AMR 27 de zile până la diplomă

M-am trezit de dimineață și mi-am băgat piciorul. Ha, ce început de articol! Nici nu prea știu ce să scriu, de fapt. Au mai rămas 27 de zile până la examenul de diplomă la conservator, ăla cu care vă tot bat la cap de prin Septembrie. Mai puțin de o lună. Unde au trecut cele 9 luni de care mă agățam, nu știu. Unde s-a dus timpul, chiar că nu știu. Luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde. Toate s-au dus într-un loc la care eu nu am acces și au mai rămas doar 27 de zile. Mi se pare absurd, într-un fel, cât de repede a trecut anul acesta. Cel mai important an din existența mea scurtă de 17 ani a trecut ca prin vis. Mi-l amintesc foarte bine. Am în cap fiecare moment important, și dacă așa sta un pic și m-aș gândi, probabil că aș putea să spun ce am făcut în fiecare zi de la începutul lui Octombrie, de când am început să mă pregătesc intensiv pentru momentul acesta, de pe 26 Iunie.

Duminică, 26 Iunie, ora 6 seara. Momentul decisiv, pe care l-am așteptat atât de mult timp. Cu entuziasm, groază, curiozitate. Am muncit doi ani pentru ziua aceasta. Și totuși, parcă aș mai vrea un an. Sau măcar o lună. Da, o lună, chiar dacă mi-e silă de piesele pe care le cânt, chiar dacă am obosit naibii să fac același lucru mereu, chiar dacă mi s-a infectat rana de la gât, chiar dacă vreau libertate. Dar trebuie să-mi iau inima în dinți și să accept data de 26 Iunie.

Știu că totul va fi bine, dar am niște emoții de mă ia naiba uneori. Și trebuie să mi le stăpânesc până atunci. Trebuie să învăț să trăiesc cu ele, prin ele, în afara lor. Altfel nu merge. Poate dacă scriu în fiecare zi, mi se vor scurge toate emoțiile în tastatura aceasta și într-un document de Word. Ar fi bine dacă ar merge așa, dar nu prea cred că se poate.

Nu știu dacă eu înțeleg, de fapt, ce se întâmplă. Diploma a fost o idee abstractă multă vreme, ceva de care vorbeam, iar acum se materializează în fața ochilor mei. În fiecare zi devine din ce în ce mai clară, ziua aceea, afurisita asta de diplomă care m-a făcut să îmi calc pe suflet de atât de multe ori pe parcursul unui an întreg.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu mai știu să deosebesc cine sunt. Sunt eu sau diploma? Care dintre noi scrie aceste cuvinte? Sună absurd, al naibii de absurd. Și totuși așa mă simt. Parcă nu mai sunt eu. A trebuit să îmi calc de atât de multe ori pe inimă, pe suflet… pe mine. M-am călcat în picioare. M-am făcut din ce în ce mai mică, și după ce dau afurisitul ăsta de examen, trebuie să mă găsesc din nou pe mine.

Dar cât mai înjur! Mă ajută. Mda, sigur.

Nu îmi poate intra în cap ideea că se termină. Tot ce am știut eu până acum se termină și în fața mea nu știu ce este. Mi-am uitat ochelarii acasă și totul e încețoșat. Nu disting ce e în zare, dar nu e rău. E aventură, iar mie aventura îmi place. Mi-e sete și foame de aventuri.

Îmi va fi dor de tot și de toți. Chiar dacă știu că am să mai intru în conservatorul acela și că relația mea cu tot ce înseamnă ”conservator” nu se termină pe 26 Iunie, nimic nu va mai fi la fel. Pentru că eu nu voi mai fi studentă acolo. Aș putea, la fel de bine, să predau. Aș putea să intru într-o orechstră, să predau la un conservator sau să dau lecții de vioară unor țânci care de-abia s-au oprit din supt. Sunt multe posibilitățile. Nu știu.

Cred că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că am crescut și că la 17 ani îmi iau diploma de conservator. Devin oficial solist, cu acte în regulă. Trebuie să-mi intre în cap, la un moment dat, ideea că sunt bună. Atât de bună încât unora le este frică de mine. Mi-a fost și mie frică de cineva la un moment dat. Acum le este lor frică de mine, și e bine. Chiar dacă nu este corect, este bine.

Am atât de multe lucruri să vă povestesc! Mii de cuvinte, mii de sentimente, mii de trăiri înghesuite în 9 luni și într-o minte obosită și mult prea încărcată. Jur că am să umplu caiete întregi și am să vă spun tot. Am să vă spun tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, fără rușine și fără bariere. Pentru că trebuie, cumva, să mă eliberez și să ”rumeg” și eu aceste informații. Să îmi întipăresc în minte fiecare moment, ca să nu plece. Dacă rămân fără amintirile de anul acesta, rămân fără un sine. Anul acesta m-a format.

Nu s-a terminat încă, dar acesta este începutul sfârșitului. Tocmai din cauza asta ar trebui să mă bucur de fiecare moment și să las emoțiile la o parte. Să muncesc cât mai mult posibil, ca să știu că am dat tot ce am avut mai mult.

Luna viitoare pe vremea aceasta voi ține, sper, diploma în mâini și vă voi spune povești cât pentru o viață. Între timp, a început numărătoarea inversă.

Cover reveal: ”Marker of hope” (Creatura #3) by Nely Cab

Joia aceasta vine cu o veste bună pentru toți fanii seriei ”Creatura” de Nely Cab. După ce autoarea a finalizat manuscrisul celui de-al treilea volum, ieri a fost lansată și coperta. Volumul se numește Marker of Hope și urmează să apară vara aceasta la editura Cleen Teen Publishing. Această carte încheie povestea lui Isis și a lui David, poveste ce a fermecat sute de cititori din întreaga lume. Inclusiv pe mine. Am avut norocul de a citi fiecare capitol din Marker of Hope chiar după ce erau scrise, așa că știu că finalul poveștii nu va dezamăgii cititorii care îl așteaptă. Vă pot asigura că volumul final din serie este cel mai bun și cel mai palpitant, iar ultimele pagini vă vor lăsa cu un rânjet pe față și cu lacrimi în ochi.

Până va apărea cartea, vă propun să vedem coperta și să urmărim trailer-ul primului volum, ”Creatura”, care a apărut ieri, o dată cu coperta cărții Marker of Hope. Deși trailer-ul a apărut pentru prima dată în Aprilie, cel final a fost lansat de-abia ieri și este mai convingător ca oricând!

Vă reamintesc că primul volum din serie a fost publicat în România la editura Leda în 2013. Puteți comanda cartea cu un simplu click aici.

marker of hope

Cover design: Phatpuppyart Studios
Photographer: Grace Hill Images at GracefullyWicked Studios
Cover Model: Riley Carter
Font: Marya Heiman, Clean Teen Publishing

Nu-i așa că arată foarte bine? Cred că se potrivește de minune cu conținutul cărții, lucru pe care sper să îl realizați și voi când veți citi cartea. Pentru că trebuie să o citiți, de vreme ce este genială!

Iar acum, haideți să urmărim trailer-ul:

Deși sunt tristă că una dintre seriile mele preferate a ajuns la final, sunt extraordinar de încântată de copertă și de trailer. Abia aștept să țin cartea Marker of Hope în mâini și să o citesc de la un cap la altul într-o singură noapte.

Ce părere aveți de copertă și de trailer? Aveți de gând să citiți cartea? Aștept opiniile voastre în comentarii!:)

Învățați-mă ce e prietenia

În general, știu să fac alegerile cele mai bune pentu mine. Rar gândesc cu sufletul. Calculez tot, îmi cântăresc opțiunile și o aleg pe cea mai bună pentru mine. Un singur lucru nu am știut niciodată să fac. Să-mi aleg prietenii. Mă lupt cu problema aceasta de când mă știu. Literalmente de când mă știu. Nu-mi aduc aminte de o Bianca care să aibă inspirație la prieteni sau norocul de a da peste o persoană care să fie acolo pentru ea orice-ar fi.

Recunosc, în sfârșit, că nu știu să îmi aleg prietenii, iar dacă cineva știe să o facă, rog să mă anunțe și pe mine cum se face, pentru că m-am săturat să trăiesc același scenariu din nou și din nou. M-am săturat să cunosc persoane, să mă entuziazmez, să mă atașez un pic de ele și apoi să plece, să mă lase cu niște amintiri și multe, multe regrete. Nu că s-a terminat, ci că i-am lăsat în viața mea.

Poate că aceasta este marea mea problemă. Las pe toată lumea să intre în viața mea. Iau orice persoană mi se dă, fără să aleg. Dorința aceasta a mea de a trăi o prietenie ca în filme m-a făcut să mă atașez de niște persoane care nu aveau ce căuta lângă mine.

Eu nu știu cum unii oameni au parte de prietenii de-o viață. Nu cred în așa ceva. Nu că e tragic? Să nu crezi într-un lucru atât de simplu, atât de esențial. Mai degrabă cred în dragoste decât în prietenie. Și totuși, prietenia nu este un fel de dragoste? Un sentiment minunat de dragoste frățească. Să uiți de tine, să ajuți pe altcineva, să fii alături de acea persoană la bine și la greu. Să îi spui adevărul chiar și când este urât. Ori persoanele cu care mă înconjor nu au nici cea mai mică ideea ce înseamnă prietenia.

Nu-mi vorbiți de prietenie! Nu mai faceți promisiuni deșarte, nu-mi dați speranțe, nu vă prefaceți! Spune-mi cât sunt de urâtă când mă trezesc, zi-mi că sunt proastă când mă pun în situații penibile și adu-mi aminte cât de puțin timp avem împreună până când te hotărăști să pleci.

Prietenie, în zilele noastre? Vă rog, treziți-vă la realitate! Prietenia în zilele noastre să definește prin zâmbete forțate, vorbe false, pe care celălalt vrea să le audă, fericire aparentă și profit. Dai tot pentru o persoană care ia ce i se oferă fără să dea înapoi. Și când nu mai ai ce da, nu mai ești bun. Când spui adevărul urât, urechile se închid, zâmbetele dispar și se dă block peste tot.

Cred că degeaba mă chinui. Sinceritatea nu mai este prețuită în 2016, era fotografiilor pline de fericire postate pe rețele de socializare, care în spate ascund mizerie. Iar eu? Eu nu știu să mint. Eu nu știu să nu mă implic și nu știu să nu mă atașez și nu știu nici să zic ce vor să audă urechile unei persoane. Eu spun ce văd, ce aud, ce simt. Și nu știu nici să mă despart atât de ușor, să dau block cu ușurință și nu știu să mă prefac.

Oare cum pot anumiți oameni să dea cu piciorul la alte persoane atât de ușor? Să mă învățați și asta, vă rog. Și să nu mă mai implic. Să rămân indiferentă, asta ar trebui să învăț, chiar dacă nu vreau. Și să nu mai iau pe toată lumea. Să cunosc persoanele pe care le las în viața mea înainte de a o face. Să nu mai am așteptări de la alții.

Am urât dintotdeauna nevoia aceasta a mea de a avea persoane în jurul meu. Deși în majoritatea timpului îmi place să fiu singură, vreau să știu că, la sfârșitul zilei am pe cine suna, că am cui să-i spun realizările, eșecurile, visele și coșmarurile mele. Iar nevoia asta de prieteni, de sprijin, de lume, mă face să fiu foarte slabă și să nu-mi aleg prietenii, ci să îi las pe ei să mă aleagă pe mine. Poate că mai întâi ar trebui să învăț cum să fiu mulțumită cu mine și apoi să las alte persoane în viața mea. Până atunci, să nu-mi mai vorbiți de prietenie, sunt foarte supărată pe ea. Nu ține niciodată. Cu nimeni. Oricât de sigură aș fi la un moment dat că o anumită persoană va fi mereu în viața mea, vine un moment când ea se rupe de mine. Poate temporar, poate definitiv, oricum ar fi, o ruptură este o ruptură. Și cusută să fie, tot se vede că a fost acolo. Ca o cicatrice care îți amintește în fiecare zi prin ce ai trecut.

Și totuși, ce e aia prietenie și cum se găsește?

5 cărți scrise de vloggeri

Cu toți știm că fenomenul numit ”vlogging” a luat amploare în ultimii ani. Apar din ce în ce mai multe vlog-uri, iar mulți dintre oamenii care aleg să practice acest hobby ajung să devină faimoși în toată lumea de pe urma filmulețelor lor. Vloggeri ca și Tyler Oakley, Zoe Sugg și Connor Franta sunt cunoscuți în lumea întreagă și au milioane de vizualizări ddatoriă videoclipurilor pe care le postează pe YouTube, în care vorbesc despre viețile lor, despre greutățile pe care le au și despre pasiunile care le fac zilele mai bune. Pentru câțiva dintre pasionații de vlogging, această activitate nu mai este doar un hobby, ci o meserie și un mod bun de a încerca să schimbe lumea.

Trebuie să recunosc că admir fiecare persoană care are curajul de a se așeza în fața unei camere și de a se dezbrăca, practic, de secrete și de ascunzișuri în fața unor necunoscuți. Urmăresc câțiva vloggeri, atât din România, cât și din străinătate, și mă uimesc de fiecare dată cu sinceritatea lor, dar și cu talentul de a face o lume întreagă să îi urmărească.

Un număr destul de mare de vloggeri aleg să își spună trăirile și gândurile nu numai prin vlogging, ci și prin  cărți. Ei își spun poveștile de viață fie prin povești fictive, fie prin relatarea întâmplărilor adevărate din viețile lor. Deobicei, cărțile scrise de vloggeri au parte de  succes, datorită publicului mare pe care îl au deja și a promovării excepționale din partea editurilor care îi publică. Eu am câteva cărți scrise de vloggeri pe lista mea de cărți de citit, chiar dacă pe mulți dintre ei nu îi urmăresc. Îmi place ideea de a citi o carte care spune adevărul, o carte în care foartă multă lume se poate regăsi. O carte care, până la urmă, este scrisă cu sinceritate și care nu urmărește neapărat să spună că viața este roz și că totul se termină cu bine întotdeauna. Tocmai din această cauză, am răscolit internetul cu multă atenție și am ales cinci cărți scrise de vloggeri pe care aș vrea să le citesc și pe care vi le recomand.

Binge – Tyler Oakley

binge

Tyler Oakley este cel mai cunoscut vlogger din lume. Videoclipurile lui sunt vizualizate de milioane de oameni din lumea întragă. Tyler atrage lumea cu umorul lui, dar și cu sinceritatea și cu dorința de a face lumea aceasta un loc mai bun. El a publicat în 2015 o carte în care vorbește despre viața lui de la un om obișnuit la un fenomen de pe YouTube. Vreau foarte mult să citesc această carte, datorită admirației pe care o am pentru Oakley.

Pop culture phenomenon, social rights advocate, and the most prominent LGBTQ+ voice on YouTube, Tyler Oakley brings you his first collection of witty, personal, and hilarious essays written in the voice that’s earned him more than 10 million followers across social media.

A work in progress – Connor Franta

a work in progress

Connor Franta este una dintre personalitățile mele preferate. Îmi place mult sinceritatea lui, dar și curajul cu care confruntă mereu greutățile din viața lui. Unde mai pui că este și frumușel? Bineînțeles, cine îl umărește știe deja că Connor este gay, iar videoclipul în care admite adevărul despre orientarea lui sexuală este preferatul meu din toate cele pe care le-am urmărit până acum. Vreau să îi citesc cartea pentru că am citit câteva fragmente și mi se pare că scrie chiar foarte bine!

In this intimate memoir of life beyond the camera, Connor Franta shares the lessons he has learned on his journey from small-town boy to Internet sensation so far.

Here, Connor offers a look at his Midwestern upbringing as one of four children in the home and one of five in the classroom; his struggles with identity, body image, and sexuality in his teen years; and his decision to finally pursue his creative and artistic passions in his early twenties, setting up his thrilling career as a YouTube personality, philanthropist, entrepreneur, and tastemaker.

Exploring his past with insight and humor, his present with humility, and his future with hope, Connor reveals his private struggles while providing heartfelt words of wisdom for young adults. His words will resonate with anyone coming of age in the digital era, but at the core is a timeless message for people of all ages: don’t be afraid to be yourself and to go after what you truly want.

This full-color collection includes photography and childhood clippings provided by Connor and is a must-have for anyone inspired by his journey.

 

Girl online – Zoe Sugg

girl online

Probabil că de această carte ați auzit deja, datorită faptului că a fost  publicată în mai multe țări din lume, printre care și România. Zoella (sau Zoe Sugg) este un vlogger de beauty și fashion din Anglia, cunoscută în toată lumea datorită talentului ei pentru make up. Zoe a publicat ”Girl Online” în 2014 și, după ce a admis faptul că nu a fost scrisă de ea, a stârnit o controversă atât de mare, încât a trebuit să se retragă pentru o perioadă din lumea internetului. Anul trecut a publicat continuarea cărții, pe care a scris-o chiar ea însuși, de data aceasta. Am citit și eu primul volum și, chiar dacă nu m-am înnebunit după el, este o poveste drăguță, potrivită pentru un vlogger de beauty.

I had no idea GirlOnline would take off the way it has – I can’t believe I now have 5432 followers, thanks so much! – and the thought of opening up to you all about this is terrifying, but here goes…

Penny has a secret.

Under the alias GirlOnline, she blogs about school dramas, boys, her mad, whirlwind family – and the panic attacks she’s suffered from lately. When things go from bad to worse, her family whisks her away to New York, where she meets the gorgeous, guitar-strumming Noah. Suddenly Penny is falling in love – and capturing every moment of it on her blog.

But Noah has a secret too. One that threatens to ruin Penny’s cover – and her closest friendship – forever.

I hate myselfie – Shane Dawnson

i hate myselfie

În afara faptului că titlul acestei cărți este amuzant, descrierea este de-a dreptul genială! Pe Shane îl urmăresc de ceva vreme și este atât de amuzant, încât uneori râd cu lacrimi. Cartea aceasta, în care Shane vorbește despre viața lui, a trecut imediat pe lista mea de cărți de citit ASAP. Deși are și recenzii mai puțin pozitive, îmi place ideea de a urmări viața unui fenomen de YouTube care a trecut prin multe greutăți până să ajungă unde este acum.

The book that more than 12 million YouTube subscribers have been waiting for! Shane Dawson’s memoir features twenty original essays—uncensored yet surprisingly sweet.

From his first vlog back in 2008 to his full-length film directorial debut Not Cool, Shane Dawson has been an open book when it comes to documenting his life. But behind the music video spoofs, TMI love life details, and outrageous commentary on everything the celebrity and Internet world has the nerve to dish out is a guy who grew up in a financially challenged but loving home in Long Beach, California, and who suffered all the teasing and social limitations that arise when you’re a morbidly obese kid with a pretty face, your mom is your best friend, and you can’t get a date to save your life.

In I Hate Myselfie, Shane steps away from his larger-than-life Internet persona and takes us deep into the experiences of an eccentric and introverted kid, who by observing the strange world around him developed a talent that would inspire millions of fans. Intelligent, hilarious, heartbreaking, and raw, I Hate Myselfie is a collection of eighteen personal essays about how messy life can get when you’re growing up and how rewarding it can feel when the clean-up is (pretty much) done.

The amazing book is not on fire – Dan Howell & Phil Lester

the amazing book is not on fire

Imediat ce am găsit această carte pe Goodreads, am trecut-o pe lista mea de TBR. M-a surprins faptul că are un rating foarte bun și, deși nu îi știam pe Dan și pe Phil, îmi place premiza cărții. Voi încerca să urmăresc și câteva vlog-uri făcute de ei și chiar sper să pot citi cartea cât mai curând. Sună tare bine!

 

Hello reader,

In this book is a world. A world created by two awkward guys who share their lives on the internet!

We are Dan and Phil and we invite you on a journey inside our minds! From the stories of our actual births, to exploring Phil’s teenage diary and all the reasons why Dan’s a fail.

Learn how to draw the perfect cat whiskers, get advice on what to do in an awkward situation and discover which of our dining chairs represents you emotionally. With everything from what we text each other, to the time we met One Direction and what really happened in Vegas…

Deși cei mai mulți dintre ei nu sunt scriitori, asta nu înseamnă că vloggerii nu pot publica cărți bune, care să placă cititorilor. Până la urmă, o carte bună nu este neapărat una scrisă foarte bine, ci una în care te regăsești și care spune lucrurilor pe nume.

Ați citit vreuna dintre cărțile de mai sus? Sunt curioasă ce părere aveți despre ele și dacă le-ați recomanda celorlalți sau dacă le-ați citi voi înșivă.

Zile fericite

Sunt una dintre persoanele care iubesc viața, dar nu întotdeauna. Există perioade când mă trezesc și mă întreb de ce o fac. Când nu am chef de nimic, nici măcar să exist. Când nu găsesc frumusețea în nimic și în nimeni. Însă există și foarte multe zile când mă trezesc dimineața cu un entuziasm nebun – de viață, de muzică, de oameni, de mine. Mă entuziasmează tot. Sunt, în general, o persoană fericită, cu o personalitate fericită, dar cu un suflet ușor obosit și trist. O combinație destul de interesantă, dar uneori dificilă.

Zilele acestea sunt fericită, în adevăratul sens al cuvântului. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată atât de fericită ca acum. O fericire nebună, care nu mă lasă să dorm și mă face să mă trezesc devreme în fiecare dimineață. Nu cred că am trăit vreodată o săptămână la fel de bună, la fel de… interesantă. Acestea sunt zilele mele fericite și vreau să îmi amintesc mereu de momentul în care m-am trezit cu zâmbetul pe buze și cu fericirea în vene.

E al naibii de frumos când vezi că visele încep să devină realitate. Când parcă calci pe vise, parcă intrii în ele și le trăiești. E și mai frumos când ai oameni în jurul tău care te susțin și te ajută, oameni care nu au nici o obligație față de tine. Și e de-a dreptul încântător când vezi că nu muncești degeabă și că încep, încet încet, să ți să deschidă ușile.

Marți am avut parte de o zi incredibilă. Am avut șansa să intru în contact cu unul dintre cei mai mari violoniști greci. I-am cântat și nu cu orice vioară. Am cântat pe vioara lui, un Guarnieri din din 1705. A fost incredibil. Apoi am hotărât împreună să facem niște ore de vioară în vară, după ce voi participa la programul lui de vară. Timp de 10 zile în Iulie, voi fi înconjurată de muzicieni tineri din Grecia și din America, voi participa la masterclass-uri și la diferite cursuri despre muzică și performing. Am visat dintotdeauna să particip la așa ceva, și uite că acum se întâmplă. În sfârșit.

Mă încântă foarte mult faptul că acest violonist m-a plăcut, că a spus că sunt talentată și că este fericit să lucreze cu mine. Că m-a luat, într-un fel, sub aripa lui. El predă în America, la Universitatea de muzică din Atlanta. Mi-a spus deja că mă poate ajuta să studiez acolo. Și nu vă imaginați cât de bine este să știi că există o șansă să studiez acolo. Să-mi îndeplinesc, până la urmă, un vis vechi de-al meu.

Aștept cu nerăbdare să termin cu examenul de diplomă și să încep etapa următoare din viața mea. Nu mă mai gândesc la ce va urma, pentru că mi se pare că văd o luminiță undeva acolo. Să sperăm că nu se va stinge prea ușor.

Și mai sper că săptămâna aceasta se va terminat la fel de bine pe cum a început. Astăzi am un concurs, iar dacă trec în etapa următoare, mâine dimineață cânt din nou. Seara am un concert. E bine să trăiești viața care îți place. Sper să continui tot așa. În 37 de zile am examenul de diplomă. E bine, copii, e tare bine!

Sunt incredibil de recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă și pentru toate persoanele din viața mea. Chiar și pentru cele care mă fac să supăr într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că ele mă învață să fiu puternică. Iar celelalte, care măa susțin și cred în mine, mă ridică în fiecare zi.

Vreau să vă las o melodie pe care am descoperit-o ieri și de care nu mă pot sătura. Este atât de potrivită pentru zilele acestea fericite, pentru starea mea de exaltare, încât o pun tot timpul pe repeat. DNCE – Cake by the ocean.

I keep on hoping, we’ll eat cake by the ocean!

 

Eurovision 2016: multe țipete, ținute ciudate și foarte multă politică

Nu știu câți dintre voi știu asta, dar eu sunt o mare fană a concursului Eurovision. Pentru mine, seara în care se difuzează acest concurs este chiar mai importantă decât Revelionul. Ador atmosfera și reprezentațiile fiecărei tări. Îmi place la nebunie să descopăr melodiile care participă la concurs și să le comentez cu maică-mea. Dacă ar fi după mine, Eurovisionul ar fi la fiecare șase luni. Însă mă gândesc că și-ar pierde farmecul. Cert este că aștept cu mare nerăbdare sâmbăta cu Eurovision în fiecare an, iar după ce se încheie o ediție, stau și ascult din nou toate melodiile, pentru a retrăi emoțiile serii respective.

După ediția foarte puternică de anul trecut, aveam așteptări mari pentru anul acesta. În 2015 au participat multe melodii foarte bune și m-am bucurat enorm când melodia lui Mans, Heroes, a câștigat. A fost o ediție genială și mă gândeam că și anul acesta va fi la fel. Deci, am așteptat un an pentru încă o seară plină de muzică bună și show genial.

Ce-am primit? Ei bine, în 2016 am primit melodii plictisitoare, reprezentații penibile, foarte multe țipete de spart geamurile, multe ținute terifiant de distopice, extrem de multă politică și doar câteva melodii cu adevărat bune. O dezamăgire, în mai puține cuvinte. O ediție organizată excelent, dar cu participanți slabi.

În primul rând, multe melodii au fost proaste. Același ritm, aceleași țipete care deja devin deranjante și plictisitoare, același spectacol și aceleași rochii lungi ca niște perdele. Ah, ca să nu mai vorbim de mesajele de pace, dragoste și omenie. Blah blah. Respect ideea de a transmite anumite mesaje prin acest concurs pe care îl urmăresc milioane de oameni din lumea întreagă, însă asta a avut farmec câțiva ani. Deja devine plictisitor și învechit. După părerea mea, Eurovisionul ar trebui să se schimbe în fiecare an, să fie mereu melodii noi, surprinzătoare, cum a fost melodia lui Mans anul trecut. Sau a Italiei, de exemplu. Tot anul trecut vreau să spun, că anul acesta mi s-a părut că era drogată tipa. Cu polen, probabil, că tot era înconjurată de flori și verdeață. Iuhu, pământul către Italia! Întoarceți-vă de pe insula voastră verde. Ah, vrei să-mi dai o floare? Ce-ar fi să cânți în engleză, să înțelegem și noi ce spui? Măcar atât, dacă show nu. Să-mi explice și mie cineva de ce tipa aia era înconjurată de flori, copaci și verdeață, că mă prind mai greu. Mă scuzați, dar nu le am cu ciudățeniile naturale.

Un lucru care m-a deranjat foarte tare au fost melodiile care nu erau în engleză. Îmi veți spune acum că așa e normal, că fiecare  țară ar trebui să își arate tradițiile și valorile folosind limba proprie. Ei bine, nu sunt de acord. Vorbind din experiență, ca să câștigi ceva trebuie să te faci înțeles. Iar cântând într-o limbă pe care 90% dintre cei care te ascultă nu o înțeleg, nu te faci înțeles. Pentru mine contează foarte mult și versurile. Ca să îmi transmiți o emoție, trebuie să înțeleg ce spui. Ori tu dacă vii și-mi cânți în macedoniană ceva despre o Donă, am să schimb canalul și-am să te și înjur. Merci.

Jur, anul acesta am avut impresia că s-au adunat mai multe melodii care au participat în anii trecuți. Domnilor producători, alte idei nu mai aveți decât ritmul ăsta de bumtzi bumtzi, niște țipete acolo care sparg geamurile și lumini amețitoare? Am avut un sentiment de deja vu la  mai bine de jumătate dintre cântecele de aseară. Puteam să jur că le-am mai auzit și în anii precedenți, pentru că s-a creat un tipar din care nu mulți vor să iasă. De, le este frică să nu fie considerați ciudați dacă sunt diferiți. Nu vă îngrijorați, oricum nu vă votează dacă nu sunteți din tări cu interese politice. Mai bine să fiți diferiți, ca să nu ne mai plictisim și noi, ăștia care fac rating.

Ținutele. O, Doamne, dă-mi răbdare, că dacă-mi dai putere…! Am impresia că această ediție a avut ca temă Jocurile foamei. Ați observat și voi că majoritatea participantelor ( bărbații erau destul de normali) arătau ca Effie din The Hunger Games?! Sau numai eu am observat asta? Haideți să o luăm pe tipa asta din Germania, de exemplu, care s-a urcat pe scenă cu o antenă parabolică pe cap. Priviți:

0,,19076184_303,00

Alo, Satelitul X&Y? Da, aici Germania. Se aude? Ce ziceți, mă? Stați să-mi verific antena de pe cap. Da, mă, merge! Auziți, trimiteți și voi un asteroid pentru Merkel. Ne-am plictisit de dictatorismul ei. Ce, se rezolvă? Danke!

Înțeleg că încearcă să fie diferiți, dar există o linie foarte fină între a fi diferit și a fi penibil, iar ținuta aceasta a întrecut-o. Cred că uităm de fiecare nivel de eleganță deja. Și de finețe.

Și când te gândești că fetișcana asta e de vârstă cu mine! Să-mi cumpăr și eu o antenă parabolică, poate prind niște unde de matematică. Măcar dacă prindea și ea din aer o melodie bună, că a fost cam slăbuță cea pe care a cântat-o. Poate de-asta a ieșit pe locul 26. Nu vă mai place de Merkel, văd!

Au fost, de asemenea, multe melodii bune care nu au trecut în finală. Montenegro, de exemplu. Genială melodia lor de anul acesta. Păcat că nu a trecut. Mă bucur, totuși, că nu a trecut Grecia. Ne-am fi făcut de râs big time. Melodia a fost cu adevărat penibilă și n-avea nici o legătură cu tradiția Greciei de a trimite melodii cu accente din muzică tradițională, pe care cred că ar trebui să și-o păstreze. Grecia câștigă mult cu tradițiile ei, așa că nu văd de ce nu.


Tristețea a triumfat de foarte multe ori seara trecută, începând cu melodia câștigătoare a Ucrainei, care nu mi-a plăcut atât de mult cât mi-au plăcut altele. Jos pălăria pentru faptul că a comemorat tragedia tătarilor din Crimeea, însă eu nu mă uit la Eurovision ca să plâng sau ca să comemorez ceva. Eurovisionul ar trebui să fie despre bucuria de a cânta, despre frumusețea vieții și despre viitor, nu despre trecut.


O mare nelămurire pe care o am are legătură cu participarea Australiei. De când este Australia în Europa? Doamna profesoară de geografie, mi se pare că ați greșit când ne-ați spus că Australia e pe alt continent! Nu vedeți că participă deja și la Eurovision? Una peste alta, melodia a fost destul de bunicică, rochia mai să mă orbească, dar merge. Mai bine decât Ucraina.


Suedia a fost o mare dezamăgire pentru mine anul acesta. Melodia lor, If I were sorry, a fost slabă în comparație cu melodia lui Mans de anul trecut. A fost banală de-a dreptul, iar puștiul ăla avea niște aere de macho de ziceai că schimbă fetele în fiecare seară. Nu-ți face griji măi, nu se așteaptă nimeni să fii la fel de sexy ca Mans. Măcar de-ai fi avut un cântec mai bun.

Vă rog să-mi explice cineva de ce Austria a cântat în franceză! Mă chinui de aseară să înțeleg. Eu știu că în Austria se vorbește germană, și dacă tot ții să vii cu o melodie care nu e în engleză (goddamn it!), măcar să fi fost limba vorbită în țara lor. Of, ce ți-e și cu globalizarea asta!


Croația nu mi-a plăcut deloc. Melodia mi s-a părut groaznică, interpretarea la fel, iar ținuta m-a lăsat cu gura căscată. Ce e chestia pe care o purta? O perdea de duș?


Pentru tipa din Malta mi-am făcut griji de cum a intrat pe scenă. Mă gândeam să nu nască acolo, săraca. N-ar fi fost bun pentru spectacol. Probabil că ar fi durat ceva până și-ar fi revenit toată lumea. Cât despre melodie…. nimic special.

Belgia m-a uimit, și nu într-un sens bun. Cum au lăsat-o să participe? Oamenii aștia nu au auzit că începutul e copiat după Another one bites the dust de la Queen? Sau nu se mai pune, că și-așa Freddie e mort și melodia e veche! Toată melodia mi s-a părut că e compusă din alte melodii deja celebre, dar cea mai evidentă a fost cea pe care am menționat-o mai sus.

Celelalte melodii au fost de-a dreptul banale. Israel a avut o melodie cât de cât bunicică, în ultimul minut. În rest, o imitație a la Adam Lambert. Polonia mai bine ar avea grijă să aibă o melodie de Eurovision decât să își facă unghii lungi, negre, gen Conchita. Zic și eu. Latvia a avut o melodie de club, destul de faină. Serbia a venit cu o melodie plăcută, dar nimic mai mult. Franța a fost anostă, ca deobicei. Lituania l-a adus pe Mihai Trăistăriu cu păr. Olanda ne-a dus înapoi în timp, dar ne-am plictisit repede de anii ’80 și ne-am întors la prezent. Spania mi-a adus aminte de melodia aia cu Coco Jumbo, veche de cînd mustața lui taică-miu. Anglia a avut o reprezentație banală. Bine măcar că erau puștii ăia simpatici.Viitorii One Direction. O surpriză a reprezentat-o Bulgaria, care a avut o melodie destul de bună.
Am avut și câteva melodii favorite. Puține, dar au fost. Cel mai mult mi-au plăcut Ungaria, Rusia, Georgia, Cipru și Armenia. Au fost melodii diferite, cu interpretări impecabile, efecte vizuale incredibile și artiști buni.

Tipul care a reprezentat Ungaria nu numai că este frumușel rău, dar are și o voce incredibilă!

Rusia a avut efecte vizuale incredibile, care m-au lăsat mută.

Cântecul Georgiei mi-a ajuns direct la suflet. Indie rock! Ce altceva să mai vrei?

Armenia a avut un cântec foarte catchy, iar tipa care cântă e al naibii de frumoasă.

Cât despre Cipru, o melodie care prinde și se potrivește cu Eurovisionul.

Eu aș fi vrut să câștige Rusia și ar fi făcut-o, dacă nu intra în vigoare noua regula cu votul juriului. Ce a fost chestia asta? Nu puteau să-și facă jocurile politice pe baza voturilor publicului? Rusia ar fi câștigat dacă nu ar fi fost juriul…

Genială a fost și melodia României de anul acesta, dar după cum cred că bine știți deja, nu am putut participa din cauza datoriilor pe care le avem din 2007. Mi se pare înjositor să te dea afară dintr-un concurs de prestigiu din cauză că tu nu ești în stare să fii serios și să îți plătești partea. Nu, noi trebuie să mergem cu miloaga. Mă uimește de fiecare dată cum ne dăm singuri în cap. Și când te gândești că aveam o melodie bună! Rock, ritm, versuri faine, mesaj, prezență scenică, voce, tot ce vrei. Oricum ar fi, Ovidiu Anton este un câștigător pe care nu am știut să îl apreciem și să îl încurajăm.

Un ropot de aplauze ar trebui să primească organizatorii de anul acesta, Suedia. Spectacolul a fost GE-NI-AL. Efecte vizuale nemaiîntâlnite până acum în concurs, o arenă perfectă pentru acest eveniment, niște prezentatori șarmanți și foarte amuzanți, un joc de camere incredibil și organizare perfectă. Asta da seriozitate! Încerc să îmi imaginez câți bani au intrat în acest proiect și câtă muncă, dar îmi este imposibil. Și unde mai pui că l-au adus și pe Justin Timberlake. Mai bine de atât nu se putea! Din această privință, ediția aceasta a fost cea mai bună de până acum, după părerea mea.

Nu, nu-mi place melodia care a câștigat. Au fost melodii mult mai potrivite, interpretări mai bune și reprezentații convingătoare. Însă politica e multă și e importantă. Mi-ar plăcea să văd o dată un Eurovision fără ascunzișuri, jocuri politice sau aranjamente. Ar fi interesant, dar este imposibil, cu siguranță. Eu mă bucur, totuși, de muzică și chiar dacă nu câștigă mereu melodiile care îmi plac mie, ele rămân pe telefon, unde le pot asculta în voie.

Vreau să specific că nu am nimic personal cu nici unul dintre participanți. Îi respect pe toți pentru că și-au reprezentat țările cu demnitate, chiar dacă nu în cel mai bun mod. Acest articol este strict opinia mea despre ce am văzut aseară și mi-ar plăcea să o respectați. Merci.

Ați urmărit Eurovisionul aseară? Dacă da, aștept părerile voastre, melodiile care v-au plăcut cel mai mult și cele care v-au plăcut cel mai puțin în comentarii. #NOH8

Recenzie: ”Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Alekievici

razboiul-nu-are-chip-de-femeie-3126-4

Detalii tehnice:

Data aparitiei: Mar 8, 2016

Tip coperta: Cartonată

Format: 107 x 177

Nr. pagini: 400

Editura: Litera

Puteți comanda cartea de aici.

Descriere:

Razboiul nu are chip de femeie de Svetlana Alexievici, câștigătoarea premiului Nobel pentru Literatură 2015.

Războiul nu are chip de femeie este o carte despre viața femeilor din URSS în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate.

Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist.

Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă.

Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit. „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

Cartea mi-a fost oferită de librăria Librex pentru recenzie. Mulțumesc!:)

Recenzie:

Am fost întotdeauna o împătimită a cărților de război, deci credeam că voi fi pregătită pentru această carte. Însă cum poți fi pregătit pentru o astfel de carte? Și, mai ales, cum pot vorbi despre această carte astfel încât recenzia mea să se ridice la nivelul cărții? Cum vă pot face să înțelegeți cât de bună este cartea și cât de mult mi-aș dori să o citiți toți?

Războiul nu are chip de femeie nu este o carte care se poate descrie ușor. Este greu să vorbești despre ea, la fel cum este greu să o citești. Uneori îmi este, parcă, frică să mă gândesc la ea și la toate lucrurile care se ascund între paginile ei. Și totuși, aș citi-o din nou chiar acum, în acest moment.

Nu, nu mi-a plăcut. Experiența mea cu romanul Svetlanei nu se poate descrie în acest fel. Am trăit cartea, am simțit-o pe piele, am iubit-o și am urât-o în același timp. Mi-a dezvăluit lucruri despre omenire, despre război, despre brutalitate și despre umanitate pe care nu mi le-aș fi putut imagina niciodată. După lectura aceasta, simt că am trăit o mie de ani și că am primit cea mai bună lecție pe care mi-ar fi putut-o oferi o carte.

Scrisă într-un mod extrem de frumos, cartea te captivează de la început. Vocea Svetlanei te acaparează, pur și simplu. Autoarea cu singuranță scrie într-un mod convingător, iar cuvintele ei te afectează într-un mod ciudat. Deși stilul ei este superb, este la fel de șocant ca și lucrurile pe care le povestesc martorii acesteia în carte. Eu am fost atât de captivată de felul în care scrie și de întâmplările povestite în roman, încât rândurile zburau pe lângă mine și prin mine, lăsând urme în urma lor. Urme care îmi vor trece greu, nu neapărat urme. Un lucru este sigur. Nu îmi va fi ușor să uit cartea aceasta.

Războiul nu are chip de femeie este o carte cât se poate de tulburătoare. Svetlana nu ascunde nimic. Încă de la început suntem avertizați că autoarea vrea să scoată în evidență partea umană a războiului – lucrurile care nu se văd cu ochiul liber, care uneori sunt ignorate din cauza eroismelor și a faptelor mari. Nu există nimic care să te apere de duritatea cuvintelor și a întâmplărilor povestite. Nu poți decât să accepți faptul că, oricât de șocante și tulburătoare ar fi, lucrurile acestea chiar s-au întâmplat. Au fost momente reale, trăite de niște oameni care încă stau drepți, cu capul sus, și povestesc cum le-a schimbat cel de-al doilea Război Mondial viața. Cred că acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai tare. Faptul că toți martorii Svetlanei încă au puterea de a vorbi despre cele întâmplate. Că, în ciuda a ceea ce credem noi, războiul a fost trăit  de femei în același fel în care a fost trăit de bărbați – pe front, cu un curaj nebun.

Am fost impresionată de fiecare povestire în parte. Am simțit totul pe piele, de parcă aș fi fost eu cea care lupta pe front. Uneori simțeam că povestesc eu, alteori simțeam că stau într-o cameră cu una dintre femeile care au luptat în război și că îmi povestește totul mie. Mi-a plăcut, totuși, faptul că prezența Svetlanei se face simțită și că își spune sentimentele, astfel dezvăluind cititorului cât de mult au afectat-o cercetările pe care le-a făcut.

Am avut o discuție despre carte cu profesoara mea de rusă, rusoaică get-beget. O citise și ea mai de mult. I-a plăcut, dar este de părere că arată numai partea urâtă a războiului, iar eu cu asta nu sunt de acord. Până la urmă, acesta este războiul. Urât, terifiant, șocant. Și totuși, mărturiile femeilor ascund o frumusețe și o umanitate imensă în spatele cruzimii evenimentelor. Fiecare femeie-soldat în parte a încercat să ajute cum a putut. Au uitat de ele și de natura lor pentru patrie, pentru o cauză comună: victoria. Au ajutat, au ucis, au supraviețuit, au învins. Povestirile lor sunt încărcate de umanitate, bunătate, altruism și curaj. Datorită acestui fapt nu cred că romanul lui Alexievich arată numai partea urâtă a războiului.

În concluzie, Războiul nu are chip de femeie este o carte fascinantă, tulburătoare și incredibil de captivantă. Superb scris, romanul vorbește despre război, dar și despre omenie, curaj, dragostea de patrie și camaraderie. O carte fenomenală, ce va dăinui multă vreme de-acum încolo în inima mea!

Notă: 5 stele din 5

 

 

Sfârșit de vacanță

Nu știu cum este la voi, dar eu când sunt în vacanță sunt, parcă, ruptă de realitate. Pentru două săptămâni nu fac nimic din ce mă definește. Nu mă machiez, nu îmi îndrept părul, nu mă îmbrac sofisticat și nici nu ies din casă prea mult. Iau o pauză de la tot. Sunt doar eu, vioara mea, cărțile și blog-ul. Încerc, pe cât posibil, să îmi reîncarc bateriile și să fac toate lucrurile pe care nu apuc să le fac în timpul școlii. De data aceasta, am vrut să dorm. Am dus atât de mult lipsa odihnei și al somnului, încât în vacanță am dormit aproape 12 ore în fiecare zi. Uneori mă trezeam la ora 12 și după-amiaza mă culcam din nou. Și-a fost bine!

A fost atât de bine să mă trezesc dimineața târziu, fără nici o alarmă, să beau o cafea, să-mi deschid vioara și să studiez. Am studiat mult vacanța asta, dar a fost perfect. Am vioară nouă, vioară care uneori cântă singură. Am avut  timp să studiez totul pe îndelete, să corectez greșelile și, în primul rând, să descopăr muzica și vioara din mâinile mele. Era genial să mă trezesc, să deschid vioara și să studiez toată ziua, oricând și oricât am vrut. Apoi mă mai și odihneam. Am avut zile când nu am avut chef să studiez, așa că deschideam vioara, cântam un pic și apoi o puneam la loc și făceam tot ce-mi trecea prin minte. Scriam, mă uitam la filme (trăiască Twilight!), citeam, ascultam muzică și dormeam.

Mi se pare, totuși, un pic trist ca la 17 ani să ai nevoie să îți petreci două săptămâni în casă. Probabil că toți prietenii mei au profitat de aceste 2 săptămâni să iasă în oraș, să se distreze și să facă noi amintiri pe care să le povestească celorlalți mai apoi. Nu mă înțelegeți greși. Am ieșit și eu de câteva ori, dar nevoia mea de odihnă a fost mai mare decât dorința de a ieși în oraș. Și nici nu sunt tristă că mi-am petrecut vacanța în acest fel. Gândind, totuși, la rece, este un pic trist.

Mâine mi se încheie vacanța. Nu mai am ore la școală, am numai examene. Practic, pe parcursul unei luni, mă duc la școală doar de 2 ori pe săptămână pentru a-mi da examenele. Apoi, bye bye a 11-a! Și hello a 12-a. Pff a 12-a. Eu nu știu când a trecut timpul așa.

Deci nu, nu sunt tristă că se termină vacanța, pentru că practic, nu începe școala. Însă tot simt că asta a fost ultima vacanță așa cum le știu eu. De mâine intru pe ultima sută de metrii înainte de examenul de diplomă, care este pe 26 Iunie. Gata, nu mai este nici o vacanță care să îmi ofere ocazia de a studia mai mult, de îndrepta lucrurile. Cred că mai sunt 6 săptămâni până atunci și sunt sigură că vor trece fără să îmi dau seama. Iar după 26 iunie, un capitol din viața mea, unul major, se va încheia. Viața mea așa cum o știu eu nu va mai fi la fel, pentru că se închid câteva uși acum și altele se vor deschide. Iar ușile care s-au închis au în spate niște drumuri cunoscute mie, în timp ce ușile care se vor deschide îmi sunt necunoscute complet. Așa că da, aceasta este ultima vacanță pe care o fac așa cum obișnuiam mereu să-mi fac eu vacanțele: pregătindu-mă de conservator, de examene, de sfârșitul anului. Nu știu cum va fi viața mea anul viitor pe vremea aceasta și nici cum voi fi eu. Dar sper ca totul să fie bine și să nu mă uit înapoi cu tristețe și regret.

Nu știu cum mă simt. Sunt entuziasmată, nerăbdătoare, într-un fel obosită (după cât am dormit, cum pot fi încă obosită?!), speriată și foarte curioasă să văd ce îmi rezervă viitorul. Vreau ca viitorul meu să înceapă acum și într-un fel simt că așa este. Când mă gândesc la diplomă mă gândesc la momentul pentru care am studiat atâția ani. Primul dintr-o sumedenie de momente de acest fel. E bine să știi că nu ai muncit degeaba.

Vedem ce va fi. Orice va fi, e mai bine decât să stai mereu în același loc.

Pentru încheiere, pentru că nu mai știu ce să zic și nici nu știu cum să închei de data aceasta, vă las noua melodie de la Carla’s dreams, Acele. A apărut aseară și de atunci este pe repeat, cel puțin la mine. Cred că nu mai trebuie să vă spun că îmi place la nebunie, nu?:)

 

Interviu cu Anca Zaharia: ”Am început să scriu pentru că nu-mi mai încăpeau gândurile în cap”

anca zahariaAnca este colega mea de la Serial Readers. Acolo scriem ambele despre cărți, iar ea ne înveselește mereu cu Jurnalul de librar, o rubrică săptămânală în care Anca își povestește aventurile prin care trece la librăria unde lucrează. Articolele ei sunt inteligent scrise, ușor ironice, spun mereu lucrurilor pe nume și cu siguranță nu sunt plictisitoare.

Ea a scris, de asemenea, o carte. Un sertar plin cu poezii despre ură. Nu am avut încă ocazia de a-i citit ”Sertarul cu ură”, dar o voi face cu prima ocazie. Pentru că știu că merită citită. Anca este un om fain, deștept, amuzant, care vede viața într-un mod inedit, iar poezia ei nu poate fi decât aşa: inediată.

Am hotărât să îi răpesc Ancăi puțin timp pentru un interviu. Pentru că este om fain, pentru că scrie și pentru că iubește cărțile.

Bună, Anca! Spune-ne câte ceva despre tine, te rog.

Bună!:)

Am 25 de ani, mă simt când ca de 5, când ca de 80 de ani. M-am născut într-un sat din Bacău, trăiesc în Braşov de 6 ani şi sper ca într-o zi să-mi permit o cabană izolată la munte şi ceva căsuță pe o plajă pustie.

Când ai început să scrii și de ce?

Scriu chiar de când mă ştiu, am început să fac asta pentru că nu-mi mai încăpeau gândurile în cap şi am simțit nevoia, prin primii ani de şcoală mai ales, de a pune versurile pe hârtie şi de a începe, în fiecare lună, câte un roman. Şi… primul care se pare că va fi şi gata e ceva scârbos la care lucrez acum. Asta dacă nu vine altă idee luna viitoare.

Cum a apărut ideea cărții ”Sertarul cu ură”?

Scriam ceva mai serios (mai studiat un pic) din primii ani de facultate, iar la masteratul de creative writing am fost încurajați să cercetăm, să explorăm, să ne eliberăm de orice ne trecea prin cap. Iar la mine a fost ură. Foarte puține dintre acele poezii au fost scrise la cursuri, dar ideea centrală – ura – cred că am găsit-o datorită unor capacități dobândite pe la şcoală (altfel, se ştie că Zaharia e groaznică la dat titluri).

Știu că ești o cititoare înrăită. Cum a început pasiunea ta pentru cărți?

Cât eram mică, altă îndeletnicire nu puteam avea. Nu calculator, nu mare lucru la televizor, nu prieteni, nu voie la ieşit din casă. Doar un îngăduitor „citeşte, să ajungi om”. S-a întâmplat să îmi placă din prima să devin om, aşa că ăla chiar era cel mai bun lucru posibil. Aşa aveam şi prieteni, călătoream, aflam tot ce îmi era altfel interzis.

Ai de gând să continui într-o carieră literară?

Cât o să pot, fizic adică, o să tot scriu, fie că vor fi bălării sau nu. Dacă va fi ceva publicat, cu atât mai bine. Iar de nu, tot bine va fi. Dar de scris voi scrie, asta e ce pot spune cu certitudine, condiția fiind să am cele necesare: pix, hârtie, mână, cap.

Acum scriu un roman, după cum spuneam, despre un restaurant (cam în mijloc de degradare pre-apocaliptică) în care se serveşte carne umană. Poate că romanul ăsta îmi va continua, pe termen mediu, aşa-zisa carieră literară.

De ce poezie și nu proză?

Doar pentru că aşa s-au aliniat planetele. A fost să fie să iasă poezia prima, dar acolo undeva este şi multă proză care s-a scris sau se scrie şi care va ieşi, poate, la suprafață.

De ce ai recomanda cartea ta cuiva?

Pentru că nu e „Fluturi” şi nici „De vorbă cu Emma”. Dacă există interes pentru ceva care nu are nicio legătură cu tematica şi stilul celor două, pot recomanda „Sertarul cu ură”. Dacă nu, cărți există oricum pentru toate gusturile, nu am nevoie de cititori care să rămână cu vreo frustrare post-lectură din cauze care, poate, nu-mi aparțin. Pe scurt: vrei iubire, citeşte truismele altora şi lasă-le în pace pe ale mele, că e enervant să te aud apoi că sertarul meu nu e fain, că are atâââtaa urăă… de parcă e greu să te prinzi de asta de la început.

Consideri că lumea literară din România are nevoie de o schimbare?

Nu. Mie chiar îmi place aşa cum e. Are sugar and spice. Şi e nice. Vorbesc, desigur, din perspectiva cititorului înrăit.

Cred că toți am citit măcar un ”episod” din jurnalul tău de librar. Ți-a schimbat meseria aceasta relația pe care o aveai cu cărțile?

Nu. Şi chiar mă gândesc uneori la asta. Iubesc cărțile ca-n prima zi, iar pe oameni îi urăsc la fel. Cărțile sunt ok chiar dacă-s proaste, tot deschid uşi şi perspective. Un om prost (nu cu vreo problemă medicală, nu care nu are acces la informație), un dobitoc meltean autosuficient nu are şanse să îşi revină, nu recunoaşte că e imbecil sau prost informat, încăpățânat şi cu jigniri gata de împrăştiat sclavelor lui, vânzătoarelor. Pe când eu ştiu că-s doar sclava cărților, iar asta mă bucură. Şi mă bucură şi gândul că va fi şi mâine cartea acolo, dar dobitocul poate uită să respire, deci va fi cu unul mai puțin.

Cine sau ce te inspiră atunci când scrii?

Oamenii naşpa, trişti, dobitoci, răi. Lucrurile negative, triste. Ştii tu, eu sunt omul care scormoneşte în gunoi şi se bucură sincer.

Care este cea mai mare frică a ta?

Frica de moarte, banal. Dar îmi e atât de groază uneori încât m-aş sinucide doar ca să scap de gândul că voi muri într-o zi. Dar, ironic, nu aşa rezolv problema.

Dar cel mai măreț vis?

Să fiu mulțumită. Să nu lupt şi să sper şi să caut, să-mi dau voie să exist pur şi simplu şi să nu mai vreau nimic de la mine. Sau să ajung freelancer de succes (adică să pot face minimu’ pe economie fără să ies din casă pentru a sta 8 – 12 ore în picioare pe undeva). Una din două.

Ce alte pasiuni mai ai?

Am croşetat tâmpenii multă vreme; cred că m-am lăsat.

Unde te vezi peste 5 ani?

În casa de pe plajă, mai slabă cu 20 de kile, blondă, cu mult mai multe tatuaje, cu un pahar de limonadă în mână, bronzată, trăind din scris, făcând sport şi stând de vorbă cu Hugh Howey, de exemplu, despre noutățile literare ale anului.

Care consideri că este cea mai mare realizare a ta de până acum?

N-am realizări. Când o să am, mă voi lăuda sigur. Poate faptul că nu m-am măritat la 15 ani şi că nu am 3 copii, dar asta chiar poate fi realizare, în funcție de persoana pe care o întrebi.

Eu, una, sunt extrem de curioasă să citesc ”Sertarul cu ură”. Ne poți împărtăși fragmentul tău preferat din carte?

Nu am ceva preferat, dar dacă ar fi să recomand, aş zice de cel cu visele care-s nisip pe care-l bagi în gură şi coşi cu ac murdar şi ață groasă, că e simplu şi concis şi tăios totul în poemul acela.

Cristina Nemerovschi a spus despre Sertarul cu ură:

sertarul cu urăAnca Zaharia, încă de la debut, scrie o poezie puternică și personală, care te cucerește chiar și fără să-ți dai seama. Volumul se citește ușor și cu plăcere, dai pagină după pagină cu tot mai multă curiozitate, și asta te poate induce la un moment dat în eroare: poți rămâne cu senzația că e doar o poezie inteligentă și ironică, bine ancorată în realitate, actuală, ludică, nonconformist feminină. Dar, după ce ai închis cartea, ai surpriza că e mult mai mult decât atât. Te simți contaminat; de imaginile cuprinse în versuri, de unele finaluri, de întrebări, de stări, de gânduri.
Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenți, cu gust impecabil în ce privește literatura scrisă de alții, care a citit și a înțeles îndeajuns de mult încât își permite să se joace chiar și cu acele teme în fața cărora novicii au în general o formă de respect paralizantă, care le inhibă scrisul, ajungând să-l facă ridicol, fals sau clișeic – aflată la polul opus, Zaharia scrie cu ușurință și umor despre moarte, iubire, copilărie, părinți, obsesii, nemulțumiri, dezgust, despre lumea din jur, simțind că tot ceea ce poate fi trăit poate fi de asemenea pus într-o poezie. Și câtă dreptate are!

Dacă nu ați citit cartea încă, ca și mine, o puteți comanda de pe site-ul editurii Herg Benet. Iar dacă ați citit-o, nu vă sfiiți să lăsați o părere despre carte în comentarii!:)

 

Recenzie: ”Becks merge la școală” de Cristina Boncea (Octopussy #2)

becks merge la scoalp

Detalii tehnice:

ISBN: 978-606-763-049-7
Data apariției: aprilie 2016
Număr de pagini: 176
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Radical din 7

Descriere:

După ce au fost subiect de studiu pentru boala Octopussy descoperită de unchiul lor, gemenele Becks și Hyena sunt obligate să se despartă. De data aceasta, Becks pleacă la liceu în Anglia. Pentru ea, școala însă nu va fi decât un pretext pentru a experimenta cât mai mult – de la sex dezinhibat, până la dragoste și prietenie – totul departe de casă, de Hyena și de mediul familiei sale… ciudate. Detestată de cercul noilor colege, acceptată așa cum este, în cele din urmă, dar și îndrăgostită de tânăra Natty, Becks încearcă să afle răspunsuri clare la întrebările aparent inexplicabile care au condus-o până în acest moment al vieții sale. Ce are de făcut? Ce înseamnă normal și ce nu? Care sunt limitele? Care este adevărul? Poate fi oare el aflat? Și cu ce riscuri?

“După ce a stârnit controverse aprinse cu debutul ei, Octopussy, Cristina Boncea nu s-a mulțumit doar să stea pe margine și să privească, ci a dus povestea mai departe, în stilul ei deja bine conturat, fără compromisuri: Becks merge la școală este și mai îndrăzneață, și mai șocantă pentru ipocriți, cu umor și mesaj pe care va trebuie să le descoperiți cu fiecare pagină. În romanele Cristinei nu găsești nimic din ce e superficial, ușor, la îndemână pentru toată lumea, ci dimpotrivă – găsești excepțiile, renegații, pe cei diferiți, neîncadrați în tipare. Sunt despre libertate, până la urmă. Libertatea pe care nu o vei găsi niciodată ascultând de ceilalți. Nu sunt doar cărți pentru adolescenți, sunt pentru oricine crede că literatura trebuie să-ți spună adevăruri, nu să te consoleze cu minciuni confortabile.”(Cristina Nemerovschi)

Puteți comanda cartea de pe site-ul editurii Herg Benet.

*Această carte mi-a foarte oferită de autoare spre recenzie. Mulțumesc!*

Recenzie:

Am citit ”Octopussy” anul trecut, când de-abia se lansase. Și da, mi-a plăcut. Nu văd de ce atât de mulți oameni sunt ofensați de cărțile lui Boncea. Până la urmă, cei ce sunt revoltați de scenele de sex din carte ar trebui să se întrebe cum au ajuns ei pe lume. Bineînțeles, pentru mine sexul nu a fost niciodată un subiect delicat. Este ceva normal, așa că scenele erotice din cartea Cristinei nu mă deranjează deloc, mai ales că sunt și bine scrise.

Trecând la ”Becks merge la școală”, am citit cartea aceasta ieri, în trei ore. Am început-o după prânz și am lăsat tot la o parte pentru a o citi, lucru pe care rar îl fac. Însă eram foarte curioasă să văd ce ne-a pregătit autoarea. Citisem câteva recenzii înainte de a începe lectura, dar când vine vorba de Cristina, mi se pare că nu poți fi niciodată pregătit pentru cărțile ei.

Da, mi-a plăcut. Mult mai mult decât ”Octopussy”. Atât de mult, că parcă îmi pare rău că am citit-o într-o singură zi. Aș fi vrut să mai fi lungit un pic lectura, ca să savurez cartea mai bine.

Comparând-o cu volumul doi, ”Octopussy” este doar o introducere. Warm up, ca să îi citez un pic pe prietenii noștri americani. ”Becks merge la școală” este cartea importantă din serie. Aici se explică mai bine boala Octopussy, aici se dezvoltă personajele și, în primul rând, în acest volum se dezvoltă și autoarea și ne arată de ce este în stare.

Încă de la primele pagini se poate observa o maturizare a autoarei, atât din vocea personajelor, cât și din subiectele abordate. Cartea aceasta mi s-a părut mult mai profundă, dar la fel de nonconformistă ca și ”Octopussy”. M-am putut regăsi mult mai mult în acest volum, dat fiind fapul că Becks trece prin niște situații mult mai normale, prin care poate că trecem toți la un moment dat în viață.

Personajele Cristinei sunt mult mai bine definite și mult mai reale. Atât Becks, cât și Hyena încearcă să își regăsească sinele și să înțeleagă dacă lucrurile care au fost spuse despre ele în cartea unchiului Phil sunt adevărate sau nu. Gândurile și sentimentele lui Becks sunt mult mai bine explicate de autoare, la fel ca și cele ale Hyenei. Simt, totuși, că Hyena a fost un pic lăsată la o parte. Lucru firesc, având în vedere că Becks este cea care ”pleacă la școală”.

Acțiunea este mult mai bine dezvoltată și mult mai captivantă. Poate se datorează acestei schimbări al comportamentul lui Becks, dar consider că acțiunea acestei cărți a curs mult mai ușor și toate situațiile prin care personajele au trecut m-au făcut să citesc cartea cu un interes mult mai mare.

Scrisul Cristinei este mult mai matur și curge mult mai lin. Am simțit felul în care ea s-a dezvoltat o dată cu personajele și lucrul acesta mi-a plăcut mult. Chiar dacă stilul ei este mai matur, Cristina și-a păstrat umorul, nonconformismul, libertatea și originalitatea.

Sfârșitul cărții m-a lăsat cu gura căscată. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la așa ceva. Însă acum că mă gândesc mai bine, a fost finalul perfect. Pentru carte și pentru Cristina. După 170 de pagini de tumultum și greutăți, nu cred că se putea găsi un sfârșit mai bun pentru Becks. Dar totuși… Măi, Cristina!

Aștept cu mare nerăbdare volumul trei. Sunt curioasă să văd cum va continua povestea personajelor și cum se va dezvolta Cristina. Abia aștept să văd ce ne-a pregătit pentru volumul final!

Între timp, eu vă sfătuiesc să lăsați ipocriziile și să citiți cărțile Cristinei. Scrisul ei nu este nici despre sex, nici despre orgii. Cristina scrie despre adolescență, despre nelămuririle care vin o dată cu această vârstă și despre încercarea de a ne găsi propriul sine. Cât despre volumul doi… merită. Merită cu adevărat să o citiți.

Notă: 4.5 stele din 5