19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani

Azi am împlinit 19 ani. Nu am să zic că nu știu cum a trecut timpul, pentru că această constatare a devenit de la sine înțeleasă. Se știe că mie de câțiva ani îmi fuge timpul printre degete. Nu știu dacă este sau nu normal să simți la vârsta asta că nu ai timp de nimic și că timpul trece prea repede. Bănuiesc, totuși, că ține de stilul de viață și de cum îți duci traiul. Eu sunt genul de om care ar vrea să facă toate lucrurile în același timp și nu mă împac cu ideea că nu voi apuca să fac tot ce îmi spune inima.

19 ani! Când frate-miu avea vârsta asta, a plecat în Grecia. Eu, la, 19, mă pregătesc să plec în Olanda. Dacă îmi reușește. Olanda este groaznică când vine vorba de închiriat apartamente/camere. Nu există cămine sau campus-uri și fiecare student trebuie să se intereseze și să închirieze o cameră. Singur singurel, într-o țară străină, ești pus în fața faptului împlinit, iar cererea este foarte mare și camerele puține. Eu mă chinui de vreo săptămână să găsesc ceva, și am o singură opțiune. Dacă nu găsesc ceva rentabil, s-ar putea nici să nu plec. Dar e bine, am un plan B! Nu mă las așa de ușor. Și, în cazul în care chiar nu plec anul ăsta, tot e bine! Pentru că știu că pot să intru unde vreau eu și trebuie, doar, să îmi calculez opțiunile mai bine. Ce va urma pe parcursul acestei luni vom vedea, dar eu zic că, oricum ar fi, totul va merge bine!

Dacă tot mi s-a terminat timpul la 18 ani și schimb vârsta, mi-am propus  să fac o listă cu cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani. Nu că aș fi eu vreun mare filozof sau mă dă înțelepciunea afară (drept dovadă că mă hazardez să plec în necunoscut), însă mi se pare aproape vital să mă cunosc mai bine înainte de a face pasul acesta. Înainte de a pleca la facultate, oricând ar fi asta. Fie anul acesta, fie la anul, eu sunt atât de aproape de pasul ăsta, că mi se pare deja banal și în același timp extraordinar.

Așadar, cele 19 lucruri pe care le-am învățat în 19 ani sunt:

1.Fericirea este diferită pentru toată lumea

Recunosc că de pe la 13, până pe la vreo 17 ani, mi-a fost foarte greu să relaționez cu ceilalți și să mă pun în pielea lor. Pentru mine, exista doar alb și negru. Un adevăr suprem, care era doar al meu și trebuia, automat, să fie și a celorlalți. Nu vreau să spun că nu acceptam opiniile altora. Aici vorbesc despre felul în care am fost crescută, prin săli de repetiții și concerte, fiind mereu axată pe un singur lucru: cariera mea. Mi se părea absurd ca cineva să nu aibă aceleași scopuri ca și mine. Apoi am realizat o chestie care mi-a schimbat viața pentru totdeauna: fiecare își construiește o lume a lui. Asta m-a ajutat să înțeleg și să rezonez mai bine cu oamenii din jurul meu, dar mi-a și arătat că nu sunt cea mai importantă ființă de pe pământ.

2. Nu te poți lupta cu viața atunci când vrea să te dărâme

Eu sunt de părere că destinul nu ți-l schimbi. Prin destin văd, totuși, menirea ta, ce ți-e dat să faci în viața. Practic, punctul final. Cum ajungi acolo (adică parcursul) ține de tine. Calea ți-o pavezi singur. Totuși, am învățat că există multe lucruri pe care nu le poți schimba oricât ai încerca. Însă tu, ca și om normal la cap, care vrea să-și ia viața în mâini, trebuie să iei circumstanțele care ți-au fost date și să scoți un rezultat cât mai bun cu ce ai. Despre asta mai târziu. De altfel, de multe ori viața te împinge în față, însă mai întâi trebuie să îți tăbăcească fundul rău de tot. Ca să înveți, și ca să știi cum se simte satisfacția și fericirea de moment. Iar atunci când viața încearcă să te dărâme, nu te poți lupta cu ea, însă poți rămâne cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mă aduce la următoarea lecție primită până acum.

3. Ca să învingi în viață, trebuie să fii mereu cu zâmbetul optimist buze

Eu știu cum e să nu-ți vină să te dai jos din pat. Am trecut prin vrute și nevrute și știu c-am să mai trec prin multe. Mi s-a tăbăcit pielea cât de cât, dar ca să ajung să știu cum să mă confrunt cu situațiile grele, a trebuit să mă dau cu capul de pereți de sute de ori. Și a trebuit a mă gândesc de foarte multe ori cum să reușesc. Acum am învățat că a fi calmă într-o situație proastă, deși pare și este greu, este cea mai bună soluție. Slavă Domnului că am învățat relativ devreme să gândesc la rece și să fiu optimistă! Optimismul e cheia, vă spun sigur. Să-ți repeți, în fiecare zi, că vei reuși, că o să treacă, că există o soluție să ieși din impas.

4. Nimic nu e definitv

Anul acesta (de fapt, de pe la vreo 17 ani), am aflat un lucru care mi se pare pe cât de înfricoșător, pe atât de reconfortant. Absolut nimic nu este definitiv. Nici tu, nici eu, nici viața asta, nici momentul ăsta. Nu știu cât la sută sunt de acord cu teoria eternei reîntoarceri a aceluiași a lui Nietzsche. Asta ar implementa, într-un fel absurd, ca noi toți să fim eterni. Și poate că, într-un fel, suntem. Acțiunile noastre sunt eterne, pentru că fiecare gest mic își pune amprenta asupra lumii într-un fel sau altul. Dar cât trăim noi, fiecare situație în care ne aflăm își are și sfârșitul. Durerea, răul, binele, fericirea, necazul,  uneori și dragostea, toate au un final. Iar asta este absolut firesc, pentru că, dacă nu am evolua și nu ne-am schimba, asta ar însemna că rămânem pe loc și trăim degeaba.

(Ia uite ce poate face o carte din tine! *Plânsul lui Nietzsche*)

5. Trebuie să faci ce poți cu circumstanțele care ți-au fost date

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o anul acesta și cea care m-a ajutat cel mai mult să mă simt bine cu mine și să fiu ok cu alegerile mele. Chiar dacă acțiunile noastre trebuie să fie independente de alte persoane, ele sunt de multe ori influențate de anumiți factori din afară. Cum ar fi, spre exemplu, familia în care ne-am născut sau situația socială. Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie mișto, care mă susține. Dar, la polul opus, am avut ghinionul de a mă naște într-un oraș mic, sărac, la mama naibii, iar asta mi-a venit de multe ori de hac. Poate că, din cauza asta, nu voi putea să fac anumite lucruri la care visez. Sau poate nu. E o loterie, sincer. Dar tot ce știu este că, dacă nu luăm circumstanțele care ne-au fost date și nu facem să iasă un rezultat cât mai bun din ele, nu vom fi niciodată mulțumiți.

6. Mereu există o rezolvare sau o cale de ieșire

Aici credeți-mă, știu despre ce vorbesc mai bine ca oricine. În ultimul an am trecut prin atât de multe situații care la început păreau a fi imposibile, dar din care am ieșit, încât sunt convinsă că mereu există o cale de ieșire. Chiar și când nu o vezi tu, ea este acolo. Trebuie doar să te uiți cu atenție, calm și răbdare, pentru că lucrurile nu se pot rezolva de pe o zi pe alta. Mie mi-a venit mereu un colac de salvare, și poate că am fost foarte norocoasă, însă sunt convinsă că trebuie să existe mereu o cale de ieșire.

7. Trebuie să nu mai țin cont atât de mult de ceilalți

Chiar dacă nu țin cont de ceilalți atunci când iau o decizie, mă gândesc și la reacțiile lor. Îmi este frică să nu îmi rănesc sau dezamăgesc oamenii dragi – chiar dacă, inevitabil, se va întâmpla și asta la un moment dat. Ideea este, totuși, că oamenii tăi te vor susține și te vor înțelege mereu. În același timp, reversul acestei idei este că nu poți trece prin viață ca rața. Trebuie să intri în contact cu ceilalți, să ții cont de sentimentele lor cât să nu îi rănești. Dar viața ta îți aparține, și trebuie să faci ce-i mai bine pentru tine.

8. Surprizele vin de unde nu te aștepți

Eu am avut parte de atâtea surprize anul acesta, încât mi se pare ireal. Oameni care m-au ajutat fără vreun scop ascuns și coincidențe care erau, de fapt, menite să se întâmple. Totul pornește, totuși, de la felul meu de-a fi. Întotdeauna m-am bazat numai pe mine și prima persoană la care mă întorc atunci când dau de greu este subconștientul meu. De-asta mă uimește de fiecare dată când cineva mă ajută fără să îi cer sau fără să aștepte ceva la schimb. Din nou, poate ține de noroc, dar eu sunt convinsă că întotdeauna primești lucrurile la care nu te aștepți de la oamenii la care nu te gândești că te pot ajuta.

9. Totul este posibil dacă vrei

Sună clișeic? Da. Este adevărat? Da. E genul acela de replică din monologurile motivaționale de la TEDex, dar se aplică. Nu mă refer acum la a vrea ca la a visa. Dacă stai în fundul patului toată ziua și visezi cât e ziua de lungă, nu înseamnă că vrei ca ceva să se întâmple cu toată ființa ta. A vrea înseamnă a avea un plan și a face tot ce e posibil pentru a obține acel ceva. În momentul în care universul vede că vrei și încerci, el îți oferă. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta, iar toate acțiunile să ți să învârtă în jurul lucrului respectiv. Mă, da’ să vrei rău, să te pui în fund și să plângi de dorință, apoi să te ridici și să te pui pe treabă. Altfel, nimeni nu-ți dă dacă tu nu încerci.

10. E bine să plângi

Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu un prieten. Să fi fost prin 2010 sau 2011, când eram un țânc. Bine, și-acum tot în țânc sunt, dacă e să privim lucrurile per ansamblu. Știu că îmi recomandase un film, trailer-ul m-a făcut să-mi dea lacrimile, eu am zis că nu mă uit la filmul respectiv pentru că nu vreau să plâng. El mi-a zis că e ok să plângi, pentru că doar oamenii puternici o fac. Am ignorat replica la timpul respectiv, pentru că mi se părea o mare realizare de om puternic să nu arăți sentimente și să nu plângi. Vreo șase ani mai târziu, de fiecare dată când obosesc și simt că trebuie să mă descarc, spun simplu ”Eu trebuie să plâng” și o fac. Fără explicații, și fără discuții. Apoi mi-e bine. Ideea este că noi toți am construit o lume pe baza unor ideologii care încurajează să nu fii sensibil. Cică e un semn că ești puternic. De fapt, ești un laș. A fi puternic înseamnă a-ți înfrunta temerile și durerea. Să știi că te doar al naibii de mult, la fel ca o rană, și tu să o tot atingi, să o tot necăjești, până dai de sursa durerii și o înlături (sau nu, depinde) în timp. E bine să te descarci.

11. Dacă vrei încredere și respect, trebuie să le oferi și tu

Am căutat încredere multă vreme. La fel de mult timp am cerut respect într-un mod aproape impertinent. Mi se părea mie că cine știe cine sunt și oamenii trebuie să mă respecte. Mi s-a dovedit, până la urmă, că pentru a primi respect, trebuie să îl oferi. Trebuie să ucizi oamenii cu amabilitate, vorba americanilor. Altfel, dacă tu ești un șmecher care nu vede de lungul nasului, toată lumea te antipatizează. Iar cu încrederea este la fel. Nimeni nu va avea încredere în tine dacă nu te deschizi și tu față de ei. Singurul șpil este că trebuie să înveți cum să-ți găsești oamenii potriviți.

12. Există oameni buni

Există multe tipuri de oameni pe lumea asta, dar categoriile principale în care îi putem împărți sunt ”răi” și ”buni”. Avem prea des impresia că pe lume nu există decât oameni răi, pentru că probabil mai mulți  ne-au dat în cap decât ne-au bandajat rănile. Un om bun nu este cel care ne dă bani cu grămada sau ne ia într-o vacanță scumpă. De cele mai multe ori, ignorăm oamenii cu adevărat buni, pentru că ei ne ajută în moduri mărunte, dar semnificative. Vă garantez că există oameni buni pe lumea aceasta. Trebuie doar să ne concentrăm asupra lor.

13. Trebuie să crezi în tine

Totul e bine în teorie, dar dacă nu crezi în tine, te-ai dus naibii. Dacă ai dubii și crezi că nu poți face ceva, automat neîncrederea te va opri din a face multe lucruri. Eu am învățat o chestie: dacă îți spui că poți să o faci, vei putea. Dacă visezi că poți, chiar poți. Un secret pe care l-am descoperit eu este că, dacă îți spui mereu și mereu că poți, o vei face. Dar cu convingere, nu doar în teorie. Chiar să crezi. Să vină din interiorul tău.

14. E bine să pui totul pe pauză când ai nevoie

Așa cum am mai spus, mie îmi place să muncesc și să fiu într-o continuă mișcare. Problema intervine în momentul în care nu îți cunoști limitele. Pentru că da, limite fizice are toată lumea. Fie care acestea intervin după un an, doi trei, o sută, ele apar, și este important să știi să spui stop și să te oprești. Nu pentru totdeauna, ci pentru o perioadă de timp. Să îți dai timp să fii cu tine și cu cei dragi. Să faci ce-ți place, când și cum îți place. Să îți încarci bateriile, și apoi să te întorci la treabă. Munca eficientă cere energie, iar dacă tu ești epuizat de ani de muncă, nu-ți va mai ieși nimic.

15. Prietenia există

Da, eu chiar cred că prietenia adevărată există și cred că toată lumea o trăiește la un moment dat. Este adevărat că nu toate prieteniile durează o viață. Trebuie să fii al naibii de norocos să ai parte de o astfel de prietenie. Dar chiar și cele care durează doar cinci ani, să spunem, au fost la un moment dat adevărate. Veți veni, probabil, cu argumentul că ceva adevărat durează pentru totdeauna. Greșit. La fel ca în dragoste, și în prietenie sentimentul poate fi complet adevărat, dar să nu țină. Până la urmă, oamenii se schimbă, cresc, evoluează, vor altceva. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, ce ați trăit nu a fost real. Doar că nu a durat.

16. Visele sunt bune până se transformă în iluzii

Cred în vise. La naiba, cred atât de mult în vise și idealuri, încât sunt în stare să îmi risc și gâtul pentru ele. Însă mai cred și că ele pot deveni toxice în momentul în care se transformă în iluzii. Ca să ai un vis pe care să îl susții, trebuie să știi că ai resursele pentru a-l atinge. Spre exemplu, mulți vor să devină actori/cântăreți, însă puțini au talentul de a o face. În momentul în care tu alergi după un vis pe care nu îl poți realiza din motive… tehnice, ei bine, îți pierzi viața.

17. Fericirea provine din noi și are la bază lucruri mici

Iarăși o dau pe monologuri motivaționale a la TEDex, dar se pare că ăia mai au și dreptate. Te poți antrena să fii fericit. Mie mi-a luat mult timp să înțeleg asta. A trebuit să ajung jos, aproape de fund, ca să îmi dau seama că dacă voi lăsa circumstanțele să îmi decidă starea, voi fi nefericită mereu. Bineînțeles, este în regulă să ai zile proaste. Problema apare când zilele se transformă în săptămâni, luni, ani. Dar dacă știi cum să privești lucrurile și te uiți în interiorul tău, să afli ce este important pentru tine, vei afla că fericirea nu este chiar atât de departe.

18. Oamenii potriviți vor veni la timpul potrivit

Sincer, aici mă refer mai mult la relații și la dragoste. Nu am multă experiență în privința aceasta, însă am realizat, la un moment dat, că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, și aceeași teorie se aplică și în cazul iubirii. Nu poți forța lucrul ăsta și nu îl poți căuta în locurile greșite. Când este să vină, va veni. Nimeni niciodată nu a murit fără să fi fost iubit sau să fi iubit.

19. Totul se întâmplă cu un motiv

Cred că aceasta este lecția cea mai importantă pe care am primit-o anul acesta, și cea care continuă să se dovedească a fi adevărată. Orice acțiune, orice coincidență și orice întâmplare are un motiv cert pentru care se întâmplă. Practic, viața este un domino, iar fiecare piesă o influențează pe cealaltă. Absolut nimic nu se va întâmpla fără un motiv. Problema este că, uneori, nu suntem în stare să vedem care este acesta. Dar viața ne arată mereu de ce și cum, până la urmă.

Și, ca un bonus, vă spun că reușita cere patru lucruri: perseverență, ambiție, răbdare și noroc. Și muncă, dar despre asta știți deja.

Am schimbat lista de mai sus de multe ori până să mă pot hotărî ce să scriu. Am învățat multe în ultimii doi ani și mai ales în ultimul. Consider anul acesta unul decisiv, care și-a pus amprenta asupra mea definitiv. Pe cât de multe am învățat, pe atât de multe mai am să învăț. Și sper, mai presus de toate, să am mereu iscusința de a îmi urma propriile sfaturi!

P.S.: Viața trebuie să aibă umor. Tocmai de-aia, vă las un citat tare simpatic.

 

Adevăruri, confesiuni, alegeri și planuri

Îmi place să mă gândesc la mine ca la o persoană liberă. Nu în sensul că fac ce mă taie capul, neținând cont de nimeni și de nimic. Când afirm că sunt liberă, mă refer la faptul că nimic din ce fac nu este pentru ceilalți și nici nu țin cont de opiniile nimănui atunci când iau o decizie sau când fac ceva, gândindu-mă mereu la prioritățile mele. De-asta, nici nu prea dau pe la petreceri, nici nu mă dau prietenii afară din casă. Da, sunt populară și am o viață socială foarte activă, dar într-un sens mult mai diferit decât a celorlalți oameni. Ce vreau să spun este că multă lume îmi caută prezența și opiniile, am un cerc de prieteni cu care mă văd atunci când pot să ies, dar doar o singură prietenă foarte bună, pentru care las aproape orice la o parte dacă are nevoie de mine. Când vine vorba despre oricine altcineva, prioritatea mea numărul unu a fost, este și va fi întotdeauna muzica.

Problema intervine în momentul în care  viața socială și muzica încep să se bată cap în cap. Datorită plecării mele în Olanda la studii (încă mi se pare cumva ireal că se întâmplă în sfârșit) într-o lună, atât muzica, cât și viața mea socială au prins avânt. Am atât de multă lume pe care vreau să o văd înainte de a pleca, dar și atât de multă muzică de învățat și de dat mai departe, încât uneori nu știu cum să le împac. Bănuiesc că, până la urmă, voi găsi o balanță între cele două, dar până atunci, trebuie să recunosc că îmi este un pic greu să aleg jonglez cu ambele.

Cred că, în principal, sursa tumultumului meu de zilele acestea este dorința mea de a pleca la studii împăcată că am făcut tot ce trebuia aici și nu am lăsat nimic neterminat. Când spun asta, mă refer la toate activitățile din viața mea: muzică, citit, scris, prieteni, ieșiri, făcut amintiri, socializat, atât în viața reala, cât și pe internet. Șpilul este că ziua are doar 24 de ore, iar eu am atât de multe lucruri pe care vreau să le fac în zilnic, încât mă simt vinovată în mod involuntar în momentul în care aleg o activitate în detrimentul celorlalte. Și, cred că fără a trebui să explic de ce, aleg mereu muzica.

Treaba stă în felul următor: eu mi-am găsit fericirea. Pentru mine, așa cum am mai spus, fericirea și adevărul absolut este vioara. Muzica, în general. Nu există nimic mai bun și nimic altceva care să îmi ofere atât de multă bucurie și emoție zilnic. Am avut norocul de a mă naște cu un talent pe care l-am descoperit la timp și care îmi oferă ocazia de a oferi bucurie atât lumii, cât și mie. Sunt îndrăgostită pe veci de vioară și nu vreau să fiu nimic altceva decât violonistă. Nici blogger, nici critic de literatură, nici recenzator, nici scriitor. Violonistă. Eu asta sunt și asta vreau să fiu.

Totuși, puțină lume îmi înțelege dorința de a mă închide în casă, vara, și de a studia ore întregi, atunci când cei mai mulți prieteni ai mei sunt undeva în lume, distrându-se. Eu am o definiție foarte diferită a cuvântului ”distracție”. Mie nu îmi trebuie nici alcool, nici muzică dată la maxim, nici dans pentru a mă distra. Eu n-am nevoie de un scenariu de-ăsta exclusivist pentru a mă simți împlinită. Dimpotrivă, toate lucrurile după care tânjesc oamenii de vârsta mea mi se par infime și nedemne de atenție. Nu caut nici să mă îmbăt, nici să mă îndrăgostesc de nu știu ce băiat, nici să fac sex în fiecare zi. Eu vreau doar să-mi împlinesc menirea și să dau lumii ceea ce puțini pot oferi: fericire în formă muzicală.

Pe de cealaltă parte, pentru a face muzică, trebuie să ai anumite experiențe. Trebuie să știi cum să interpretezi muzica pentru a transmite emoție, iar asta vine în timp, pe măsură ce crești și evoluezi. Automat, ajungi la concluzia că uneori mai trebuie să ieși în lume și să trăiești anumite lucruri pe propria-ți piele. Iar atunci apare interminabilul conflict între dorința de a face muzică și de a petrece un pic de timp cu cei dragi. La mine, mai mereu câștigă muzica. Spre exemplu, în timp ce scriu aceste cuvinte, pe plajă are loc o petrecere organizată de un bun prieten la care chiar voiam să merg. Până la ora la care trebuia să plec, am ajuns la concluzia că o astfel de petrecere mi-ar da complet programul peste cap și nu mi-ar aduce nimic bun, așa că am decis să stau acasă și să scriu. Nu am mai scris de mult, mai ales atât de coerent și cu o dorință atât de mare de a explica anumite lucruri.

În aceeași categorie de dorințe contrastante intră și activitatea mea în lumea blogging-ului. Cred că nici nu intră în discuție să nu mă opresc din blogging peste o lună. Da, va trebui să renunț la activitatea aceasta care îmi este atât de dragă și la tot ce înseamnă ea. Singurul loc în care voi mai scrie, din când în când, este blog-ul meu, pentru care nu mai simt de mult o obligație de a-l ”îngriji”. Aici scriu strict când simt să scriu. Tocmai de-asta postările mele s-au împuținat. Revenind, totuși, la subiect, blogging-ul va fi ceva care mereu îmi va plăcea. Mi-a adus multă mulțumire și fericire, însă a încetat să mai fie o prioritate de ceva timp. Îmi veți spune, poate, că nu mă obligă nimeni să scriu și nici nu am termete limită la care să scriu anumite articole, însă aici întră la mijloc personalitatea mea, care trebuie să facă totul corect, la timp. Atât timp cât anumiți oameni aleg să lucreze cu mine, eu trebuie să iau asta în serios și să îmi fac treaba. Iar atunci când voi pleca, nu voi mai putea face asta. Nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că nu voi mai avea timp.

Ca să vă explic cum stă treaba, ca să mă pot întreține pe durata studiilor, va trebui să am un job part time. Plănuiesc să lucrez 56 de ore pe lună pentru a avea dreptul la un împrumut de studii. Altfel, aș putea la fel de bine să nu mai plec, pentru că nu există nici o posibilitate de a reuși să supraviețuiesc dacă nu muncesc. Acesta este adevărul și nu am nici un motiv să îl ascund. Nu provin dintr-o familie bogată, ci dintr-una demnă, în care totul a fost câștigat și înfăptuit de pe munca părinților mei. După cum se știe, familiile care dorm cu sufletul împăcat nu au un cont bancar prea strălucit. Nu mă deranjează asta, ba dimpotrivă. Mă mândresc cu faptul că am reușit să ajung până aici trecând peste toate toate piedicile care mi s-au pus, atât financiare, cât și sociale.

Așa că da, voi fi unul dintre studenții care muncesc ca să se întrețină. Ăia pe care-i vezi la 6 dimineața în conservator studiind intens, cu vreo 4 ore de somn la activ. Printre cursuri (care încep în Septembrie și se termină la sfârșitul lui Iulie, cu două săptămâni de vacanță de Crăciun și de Paște de zici că sunt încă la școală, nu la facultate), concerte, muncă, studiu, nu îmi va rămâne deloc timp de blogging sau de citit. Nici nu vreau să trag de mine, pentru că este foarte important să mă odihnesc cât pot și să am o stare psihică cât mai bună pentru a putea duce această aventură la capăt cu brio.

Voi recunoaște că simt, de asemenea, că aici se încheie parcursul meu ca blogger de carte. Nu mă mai regăsesc în asta la fel de tare și simt că nu mai am ce să spun. Acum există multe alte lucruri care mi se par mai apăsătoare și despre care vreau să vorbesc. Sub nici o formă nu voi tăcea, însă voi vorbi despre alte lucruri, folosind un limbaj și o formă de exprimare complet diferite.

Poate că acum mă veți întreba de ce mă gândesc la toate acestea acum, când e vară. De ce, până la urmă, studiez atât de mult când m-aș putea odihni timp de o lună. Ei bine, pentru că refuz să ajung în Olanda și să mă duc la prima oră de vioară cu același repertoriu cu care am fost la admitere. Mi se pare de-a dreptul inadmisibil. În plus, cu vioara nouă pe care o am, este o bucurie să studiez un repertoriu nou și să descopăr secretele muzicii clasice în fiecare zi.

Prin urmare, pagina de Facebook a blog-ului este programată să se șteargă în 11 zile. Plănuiam să o închid de miercuri, însă nu știam că Facebook-ul îți dă două săptămâni să te răzgândești și că nu șterge pagina imediat. Peste 11 zile, Bianca2b nu va mai exista pe Facebook, iar până pe 28 August, când plănuiesc să plec, voi încerca să scriu cât mai mult pe toate blog-urile pe care scriu.

Nu pot spune că nu mă simt vinovată față de această comunitate minunată sau că nu îmi pare rău că ies din ea. Bineînțeles că îmi va fi dor de tot ce înseamnă blogging de carte. Dar, așa cum am spus, în inima mea, prioritate are muzica. Viața mea este compusă din muzică și, la ora actuală, nu mai există loc pentru nimic altceva. Și, oricât de rău îmi va părea să îmi iau la revedere de la lumea blogging-ului de carte, nu pot spune că nu sunt deloc ușurată.

Cred că, una peste alta, trebuie să învăț să fiu liberă învățând să fac ce este bine pentru mine fără a mă gândi atât de mult la ce vor simți ceilalți. Nu afirm asta într-un mod egoist, ci într-unul complet dedicat carierei mele. Parte a procesului de maturizare o reprezintă chiar asta: a fi destul de sigur pe tine și dedicat încât să realizezi că, la un moment dat, anumite activități și lucruri vor ajunge la sfârșit. Trebuie, de asemenea, să învăț să nu mă mai ascund de ceilalți. Dacă nu am chef să mă duc la o petrecere, să nu mă duc și să postez pe Facebook în voie, nefiindu-mi frică de faptul că cineva s-ar putea supăra pe mine sau că nu m-ar înțelege. Să fiu ok cu mine și cu alegerile mele, să le susțin și să îmi amintesc mereu că persoanele care țin cu adevărat la mine mă vor înțelege și mă vor susține indiferent de situație.

În altă ordine de idei, vă las mai jos concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 de Shostakovich, care mi se pare de-a dreptul sublim și pe care îl ascult de câteva zile încontinuu.

 

Recenzie: ”Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin

Descriere:

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

Detalii tehnice:

  • An aparitie: 2017
  • Ediție: I
  • Pagini: 368
  • Format: 13×20 cm
  • ColectieRaftul Denisei
  • Domeniuliteratură
  • Autor: Evgheni Vodolazkin
  • Traducere şi note: Adriana Liciu

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul librăriei online Librex, cărora vreau să le mulțumesc pentru copia oferită pentru recenzie!

Recenzie:

Aviatorul a fost primul meu contact cu cărțile lui Evgheni Vodolazkin, și sunt foarte încântată că am descoperit încă un autor care să mă fascineze și să îmi placă atât de mult. Am fost cucerită de poveste și de stilul autorului încă de la primele pagini. Abia aștept să citesc și ”Laur”, romanul care i-a adus faima internațională și care, așa cum se știe, a primit numeroase premii literare.

Consider Aviatorul un punct de referință în literatura contemporană și un roman care va schimba întregul curs al acesteia. Fiecare pagină din această carte fenomenală mi-a oferit o nouă perspectivă asupra lumii și m-a purtat printr-o mie de locuri și stări. Citind acest volum, am simțit că sunt transpusă într-o lume nouă și că felul în care percep viața este complet diferit, iar asta se datorează atât stilului scriitorului, cât și personajelor și poveștii.

Protagonistul, Innokenti Platonov, a fost obiectul unui experiment dintr-un lagăr de la începutul anilor 1900. Acesta a fost înghețat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar  șaptezeci de ani mai târziu, se trezește într-o lume pe care nu o cunoaște, fără nici o amintire din trecutul lui. Cu ajutorul docturului său, Geiger, acesta face primii pași în lumea anilor 1990, ajungând, într-un final, să se adapteze la noutățile din jurul lui, dar și să se îndrăgostească de nepoata marii lui iubiri din tinerețe. Povestea urmărește, practic, procesul de adaptare a lui Innokenti la lumea contemporană, dar și călătoria sa prin timp și amintiri.

Romanul lui Vodolazkin poate fi descris în multe feluri. Emoționant, captivant, aventuros, straniu, genial și unic sunt doar câteva cuvinte care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la el. Cred, totuși, că cel mai potrivit mod de a descrie Aviatorul este ca pe o carte a amintirilor și o poveste cu și despre viață. Vodolazkin vorbește despre importanța amintirilor și cum acestea ne influențează personalitatea, dar și despre modul în care percepem viața și lumea. O lecție prețioasă  pe care am învățat-o din această poveste și pe care nu o voi uita niciodată este importanța pe care o dăm în mod greșit lucrurilor infime, uitând de ce este cu adevărat esențial în viață.

O importanță covârșitoare în tematica acestei poveși este acordată timpul, despre care se vorbește atât de des în toate romanele autorului și care, în ”Aviatorul”, pune bazele uneia dintre cele mai interesante povești pe care le-am citit până acum. În ciuda faptului că romanul are numai patru personaje principale (dintre care unul este mort) și acțiunea se petrece într-un plan geografic destul de restrâns, povestea te poartă prin zeci de ani de trăiri, scoțând în evidență efectul pe care timpul îl are asupra noastră. Mai presus de toate, am observat accentul pe care scriitorul îl pune asupra diferențelor dintre generații, lucru care m-a fascinat profund. Fiind foarte interesată de anii 1900-1950, m-am bucurat de fiecare detaliu despre traiul de atunci și mi s-a părut uimitor felul în care Vodolazkin a reușit să combine două lumi atât de diferite. Cu o atenție deosebită la detalii, acesta conturează o imagine a unei ere de mult trecută, dar și a celei contemporane, reușind să le contopească într-un mod unic și captivant.

”Aviatorul” se numără printre cărțile care nu voiam să se termine. O dată ce am citit primele pagini, am simțit nevoia de a avea cartea aceasta cât mai mult timp alături de mine. Deși o poveste destul de tristă, m-a făcut să mă simt bine. Pur și simplu simțeam că lumea este mai bună atunci când o citeam. Asta se datorează, fără doar și poate, tuturor detaliilor pe care scriitorul le introduce în poveste despre locurile în care are loc acțiunea, dar și a vocilor distincte a personajelor. Cu siguranță nu este prima carte care acordă o atenție deosebită detaliilor, însă ”Aviatorul” se concentrează foarte mult pe lucrurile aparent banale, mici detalii pe care le trecem cu vederea în fiecare zi dar care, de pe urma condeiului lui Vodolazkin, par a fi extraordinare și care te fac să înțelegi că suntem înconjurați de frumusețe oriunde am merge și orice am face.

Personajele mi s-au părut, cu siguranță, stranii. Cu voci clare și distincte, acestea dau un plus de emoție și umor poveștii, în același timp reprezentând cele trei generații care se contopesc în poveste. Deși există numai trei personaje principale, povestea nu avea nevoie de mai multe. M-am atașat atât de Innokenti, cât și de Geiger, având impresia că aceștia îmi sunt niște dragi prieteni.

Aviatorul este cu siguranță o carte care mă va însoți în viață. Sunt sigură că o voi mai citi de câteva ori până voi ajunge să o înțeleg pe deplin, fiind o carte plină de substraturi. Mi-a plăcut la nebunie și mă bucur enorm că am mai descoperit un autor care să îmi ofere atât de multe lecții prețioase. O poveste unică, cu personaje fascinante și mesaje importante. Fără doar și poate, un roman de neratat!

Notă: 5 stele din 5

Despre autor:

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanele lui Evgheni Vodolazkin sunt în curs de traducere în peste treizeci de ţări.

Despre amintiri

De câteva zile îmi tot pe creier să scriu despre amintiri. Nu știu de ce, dar eu trebuie să scriu despre asta. Am o mulțime de lucruri despre care vreau să vorbesc, mii de gânduri pe care vreau să le pun pe hârtie, dar prea puțin timp să mă concentrez pe asta. Dar astăzi trebuie să scriu despre amintiri. Poate de vină este romanul lui Vodolazkin, ”Aviatorul”. Fenomenală carte. Aș vrea să o recitesc, dar mai am câteva romane pe care mor de curiozitate să le citesc.

Amintirile, deci, sunt niște lucruri tare ciudate, dar vitale. La fel ca visele. De fapt, dacă stăm să ne gândim, aceste două lucruri ne definesc. Pentru vise muncim, iar prin amintiri căpătăm experiență și învățăm. Până la urmă, au avut dreptate toți cei care mi-au spus că amintirile sunt cele care contează. Multă vreme nu am înțeles exact de ce, însă acum mi-e mai clar ca bună ziua. La sfârșitul zilei, când rămânem singuri cu mințile noastre, momentele frumoase pe care le-am trăit ne țin companie. Bine, nu de fiecare dată ne și bucurăm toate amintirile pe care le avem, pentru că ele pot fi de două feluri: plăcute sau neplăcute. Plăcute sunt alea după care tânjești, momentele pe care ai vrea să le mai trăiești o dată. Neplăcute sunt momentele pe care cauți să le îndepărtezi cu orice măsură din memorie.

Eu am destule amintiri, însă dacă ar fi să mor mâine, n-aș fi împăcată, pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe momente și experiențe noi de trăit, încât experiențele pe care le-am avut până acum sunt aproape infime. Există, totuși, multe lucruri pe care nu mi le amintesc și pe care ar trebui. Memoria mea parcă refuză să își amintească cu claritate toți anii petrecuți în România. Dacă e să mă gândesc la ce am trăit acolo, în minte îmi vin doar două-trei scene clare. În rest, frânturi, imagini neclare, câteva propoziții și oameni pe care știu că i-am întâlnit, dar pe care nu îi mai văd în minte. Și-mi pare rău, pentru că mi se pare infernal să nu mai știi atât de multe lucruri care te definesc.

Aș vrea să pot să îmi amintesc tot ce am trăit, dar cred că și asta ar fi nepotrivit, pentru că de multe ori încercăm dinadins să uităm ca să nu mai suferim. Mi se pare, totuși, că o dată cu amintirile urâte, pleacă și câteva dintre cele frumoase. Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai multe concerte, mai multe adunări de familie și cred că, mai presus de toate, mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai clar persoana care eram pe vreme aia.

Haruki Murakami quote

Apartamentul în care am crescut îmi pare acum străin. După ce l-am vândut, nu m-am mai gândit la el. Recent, însă, mi-a venit în minte sufrageria. Am văzut niște poze de când eram mică, și am văzut cât de diferită era mobila. Am realizat, astfel, că viața este într-o continuă mișcare, și o dată cu ea, ne schimbăm și noi. Uitându-mă la poze, am văzut râsete, zâmbete sincere și priviri încărcate de emoție. Am încercat să îmi aduc aminte câte ceva din momentele capturate în fotografii, dar nimic nu a ieșit la suprafață. Dacă aș putea, zău că aș călători în timp, pentru că pozele respective surprind niște momente atât de frumoase, încât îmi pare sincer rău că nu îmi pot aminti nimic despre ele.

Cum ziceam, apartamentul nu mi-l amintesc aproape deloc. Îmi pot aduce aminte doar câteva elemente din mobilă și știu cum erau aranjate camerele. În rest, totul este teoretic. Asta mă face să mă întreb dacă peste câțiva ani nu mă voi gândi la fel și la apartamentul în care stau acum și în care am avut parte de cele mai importante trăiri de până acum. În locul acesta am râs, am plâns, m-am îndrăgostit, am iubit, am urât, am crescut, am luat decizii, aproape că am renunțat de câteva ori și întotdeauna am mers mai departe.

Mă deranjează profund că nu îmi aduc aminte ce mi-a venit în minte să scriu cât eram în autobuz. Mi se pare că aveam de gând să spun cu totul și cu totul alte lucruri dar, ca deobicei, nu îmi aduc aminte nimic din ce voiam să spun.

Mă uit des cu surprindere și la mine. În mintea mea, mă gândesc la mine ca la un adolescent, nereușind să realizez că sunt un adult, sau un aproape-adult, care urmează să plece în lume și să se desprindă de tot ce i-a fost familiar până acum. Cât mă uitam pe pozele de când eram mică, aveam un straniu sentiment de uimire și de nefamiliaritate, pentru că mi se părea incredibil că fetița cu ochi mari și voioși sunt eu. Râdeam încontinuu, eram veselă, atrăgeam atenția neintenționat și mâncam fără mustrări de conștiință. Într-un fel totul a rămas la fel, chiar dacă mama zice că acum am griji pe cap, în timp ce eu zic că uneori sunt un pic supărată pe viață. Voioșia și optimismul mi le-am păstrat, în ciuda tuturor grijilor. Mă surprind uneori uitându-mă la mine și nevenindu-mi să cred cât de departe am ajuns. Poate că 19 ani nu sunt mulți, dar luând în considerare toate lucrurile prin care am trecut, pot spune că am trăit. Îmi văd mâinile la care încep să se vadă venele, picioarele ușor obosite, cearcănele din ce în ce mai adânci, și conștientizez că nu numai că cresc, dar ajung să trăiesc toate lucrurile la care am visat și am sperat atât de mult timp.

Tot zic că amintirile sunt legate de poze, dar ele pot fi declanșate de mulți factori. Mirosuri, culori, mâncăruri, cărți, cântece, o senzație de familiaritate cu un obiect pe care nu știi de unde să o iei. Pentru mine, mirosurile sunt un declanșator incredibil de amintiri. Fie că vorbim de un parfum sau o simplă mireasmă, dacă îmi este cunoscută, eu am să îmi amintesc un anumit moment în timp când am mai mirosit mireasma respectivă. Și, dacă mă concentrez destul de tare, pot simți viața de atunci, pot avea impresia că încă sunt persoana care eram atunci.

Până la urmă, totul se învârte în jurul amintirilor. Cu ele ne hrănim și ele ne dau putere și speranță. Sau tot ele ne pot ucide, depinde de caz. Cert este că numai cu amintirile rămânem. Într-un final, și visele se transformă tot în amintiri. Important este să le punem undeva la o parte, într-un colț al minții de unde să le luăm doar atunci când avem nevoie. Să le rememorăm cu drag, dar nu cu jind, pentru că altfel înseamnă că nu trăim în prezent. Iar de trăit în trecut, nu merge. De trăit trăim în prezent. Nici în trecut, nici în viitor. În prezent.

Recenzie: ”Sertarul cu ură” de Anca Zaharia

Descriere:

Anca Zaharia, încă de la debut, scrie o poezie puternică și personală, care te cucerește chiar și fără să-ți dai seama. Volumul se citește ușor și cu plăcere, dai pagină după pagină cu tot mai multă curiozitate, și asta te poate induce la un moment dat în eroare: poți rămâne cu senzația că e doar o poezie inteligentă și ironică, bine ancorată în realitate, actuală, ludică, nonconformist feminină. Dar, după ce ai închis cartea, ai surpriza că e mult mai mult decât atât. Te simți contaminat; de imaginile cuprinse în versuri, de unele finaluri, de întrebări, de stări, de gânduri.
Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenți, cu gust impecabil în ce privește literatura scrisă de alții, care a citit și a înțeles îndeajuns de mult încât își permite să se joace chiar și cu acele teme în fața cărora novicii au în general o formă de respect paralizantă, care le inhibă scrisul, ajungând să-l facă ridicol, fals sau clișeic – aflată la polul opus, Zaharia scrie cu ușurință și umor despre moarte, iubire, copilărie, părinți, obsesii, nemulțumiri, dezgust, despre lumea din jur, simțind că tot ceea ce poate fi trăit poate fi de asemenea pus într-o poezie. Și câtă dreptate are!
Ironia rămâne unul dintre punctele forte al acestui volum. E mereu surprinzătoare, vie: „nu-i frumos/să visezi la nemurire/atunci când știi că ești/mort“; „Mata Hari era și ea superbă/cu șoldurile dezgolite ca de amazoană/chiar și puțin după trecerea în veșnicia/pe care și-o petrece complet răvășită/din cauza dezaxaților care îi fură capul/bijuteria ce i-a mai rămas/din muzee//după ce mor voi afla/din păcate abia atunci/dacă tot ce am simțit de-a lungul vieții /a însemnat că așa îți pierzi capul/sau există și alte moduri“; „în loc de bibelouri am pus cărți/m-am învelit în păturica nouă și i-am mulțumit lui tataia/că e bun și mort și face cadouri la fel ca atunci când trăia și-mi era frică de el“ sau „uneori vezi clar că nu ești el/te minți că sigur te-au adoptat, te-au furat/ți-au zdrelit creierii în copilărie/de nu mai știi de tine//nu ești tac-tu mereu/și asta/abia asta/e o minune“. Când scrie despre iubire, tonul e cald, firesc, original: „marți noaptea vor fi/- 20 de grade, ai zis/nu-i nimic/te despic și dorm în tine/unde e cald/e mereu cald/va fi bine să mă îmbrac cu tine/să mă înconjor cu sângele tău/fierbinte încă și apos aproape transparent//doar pentru o noapte/noaptea de marți/așteptând ziua de după/când nu voi mai suferi de frig/și te voi plânge convulsiv/dorindu-mi să nu te fi făcut /haina mea de zile negre albe /gri grele“.
Sertarul cu ură te contaminează, într-un final, de viață, dar nu una îmbrăcată regulamentar și decent în haine care nu i se potrivesc, menite doar să dea bine în ochiul privitorului, ci una dezgolită și reală, așa cum poate fi și a ta, dacă ai avea curaj s-o privești în față. Iar ăsta e cel mai important și mai sincer lucru pe care-l poate face poezia pentru tine.

Cristina Nemerovschi

Detalii tehnice:

ISBN: 978-606-8611-39-6
Data apariției: septembrie 2015
Număr de pagini: 96
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Imprint Karth – Poezie

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet, cu un click aici.

Recenzie:

Pe Anca am cunoscut-o acum aproximativ doi ani, când am început să scriu pe blog-ul Serial Readers, unde scrie și ea. De atunci i-am citit fiecare articol, m-am bucurat de fiecare povestire din cadrul seriei ”Jurnal de librar” (care, dacă nu știați, va apărea în curând sub formă de carte, la editura Herg Benet) și am descoperit cărți minunate datorită ei (a se nota Karl Ove Knausgard, de care am aflat de la ea). Era, deci, absolut normal să îi citesc cartea de debut, Sertarul cu ură și îi mulțumesc că mi-a oferit șansa să o fac. Aș vrea, totuși, să menționez că faptul că o știam pe Anca dinainte și că îi apreciez munca în lumea literară nu mi-a influențat nu mi-a influențat sub nici o formă opinia despre carte.

”Sertarul cu ură” este o carte cum rar întâlnești. O colecție de 73 de poezii, scrise fără semne de punctuație, majuscule sau rimă. Trebuie să recunosc că nu sunt fana poeziilor și nici nu mă pricep la ele, însă mi-am dat seama de la prima pagină că sunt pusă în fața unor lucrări diferite de celelalte. Anca reușește un lucru pe care nu mulți scriitori îl pot face: ea îți spune povestea ei, folosind sentimentele și cuvintele proprii, însă îți dă ocazia să interpretezi fiecare poezie așa cum o simți tu. Practic, sentimentele ei trezesc în tine ceva unic, folosindu-se de poezie și de un realism aproape izbitor. Scrisă în formă de jurnal, cartea ascunde între paginile ei secrete despre ea, dar și despre cititorul ei. Bănuiesc că ce încerc eu să explic aici e că fiecare cititor se poate regăsi în ce scrie Anca, într-un fel sau altul.

Am citit volumul într-o oră jumătate, aproximativ. Trec printr-o perioadă în care cu greu citesc, însă am luat cartea Ancăi și nu m-am oprit decât la final, iar când am dat pagina după poezia cu numărul 73, am fost complet șocată și deranjată că se terminase și că nu mai era nimic de citit. Chiar dacă nu obișnuiesc să citesc poezii, ”sertarul” Ancăi m-a captivat, m-a făcut să uit de mine și m-a făcut să o apreciez și mai mult ca om și ca scriitoare.

Sertarul cu ură spune povestea unui om simplu, folosind o scriitură cât se poate de frumoasă. Anca creează o imagine a realității cotidiene clară, ajungând la barierele firescului și transmițând cu ușurință și cu naturalețe sentimentele ei. Poezia ei e dură, dar delicată, și te face să te trezești, parcă, dintr-un somn adânc. Vocea Ancăi, sentimentele ei și lucrurile pe care aceasta le arată sunt pe cât de firești, pe atât de stranii și de înfricoșătoare, pentru că trezesc în tine ceva ce nu multe cărți reușesc. În timp ce citeam, îmi dădeam seama cât de tare mă regăsesc în ura din acest ”sertar”, în toate sentimentele pe care Anca le transmite (nu întotdeauna frumoase sau luminoase) și cât de mult mă influențează cuvintele ei. Nu știu cum reușește Anca să își facă cititorul să simtă totul atât de profund, însă de un lucru sunt sigură. ”Sertarul cu ură” este cea mai realistă și mai autentică carte pe care am citit-o în ultima vreme, vorbind despre o România pe care toți o cunoaștem, și despre o Moldova (trăiască-mi plaiurile natale!) pe care toți o știm de la TV și despre care puțini alegem să vorbim.

Volumul este, prin urmare, puternic și personal, punând stăpânire pe tine încă de la primele poezii. Cartea se citește ușor, iar când ajungi la final, realizezi că ce scrie Anca e mai mult decât o poezie mișto, care redă sentimente puternice. Ajungi să îți dai seama rapid că cele 85 de pagini care conțin gândurile și stările scriitoarei te contaminează și nu îți vor da pace multă vreme de-acum încolo. Dacă căutați o poezie romantică, frumoasă, învelită în tot felul de metafore bune pentru inimă, nu vă sfătuiesc să vă aventurați în ”Sertarul cu ură”, pentru că veți da de niște rânduri care te trezesc la viață într-un mod dur, fără bariere și milă.

Recomand Sertarul cu ură? Bineînțeles! Îl recomand tuturor? Aș vrea să pot, dar mă tem că unii oameni nu vor reuși să iasă din cutia în care anumite reguli literare i-au pus, și nu vor înțelege că ce a scris Anca este, poate, mult mai important decât orice carte scrisă de clasicii pe care ei îi venerează. Spun asta pentru că poeziile Ancăi descriu o societate, o țară și o persoană cât se poate de reale și de contemporane, o lume în care fiecare cititor a trăit la un moment dat și în care se poate regăsi. Un debut mai mult decât promițător și o voce care merită să se facă auzită!

Notă: 5 stele din 5

Despre autoare:

”M-am născut acum niște ani într-o zonă pe care regret că o știu. Toate explicațiile pentru varianta prezentă se găsesc acolo, în Moldova copilăriei mele, deci nu dați vina exclusiv pe mine. Nu-mi place că mă cheamă și Elena, dar am altele de rezolvat în viață, nu schimbarea unui prenume.
Citesc și scriu de pe la 2-3 ani, acestea erau alternativa la trăit în realitatea tristă de sat din Bacău.
Am făcut multă școală, toată pe la Facultatea de Litere (Universitatea Transilvania, Brașov), și evident că voi fi mereu o vânzătoare cu mare pasiune pentru citit. Am scris pe Hyperliteratura.ro timp de aproape 2 ani, scriu pe Serial Readers tot de vreo 2, am lucrat ca librar aproape 3 ani, încep zilnic câteva proiecte pe care nu le voi finaliza niciodată, dar toate au cumva legătură cu literele și hârtia. Blogul Irrefutabilis este cel mai longeviv proiect personal.
Am câștigat, în adolescență, premii la diverse concursuri de creație literară – fain mod de a-mi petrece timpul. Îmi place să citesc (și asta e ușor), îmi place să scriu (asta e ceva mai greu), dar lucrul în care cred cu tărie acum, la 20 și puțin de ani, e că scrisul e singura activitate constantă din viața mea. Nu-mi plac oamenii, dar îmi plac cititorii!”

În încheiere, aș vrea să vă reamintesc de interviul pe care l-am realizat cu Anca acum un an și pe care, dacă nu l-ați citit încă, vă sfătuiesc să o faceți!

Astenie de vară și reacții de după examen

Eu nu știu cum e la voi, dar mie, când vine canicula, mi se revoltă tot corpul. Ca și anul trecut după examenul de diplomă, astăzi îmi simt tot corpul bolnav, ca și cum toate lunile de alergătură, în care nu m-am odihnit deloc, încep să mă prindă din urmă. Mi se pare că are o mare legătură cu canicula asta toropitoare. Poate că nu este cauza, dar cu siguranță nu ajută. Azi mă simt ca și cum aș avea 90 de ani și simpla acțiune de a mă ridica de pe canapea reprezintă o aventură, pentru că mă dor toate cele, de parcă toți anii pe care i-am trăit până acum mi se pun pe oase. Nu sunt omul care suportă bine temperaturile extreme, iar până mă obișnuiesc cu ele, fie că vorbim de cald sau de frig, mă cam ia naiba.

Nu-mi dau seama dacă e de vină oboseala sau căldura, iar asta are de-a face cu faptul că nu mai știu cum e să am o vară în care să intru fără să fiu ruptă de oboseala, palidă ca brânza și nedormită de luni întregi. De trei ani îmi petrec verile în același fel, încercând să mă odihnesc și urându-mă că nu am rezistența mai mare. Visele ciudate îmi bântuie fiecare noapte, pentru că asta e reacția corpului și a psihicului meu după un pas/examen important: oboseală, vise ciudate, și o zi în care mă simt mai rău decât bunica la 83 de ani.

Luni am primit e-mail-ul oficial de la facultate din Olanda. Sunt oficial înscrisă la programul de licență în muzică clasică, cu subiectul principal vioară, iar profesor exact pe cine voiam. Singurul bărbat din comisie și șef de catedră la vioară. Mi-am dorit să am tot un bărbat ca profesor, pentru că nu am studiat niciodată cu o femeie și, fără a inteționa să sun ca o ipocrită, nu m-aș simți confortabil. Ca și profesori, am considerat întotdeauna bărbații a fi mai decisivi și mai autoritari. Plus că am văzut de la examen că respectivul profesor m-a plăcut, ceea ce nu poate decât să mă încânte și să mă facă să mă gândesc că a știut că putem face treaba bună împreună.

Practic, mai am cam două luni de stat acasă. Poate chiar mai puțin. Încep, deja, să îmi strâng lucrurile. Să fac curățenie și să pun anumite lucruri la punct. Ieri mi-am făcut curățenie în bibliotecă. Am rearanjat cărțile și am dus unele pe care nu le mai vreau în magazie. Mâine sper să mă simt mai bine, pentru a-mi curăța și dulapul. Apoi vreau să mă apuc de vizitat oamenii pe care vreau să îi văd înainte de a pleca. Vreau să las totul în ordine, pentru că nu mă mai întorc, și vreau să fiu în regulă cu mine și să nu am nici o urmă de regret când voi pleca.

Am stat azi și am analizat toată situația prin care am trecut. Cum am venit acasă și le-am zis alor mei că eu trebuie să plec, cât de rapidă a fost situația asta, cum nu am stat să mă gândesc dacă reușesc să scot un program în două luni, cum am făcut tot ce trebuie să fac ca să plec în doar două luni. Cum m-am aruncat, practic, cu capul înainte și cum m-am chinuit să fac ceva într-un timp atât de scurt, când aș fi putut foarte lejer să fac ceva cum trebuie și să mă apuc de procesul acesta din toamnă.

Astfel mi-am dat seama de talentul meu de a face lucrurile în mod invers. Pe la începutul anului, când o persoană normală se ocupă cu primele formalități pentru examenul de admitere, eu hotărâsem să nu plec. Am fost atât de ușurată, încât i-am zis lui Nely că nu știu ce să fac cu tot timpul ăsta liber. Apoi, vreo trei luni mai târziu, m-am trezit din transă și mi-am dat seama că eu nu sunt omul care să aleagă calea ușoară și că niciodată drumul meu nu a fost lipsit de gropi și hârtoape demne de Moldova în care m-am născut.

Totul e bine când se termină cu bine. Mă bucur doar că lucrez bine sub presiune. Mi-aș dori, totuși, să mă descotorosesc de obiceiul meu de a lua decizii importante în ultimul moment.

În altă ordine de idei, îmi era dor să scriu și să îndrug baliverne. Chiar dacă mă ustură pielea și mă dor degetele de la taste. Am ajuns la zi cu articolele și cu recenziile, însă cititul reprezintă încă o problemă. Nu am găsit, încă, o carte care să mă reintroducă în starea de citit încontinuu. Am citit azi ”Sertarul cu ură” de Anca Zaharia și mi-a plăcut mult. Mâine vine recenzia. De vioară încă nu m-am atins serios de vineri, de la masterclass-ul pe care l-am avut, și care a mers extraordinar. Mă simt așa de nașpa, că mă bucur că nu m-a sunat profu să stabilim ora de mâine, iar asta e o noutate.

Nu știu ce să mai zic. E vară și mă simt bine, chiar dacă o să vină o perioadă tare grea. Nu mă gândesc la ea încă. Încerc să mă bucur de timpul rămas. Vara asta are același gust dulce-amărui pe care îl are mereu, doar că de două ori mai mult anul ăsta.

Mă duc să încerc să citesc. Ne-auzim. Sau ne citim. Bănuiesc că tot aia e.

P.S.: Luați și-o melodie care mie-mi place mult și o ascult de când m-am întors. Nu știu exact de ce îmi place, dar mi se pare faină tare.

 

Recenzie: ”Zulu” de Caryl Ferey

Descriere:

O poveste impregnată de suspans, exotism și senzualitate

Incredibil de violent și provocator, „Zulu” a fost distins, printre altele, cu Marele premiu pentru literatură polițistă (2008) și Marele premiu al cititoarelor revistei ELLE (2009). A fost ecranizat în 2013 cu Forest Whitaker și Orlando Bloom în rolurile principale.

În copilărie, Ali Neuman a reușit să scape de cruzimea inimaginabilă a milițiilor Inkatha, care i-au torturat și ucis tatăl și fratele mai mare. Nici chiar mama lui nu știe prin ce a trecut… Devenit, între timp, șef al serviciului Omoruri al poliției din Cape Town, Neuman duce o luptă continuă împotriva violenței extreme, mizeriei, traficului de droguri și crimei organizate din suburbii. Însă atunci când în Grădina Botanică este găsit cadavrul fiicei unui rugbist afrikaander faimos, lucrurile scapă total de sub control. Un drog de sinteză necunoscut, o nouă tulpină de HIV, ritualuri tribale sinistre și un complot la cel mai înalt nivel îl vor readuce pe Neuman față în față cu ura și practicile sângeroase dinaintea abolirii apartheidului. Pentru că oficialii și adepții fostului regim încă pândesc în umbra acestei societăți divizate…

„«Zulu» nu își menajează cititorii în niciun fel, ai nevoie de un stomac de fier ca să îl parcurgi până la sfârșit. Însă aceia care vor reuși să o facă vor avea parte de o experiență extraordinară în compania unor polițiști gata de orice, chiar să își riște viața pentru a eradica răul din propria țară.“ – ELLE

„Caryl Férey a scris un thriller complex, impecabil din punct de vedere tehnic, a cărui critică socială incisivă amintește de John Le Carré; o poveste cumplită pentru cititori și pentru personaje în aceeași măsură.“ – Le Monde

„Magie neagră, droguri, politică, rasism: acest excelent roman noir este senzația anului.“- Le Nouvel Observateur

„Politic și social deopotrivă, «Zulu» este un roman polițist extraordinar, de un farmec diabolic.“ – Télérama

„Puternic și necruțător în reprezentarea răului absurd și bine calculat în același timp.“ – Publishers Weekly

„Un thriller cutremurător și șocant.“ – Kirkus Review

Detalii tehnice:

Format carte: 13 x 20
Numar pagini: 352
Culoare interior: alb negru
ISBN: 978-973-724-964-7
Data publicatie: 10.11.2016

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii All, cărora le mulțumesc pentru copia pe care mi-au oferit-o pentru recenzie.

Recenzie:

Romanul Zulu a fost publicat în 2008 și i-a adus consacrarea internațională autorului francez Caryl Ferey. De atunci, cartea a fost distinsă cu zece premii literare și are o ecranizare de succes, cu Forest Whitaker și Orlando Bloom în rolurile principale. Interesul mi-a fost trezit imediat ce am citit descrierea și, chiar dacă nu este genul de roman pe care îl citesc constant, am decis să îi dau o șansă datorită faptului că este ceva diferit.

Nu știu exact cum să descriu romanul lui Ferey. Cu siguranță este un triumf a literaturii franceze și o experiență greu de uitat. Zulu te scoate din zona de confort și te duce pe tărâmuri înfricoșătoare, de unde ai vrea să scapi, dar nu poți. Este genul de poveste de care, o dată ce îi dai de ”gust”, devii obsedat. Este o perspectivă nouă asupra lumii, dar și asupra literaturii, care merită cu siguranță citită.

Primul contact cu cartea a fost destul de dificil și este, totodată, motivul pentru care i-am oferit patru stele. Primele 150 de pagini mi s-au părut dificil de parcurs, ușor ininteligibile, cu prea multe detalii și prea puțină acțiune captivantă. M-am gândit de multe ori să o las, însă instinctul mi-a spus că merită să încerc. Așa că am continuat să citesc, și am observat o schimbare evidentă după aproximativ 150 de pagini, când dinamica acțiunii a început să fie mult mai alertă.

Ce m-a fascinat pe mine la acest roman a fost faptul că arată o lume la care nu am avut acces până acum. Acțiunea are loc în Africa de Sud, o țară încă chinuită de diferențele dintre clasele sociale, de violență și de fărădelegi. Aici intervine și motivul pentru care romanul este faimos în lumea întreagă: pur și simplu nu își menajează cititorii. Arată toată violența și degradarea atât de evidentă a țării. Chinul personajelor este prezentat fără pic de milă cititorilor, iar violența face ca romanul să fie nu numai tulburător, ci întunecat, greu de acceptat, dar atât de realist, încât nu poți să îl lași din mână până la ultimele pagini.

Personajul principal, Ali Neuman, este șeful Serviciului de Omoruri al poliției din Cape Town. Cititorul este introdus în poveste cu o scenă cât se poate de dramatică, tatăl și fratele lui Ali fiind omorâți în chinuri de către milițiile Inkatha, o formațiune politică militantă opozantă a Congresului Național African. În prezent, Ali duce o luptă crâncenă împotriva traficanților de droguri și a bandelor de crimă organizată. În momentul în care cadavrul unei tinere este găsit în Grădina Botanică, Ali are de-a face cu o serie de crime violente, care îl va duce într-o lume mult mai întunecată decât cea cu care este obișnuit deja.

În afara luptelor cu criminali și traficanți de droguri, personajele duc un război cu trecutul și cu alegerile care le-au schimbat viețile. Povestea are o încărcătură emoțională aparte, provenită din amintirile personajelor, dar și din relațiile dintre acestea. Caracterele lor sunt puternice, bine create și potrivite cu intriga. Critica socială pe care cititorul o descoperă pe parcursul cărții oferă o perspectivă clară asupra societății și a politicii țării respective, iar felul în care diferențele dintre Africa și Europa sunt prezentate nu te poate face decât să te bucuri că trăiești într-o țară diferită de cea din carte.

Intriga este cât se poate de complexă, iar ritmul acțiunii devine din ce în ce mai alert pe măsură ce înaintezi în lectură. Schimbările de situație, scenele violente, dramatice, te țin cu sufletul la gură și te fac să dai pagină după pagină. Un final glorios – deși nu tocmai favorabil pentru partea binelui –  te face să răsuflii ușurat și să te uiți în jur uimit, parcă ieșit din transă. Zulu pune stăpânire pe tine, atât prin tehnica excelentă a lui Caryl Ferey, cât și prin povestea atât de complexă.

Cu o latură socială incredibil de bine dezvoltată, dar și o încărcătură emoțională greu de suportat, Zulu este un roman ce va dăinui mult timp de-acum încolo. Caryl Ferey aduce o poveste unică, tulburătoare și absolut fascinantă despre o țară în care inegalitatea și violența sunt la putere. Un roman ce îți deschide ochii și își pune amprenta asupra ta!

Notă: 4 stele din 5

Recenzie: ”Sticletele” de Donna Tartt

Descriere:

Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și intră fără voia lui în posesia unui mic tablou fascinant, preferatul mamei sale. Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo lucrează într-un magazin de antichități, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
O poveste plină de suspans, meșteșugită meticulos, asemenea unui tablou flamand, despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.

„Un triumf. Donna Tartt ne oferă o operă de ficțiune excepțională.“ (Stephen King)

„Un roman dickensian superb, seducător, care te ține cu sufletul la gură fără să-și piardă nici o clipă energia narativă.” (New York Times)

Detalii tehnice:

Editură: Litera
Autor (i): Donna Tartt
Numar de pagini: 1120 pagini
ISBN: 978-606-33-0165-0
Anul aparitiei: 2015

Cartea poate fi comandată de pe site-ul librăriei online Librex, cărora le mulțumesc pentru această copie, oferită spre recenzie!

Recenzie:

Sticletele, romanul Donnei Tartt premiat cu premiul Pulitzer în 2014, a fost publicat în România la editura Litera în 2015 și a făcut cu siguranță valuri în blogosferă. Nu cred că recenzia mea vă va oferi o perspectivă nouă asupra cărții, însă sper din toată inima că vă va convinge să o citiți, pentru că merită. În ciuda numărului de pagini ușor descurajant, consider că ”Sticletele” este un roman pe care toată lumea trebuie să îl citească măcar o dată în viață.

Povestea din Sticletele începe în momentul în care adolescentul Theo Decker devine victima unei explozii în muzeul de artă din New York. Deși băiatul are noroc și scapă cu doar câteva răni, mama lui moare, iar asta îi schimbă complet viața. Fără voia lui, Theo intră în posesia unui tablou valoros, care îl va duce într-o lume tumultuoasă și care va oferi vieții lui o întosătură ușor nebunească .

În cele 1108 pagini ale romanului, cititorul este purtat de la anii adolescenței lui Theo, până la maturitate, când acesta face afaceri cu antichități și câștigă bani buni din asta. Pe parcurs, anii adolescenți reprezintă un punct foarte important în viața acestuia, fiind poate cei mai grei din viața lui. Atunci când tatăl lui îl ia cu el în Las Vegas, Theo se împrietenește cu un coleg rus, care îl introduce în lumea alcoolului, a drogului și a desfrânării. Aceștia vor rămâne prieteni pe tot parcursul vieții, reîntâlnindu-se întâmplător peste ani, când vor pleca în aventura vieții lor.

Scrisă la persoana întâi, cartea lui Tartt poate fi descrisă în multe feluri. Mie, personal, mi s-a părut printre cele mai complexe cărți citite până acum. În afara faptului că acțiunea surprinde decenii din viața lui Theo, aceasta abordează subiecte pe cât de diverse, pe atât de delicate. Intriga începe într-un mod cât se poate de tulburător: scena exploziei și a decesului mamei lui Theo se află printre primele capitole, cititorul având destul timp să se atașeze atât de personajul principal, cât și de mama acestuia. Capitolele ce urmează se concentrează pe durerea lui Theo și pe întorsătura pe care o ia viața lui după acest tragic eveniment, tumultumul interior al personajului central fiind foarte bine descris. Deși am citit numeroase păreri care afirmă faptul că romanul se bazează mai mult pe acțiune decât pe emoție și ideațiune, nu sunt complet de acord. Da, romanul are o acțiune foarte încărcată, însă dintre rânduri reiese o emoție incredibilă, iar faptul că autoarea se concentrează pe atmosferă, peisaje și descrieri amănunțite ale oamenilor și a locurilor nu face decât să îți ofere posibilitatea de a avea o imagine clară a poveștii. Eu am simțit că sunt parte din poveste, și asta mi-a plăcut la nebunie.

Substraturile ating sufletul cititorului, iar amintirile din trecut aproape obsesiv redate de Theo te fac să devii și tu, la rându-ți, obsedat de acțiune, de poveste și de personaje. M-am simțit în special afectată de povestea lui Theo datorită rolului pe care arta îl joacă în viața lui, iubirea mea pentru aceasta spunându-și cuvântul. Nu pot decât să mă înclin în fața Donnei pentru cercetarea evidentă pe care a făcut-o pentru acest roman în ceea ce privește arta și tablourile. Pentru mine, Sticletele a fost cartea perfecta: intrigă, emoție, acțiune, personaje colorate, artă și dramă.

Nu pot găsi un aspect al cărții care să nu îmi fi plăcut. Trebuie amintite personajele, care, așa cum am spus mai sus, sunt cât se poate de colorate și de bine create. Nu mi-au plăcut toate, însă nu consider asta un minus. Dimpotrivă, consider că această latură a cărții reflectă viața de zi cu zi într-un mod în care puține cărți o fac. Spre exemplu, Boris este un personaj pentru care am avut sentimente contradictorii. Existau momente când îi apreciam nebunia și indiferența, dar nu mi-a plăcut deloc pentru modul în care l-a transformat pe Theo. Mi-a plăcut, totuși, prietenia dintre ei. În general, consider că personajele punctează foarte bine anumite mesaje și idei ale cărții și se potrivesc foarte bine cu intriga.

Mulți critici consideră că Donna Tartt nu are o scriitură memorabilă. Poate că, într-un fel, această afirmație este adevărată. ”Sticletele” nu mustește de idei și revelații care să îți dea lumea peste cap – nu are o latură filozofică profundă. Cu toate acestea, subiectele pe care le abordează sunt cât se poate de importante pentru cititori. Un aspect care mi-a atras atenția a fost impermanența vieții omenești și importanța (mai mică sau mai mare) a acesteia. Am fost pusă de mult ori în fața impasului de a alege între artă și om. Până la urmă, ce are mai multă importanță? O viața de om sau o capodoperă de artă nemuritoare? Practic, ideea de bază a cărții este lupta dintre ce ar trebui să facem și ce vrem să facem, și alegerea dificilă dintre prezent și viitor.

După 1108 de pagini, finalul vine parcă prea repede. Mi-ar fi plăcut să existe o continuare care să spună clar ce s-a întâmplat cu Theo. Am câteva întrebări fără răspuns după final, chiar dacă există destul de multe indicii care să îți arate cum se încheie povestea tumultuoasă a lui Theo.

În concluzie, Sticletele este un roman măreț, care sunt sigură că va continua să facă valuri în lumea literară. Consider că face parte din categoria cărților pe care fie la adori, fie le urăști, iar eu din fericire fac parte din prima categorie. Pentru mine, ”Sticletele” este un roman emoționant, cu intrigă bună, densă, bogată în întorsături de situație și scene de suspans. Nu vă lăsați intimidați de numărul de pagini – acestea trec repede, aproape zburând, lăsând în urmă un șuvoi de emoții și idei.

Notă: 5 stele din 5

 

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Recenzie: ”Fata de hârtie” de Guillaume Musso

Descriere:

Bestseller internațional 

Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă o poveste explozivă şi plină de umor care sfidează orice scenariu previzibil încercând să răspundă la întrebarea: „Ficțiunea are puterea să influențeze viața reală?”.

Tom Boyd este un scriitor celebru, aflat în pană de inspiraţie. Billie este o tânără frumoasa şi rebelă, cu un simţ al umorului neobişnuit. Dar mai e un amănunt: Billie este chiar eroina romanelor lui Tom. Într-o noapte, când el se afla pe buza prăpastiei, ea prinde viaţă. Şi îi aduce o veste tulburătoare: dacă el nu mai scrie, ea va muri. Astfel începe o călătorie halucinantă, în care Tom trebuie să-şi recapete inspiraţia ca să poată salva viaţa femeii de care tocmai se îndrăgosteşte. Tom şi Billie vin din lumi diferite, dar care se hrănesc una din alta. Cine va învinge în acest joc dur al seducţiei: realitatea sau ficţiunea?

,,Dintre toate personajele pe care le-am creat, Billie este preferata mea. Îi simt atât de tare lipsa, după ce am terminat de scris romanul, încât s-ar putea spune că sunt îndrăgostit!” – Guillaume Musso

,,Un roman ca un spectacol de magie. O pendulare delicată ca zborul unei păsări între real şi imaginar. Când ne aşteptăm mai puţin, scriitorul ne strigă din oglindă, ca să ne amintească un lucru esenţial: viaţa este un roman.”  – Le Parisien

,,Cel mai bun roman al lui Guillaume Musso de până acum. O intrigă perfectă şi un final uluitor!” – Le Figaro Littéraire

„Musso are darul de a crea intrigi originale și pe acela de a clădi și de a spori suspansul până la ultima pagină.” – Direct Soir

Detalii tehnice:

Format carte: b5 130×200
Numar pagini: 336
Culoare interior: alb negru
ISBN: 978-973-724-393-5
Data publicatie: 23.11.2010
Colectie: Guillaume Musso
Vreau să mulțumesc editurii All pentru acest roman, pe care l-am primit pentru recenzie și pe care îl puteți comanda cu un click aici.
Recenzie:
Guillaume Musso se numără printre autorii mei preferați de când am citit Central Park  și m-am îndrăgostit de poveștile lui. Fata de hârtie a fost ceva vreme pe lista mea de lectură și m-am bucurat enorm când mi s-a oferit ocazia să o citesc. Bineînțeles, mi-a plăcut mult. Nu cred că există  vreo carte scrisă de Musso să nu îmi placă. Chiar dacă nu toate mi se potrivesc la fel de bine, mă bucur mereu de romanele lui și aștept cu nerăbdare următoarea poveste care să mă cucerească.

Fata de hârtie este un roman cum rar întâlnești, și asta datorită poveștii și personajelor. Tom Boyd este un scriitor de succes, care are ghinionul de a se îndrăgosti de cine nu trebuie. Când Aurore, femeia pe care el o iubește, decide să îl părăsească, toată munca pe care a depus-o el pentru a-și construi o carieră se duce pe apa Sâmbetei. Tom se adâncește din ce în ce mai tare în depresia care a pus stăpânire pe viața lui și, în scurt timp, ajunge să fie dependent de crystal meth și pastile. Problema cea mai mare cu care scriitorul se confruntă este neputința de a scrie. În ciuda eforturilor depuse de cei mai buni prieteni a lui, Milo și Carole, Tom pierde tot ce are: femeia pe care o iubește, dragostea pentru scris, averea și siguranța unui trai bun. Totul se schimbă când în sufrageria lui apare Billie, o fată nescunoscută, complet dezbrăcată, care susține că este unul dintre personajele din cărțile lui Tom. La început sceptic, scriitorul ajunge să realizeze că Billie chiar este personajul pe care el l-a creat și cei doi pornesc într-o aventură care le va schimba complet viețile.

Intriga romanului este una dintre cele mai originale pe care le-am întâlnit până acum. Până la urmă, de câte ori nu ne-am dorit ca personajele noastre favorite să fie reale? Ei bine, iată că Guillaume Musso ne-a oferit o poveste în care dorințele noastre se împlinesc. Povestea lui Tom și a lui Billie este pe cât de stranie, pe atât de captivantă și de fascinantă. Felul în care Billie apare în scenă și tot parcursul ei ca personaj te fac să citești cartea cu interes și drag. Eu m-am surprins de multe ori fiind complet absorbită de poveste, uitând cu totul de lumea din jurul meu. Asta se datorează și peisajelor pe care scriitorul le conturează cu atât de multă măestrie, încât simți că te afli în același loc cu personajul și poți vedea totul cu ochii tăi.

Bineînțeles, personajele mi-au plăcut la nebunie, acestea fiind conturate în stilul caracteristic autorului. Fiecare personaj are o poveste de viață care îi explică acțiunile și modul de a gândi, iar trecutul lor este dezvăluit cititorului în doze mici, păstrând mereu o atmosferă de mister irezistibilă. Nu pot spune cu exactitate cine mi-a plăcut cel mai mult, însă Billie este, cu siguranță, un personaj colorat, diferit, care oferă cărții umorul necesar.

Guillaume Musso creează o poveste de dragoste, dar și una despre prietenie. Relația dintre Tom, Carole și Milo m-a emoționat profund și m-a făcut să realizez, pentru a suta oară, cât de important este să ai câțiva oameni pe care să te poți baza la bine și la rău. La fel de bine, chiar dacă aventurile lui Billie și Tom pot părea nebunești, ascund o emoție incredibilă și o frumusețe pe care nu le poți ignora. Romanul acesta mi-a demonstrat că nu este niciodată prea târziu pentru a o lua de la capăt și că mereu va exsita măcar o persoană care să te ajute să te ridici de jos atunci când ai nevoie.

În stilul caracteristic lui, Musso se concentrează foarte mult pe emoțiile transmise. Ca de fiecare dată, am fost invadată de o mulțime de sentimente diferite, care au făcut ca lectura romanului să fie palpitantă și deloc plictisitoare. Am stat cu sufletul la gură pentru Billie, mi s-a frânt inima pentru Tom, am empatizat cu Milo și am fost complet zguduită de trecutul lui Carole. Pentru mine, aventurile lui Tom au fost ca un montagne russe plin de scene emoționante, dezvăluiri șocante și lecții importante despre psihologia umană.

Au fost două aspecte ale romanului care nu m-au încântat la fel de mult ca celelalte: dinamica acțiunii și ușoara previzibilitate. În ciuda faptului că povestea nu duce lipsă de schimbări de situație și scene dramatice, pe la mijlocul cărții am simțit că dinamica acțiunii devine mai lentă, făcând lectura un pic mai dificil de urmărit și mai puțin interesantă. De asemenea, în comparație cu alte romane scrise de Musso, de data aceasta am putut ghici atât deznodământul, cât și anumite turnuri ale acțiunii. Însă toate acestea pălesc în fața poveștii frumoase și a personajelor atât de reale.

În concluzie, Fata de hârtie este un roman despre dragoste, prietenie și reinventarea sinelui, pe care îl recomand tuturor celor care simt că au nevoie de o dovadă că se poate să o iei de la capăt. Musso conturează o poveste superbă, originală, plină de emoție, cu personaje pe care ajungi să le îndrăgești de la primele capitole. O carte unică, scrisă în stilul de care toți fanii autorului s-au îndrăgostit!

Notă: 4 stele din 5