Cel mai frumos loc de pe pământ

Duminică, ora 12.23 am. În doișpe ore voi fi într-un avion spre Atena. Acasă. Nu chiar, dar totuși acasă. Pe pământul meu. Nu am înțeles niciodată fraza asta,până acum. N-am înțeles niciodată cum e să ți se întoarcă stomacul de emoție și de frică să te duci acasă. Cel mai frumos loc de pe Pământ. Acasă.

Mă duc la un concert. Sunt membru al Orchestrei naționale de Tineret. Mi se pare absolut hilar cum a trebuit să plec ca să fiu parte din această orchestră. Nici nu mai contează.

Mă duc acasă. 

E 3 decembrie. Blog-ul face 7 ani. Doamne, unde eram acum șapte ani? Într-o cameră din România. Șapte ani, nici măcar un deceniu, în care am schimbat atâtea case, am cunoscut atâția oameni, am fost atâtea persoane. 7 ani care mi se par infiniți, dar care sunt, de fapt, infimi. Nu prea mai am dreptul, dar trebuia s-o spun. La mulți ani, dragă blog!

Uite-mă, frântă de oboseală, după o săptămână infernală, frumoasă, nebună. O săptămână în care am știut că, Duminică, mă duc acasă. Și cumva, totul a fost mai bine. E tare ciudat cum poți fi împărțit între două locuri, între două persoane care poți fi, care ești, între două lucruri de care ai nevoie. Între ce știi că vrei să faci, între ce trebuie să faci și între ce ai nevoie să faci. Și mai ciudat e să știi că totul trece și nu prea. Că mereu o parte din tine se va întreba ce fac?

E decembrie și nu e. Decembrie însemna cu totul altceva. Totul însemna altceva, și de cele mai multe ori ai vrea ca totul să însemne același lucru ca înainte. Când am plecat de-acasă, mă așteptam să-mi fie dor numai de oamenii mei. Acum mi-am dat seama că e mult mai mult de-atât.

Ninge pe blog, și de-abia acum am observat. Cum era când ningea pe blog! Nebunie!

Frig de crapă pietrele în Utrecht. Gri și ceața. În Atena 20 de grade. Soare.

Și acasă, într-un fel.

Acasă, Bianca dinainte și nu prea, pentru o săptămână.

Cel mai frumos loc de pe pământ, a fi tu cea dinainte, chiar dacă doar ca o iluzie.

Și dor și drag și vestitul “toate-or să treacă”

Advertisements

Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Cum au fost primele trei săptămâni în Olanda

Am șters postarea aceasta de trei ori. De și mai multe ori mi-am promis că o voi scrie. Cumva, am ajuns la trei săptămâni în Olanda și gândurile mi-au rămas nescrise. Nu neapărat din lipsă de timp, ci dintr-o neputință totală de a exprima toate sentimentele care mă încearcă. Aș vrea să pot să descriu în lux de amănunte senzațiile, gândurile și trăirile care mă încearcă de trei săptămâni, dar este imposibil. Am să încerc să scriu totul în seara aceasta, chiar dacă îmi va fi foarte greu datorită faptului că toată experiența aceasta este încă nouă și sunt destul de neobișnuită cu tot ce se întâmplă atât în jurul, cât și înăuntrul meu.

Acum trei săptămâni eram în Grecia, iar viața mea era la polul opus de cea de acum. Iar când zic asta, vorbesc cât se poate de serios. Mi se pare că, într-un fel, tot ce mi se întâmpla acum trei săptămâni sunt amintirile altcuiva. Într-un fel absolut ciudat, mi se pare că am lăsat Grecia în urmă aproape de tot. Bineînțeles, au trecut trei săptămâni. Să fie mult, să fie puțin? Cine știe. Cert este că m-am obișnuit cu dorul pe care îl port în mine pentru persoanele dragi și am înțeles că este absolut firesc să mă simt așa. De țară nu îmi este dor aproape deloc. Doar de soare și căldură. În rest, când mă gândesc la faptul că aș fi putut fi încă acolo, mi se pare de neimaginat. De ce exact, încă nu mi-am dat seama.

Poate  pentru că trăiesc totul la maxim aici. Nici o parte din mine nu mai este cu gândul sau cu sufletul la casă. Nimic din mine nu vrea să se întoarcă la perioada aceea. Tot ce s-a întâmplat în clasa a 12-a și în vara ce tocmai a trecut este acum o amintire foarte prețioasă, însă doar atât. Mă bucur de fiecare moment de aici și totul este magic. Fiecare moment are o însemnătate și vine cu o avalanșă de emoții. Totul este nou și interesant și intens,nimic nu este trecut cu vederea.

Uneori, asta poate fi o problemă, pentru că fiecare lucru mărunt prinde o însemnătate pe care nu o are. Orice contează: un zâmbet, un salut, o vorbă bună, una mai puțin plăcută. Totul. Și totul pare extraordinar, chiar dacă nu este.

Ideea este că sunt în priză la voltaj maxim acum. Studiez, învăț, lucrez, încerc să îmi mențin o viață socială adecvată. Încerc să mă adaptez. Curăț, spăl, mai și gătesc. Bine, când îmi amintesc. Am un program care nu seamănă a program și pe care încă încerc să îl stabilizez, deși mi se pare că degeaba încerc să găsesc o stabilitate în tot acest haos frumos. Am să recunosc că nu am mult timp să mă gândesc la mine. Bănuiesc că este firesc, pentru că tot ce fac acum, tot pentru mine fac. Pentru viitor, dar și pentru prezent.

Nu am mult timp să mă gândesc la mine, la sentimentele mele, la nevoile mele. Bineînțeles, cu gândurile este complicat, și uneori nu le pasă că nu ai timp de așa ceva. Sentimentele, ca și gândurile, pur și simplu vin peste tine, iar uneori o fac în cele mai nepotrivite momente și adesea pot fi paralizante. Frica, nesiguranța, neîncrederea de sine vin peste tine în valuri și îți taie respirația. Dar continui, pentru că așa cum mi-a zis o prietenă, la începutul și la sfârșitul zilei, ești numai tu cu tine. Dimineața te trezești, îți faci o cafea și o pornești la drum, iar seara te așezi, fumezi o țigară și apoi te culci. Altă opțiune nu ai, și o știi.

Cam aici este șpilul cu studiile în afară. Mă rog, cu plecatul în afară pe cont propriu. Știi că doar pe tine te ai și că nu te poți dezamăgi. Asta este șansa ta, pe care ai așteptat-o ani la rând, și că nu o poți rata. Nu poți face nimic ce ar putea strica toată afacerea asta, pe care tu o construiești. Și cred că mie-mi iese. Mi-am găsit deja un loc de muncă fain, la Stradivarius, care se întâmplă să fie și magazinul meu preferat de haine. Echipă mișto, haine pe gustul meu, contact cu oameni și program bun. Am avut noroc, dar chiar și așa mulți au fost uimiți că mi-am găsit deja de muncă. Adică, am „trei săptămâni aici”, și în mintea lor trebuie să treacă cel puțin trei luni ca să începi să îți cauți un loc de munca. Am o colegă care glumește că eu am venit aici ca să cuceresc lumea.

Ce nu știe ea este că nu e o glumă.

Eu chiar de-asta mă aflu aici.

Ca să cuceresc lumea, o lume numai a mea, construită de mine, pe puterile proprii. Cărămizi puse de mine, încet dar sigur.

Lucrez 20 de ore pe săptămână, am cursuri în fiecare zi, seara plec ultima de la conservator, și aș dormi acolo dacă ne-ar lăsa. Cineva m-a întrebat de ce lucrez atât de mult. De ce nu lucrez doar orele de care am nevoie ca să iau împrumutul de student? 56 de ore pe lună mi-ar trebui, iar eu lucrez 80. Am început deja demersurile pentru împrumut. Deci, de ce atât de mult?

Pentru că vreau și pot. Pentru că nu mă interesează să dorm o oră în plus. Pentru că vreau, simplu și la obiect, să am bani. Vreau să am bani de un arcuș bun, vreau să mă duc acasă la ai mei când pot, vreau să călătoresc, să mă urc într-un tren dacă am chef și să văd Germania, vreau să-mi iau perechea aia de ghete mișto pe care am văzut-o, vreau să ies la un vin cu prietenii, vreau să fac toate lucrurile pe care nu le-am putut face până acum. Vreau să stau într-un apartament fain, să merg cu autobuzul și nu cu bicicleta. Vreau să nu mai am grija banilor. Vreau să fiu cu un pas înaintea lor. Și pot. Nu-mi trebuie o oră în plus de somn. Nu-mi trebuie zile de leneveală.

Cred că puțini realizează că programul, dacă ai cap, îți iese și cu 20 de ore de muncă pe săptămână, și cu cinci ore de studiu pe zi, și cu cursuri în fiecare zi. Și da, mai ieși și în oraș dacă ai chef. Îți faci și prieteni. Ai timp și de tine, dacă știi cum. Spre exemplu, eu astăzi am simțit să scriu după ore, așa că mă culc mai târziu ca să scriu. E important să știi să îți acorzi credit, să știi că poți, să vrei și să faci. Degeaba vrei, dacă nu faci.

Cineva mi-a zis că nu trebuie să știi totul în lumea aceasta. Trebuie doar să știi un pic mai mult decât ceilalți. Iar eu știu. Diferența dintre mine și ei sunt cinci secunde dimineața, după ce sună ceasul, în care nu mă las să adorm din nou, și nici să stau în pat. După ce sună ceasul, număr până la cinci, și mă ridic. Altfel, nu m-aș mai face-o niciodată.

Mai știu și că pot. Asta este o mare diferență dintre mine și majoritatea celor pe care îi întâlnesc aici. Pot și o știu. La propriu. În trei zile am primit trei job-uri diferite. Trei interviuri pe care le-am reușit, pentru trei posturi diferite, pe care nu le-am mai deținut niciodată. Asta m-a făcut să înțeleg că mă adaptez bine la situații necunoscute și că ceva îi atrage pe oameni la mine. Știu să spun lucrurile potrivite și înțeleg esența lucrurilor. Înțeleg ce vor oamenii să audă și le-o livrez când trebuie. E corect? Nu întotdeauna. O fac? Da, pentru că trebuie.

Ideea este că este bine. Mai bine decât mă așteptam. Locul perfect încă nu mi l-am găsit. Încerc, cred, să mă găsesc pe mine în haosul acesta. Mulți mi-ar spune că trăiesc degeaba, pentru că muncesc atât de mult și nu mă bucur de nimic. Șpilul este că eu găsesc o frumusețe nemărginită în tot acest haos. Personal, mă bucur mult mai mult de orice moment special, care mă face să ies din rutină. Nu trebuie să fie ceva grandios. Orice moment de respiro este apreciat la maximum.

Olanda îmi place. Încă nu mă pot obișnui pe deplin cu ea. Sau, mai degrabă, cu olandezii. Mi se pare o nație destul de ciudată, pentru că sunt foarte diferiți de români sau greci. Sunt veseli, zâmbitori, parcă lipsiți de griji. Ordonați și liniștiți. Sunt prietenoși, dar distanți. Au un fel diferit de a-și arăta sentimentele față de oamenii cu care am crescut eu. De-asta mulți îi consideră reci. Ce-am observat încă de când am aterizat pe Schiphol, acum trei săptămâni, este că au un obicei destul de straniu. Dacă le întâlnești privirea pe stradă, îți vor zâmbi instantaneu, de parcă ar face concurs de cine zâmbește primul. Mi s-a părut foarte straniu la început, dar acum am început să mă obișnuiesc.

În aceste trei săptămâni am făcut lucruri care m-au scos din zona de confort în fiecare zi. Am devenit imună la orice factori ”deranjanți”. Nimic nu mi se mai pare deplasat sau inconfortabil. Faci ce trebuie să faci ca să reușești și nu există nici o scuză. Nici jenă. Nu există așa ceva. Te mănâncă de vii toți dacă te ascunzi sau dacă găsești scuze.

Uneori, în toată nebunia aceasta, mă lovește faptul că îmi trăiesc visul. Sunt undeva în afară, departe de casă, la mii de kilometrii de cei dragi mie, studiez muzică, dorm puțin, muncesc și îmi fac prieteni. Am o viață a mea. Trăiesc momentele la care atât de mult am visat și mă bucur de ele și mi se pare genial și de necrezut că am ajuns până aici în ciuda tuturor piedicilor. Este la fel cum mi-am imaginat și în același timp nu are nici o legătură cu ce am visat eu.

Pentru că în mintea mea, perioada de student era gri.

În realitate, este plină de culori și senzații și sunete și chipuri și zâmbete.

Bine, este și gri, pentru că vremea în Olanda este bipolară. La propriu. În prima săptămână cât am stat aici, am locuit într-un apartament care avea o curte în spate și intrarea în stradă. Erau zile când în curte ploua și în stradă era soare. Sau, o dată eram la facultate, mă pregăteam să plec, și era veselie mare pe mine că era soare. Două minute mai târziu, când am ieșit din clădire, ploua torențial. Câteva zile mai târziu, într-o marți în care erau vreo 10 grade, ploua cu soare.

Dar și cu asta te obișnuiești. Te obișnuiești cu tot, inclusiv cu dorul de casă, care devine parte din tine și din cotidianul tău. Pentru mine, Grecia pare acum un loc îndepărtat, o lume cu totul diferită, în care acțiunea se desfășoară și în care eu nu mai sunt personaj principal, chiar dacă toate celelalte personaje principale sunt tot acolo și, automat, sunt și eu. Sunt zile și zile. Uneori, aș vrea să iau avionul și să mă întorc acasă la confort. De cele mai mult ori, mă îngrozește gândul de a fi nevoită să mă întorc acasă, pentru că acolo nu este numai haosul meu, ci și a celorlalți. Aici sunt doar eu cu mine. Îmi pot face alegerile proprii și trebuie să am grijă doar de mine.

În concluzie, Olanda a fost un pas bun. Viața mea este plină de… viață. Timp de scris? Aproape deloc. De citit? Nici atât. Mă deranjează? Nu prea. Alte lucruri au întâietate acum, iar eu simt că sunt o persoană complet diferită, care a trecut la un alt nivel, unul în care book blogging-ul, recenziile și maratoanele de citit nu-și au locul. Cel puțin pentru moment.

Nu știu când voi mai avea timp să scriu din nou. Este trecut de miezul nopții, mâine trebuie să mă trezesc la șapte pentru ora de vioară, apoi am niște alergături la bancă, studiu, cor, studiu, puțină socializare, niște teme de făcut și dacă mai am timp și niște învățat.

Viața de student? Da.

 

 

Live blogging – A doua zi în Olanda

Nu știu dacă se pune ca live blogging sau nu. Pentru mine, conceptul de ”live blogging” înseamnă a deschide pagina de WordPress și a scrie atunci când simți nevoia. Fără pregătiri, fără planuri, fără brainstorming, fără edit și fără discernământ. Doar cuvinte și sentimente.

De când am plecat, simt mai des nevoia să scriu. Poate pentru că trec printr-o perioadă destul de încărcată emoțional și asta m-a făcut mereu să vreau să scriu. Sau poate pentru că, cel puțin pentru o săptămână, am un pic mai mult timp liber ca înainte. Profit la maxim. Îmi place patul ăsta de mor, ador să mă trezesc dimineața și să îmi beau cafeaua la masa de lângă fereastra mare, prin care intră soarele și de unde pot vedea totul. Diminețile aici au un iz fantastic. Se simte răcoarea, e liniște și pace, prea puțină lume pe drumuri, dar în același timp poți simți și freamătul dinaintea furtunii. Soarele strălucește, în casă este răcoare, și afară la fel, iar toate posibilitățile de a-mi schimba viața în fiecare zi mi se întind în față.

A doua zi în Olanda, deci. Marți, 29 august. Încă sunt bine. Îmi este dor de casă, dar nu este un dor copleșitor. Este în limite normale, cel puțin când vine vorba de anumiți oameni. Pe alții mi-ar plăcea să-i fi putut lua cu mine. La alții nici nu mă gândesc. Noroc cu internetul ăsta, că pot vorbi cu cei dragi oricând am chef.

Încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. E extraordinar locul în care mă aflu. Sau poate nu este, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Vrea să păstrez, încă, farmecul noului început și magia necunoștinței. O să aflu eu cum merg lucrurile aici mai târziu. Până atunci, vreau să mă bucur de acest nou început.

Mi se pare extraordinar faptul că lucrul acesta pe care l-am vrut atât de mult timp mi s-a întâmplat pe neașteptate. Anul trecut pe vremea aceasta, nici nu-mi trecea prin minte că voi pleca atât de repede. Bine că am avut oameni care să mă împingă de la spate. Ce tâmpenie, dom’le, să vrei să îți lași visele să treacă pe lângă tine, dar să susții că tu lupți pentru ele! Nu, mă, de-abia acum lupt pentru ele.

Azi i-am zis lui mama că nu mă mai întorc acasă. Săptămâna trecută, când am avut prima criză și am început să plâng, mi-a zis că dacă îmi este greu, mă pot întoarce acasă. Știam, bineînțeles, că asta nu este o opțiune. Nu am ce să fac în Grecia. Niciodată n-am avut, dacă stăm bine să ne gândim. Nici în Grecia, nici în România. Însă anumite lucruri au compensat lipsa de activitate din domeniile care mă interesează cel mai mult. Țările balcanice sunt perfecte dacă vrei să-ți faci o familie și să ai un trai mediocru, dar liniștit. Dacă vrei mai mult, trebuie să ieși de-acolo cât mai repede, altfel mori cu zile.

Iar eu am vrut dintotdeauna mai mult. Sunt genul de om care vrea întotdeauna mai mult, și mai mult. Nu din ambiție, ci pentru că știu că pot. Ca să îi răzbun pe alții. Să-mi răzbun neajunsurile și durerea din copilărie și toate lucrurile care n-au fost ok. Și-au fost destule.

Deci nu, nu mai vreau să mă întorc. Oricât de greu este aici, tot e mai bine ca acasă. De oamenii dragi mie îmi va fi mereu dor. Și-așa, a fi violonist înseamnă să ai o viață destul de singuratică. Așa că tot nu aș fi putut fi cu ei tot timpul. Nici nu ar fi fost corect sau normal.

Dar gata cu vorbăria. Mâine am o zi mai plină, chiar dacă nu trebuie să ajung pe nicăieri. Pe bicicletă tot nu am învățat să merg, și mă îndoiesc că voi învăța prea curând. Sper să dau peste cineva care să binevoiască să mă învețe. Cât eram acasă nu am avut timp. Mă ocup, încet încet, de toate treburile de care trebuie să mă ocup. Vreau să fac totul cât mai repede pentru a scăpa de stres. Îmi place să rezolv lucruri și să fiu pe picioarele mele și sper din tot sufletul să reușesc să fiu complet independentă în câteva luni.

Până atunci, începuturile sunt frumoase. Libere. Pline de posibilități care te fac să uiți de frică. Dacă ești deștept, și faci alegerile care trebuie, și uiți de frică, ai câștigat.

Până data viitoare,

Bianca

Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor:

19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani

Azi am împlinit 19 ani. Nu am să zic că nu știu cum a trecut timpul, pentru că această constatare a devenit de la sine înțeleasă. Se știe că mie de câțiva ani îmi fuge timpul printre degete. Nu știu dacă este sau nu normal să simți la vârsta asta că nu ai timp de nimic și că timpul trece prea repede. Bănuiesc, totuși, că ține de stilul de viață și de cum îți duci traiul. Eu sunt genul de om care ar vrea să facă toate lucrurile în același timp și nu mă împac cu ideea că nu voi apuca să fac tot ce îmi spune inima.

19 ani! Când frate-miu avea vârsta asta, a plecat în Grecia. Eu, la, 19, mă pregătesc să plec în Olanda. Dacă îmi reușește. Olanda este groaznică când vine vorba de închiriat apartamente/camere. Nu există cămine sau campus-uri și fiecare student trebuie să se intereseze și să închirieze o cameră. Singur singurel, într-o țară străină, ești pus în fața faptului împlinit, iar cererea este foarte mare și camerele puține. Eu mă chinui de vreo săptămână să găsesc ceva, și am o singură opțiune. Dacă nu găsesc ceva rentabil, s-ar putea nici să nu plec. Dar e bine, am un plan B! Nu mă las așa de ușor. Și, în cazul în care chiar nu plec anul ăsta, tot e bine! Pentru că știu că pot să intru unde vreau eu și trebuie, doar, să îmi calculez opțiunile mai bine. Ce va urma pe parcursul acestei luni vom vedea, dar eu zic că, oricum ar fi, totul va merge bine!

Dacă tot mi s-a terminat timpul la 18 ani și schimb vârsta, mi-am propus  să fac o listă cu cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani. Nu că aș fi eu vreun mare filozof sau mă dă înțelepciunea afară (drept dovadă că mă hazardez să plec în necunoscut), însă mi se pare aproape vital să mă cunosc mai bine înainte de a face pasul acesta. Înainte de a pleca la facultate, oricând ar fi asta. Fie anul acesta, fie la anul, eu sunt atât de aproape de pasul ăsta, că mi se pare deja banal și în același timp extraordinar.

Așadar, cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani sunt:

1.Fericirea este diferită pentru toată lumea

Recunosc că de pe la 13, până pe la vreo 17 ani, mi-a fost foarte greu să relaționez cu ceilalți și să mă pun în pielea lor. Pentru mine, exista doar alb și negru. Un adevăr suprem, care era doar al meu și trebuia, automat, să fie și a celorlalți. Nu vreau să spun că nu acceptam opiniile altora. Aici vorbesc despre felul în care am fost crescută, prin săli de repetiții și concerte, fiind mereu axată pe un singur lucru: cariera mea. Mi se părea absurd ca cineva să nu aibă aceleași scopuri ca și mine. Apoi am realizat o chestie care mi-a schimbat viața pentru totdeauna: fiecare își construiește o lume a lui. Asta m-a ajutat să înțeleg și să rezonez mai bine cu oamenii din jurul meu, dar mi-a și arătat că nu sunt cea mai importantă ființă de pe pământ.

2. Nu te poți lupta cu viața atunci când vrea să te dărâme

Eu sunt de părere că destinul nu ți-l schimbi. Prin destin văd, totuși, menirea ta, ce ți-e dat să faci în viața. Practic, punctul final. Cum ajungi acolo (adică parcursul) ține de tine. Calea ți-o pavezi singur. Totuși, am învățat că există multe lucruri pe care nu le poți schimba oricât ai încerca. Însă tu, ca și om normal la cap, care vrea să-și ia viața în mâini, trebuie să iei circumstanțele care ți-au fost date și să scoți un rezultat cât mai bun cu ce ai. Despre asta mai târziu. De altfel, de multe ori viața te împinge în față, însă mai întâi trebuie să îți tăbăcească fundul rău de tot. Ca să înveți, și ca să știi cum se simte satisfacția și fericirea de moment. Iar atunci când viața încearcă să te dărâme, nu te poți lupta cu ea, însă poți rămâne cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă aduce la următoarea lecție primită până acum.

3. Ca să învingi în viață, trebuie să fii mereu cu zâmbetul optimist buze

Eu știu cum e să nu-ți vină să te dai jos din pat. Am trecut prin vrute și nevrute și știu c-am să mai trec prin multe. Mi s-a tăbăcit pielea cât de cât, dar ca să ajung să știu cum să mă confrunt cu situațiile grele, a trebuit să mă dau cu capul de pereți de sute de ori. Și a trebuit a mă gândesc de foarte multe ori cum să reușesc. Acum am învățat că a fi calmă într-o situație proastă, deși pare și este greu, este cea mai bună soluție. Slavă Domnului că am învățat relativ devreme să gândesc la rece și să fiu optimistă! Optimismul e cheia, vă spun sigur. Să-ți repeți, în fiecare zi, că vei reuși, că o să treacă, că există o soluție să ieși din impas.

4. Nimic nu e definitv

Anul acesta (de fapt, de pe la vreo 17 ani), am aflat un lucru care mi se pare pe cât de înfricoșător, pe atât de reconfortant. Absolut nimic nu este definitiv. Nici tu, nici eu, nici viața asta, nici momentul ăsta. Nu știu cât la sută sunt de acord cu teoria eternei reîntoarceri a aceluiași a lui Nietzsche. Asta ar implementa, într-un fel absurd, ca noi toți să fim eterni. Și poate că, într-un fel, suntem. Acțiunile noastre sunt eterne, pentru că fiecare gest mic își pune amprenta asupra lumii într-un fel sau altul. Dar cât trăim noi, fiecare situație în care ne aflăm își are și sfârșitul. Durerea, răul, binele, fericirea, necazul,  uneori și dragostea, toate au un final. Iar asta este absolut firesc, pentru că, dacă nu am evolua și nu ne-am schimba, asta ar însemna că rămânem pe loc și trăim degeaba.

(Ia uite ce poate face o carte din tine! *Plânsul lui Nietzsche*)

5. Trebuie să faci ce poți cu circumstanțele care ți-au fost date

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o anul acesta și cea care m-a ajutat cel mai mult să mă simt bine cu mine și să fiu ok cu alegerile mele. Chiar dacă acțiunile noastre trebuie să fie independente de alte persoane, ele sunt de multe ori influențate de anumiți factori din afară. Cum ar fi, spre exemplu, familia în care ne-am născut sau situația socială. Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie mișto, care mă susține. Dar, la polul opus, am avut ghinionul de a mă naște într-un oraș mic, sărac, la mama naibii, iar asta mi-a venit de multe ori de hac. Poate că, din cauza asta, nu voi putea să fac anumite lucruri la care visez. Sau poate nu. E o loterie, sincer. Dar tot ce știu este că, dacă nu luăm circumstanțele care ne-au fost date și nu facem să iasă un rezultat cât mai bun din ele, nu vom fi niciodată mulțumiți.

6. Mereu există o rezolvare sau o cale de ieșire

Aici credeți-mă, știu despre ce vorbesc mai bine ca oricine. În ultimul an am trecut prin atât de multe situații care la început păreau a fi imposibile, dar din care am ieșit, încât sunt convinsă că mereu există o cale de ieșire. Chiar și când nu o vezi tu, ea este acolo. Trebuie doar să te uiți cu atenție, calm și răbdare, pentru că lucrurile nu se pot rezolva de pe o zi pe alta. Mie mi-a venit mereu un colac de salvare, și poate că am fost foarte norocoasă, însă sunt convinsă că trebuie să existe mereu o cale de ieșire.

7. Trebuie să nu mai țin cont atât de mult de ceilalți

Chiar dacă nu țin cont de ceilalți atunci când iau o decizie, mă gândesc și la reacțiile lor. Îmi este frică să nu îmi rănesc sau dezamăgesc oamenii dragi – chiar dacă, inevitabil, se va întâmpla și asta la un moment dat. Ideea este, totuși, că oamenii tăi te vor susține și te vor înțelege mereu. În același timp, reversul acestei idei este că nu poți trece prin viață ca rața. Trebuie să intri în contact cu ceilalți, să ții cont de sentimentele lor cât să nu îi rănești. Dar viața ta îți aparține, și trebuie să faci ce-i mai bine pentru tine.

8. Surprizele vin de unde nu te aștepți

Eu am avut parte de atâtea surprize anul acesta, încât mi se pare ireal. Oameni care m-au ajutat fără vreun scop ascuns și coincidențe care erau, de fapt, menite să se întâmple. Totul pornește, totuși, de la felul meu de-a fi. Întotdeauna m-am bazat numai pe mine și prima persoană la care mă întorc atunci când dau de greu este subconștientul meu. De-asta mă uimește de fiecare dată când cineva mă ajută fără să îi cer sau fără să aștepte ceva la schimb. Din nou, poate ține de noroc, dar eu sunt convinsă că întotdeauna primești lucrurile la care nu te aștepți de la oamenii la care nu te gândești că te pot ajuta.

9. Totul este posibil dacă vrei

Sună clișeic? Da. Este adevărat? Da. E genul acela de replică din monologurile motivaționale de la TEDex, dar se aplică. Nu mă refer acum la a vrea ca la a visa. Dacă stai în fundul patului toată ziua și visezi cât e ziua de lungă, nu înseamnă că vrei ca ceva să se întâmple cu toată ființa ta. A vrea înseamnă a avea un plan și a face tot ce e posibil pentru a obține acel ceva. În momentul în care universul vede că vrei și încerci, el îți oferă. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta, iar toate acțiunile să ți să învârtă în jurul lucrului respectiv. Mă, da’ să vrei rău, să te pui în fund și să plângi de dorință, apoi să te ridici și să te pui pe treabă. Altfel, nimeni nu-ți dă dacă tu nu încerci.

10. E bine să plângi

Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu un prieten. Să fi fost prin 2010 sau 2011, când eram un țânc. Bine, și-acum tot în țânc sunt, dacă e să privim lucrurile per ansamblu. Știu că îmi recomandase un film, trailer-ul m-a făcut să-mi dea lacrimile, eu am zis că nu mă uit la filmul respectiv pentru că nu vreau să plâng. El mi-a zis că e ok să plângi, pentru că doar oamenii puternici o fac. Am ignorat replica la timpul respectiv, pentru că mi se părea o mare realizare de om puternic să nu arăți sentimente și să nu plângi. Vreo șase ani mai târziu, de fiecare dată când obosesc și simt că trebuie să mă descarc, spun simplu ”Eu trebuie să plâng” și o fac. Fără explicații, și fără discuții. Apoi mi-e bine. Ideea este că noi toți am construit o lume pe baza unor ideologii care încurajează să nu fii sensibil. Cică e un semn că ești puternic. De fapt, ești un laș. A fi puternic înseamnă a-ți înfrunta temerile și durerea. Să știi că te doar al naibii de mult, la fel ca o rană, și tu să o tot atingi, să o tot necăjești, până dai de sursa durerii și o înlături (sau nu, depinde) în timp. E bine să te descarci.

11. Dacă vrei încredere și respect, trebuie să le oferi și tu

Am căutat încredere multă vreme. La fel de mult timp am cerut respect într-un mod aproape impertinent. Mi se părea mie că cine știe cine sunt și oamenii trebuie să mă respecte. Mi s-a dovedit, până la urmă, că pentru a primi respect, trebuie să îl oferi. Trebuie să ucizi oamenii cu amabilitate, vorba americanilor. Altfel, dacă tu ești un șmecher care nu vede de lungul nasului, toată lumea te antipatizează. Iar cu încrederea este la fel. Nimeni nu va avea încredere în tine dacă nu te deschizi și tu față de ei. Singurul șpil este că trebuie să înveți cum să-ți găsești oamenii potriviți.

12. Există oameni buni

Există multe tipuri de oameni pe lumea asta, dar categoriile principale în care îi putem împărți sunt ”răi” și ”buni”. Avem prea des impresia că pe lume nu există decât oameni răi, pentru că probabil mai mulți  ne-au dat în cap decât ne-au bandajat rănile. Un om bun nu este cel care ne dă bani cu grămada sau ne ia într-o vacanță scumpă. De cele mai multe ori, ignorăm oamenii cu adevărat buni, pentru că ei ne ajută în moduri mărunte, dar semnificative. Vă garantez că există oameni buni pe lumea aceasta. Trebuie doar să ne concentrăm asupra lor.

13. Trebuie să crezi în tine

Totul e bine în teorie, dar dacă nu crezi în tine, te-ai dus naibii. Dacă ai dubii și crezi că nu poți face ceva, automat neîncrederea te va opri din a face multe lucruri. Eu am învățat o chestie: dacă îți spui că poți să o faci, vei putea. Dacă visezi că poți, chiar poți. Un secret pe care l-am descoperit eu este că, dacă îți spui mereu și mereu că poți, o vei face. Dar cu convingere, nu doar în teorie. Chiar să crezi. Să vină din interiorul tău.

14. E bine să pui totul pe pauză când ai nevoie

Așa cum am mai spus, mie îmi place să muncesc și să fiu într-o continuă mișcare. Problema intervine în momentul în care nu îți cunoști limitele. Pentru că da, limite fizice are toată lumea. Fie care acestea intervin după un an, doi trei, o sută, ele apar, și este important să știi să spui stop și să te oprești. Nu pentru totdeauna, ci pentru o perioadă de timp. Să îți dai timp să fii cu tine și cu cei dragi. Să faci ce-ți place, când și cum îți place. Să îți încarci bateriile, și apoi să te întorci la treabă. Munca eficientă cere energie, iar dacă tu ești epuizat de ani de muncă, nu-ți va mai ieși nimic.

15. Prietenia există

Da, eu chiar cred că prietenia adevărată există și cred că toată lumea o trăiește la un moment dat. Este adevărat că nu toate prieteniile durează o viață. Trebuie să fii al naibii de norocos să ai parte de o astfel de prietenie. Dar chiar și cele care durează doar cinci ani, să spunem, au fost la un moment dat adevărate. Veți veni, probabil, cu argumentul că ceva adevărat durează pentru totdeauna. Greșit. La fel ca în dragoste, și în prietenie sentimentul poate fi complet adevărat, dar să nu țină. Până la urmă, oamenii se schimbă, cresc, evoluează, vor altceva. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, ce ați trăit nu a fost real. Doar că nu a durat.

16. Visele sunt bune până se transformă în iluzii

Cred în vise. La naiba, cred atât de mult în vise și idealuri, încât sunt în stare să îmi risc și gâtul pentru ele. Însă mai cred și că ele pot deveni toxice în momentul în care se transformă în iluzii. Ca să ai un vis pe care să îl susții, trebuie să știi că ai resursele pentru a-l atinge. Spre exemplu, mulți vor să devină actori/cântăreți, însă puțini au talentul de a o face. În momentul în care tu alergi după un vis pe care nu îl poți realiza din motive… tehnice, ei bine, îți pierzi viața.

17. Fericirea provine din noi și are la bază lucruri mici

Iarăși o dau pe monologuri motivaționale a la TEDex, dar se pare că ăia mai au și dreptate. Te poți antrena să fii fericit. Mie mi-a luat mult timp să înțeleg asta. A trebuit să ajung jos, aproape de fund, ca să îmi dau seama că dacă voi lăsa circumstanțele să îmi decidă starea, voi fi nefericită mereu. Bineînțeles, este în regulă să ai zile proaste. Problema apare când zilele se transformă în săptămâni, luni, ani. Dar dacă știi cum să privești lucrurile și te uiți în interiorul tău, să afli ce este important pentru tine, vei afla că fericirea nu este chiar atât de departe.

18. Oamenii potriviți vor veni la timpul potrivit

Sincer, aici mă refer mai mult la relații și la dragoste. Nu am multă experiență în privința aceasta, însă am realizat, la un moment dat, că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, și aceeași teorie se aplică și în cazul iubirii. Nu poți forța lucrul ăsta și nu îl poți căuta în locurile greșite. Când este să vină, va veni. Nimeni niciodată nu a murit fără să fi fost iubit sau să fi iubit.

19. Totul se întâmplă cu un motiv

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am primit-o anul acesta, și cea care continuă să se dovedească a fi adevărată. Orice acțiune, orice coincidență și orice întâmplare are un motiv cert pentru care se întâmplă. Practic, viața este un domino, iar fiecare piesă o influențează pe cealaltă. Absolut nimic nu se va întâmpla fără un motiv. Problema este că, uneori, nu suntem în stare să vedem care este acesta. Dar viața ne arată mereu de ce și cum, până la urmă.

Și, ca un bonus, vă spun că reușita cere patru lucruri: perseverență, ambiție, răbdare și noroc. Și muncă, dar despre asta știți deja.

Am schimbat lista de mai sus de multe ori până să mă pot hotărî ce să scriu. Am învățat multe în ultimii doi ani și mai ales în ultimul. Consider anul acesta unul decisiv, care și-a pus amprenta asupra mea definitiv. Pe cât de multe am învățat, pe atât de multe mai am să învăț. Și sper, mai presus de toate, să am mereu iscusința de a îmi urma propriile sfaturi!

P.S.: Viața trebuie să aibă umor. Tocmai de-aia, vă las un citat tare simpatic.

 

Adevăruri, confesiuni, alegeri și planuri

Îmi place să mă gândesc la mine ca la o persoană liberă. Nu în sensul că fac ce mă taie capul, neținând cont de nimeni și de nimic. Când afirm că sunt liberă, mă refer la faptul că nimic din ce fac nu este pentru ceilalți și nici nu țin cont de opiniile nimănui atunci când iau o decizie sau când fac ceva, gândindu-mă mereu la prioritățile mele. De-asta, nici nu prea dau pe la petreceri, nici nu mă dau prietenii afară din casă. Da, sunt populară și am o viață socială foarte activă, dar într-un sens mult mai diferit decât a celorlalți oameni. Ce vreau să spun este că multă lume îmi caută prezența și opiniile, am un cerc de prieteni cu care mă văd atunci când pot să ies, dar doar o singură prietenă foarte bună, pentru care las aproape orice la o parte dacă are nevoie de mine. Când vine vorba despre oricine altcineva, prioritatea mea numărul unu a fost, este și va fi întotdeauna muzica.

Problema intervine în momentul în care  viața socială și muzica încep să se bată cap în cap. Datorită plecării mele în Olanda la studii (încă mi se pare cumva ireal că se întâmplă în sfârșit) într-o lună, atât muzica, cât și viața mea socială au prins avânt. Am atât de multă lume pe care vreau să o văd înainte de a pleca, dar și atât de multă muzică de învățat și de dat mai departe, încât uneori nu știu cum să le împac. Bănuiesc că, până la urmă, voi găsi o balanță între cele două, dar până atunci, trebuie să recunosc că îmi este un pic greu să aleg jonglez cu ambele.

Cred că, în principal, sursa tumultumului meu de zilele acestea este dorința mea de a pleca la studii împăcată că am făcut tot ce trebuia aici și nu am lăsat nimic neterminat. Când spun asta, mă refer la toate activitățile din viața mea: muzică, citit, scris, prieteni, ieșiri, făcut amintiri, socializat, atât în viața reala, cât și pe internet. Șpilul este că ziua are doar 24 de ore, iar eu am atât de multe lucruri pe care vreau să le fac în zilnic, încât mă simt vinovată în mod involuntar în momentul în care aleg o activitate în detrimentul celorlalte. Și, cred că fără a trebui să explic de ce, aleg mereu muzica.

Treaba stă în felul următor: eu mi-am găsit fericirea. Pentru mine, așa cum am mai spus, fericirea și adevărul absolut este vioara. Muzica, în general. Nu există nimic mai bun și nimic altceva care să îmi ofere atât de multă bucurie și emoție zilnic. Am avut norocul de a mă naște cu un talent pe care l-am descoperit la timp și care îmi oferă ocazia de a oferi bucurie atât lumii, cât și mie. Sunt îndrăgostită pe veci de vioară și nu vreau să fiu nimic altceva decât violonistă. Nici blogger, nici critic de literatură, nici recenzator, nici scriitor. Violonistă. Eu asta sunt și asta vreau să fiu.

Totuși, puțină lume îmi înțelege dorința de a mă închide în casă, vara, și de a studia ore întregi, atunci când cei mai mulți prieteni ai mei sunt undeva în lume, distrându-se. Eu am o definiție foarte diferită a cuvântului ”distracție”. Mie nu îmi trebuie nici alcool, nici muzică dată la maxim, nici dans pentru a mă distra. Eu n-am nevoie de un scenariu de-ăsta exclusivist pentru a mă simți împlinită. Dimpotrivă, toate lucrurile după care tânjesc oamenii de vârsta mea mi se par infime și nedemne de atenție. Nu caut nici să mă îmbăt, nici să mă îndrăgostesc de nu știu ce băiat, nici să fac sex în fiecare zi. Eu vreau doar să-mi împlinesc menirea și să dau lumii ceea ce puțini pot oferi: fericire în formă muzicală.

Pe de cealaltă parte, pentru a face muzică, trebuie să ai anumite experiențe. Trebuie să știi cum să interpretezi muzica pentru a transmite emoție, iar asta vine în timp, pe măsură ce crești și evoluezi. Automat, ajungi la concluzia că uneori mai trebuie să ieși în lume și să trăiești anumite lucruri pe propria-ți piele. Iar atunci apare interminabilul conflict între dorința de a face muzică și de a petrece un pic de timp cu cei dragi. La mine, mai mereu câștigă muzica. Spre exemplu, în timp ce scriu aceste cuvinte, pe plajă are loc o petrecere organizată de un bun prieten la care chiar voiam să merg. Până la ora la care trebuia să plec, am ajuns la concluzia că o astfel de petrecere mi-ar da complet programul peste cap și nu mi-ar aduce nimic bun, așa că am decis să stau acasă și să scriu. Nu am mai scris de mult, mai ales atât de coerent și cu o dorință atât de mare de a explica anumite lucruri.

În aceeași categorie de dorințe contrastante intră și activitatea mea în lumea blogging-ului. Cred că nici nu intră în discuție să nu mă opresc din blogging peste o lună. Da, va trebui să renunț la activitatea aceasta care îmi este atât de dragă și la tot ce înseamnă ea. Singurul loc în care voi mai scrie, din când în când, este blog-ul meu, pentru care nu mai simt de mult o obligație de a-l ”îngriji”. Aici scriu strict când simt să scriu. Tocmai de-asta postările mele s-au împuținat. Revenind, totuși, la subiect, blogging-ul va fi ceva care mereu îmi va plăcea. Mi-a adus multă mulțumire și fericire, însă a încetat să mai fie o prioritate de ceva timp. Îmi veți spune, poate, că nu mă obligă nimeni să scriu și nici nu am termete limită la care să scriu anumite articole, însă aici întră la mijloc personalitatea mea, care trebuie să facă totul corect, la timp. Atât timp cât anumiți oameni aleg să lucreze cu mine, eu trebuie să iau asta în serios și să îmi fac treaba. Iar atunci când voi pleca, nu voi mai putea face asta. Nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că nu voi mai avea timp.

Ca să vă explic cum stă treaba, ca să mă pot întreține pe durata studiilor, va trebui să am un job part time. Plănuiesc să lucrez 56 de ore pe lună pentru a avea dreptul la un împrumut de studii. Altfel, aș putea la fel de bine să nu mai plec, pentru că nu există nici o posibilitate de a reuși să supraviețuiesc dacă nu muncesc. Acesta este adevărul și nu am nici un motiv să îl ascund. Nu provin dintr-o familie bogată, ci dintr-una demnă, în care totul a fost câștigat și înfăptuit de pe munca părinților mei. După cum se știe, familiile care dorm cu sufletul împăcat nu au un cont bancar prea strălucit. Nu mă deranjează asta, ba dimpotrivă. Mă mândresc cu faptul că am reușit să ajung până aici trecând peste toate toate piedicile care mi s-au pus, atât financiare, cât și sociale.

Așa că da, voi fi unul dintre studenții care muncesc ca să se întrețină. Ăia pe care-i vezi la 6 dimineața în conservator studiind intens, cu vreo 4 ore de somn la activ. Printre cursuri (care încep în Septembrie și se termină la sfârșitul lui Iulie, cu două săptămâni de vacanță de Crăciun și de Paște de zici că sunt încă la școală, nu la facultate), concerte, muncă, studiu, nu îmi va rămâne deloc timp de blogging sau de citit. Nici nu vreau să trag de mine, pentru că este foarte important să mă odihnesc cât pot și să am o stare psihică cât mai bună pentru a putea duce această aventură la capăt cu brio.

Voi recunoaște că simt, de asemenea, că aici se încheie parcursul meu ca blogger de carte. Nu mă mai regăsesc în asta la fel de tare și simt că nu mai am ce să spun. Acum există multe alte lucruri care mi se par mai apăsătoare și despre care vreau să vorbesc. Sub nici o formă nu voi tăcea, însă voi vorbi despre alte lucruri, folosind un limbaj și o formă de exprimare complet diferite.

Poate că acum mă veți întreba de ce mă gândesc la toate acestea acum, când e vară. De ce, până la urmă, studiez atât de mult când m-aș putea odihni timp de o lună. Ei bine, pentru că refuz să ajung în Olanda și să mă duc la prima oră de vioară cu același repertoriu cu care am fost la admitere. Mi se pare de-a dreptul inadmisibil. În plus, cu vioara nouă pe care o am, este o bucurie să studiez un repertoriu nou și să descopăr secretele muzicii clasice în fiecare zi.

Prin urmare, pagina de Facebook a blog-ului este programată să se șteargă în 11 zile. Plănuiam să o închid de miercuri, însă nu știam că Facebook-ul îți dă două săptămâni să te răzgândești și că nu șterge pagina imediat. Peste 11 zile, Bianca2b nu va mai exista pe Facebook, iar până pe 28 August, când plănuiesc să plec, voi încerca să scriu cât mai mult pe toate blog-urile pe care scriu.

Nu pot spune că nu mă simt vinovată față de această comunitate minunată sau că nu îmi pare rău că ies din ea. Bineînțeles că îmi va fi dor de tot ce înseamnă blogging de carte. Dar, așa cum am spus, în inima mea, prioritate are muzica. Viața mea este compusă din muzică și, la ora actuală, nu mai există loc pentru nimic altceva. Și, oricât de rău îmi va părea să îmi iau la revedere de la lumea blogging-ului de carte, nu pot spune că nu sunt deloc ușurată.

Cred că, una peste alta, trebuie să învăț să fiu liberă învățând să fac ce este bine pentru mine fără a mă gândi atât de mult la ce vor simți ceilalți. Nu afirm asta într-un mod egoist, ci într-unul complet dedicat carierei mele. Parte a procesului de maturizare o reprezintă chiar asta: a fi destul de sigur pe tine și dedicat încât să realizezi că, la un moment dat, anumite activități și lucruri vor ajunge la sfârșit. Trebuie, de asemenea, să învăț să nu mă mai ascund de ceilalți. Dacă nu am chef să mă duc la o petrecere, să nu mă duc și să postez pe Facebook în voie, nefiindu-mi frică de faptul că cineva s-ar putea supăra pe mine sau că nu m-ar înțelege. Să fiu ok cu mine și cu alegerile mele, să le susțin și să îmi amintesc mereu că persoanele care țin cu adevărat la mine mă vor înțelege și mă vor susține indiferent de situație.

În altă ordine de idei, vă las mai jos concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 de Shostakovich, care mi se pare de-a dreptul sublim și pe care îl ascult de câteva zile încontinuu.

 

Recenzie: ”Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin

Descriere:

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

Detalii tehnice:

  • An aparitie: 2017
  • Ediție: I
  • Pagini: 368
  • Format: 13×20 cm
  • ColectieRaftul Denisei
  • Domeniuliteratură
  • Autor: Evgheni Vodolazkin
  • Traducere şi note: Adriana Liciu

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei online Librex, cărora vreau să le mulțumesc pentru copia oferită pentru recenzie!

Recenzie:

Aviatorul a fost primul meu contact cu cărțile lui Evgheni Vodolazkin, și sunt foarte încântată că am descoperit încă un autor care să mă fascineze și să îmi placă atât de mult. Am fost cucerită de poveste și de stilul autorului încă de la primele pagini. Abia aștept să citesc și ”Laur”, romanul care i-a adus faima internațională și care, așa cum se știe, a primit numeroase premii literare.

Consider Aviatorul un punct de referință în literatura contemporană și un roman care va schimba întregul curs al acesteia. Fiecare pagină din această carte fenomenală mi-a oferit o nouă perspectivă asupra lumii și m-a purtat printr-o mie de locuri și stări. Citind acest volum, am simțit că sunt transpusă într-o lume nouă și că felul în care percep viața este complet diferit, iar asta se datorează atât stilului scriitorului, cât și personajelor și poveștii.

Protagonistul, Innokenti Platonov, a fost obiectul unui experiment dintr-un lagăr de la începutul anilor 1900. Acesta a fost înghețat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar  șaptezeci de ani mai târziu, se trezește într-o lume pe care nu o cunoaște, fără nici o amintire din trecutul lui. Cu ajutorul docturului său, Geiger, acesta face primii pași în lumea anilor 1990, ajungând, într-un final, să se adapteze la noutățile din jurul lui, dar și să se îndrăgostească de nepoata marii lui iubiri din tinerețe. Povestea urmărește, practic, procesul de adaptare a lui Innokenti la lumea contemporană, dar și călătoria sa prin timp și amintiri.

Romanul lui Vodolazkin poate fi descris în multe feluri. Emoționant, captivant, aventuros, straniu, genial și unic sunt doar câteva cuvinte care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la el. Cred, totuși, că cel mai potrivit mod de a descrie Aviatorul este ca pe o carte a amintirilor și o poveste cu și despre viață. Vodolazkin vorbește despre importanța amintirilor și cum acestea ne influențează personalitatea, dar și despre modul în care percepem viața și lumea. O lecție prețioasă  pe care am învățat-o din această poveste și pe care nu o voi uita niciodată este importanța pe care o dăm în mod greșit lucrurilor infime, uitând de ce este cu adevărat esențial în viață.

O importanță covârșitoare în tematica acestei poveși este acordată timpul, despre care se vorbește atât de des în toate romanele autorului și care, în ”Aviatorul”, pune bazele uneia dintre cele mai interesante povești pe care le-am citit până acum. În ciuda faptului că romanul are numai patru personaje principale (dintre care unul este mort) și acțiunea se petrece într-un plan geografic destul de restrâns, povestea te poartă prin zeci de ani de trăiri, scoțând în evidență efectul pe care timpul îl are asupra noastră. Mai presus de toate, am observat accentul pe care scriitorul îl pune asupra diferențelor dintre generații, lucru care m-a fascinat profund. Fiind foarte interesată de anii 1900-1950, m-am bucurat de fiecare detaliu despre traiul de atunci și mi s-a părut uimitor felul în care Vodolazkin a reușit să combine două lumi atât de diferite. Cu o atenție deosebită la detalii, acesta conturează o imagine a unei ere de mult trecută, dar și a celei contemporane, reușind să le contopească într-un mod unic și captivant.

”Aviatorul” se numără printre cărțile care nu voiam să se termine. O dată ce am citit primele pagini, am simțit nevoia de a avea cartea aceasta cât mai mult timp alături de mine. Deși o poveste destul de tristă, m-a făcut să mă simt bine. Pur și simplu simțeam că lumea este mai bună atunci când o citeam. Asta se datorează, fără doar și poate, tuturor detaliilor pe care scriitorul le introduce în poveste despre locurile în care are loc acțiunea, dar și a vocilor distincte a personajelor. Cu siguranță nu este prima carte care acordă o atenție deosebită detaliilor, însă ”Aviatorul” se concentrează foarte mult pe lucrurile aparent banale, mici detalii pe care le trecem cu vederea în fiecare zi dar care, de pe urma condeiului lui Vodolazkin, par a fi extraordinare și care te fac să înțelegi că suntem înconjurați de frumusețe oriunde am merge și orice am face.

Personajele mi s-au părut, cu siguranță, stranii. Cu voci clare și distincte, acestea dau un plus de emoție și umor poveștii, în același timp reprezentând cele trei generații care se contopesc în poveste. Deși există numai trei personaje principale, povestea nu avea nevoie de mai multe. M-am atașat atât de Innokenti, cât și de Geiger, având impresia că aceștia îmi sunt niște dragi prieteni.

Aviatorul este cu siguranță o carte care mă va însoți în viață. Sunt sigură că o voi mai citi de câteva ori până voi ajunge să o înțeleg pe deplin, fiind o carte plină de substraturi. Mi-a plăcut la nebunie și mă bucur enorm că am mai descoperit un autor care să îmi ofere atât de multe lecții prețioase. O poveste unică, cu personaje fascinante și mesaje importante. Fără doar și poate, un roman de neratat!

Notă: 5 stele din 5

Despre autor:

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanele lui Evgheni Vodolazkin sunt în curs de traducere în peste treizeci de ţări.

Despre amintiri

De câteva zile îmi tot pe creier să scriu despre amintiri. Nu știu de ce, dar eu trebuie să scriu despre asta. Am o mulțime de lucruri despre care vreau să vorbesc, mii de gânduri pe care vreau să le pun pe hârtie, dar prea puțin timp să mă concentrez pe asta. Dar astăzi trebuie să scriu despre amintiri. Poate de vină este romanul lui Vodolazkin, ”Aviatorul”. Fenomenală carte. Aș vrea să o recitesc, dar mai am câteva romane pe care mor de curiozitate să le citesc.

Amintirile, deci, sunt niște lucruri tare ciudate, dar vitale. La fel ca visele. De fapt, dacă stăm să ne gândim, aceste două lucruri ne definesc. Pentru vise muncim, iar prin amintiri căpătăm experiență și învățăm. Până la urmă, au avut dreptate toți cei care mi-au spus că amintirile sunt cele care contează. Multă vreme nu am înțeles exact de ce, însă acum mi-e mai clar ca bună ziua. La sfârșitul zilei, când rămânem singuri cu mințile noastre, momentele frumoase pe care le-am trăit ne țin companie. Bine, nu de fiecare dată ne și bucurăm toate amintirile pe care le avem, pentru că ele pot fi de două feluri: plăcute sau neplăcute. Plăcute sunt alea după care tânjești, momentele pe care ai vrea să le mai trăiești o dată. Neplăcute sunt momentele pe care cauți să le îndepărtezi cu orice măsură din memorie.

Eu am destule amintiri, însă dacă ar fi să mor mâine, n-aș fi împăcată, pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe momente și experiențe noi de trăit, încât experiențele pe care le-am avut până acum sunt aproape infime. Există, totuși, multe lucruri pe care nu mi le amintesc și pe care ar trebui. Memoria mea parcă refuză să își amintească cu claritate toți anii petrecuți în România. Dacă e să mă gândesc la ce am trăit acolo, în minte îmi vin doar două-trei scene clare. În rest, frânturi, imagini neclare, câteva propoziții și oameni pe care știu că i-am întâlnit, dar pe care nu îi mai văd în minte. Și-mi pare rău, pentru că mi se pare infernal să nu mai știi atât de multe lucruri care te definesc.

Aș vrea să pot să îmi amintesc tot ce am trăit, dar cred că și asta ar fi nepotrivit, pentru că de multe ori încercăm dinadins să uităm ca să nu mai suferim. Mi se pare, totuși, că o dată cu amintirile urâte, pleacă și câteva dintre cele frumoase. Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai multe concerte, mai multe adunări de familie și cred că, mai presus de toate, mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai clar persoana care eram pe vreme aia.

Haruki Murakami quote

Apartamentul în care am crescut îmi pare acum străin. După ce l-am vândut, nu m-am mai gândit la el. Recent, însă, mi-a venit în minte sufrageria. Am văzut niște poze de când eram mică, și am văzut cât de diferită era mobila. Am realizat, astfel, că viața este într-o continuă mișcare, și o dată cu ea, ne schimbăm și noi. Uitându-mă la poze, am văzut râsete, zâmbete sincere și priviri încărcate de emoție. Am încercat să îmi aduc aminte câte ceva din momentele capturate în fotografii, dar nimic nu a ieșit la suprafață. Dacă aș putea, zău că aș călători în timp, pentru că pozele respective surprind niște momente atât de frumoase, încât îmi pare sincer rău că nu îmi pot aminti nimic despre ele.

Cum ziceam, apartamentul nu mi-l amintesc aproape deloc. Îmi pot aduce aminte doar câteva elemente din mobilă și știu cum erau aranjate camerele. În rest, totul este teoretic. Asta mă face să mă întreb dacă peste câțiva ani nu mă voi gândi la fel și la apartamentul în care stau acum și în care am avut parte de cele mai importante trăiri de până acum. În locul acesta am râs, am plâns, m-am îndrăgostit, am iubit, am urât, am crescut, am luat decizii, aproape că am renunțat de câteva ori și întotdeauna am mers mai departe.

Mă deranjează profund că nu îmi aduc aminte ce mi-a venit în minte să scriu cât eram în autobuz. Mi se pare că aveam de gând să spun cu totul și cu totul alte lucruri dar, ca deobicei, nu îmi aduc aminte nimic din ce voiam să spun.

Mă uit des cu surprindere și la mine. În mintea mea, mă gândesc la mine ca la un adolescent, nereușind să realizez că sunt un adult, sau un aproape-adult, care urmează să plece în lume și să se desprindă de tot ce i-a fost familiar până acum. Cât mă uitam pe pozele de când eram mică, aveam un straniu sentiment de uimire și de nefamiliaritate, pentru că mi se părea incredibil că fetița cu ochi mari și voioși sunt eu. Râdeam încontinuu, eram veselă, atrăgeam atenția neintenționat și mâncam fără mustrări de conștiință. Într-un fel totul a rămas la fel, chiar dacă mama zice că acum am griji pe cap, în timp ce eu zic că uneori sunt un pic supărată pe viață. Voioșia și optimismul mi le-am păstrat, în ciuda tuturor grijilor. Mă surprind uneori uitându-mă la mine și nevenindu-mi să cred cât de departe am ajuns. Poate că 19 ani nu sunt mulți, dar luând în considerare toate lucrurile prin care am trecut, pot spune că am trăit. Îmi văd mâinile la care încep să se vadă venele, picioarele ușor obosite, cearcănele din ce în ce mai adânci, și conștientizez că nu numai că cresc, dar ajung să trăiesc toate lucrurile la care am visat și am sperat atât de mult timp.

Tot zic că amintirile sunt legate de poze, dar ele pot fi declanșate de mulți factori. Mirosuri, culori, mâncăruri, cărți, cântece, o senzație de familiaritate cu un obiect pe care nu știi de unde să o iei. Pentru mine, mirosurile sunt un declanșator incredibil de amintiri. Fie că vorbim de un parfum sau o simplă mireasmă, dacă îmi este cunoscută, eu am să îmi amintesc un anumit moment în timp când am mai mirosit mireasma respectivă. Și, dacă mă concentrez destul de tare, pot simți viața de atunci, pot avea impresia că încă sunt persoana care eram atunci.

Până la urmă, totul se învârte în jurul amintirilor. Cu ele ne hrănim și ele ne dau putere și speranță. Sau tot ele ne pot ucide, depinde de caz. Cert este că numai cu amintirile rămânem. Într-un final, și visele se transformă tot în amintiri. Important este să le punem undeva la o parte, într-un colț al minții de unde să le luăm doar atunci când avem nevoie. Să le rememorăm cu drag, dar nu cu jind, pentru că altfel înseamnă că nu trăim în prezent. Iar de trăit în trecut, nu merge. De trăit trăim în prezent. Nici în trecut, nici în viitor. În prezent.