuvântului.

Totodată, zilele acestea am decis să înlocuiesc antrenamentele fizice cu cele mentale. Lucrez la mintea mea. Acum câteva zile, o dată cu soarele au început să răsară și stările mele proaste. Am știut perfect de unde provin: vremea aceasta însorită mi-a făcut mintea să-mi joace feste, așa încât mirosul specific primăverii și căldurii mi-a îndreptat gândurile la tot ce am trăit în ultimii doi ani. De la acele stări proaste și gânduri mai puțin pozitive, pe care nu le mai avusesem de luni întregi, am început să îmi pun întrebări pe care mi-a fost frică să le exprim ani de zile. 

Mi-am zis că este necesar să fac acest drum anevoios, pe care poate l-am evitat atât de mult, însă m-am plictisit de acest cerc vicios în care cad după o anumită perioadă de timp în care sunt bine. Vreau să văd exact de unde provin toate problemele mele și de unde a început această cursă interminabilă cu nesiguranța de sine, cu nevoia de validare de la ceilalți și cu frica de a fi singură. Nu voi minți: doare foarte mult să realizez că anumite lucruri pe care tu le-ai considerat a fi perfecte sunt de fapt fundamental greșite și te-au adus aici. Uneori, amintirile pe care le prețuim cel mai mult ajung să semene a minciuni, iar noi, la rândul nostru, realizăm cât de multe avem de vindecat și de iertat. În primul rând, pe noi înșine. Iertarea de sine este cel mai important lucru în acest proces. 

Astăzi am primit o carte pe care am așteptat-o cu multă nerăbdare. Este vorba despre “Open”, autobiografia lui Andre Agassi, unul dintre cei mai mari jucători de tenis din lume care și-a urât profund profesia o viață întreagă. Am citit cam 35 de pagini din ea și știu că va fi o carte de referință pentru mine. Nu îmi este ușor să o parcurg, pentru că atinge o coardă sensibilă, care probabil greu se va vindeca și pe care, cu siguranță, nu o voi uita niciodată. 

Așadar, îmi petrec zilele lucrând la mine, observându-mi reacțiile și gândurile. Am început să mă uit la persoana mea ca la un străin pe care încerc să îl cunosc cât mai bine. Vreau să-mi înțeleg motivele, valorile și principiile. Vreau să știu de unde-mi pornesc acțiunile și, mai ales, cu ce scop le fac. Am o nevoie disperată să mă vindec, iar asta mă face să mă pun în situația de a simți mai multă durere decât niciodată. Dar știu că la capătul acestei suferințe este ceea ce am căutat mereu, și că va veni numai de la mine: iertare, încredere și respect față de mine însămi. 

Îmi este foarte dor de viața dinainte. Cea normală. Dar ce este acum normalitatea? Mai știe cineva? Mi se pare că ne-am obișnuit cu modul în care trăim acum. De altfel, nici nu avem de ales. Mă uit uneori pe geam, în plină zi, când soarele strălucește cel mai tare, și mi se pare că nimic nu s-a schimbat. Străzile sunt pline, mașinile fac la fel de multă gălăgie ca oricând, copii continuă să se joace în stradă. Însă sub această aparentă normalitate, există o frică și o precauție pe care nu ai cum să le ignori. 

Îmi imaginez zilele ce vor urma acestei pandemii. Cum vom ieși din această încercare? Îmi place să cred că vom fi mai buni și vom ști să apreciem lucrurile importante mai mult. Știu, totuși, că uităm destul de repede, și că ne întoarcem la obiceiurile noastre proaste cât ai clipi. 

Când mă trezesc, deschid geamul și trag în piept aerul proaspăt al dimineații. Mi-este dor de primele ore ale zilelor speciale, în care știi, pur și simplu, că vei fi fericită. Îmi este dor de orele interminabile alături de prieteni, de nopțile târzii în care pare că ai lumea la picioare, în care râzi ca și cum un moment viitor nu există. Îmi este dor de plimbările fără grija distanțării sociale. Mi-e dor și de muncă, de ai mei, de mine cea care am fost ieri, de cea care voi fi mâine. Mi se pare că zilele acestea sunt împânzite de melancolie și de mirosul tuturor vieților pe care le-am trăit, dar și-a celor pe care nu am mai apucat să le trăiesc niciodată. 

Uneori, în momente în care mă adâncesc în partea zgomotoasă a minții mele, îmi este cumplit de dor de ignoranța în care am trăit atât de mulți ani. Tânjesc după persoana care nu își punea întrebări și doar executa, la fel ca un soldat antrenat să își dea viața pentru un scop care nu este al lui. În multe feluri era mai ușor. Învățasem să alung suferința după o falsă cortină de fericire trecătoare, iar asta cu prețul liniștii mele. Trăiam fără să știu pentru ce o fac, fără să vreau să mă pun pe mine pe primul loc. Ori când ești obișnuit ca tu să fii pe ultimul scaun din ultimul rând, pare că trebuie să îți contrazici întreaga natură ca să reușești să fii persoana care vrei tu.

Oricum ar fi, perioada aceasta mi se pare benefică și am ajuns să fiu recunoscătoare pentru ea, chiar dacă uneori uit de părțile bune și le văd doar pe cele proaste. Dar știu că altă șansă de a mă concentra numai și numai pe mine probabil că nu mi se vă oferi. Mi-aș dori ca toată lumea să facă același lucru: să vadă această carantină ca pe o unică șansă de a ne apropia de noi înșine.

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s