Recenzie: ”După șapte ani…” de Guillaume Musso

dupa-sapte-ani

Descriere:

Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă povestea uluitoare a unui cuplu pe care divorțul l-a separat, dar pericolul îl reunește, pe parcursul unei aventuri care începe la Paris și se prelungește până în Amazonia. 

 

Artistă boemă şi temperamentală, Nikki dă buzna în viaţa liniştită şi ordonată a lui Sebastian, un lutier dintr-o veche și bogată familie newyorkeză. Deși sunt cum nu se poate mai diferiți, se iubesc cu pasiune și se căsătoresc. Dar căsnicia lor nu merge și, încet-încet, ura ia locul iubirii. După un divorţ furtunos, fiecare merge pe drumul lui. Până într-o zi, când dispariția misterioasă a fiului lor o face pe Nikki să-i ceară ajutorul fostului soț, pe care nu l-a mai văzut de şapte ani. Constrânşi să-şi unească forţele, Nikki şi Sebastian pornesc într-o urmărire plină de neprevăzut, care îi poartă de pe străzile Parisului până în inima junglei amazoniene. Prinși într-o conspirație infernală, cei doi au prilejul de a redescoperi intimitatea pe care o credeau pierdută pentru totdeauna.

„Un cuplu à la Cary Grant și Katherine Hepburn, multe personaje interesante, o scriitură care dă dependență. Un roman pe care îl veți citi cu sufletul la gură.“ – Europe 1

„Un thriller romantic, plin de emoții și de aventuri, de sentimente și de răsturnări de situație.“ – Le Soir Magazine

„Guillaume Musso plasează o familie destrămată în miezul unui amestec irezistibil de acțiune, suspans și aventură. Nu mai există multe cărți care să se poată compara cu După șapte ani.” – Le Parisien

„Un roman mai întunecat decât romanele timpurii ale lui Musso. Un thriller agresiv, dar romantic.” – Le Monde

„Un romancier care și-a testat încă o dată talentul de a da viață unor personaje cu care ne putem identifica cu toții.” – Le Figaro littéraire

„Guillaume Musso ne convinge să citim, chiar să îi devorăm romanul, oriunde și oricând, în tren sau pe nisip. Primim la schimb din ce în ce mai multă dragoste pe măsură ce străbatem paginile, plus explozii de suspans și fantezie la tot pasul.” – Figaroscope

Detalii tehnice:

Format carte: b5 130×200
Numar pagini: 312
ISBN: 978-973-724-723-0
Data publicatie: 24.09.2013
Colectie: Strada Fictiunii Bestseller

Mulțumesc editurii All pentru copia pentru recenzie oferită. Dacă vreți să achiziționați cartea, o puteți face cu un simplu click aici.

Recenzie:

După șapte ani este al doilea roman scris de Musso pe care îl citesc și deja mi se pare o mică tragedie când termin o carte semnată de el. Îmi este dificil să îi recenzez cărțile și să exprim în cuvinte cât de mult îmi plac acestea. Voi încerca, totuși, să scriu o recenzie care să se ridice la nivelul cărții acesteia, în speranța că vă voi convinge să o citiți.

Voi începe această recenzie prin a vă aminti că După șapte ani este o carte scrisă de Guillaume Musso, iar acest aspect este de ajunj pentru a vă face să o comandați deja. Musso este, fără doar și poate, unul dintre cei mai talentați autori ai secolului 21. Cred că niciodată nu mă voi obișnui cu felul în care își creează poveștile, cu un realism care te face să simți că participi la evenimentele din carte, în același timp păstrându-și magia caracteristică. Cuvintele lui Musso au puterea de a te captiva cu totul în lumea personajelor create de el, iar după ce închizi cartea, simți o nostalgie profundă, ca și cum te-ai fi despărțit de cel mai bun prieten. El creează mereu intrigi complexe, cu întorsături de situație care te șochează și care îți oferă o doză de adrenalină de care ajungi să fii dependent.

După șapte ani are un loc special în inima mea, datorită accentului pe care autorul îl pune pe lumea muzicii clasice și a viorii. Fiind violonistă, mi s-a părut extrem de interesant faptul că unul dintre personajele principale este un lutier prestigios, iar toate detaliile despre vioară m-au fascinat și mi-au oferit un sentiment de familiaritate care m-au făcut să intru în poveste mult mai ușor.

Chiar dacă nu ar fi existat acest detaliu, povestea tot mi-ar fi plăcut la nebunie. Ca și celelalte povești scrise de Musso, cea din romanul de față are mister, suspans și o doză de dramatism numai bună să te emoționeze și să te captiveze. De data aceasta, autorul a ales să îmbine muzica clasică și viorile, cu lumea drogurilor, o dispariție care declanșează o serie de evenimente la limită și o familie dezbinată. Toate aceste elemente și încă câteva, pe care le veți descoperi singuri, sunt ingredientele pentru o carte incredibilă ca aceasta.

Intriga începe într-un ritm liniștit, fiindu-ne prezentați Sebastian, un lutier faimos, și fiica acestuia, o adolescentă în pragul faimei. Ritmul acțiunii devine mai alert atunci când fosta soție a lui Sebastian îl anunță că fiul lor a dispărut. Trecând de toate divergențele dintre ei, cei doi foști iubiți încep o aventură pe viață sau pe moarte. Povestea lor este plină de aventuri periculoase, întorsături de situație care te fac să crezi că nu mai există cale de salvare și scene pline de emoție, care sunt un fel de gură de aer proaspăt în toată învălmășeala specifică cărților thriller.

Trecând de aspectele de roman polițist, cartea aceasta este plină de substraturi. Povestea te face să înțelegi că dragostea nu poate învinge chiar toate barierele care i se pun în cale și că, uneori, diferențele dintre doi oameni pot fi mai puternice decât o iubire adevărată. Pe măsură ce citești, însă, realizezi că dacă doi oameni sunt meniți să îmbătrânească împreună, Universul va face ca asta să se întâmple și că tragediile aduc oamenii împreună și îi unesc pe viață.

Ca de obicei, personajele sunt extrem de bine conturate. Vocile lor sunt reale, iar caracteristicile puternice cu care Musso îi creează îți dau impresia că sunt oameni reali. Cunoscându-le poveștile, ajungi să te atașezi atât de Nikki, cât și de Sebastian, iar astfel, povestea devine și mai captivantă. Datorită suspansului, a afecțiunii pentru personaje și a atmosferei bine create, ai impresia că te afli în poveste și că trăiești toate aventurile personajelor alături de ei.

Una peste alta, După șapte ani este un roman polițist excelent, plin de suspans și situații imprevizibile. De asemenea, este o poveste de dragoste și de familie care te face să realizezi că nu te poți lupta cu destinul. Un roman fascinant, bine scris, care te va purta pe meleaguri străine!

Notă: 5 stele din 5

Live blogging: Cum să paralizezi o țară într-un singur pas

Live blogging de la mine din dormitor, unde mi-am petrecut ultima săptămână. Grecia e paralizată de luni, iar eu nu găsesc un mod mai bun de a-mi spune of-ul decât pe blog. Școlile sunt închise de o săptămână (nu că mi-ar părea rău), în fiecare seară rămânem fără apă, iar pe timp de zi nu curge prea multă, autobuzele de-abia se mișcă, lumea e în panică totală, îl aștept pe frate-miu să vină cu apă îmbuteliată să îmi fac și eu o cafea ca un om normal, n-am mai făcut o baie normală de duminică, iar în general, situația seamănă cu un mic început de apocalipsă.

Deci, cum paralizezi o țară întreagă într-un singur pas?

Simplu!

Iei…

(Stați, că a venit frate-miu, să-mi fac o cafea, poate mă mai calmez și eu.)

Așa, bun, mi-am făcut o cafea și m-am spălat pe față cu apă înghețată. E bine, e bine!

Deci, încercam să vă spun cum să paralizați o țară. Simplu. Luați o țară cu climă foarte caldă, cum e Grecia, unde practic, mergi în geacă de piele la mijlocul lui Decembrie. Apoi, dai cu un val de friguri peste ea, faci să înghețe apa pe jos și începi să dai și cu ninsoare, să fie și ea, țara vreau să zic, în ton cu toată Europa. La naiba, cu toată lumea. Vorbind, totuși, de o ninsoare normală în comparație cu ce văd în România. Îți ajunge până la glezne.


Apoi, Domnul cu mila. Încerci să-ți pui lanțurile la roți, dar nu știi cum. Aștepți să vină un român care știe. Aka, frate-miu, de data asta. Nu știi nici cum să te bați cu zăpadă și te sperii când românca din grup vrea să te bage cu capul în zăpadă, aceasta fiind eu. Autobuzele, în special pe alea cu burduf, le bagi în hangar, le scoți pe alea mici din 20 în 20 de minute, iar cine vrea să meargă cu autobuzul, fiecare pe turta lui. Școlile și universitățile le închizi că nu ai bani de căldură.

Iar apa? Asta e altă poveste! Apa o inchizi în fiecare seară, de la vreo 7 până a doua zi dimineață. Astăzi, au trecut mai bine de 12 ore și noi tot nu avem baie. Când îi dai drumul, nu curge destulă pentru o baie normală. Te speli pe bucățele, cu chiu, cu vai. Și asta pentru că se sparge o țeavă în fiecare zi. La naiba, sau poate se sparge aceeași și ei fac o treabă de mântuială când o repară, habar nu am. Tot ce e posibil.

Oh da, și să nu uităm de rafturile din supermarket-uri, care sunt aproape goale. Înțeleg că nu trec distribuitorii, dar mie mi se pare uimitor cum toată lumea s-a grăbit să cumpere ceva în caz că nu mai apucă. Păi, măi omule, ia-o mai ușor, că e o simplă ninsoare, nu apocalipsa! Se topește în câteva zile.

Șpilul e că țara aceasta e complet nepregătită de așa ceva. Grecia, țara care a inventat democrația, sistemul pe care cică se bazează o lume întreagă, e paralizată de o ninsoare. Nu știu dacă e hilar sau tragic. Bănuiesc că un pic din amândouă. Și nu, nu-mi veniți cu placa aia că nu sunt pregătiți și că ce să facă și ei, dom’le? O țară care se respectă e pregătită de absolut orice, în condițiile în care se știa că va veni un val de ninsori. Dar nu, tu te crezi moțul din frunte și nu te pui în rând cu ceilalți, că Grecia e acoperită de o pătură protectoare, sau de invizibilitate, ca în Harry Potter.

Deseară am oră de vioară și după concert la filarmonică. Ca să arăt și eu ca un om normal, trebuie să mă duc la salon, să mă tund și să îmi aranjez mopul ăsta pe care îl numesc ”păr”. Trăiască, deci, Grecia și sistemul lor de inapți!

P.S.: Spuneți o rugăciune și pentru noi, să ne vină apa și să intrăm în rândul oamenilor normali. Vă roooog!

Șase filme de vizionat când ninge afară

După cum probabil știți deja, vremea de afară nu ne permite să petrecem prea mult timp în afara caselor noastre. De fapt, la momentul la care scriu acest articol, Grecia se află într-o stare de panică generală datorită valului de ninsori de care a fost lovită și pentru care, firește, nu erau pregătiți. Vacanța noastră de iarnă s-a prelungit cu o săptămână, concertele de la Filarmonică au fost amânate, autobuzele de-abia merg, oamenii sunt baricadați în case, nu curge apa prea des, toată lumea alunecă și cade pe stradă, nimeni nu știe cum să-și pună lanțurile la roți și, în general, o simplă ninsoare a făcut ca întreaga țară să fie dată peste cap. Nici măcar nu mai seamănă cu o ninsoare, ci cu începutul unei apocalipse.

De patru zile sunt nevoită să stau în casă și să încerc să nu mă urc pe pereți de plictiseală. Cred că săptămâna aceasta am văzut mai multe filme decât credeam că este posibil și, pentru că cel mai probabil și voi vă aflați în aceeași situație, am hotărât să fac o selecție și să vă ofer șase recomandări de filme care sunt numai bune de vizionat când ninge afară. În zilele prea geroase și cu prea multă ninsoare, un film bun și o carte captivantă sunt prietenii noștrii cei mai buni. Bineînțeles, alături de o cană mare de ceai și o gustare delicioasă!

Anthropoid (2016)

anthropoid-poster

Anthropoid, cu Jamie Dornan și Cillian Murphy, este un film istoric bazat pe evenimente reale din timpul celui de-al doilea război mondial. Este, de asemenea, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată, chiar dacă nu mă așteptam. Am fost ușor sceptică când am văzut că în unul dintre rolurile principale joacă Jamie Dornan, care mi s-a părut absolut jalnic în Fifty Shades of Grey. Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut că tipul joacă chiar bine, cu naturalețe și emoție. Felul în care filmul spune evenimentele din timpul asasinării lui Heyndrich impresionează, actorii joacă foarte bine, iar suspansul și drama sunt la cote maxime. Un must watch, după părerea mea!

Bacalaureat (2016)

bacalaureat-1

Am vrut să văd filmul acesta dinainte de a se lansa, dar datorită faptului că nu sunt în țară, nu am putut merge la cinema să îl vizionez. A trebuie să aștept să iasă pe internet și săptămâna trecută în sfârșit l-am vizionat. Mi-a plăcut la nebunie! Chiar dacă în general îmi plac filmele românești, nu mă așteptam să fie atât de bun. M-a ținut cu sufletul la gură, iar la sfârșit mi-a părut rău că s-a terminat și mi-aș fi dorit să fie mai lung. Actorii din rolurile principale (printre care Adrian Titieni și Maria-Victoria Drăguș) joacă excelent, povestea este impresionantă, iar filmul arată foarte bine cum este să trăiești într-o Românie măcinată de birocrație și nedreptate. În regia lui Cristian Mungiu, Bacalaureat este o mândrie pentru scena artistică din România!

The Chorus (2004)

5a5aff537df1b56202c77ee0fe09c42f

După aproape 13 ani de la lansare, în sfârșit am văzut și eu filmul franțuzesc The Chorus. Bineînțeles, mi-a plăcut la nebunie! Povestea este foarte emoționantă, actorii impresionează cu naturalețea și cu emoția pe care o transmit spectatorilor, iar deznodământul te face să realizezi cât de mult își poate pune amprenta un profesor asupra elevilor lui și cum muzica poate schimba viața cuiva. La fel de mult mi-a plăcut și coloana sonoră și scenariul filmului. Cu siguranță, unul dintre filmele pe care toți trebuie să le vedem măcar o dată în viață!

Whiplash (2014)

whiplash_ver4

Sunt sigură că v-am mai vorbit despre acest film pe blog, însă mi s-a părut imposibil să nu îl includ în această listă. Am văzut Whiplash prima dată prin 2014, când de-abia se lansase, și de-atunci îl vizionez periodic. Pentru mine, filmul cu Miles Teller este o reală sursă de inspirație, pentru că vorbește despre zbuciumul prin care trece un muzician pentru a-și găsi propria voce și pentru a ieși în evidență într-un mod unic. Obsedată de muzică cum sunt, Whiplash este unul dintre filmele mele preferate, pe care îl voi recomanda mult timp de-acum încolo!


Child 44 (2015)

child-44

Child 44 este adaptarea cărții cu același titlu scrisă de Tom Rob Smith. Am văzut filmul înainte de a cunoaște acest detaliu, și chiar dacă după ce am citit cartea, am realizat că este de o mie de ori mai bună decât filmul, tot consider că merită să îl vedeți. Tom Hardy, în afara faptului că este extrem de frumușel, aduce la viață personajul lui Leo cu măiestrie și impresionează prin emoția pe care o transmite. Suspansul m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, iar scenariul arată cum era viața în Rusia comunistă. De neratat, la fel ca și cartea!

The girl on the train (2016)

girlontrainposter

Cred că știți deja că The Girl on the Train este adaptarea romanului scris de Paula Hawkins, citit și adorat de o lume întreagă. Sceptică cum sunt când vine vorba despre ecranizările cărților care mi-au plăcut foarte mult, nu mă așteptam ca acest film să îmi placă. Bineînțeles, nu se compară cu cartea, dar este o ecranizare destul de fidelă cărții, care transmite aceeași atmosferă de dramă și care te ține cu sufletul la gură până la momentul deznodământului. Mi-au plăcut mult actorii aleși, în special Emily Blunt, care mi s-a părut atât de frumoasă, încât aș fi putut să mă holbez la ea zile întregi. Recomand!


Ei bine, acestea sunt cele șase filme pe care vă recomand să le vizionați când ninge afară. La noi începe deja să se topească zăpadă, deci lucrurile vor reveni la normal în scurt timp. Dacă voi vă aflați într-un loc înzăpezit încă, sper că v-am oferit un pic de inspirație și că zilele voastre vor fi mai plăcute datorită filmelor de mai sus. Aștept părerile și, bineînțeles, recomandările voastre!

6 motive pentru care vreau ca luna Ianuarie să se termine cât mai repede

waiting-january-image-quoteÎmi place să cred că sunt o persoană destul de pozitivă, care știe să se bucure de viață și de tot ce primește de la aceasta. În general, încerc să mă distrez fără să țin cont de situațiile în care mă aflu și găsesc partea bună în orice, nelăsând lucrurile mai puțin plăcute să mă influențeze. Însă există o perioadă în care starea mea este în general proastă, iar aceasta este luna Ianuarie. După ce prima săptămână din an trece, încep să simt o tristețe profundă și visez încontinuu la momentul în care luna aceasta mizerabilă se va termina. O urăsc, pur și simplu, chiar dacă nu-mi place să spun asta. Dar este adevărat. Am urât dintotdeauna luna Ianuarie și aș șterge-o din calendar dacă s-ar putea.

Când eram mică, nu aveam probleme atât de mari cu luna aceasta. Nu îmi plăcea, dar nici nu o uram atât de tare. Bănuiesc, însă, că pe măsură ce creștem ne este mai greu să ne concentrăm pe veselie și să nu lăsăm condițiile să ne influențeze. Bineînțeles, există și acum lucruri mici care îmi aduc bucurie și încerc să îmi focusez atenția și energia  pe acestea, în speranța că astfel timpul va trece mai repede.

Există câteva motive care cauzează acest sentiment de disconfort pe care îl experimentez pe parcursul lunii Ianuarie. Astăzi, pentru că e ger afară, e și ultima zi din vacanța de iarnă și în general îmi vine să dorm până în martie, vreau să vorbesc despre aceste motive. Dacă vouă vă place această lună, să-mi fie cu iertare. Nu încerc nici să vă stric dispoziția, ci vreau doar să găsesc un mod de a face luna aceasta mai plăcută. Fac, practic, haz de necaz.

  1. Au trecut sărbătorile de iarnă

Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că sunt obsedată de sărbătorile de iarnă. Ador atmosfera, îmi place căldura specifică Crăciunului (la cea interioară mă refer), cadourile, mâncarea, relaxarea și decorațiile. Trăiesc aceste zile de sărbătoare la maxim, iar după ce se termină experimentez o senzație de depresie, pentru că trebuie să revin la cotidian, la realitate și la toate lucrurile pe care le-am lăsat pe parcursul sărbătorilor. E atât de greu să revii la viața de zi cu zi după ce trăiești într-o stare de uitare timp de două săptămâni! Unde mai pui că trebuie să strâng bradul de Crăciun azi… Să vezi acolo depresie! Ah da, și era să uit că după sărbători ești mai grăsuț, complet lefter și realizezi că n-ai studiat mai nimic și intrii în panică.

  1. Îmi este tot timpul frig

Am devenit o persoană friguroasă. Nu suport frigul, pur și simplu. Ca să mă simt bine, trebuie să am pe mine cinci straturi de haine, și să stau cu geaca pe mine tot timpul. Nu contează cât de cald este într-o încăpere, mie îmi va fi frig. Nu știu dacă este ceva psihologic, dar eu în Ianuarie nu mă pot încălzi nici dacă fac duș cu apă clocotită. Îmi este frig și când studiez, iar asta mă distrage de multe ori de la treaba mea. Umiditatea asta din Grecia mi-a intrat în oase și cu greu o suport, iar faptul că nu ninge mă enervează și mai tare. Dacă tot e ger, mai bine să și ningă, să mă bucur și eu de un pic de zăpadă. M-am săturat deja să văd toate pozele cu zăpadă pe care mi le trimit ai mei de la Poiana Brașov și îmi vine să dau block tuturor celor care postează pe Facebook poze cu nămeți. Am devenit foarte violentă, ce să zic.15940839_1214548188598415_4904393298181764641_n

  1. Vremea este groaznică și nu mă pot bucura de o plimbare

Sunt una dintre persoanele care adoră să se plimbe. Îmi place să fiu tot timpul afară, iar când stau mai mult de două zile în casă, simt că îmi vine să mă urc pe pereți. Pentru mine, nu există lucru mai bun decât să mă plimb cu căștile în urechi, să îmi pun picioarele în mișcare și să văd lumea cu ochii mei, nu printr-un ecran de telefon/laptop. În Ianuarie, în schimb, nu-mi vine să ies din casă datorită gerului, a vântului și a vremii pur și simplu groaznice. Mie-mi place să-mi bată soarele în față, să fie cald și să bată vântul puțin, cât să pot mirosi marea. Zilele acestea, de fiecare dată când ies din casă mă ustură fața datorită gerului, nu văd nimic pentru că trebuie să țin capul jos contra vântului și tremur de frig încontinuu. Nici de o plimbare nu mă pot bucura!

  1. Începe școala

Oh, Doamne, mâine începe școala! Sunt a 12-a, iar  anul acesta nu este cel mai greu numai datorită bac-ului, ci și pentru că deja sunt obosită și plictisită după 12 ani de stat într-o bancă, dar în același timp parcă îmi pare rău să las în urmă tot ce mi-e familiar. Mai am aproximativ  5 luni de ore și abia aștept să scăp de școală, chiar dacă știu că îmi va fi dor de glumele din pauză și de anumiți oameni. Am obosit, totuși, să mă trezesc la 7, să stau degeaba 7 ore, să mă confrunt cu tot felul de idioți și să pierd vremea ascultând lucruri care nu mă interesează. Mai, hai mai repede!

  1. M-am despărțit de toți prietenii mei în Ianuarie

Ha, joke’s on me. Când zic ”toți prietenii mei”, mă refer la doi. Am avut numai două relații până acum, și ambele s-au terminat în Ianuarie. Dacă stau bine să mă gândesc, e posibil să mă fi despărțit de ambii în aceeași zi, la o diferență de doi ani. Nu am eu prea multă experiență când vine vorba de relații și nici nu m-au afectat atât de tare, dar tot mi se pare ciudat că mereu mă despart de cineva în Ianuarie. Și, chiar dacă aceste două persoane nu mai contează pentru mine, tot mai am momente în care îmi amintesc de ei. În combinație cu depresia mea continuă din Ianuarie… Ei, nu e tocmai o perioadă frumoasă.

  1. Ianuarie e pur și simplu o lună depresivă

Nu este exact un motiv, însă Ianuarie este un fel de zi de luni continuă. Bine, pentru mine ziua de luni nu reprezintă o problemă. Chiar îmi place, pentru că am ocazia să fac lucruri noi. Ei bine, nu același lucru pot să spun despre Ianuarie. Da, îmi place să îmi văd din nou prietena cea mai bună în fiecare zi, dar tot mi se pare extrem de depresiv faptul că soarele e cu dinți, e frig de îngheți, nu e nici zăpadă aici, e frig, obloanele stau mai mult închise, am impresia că e mereu noapte și mi-e frig 24/7. Abia aștept să vină vara. Ei, nu exact vara, ci perioada aceea caldă, în care pot fi stilată cu geaca mea neagră de piele și pantofii mei ciudați.

Pfu, ce bine a fost să-mi spun of-ul! Acum că m-am ușurat și am spus ce aveam pe suflet, voi încerca să mă concentrez pe lucrurile frumoase, cum ar fi faptul că încep orele de vioară din nou, se reia sesiune de concerte de la filarmonică, îmi văd prietena cea mai bună în fiecare zi și putem fi psihopate împreună și pot bea cafea mai multă, pentru că am nevoie de energie. Îmi cer scuze din nou dacă v-am stricat cumva dispoziția și sper că nu am fost un fel de Grinch. Dacă vouă vă place luna aceasta, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați spune de ce. Cine știe, poate îmi mai schimb și eu părerea despre Ianuarie!

Ce am învățat în săptămâna în care am stat fără vioară

15871568_1476306549079022_3708066635390936046_n
V-am vorbit de multe ori despre pasiunea mea pentru vioară. De la începutul blog-ului, chiar. La fel ca și cărțile, muzica și vioara sunt două subiecte constante pe blog, pentru că mă definesc pe mine, iar eu am spus dintotdeauna că vreau ca blog-ul să fie reflecția  sinelui meu. Astăzi, după experiența pe care am avut-o săptămâna trecută, vreau să vă vorbesc despre vioară încă o dată. Nu pentru că ar interesa prea mult pe cineva, ci pentru că eu trebuie să scriu în momentul acesta. Dacă nu o fac, nu mă voi putea liniști.

Am știut că vioara mă va acompania în viață încă din primele luni de studiu, la șapte ani, însă era un fapt pe care îl știam, o frază pe care o repetam, dar pe care nu o… simțeam. Acum este un sentiment palpabil, o senzație fizică. Aș minți, totuși, dacă aș spune că nu am avut momente când am vrut să o las și să fiu un copil normal, care iese la joacă în parc cu prietenii. O minciună la fel de mare ar fi dacă aș spune că acest instrument îmi aduce numai fericire. Din contră, vioara m-a făcut să sufăr de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Exact ca în celebra frază a lui Bukowski, am găsit lucrul pe care îl iubesc și îl las să mă omoare. Oricât de binecuvântată mă simt de fiecare dată când realizez că am primit acest dar pe care nu mulți îl primesc, există multe momente în care mă simt mizerabil din cauza acestuia. Ore întregi când stau și mă întreb dacă se merită, dacă e ok să sufăr din cauza unei bucăți de lemn. E obositor, e greu și e uneori de-a dreptul mizerabil să stai să muncești, apoi să vină cineva și să îți spună că munca ta nu a fost corectă. Vioara, practic, se joacă cu psihologia mea și mă face să mă simt ultimul om de pe pământ de multe ori.

În același timp, suferința aceasta este o formă ciudată de a trăi. Muzica și vioara mă fac să simt, iar pentru mine aceasta este definiția vieții. Să simți. Altfel, ești mort. E ca atunci când m-a sunat bunică-mea și mi-a zis ca îi e rău, că îi bate inima. ”Păi rău ți-ar fi fost dacă nu ți-ar fi bătat inima.” La fel este și în cazul meu. Eu dacă nu simt, degeaba exist. Iar când nu am vioara, nu simt. Și da, durerea e tot un sentiment pe care trebuie să îl experimentăm, la fel ca și fericirea. Merg, practic, mână-n mână.

Toată filozofia aceasta provine din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută. După ce proful meu m-a bătut la cap săptămâni întregi că ceva nu se aude bine la vioara mea, miercurea trecută am dus-o la lutier, unde a stat o săptămână. A fost prima săptămână în 11 ani în care am stat fără vioară. Deobicei, când o duc la lutier, ori sunt plecată în vacanță, ori fac rost de o altă vioară pe care să cânt cât a mea este ”în reparații”. De data aceasta nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am stat pur și simplu în casă, pe perioada sărbătorilor de iarnă, fără vioară.

Și-a fost groaznic, la drept vorbind. Am avut o stare de nervi continuă, un plictis profund, care nu mi-a dat pace, și o goliciune interioară mai rea decât orice alt sentiment. M-am plictisit îngrozitor de tare, pentru că nu era nimic care să îmi fie un fel de stimul sentimental. Nu era nimic care să mă ridice de pe scaun, nimic care să mă entuziasmeze, care să mă enerveze sau să mă îngrijoreze. Tot ce aveam de făcut era să… stau. Iar eu decât să stau, prefer să muncesc încontinuu și să cad lată de oboseală. Mi s-a părut teribil să nu am posibilitatea să iau vioara și să cânt pur și simplu.

Am să fiu sinceră și-am să vă spun că de cele mai multe ori urăsc să studiez. De fapt, nu cred că există muzician care se bucură de studiu. Este de-a dreptul chinuitor, să trebuiască să fii concentrat pe ceva la maximum patru ore, iar ziua următoare să trebuiască să o iei de la capăt. Trebuie să ai toate simțurile ascuțite, iar simplul act de a repeta ceva până îți iese – iar asta poate înseamna și de cincizeci de ori – este extenuant. Unde mai pui că trebuie să te lupți cu nevoia de a te arunca, pur și simplu, în muzică și de a uita de tot ce înseamnă tehnică. Însă tehnica este echivalentul unor baze bune, iar fără acestea, nu se poate face muzică.

În ultima vreme, însă, studiul mi se pare fascinant. Învăț să descopăr lucrurile singură și mi se par uluitoare lucrurile pe care le pot face și modul în care aceste lucruri trebuie făcute. Este ca și cum aș dezlega un mister și există mult suspans, iar când fac o dezvăluire, trăiesc un mic moment de fericire.

De fapt, în ultima vreme simplul act de a face muzică, de a ține o vioară în mână, mă face fericită. Îmi este deja clar că, pentru mine nu există lucru mai bun decât să cânt la vioară. Este, într-un fel, actul suprem. Nici măcar nu mă mai interesează atât de mult să alerg după recunoașterea celorlalți. Eu vreau să fac muzică, pentru că nu există moment mai bun decât acela când ești cu totul în muzică, trup și suflet, și uiți de tot. E absolut mirific.

Nu există numai zile bune. Există și zilele alea de rahat, când nu-ți iese nimic și când nu poți cânta. Când te simți ca un începător și simți că n-ai să reușești niciodată. Stai cu vioara aia în mână și ți se pare că ți se așează toată lumea pe umeri și se lasă, se lasă, se lasă, iar tu devii din ce în ce mai mic și mai neajutorat. Alea-s zilele când ești pus la încercare de o forță mai mare decât tine, iar dacă îi reziști și nu te lași, ci doar înveți care îți sunt limitele, ei bine, atunci ți-ai găsit balanța.

Zilele acestea mi-am dat seama că pentru mine contează să fac muzică. Am realizat că ani întregi am alergat după lucrurile greșite: după recunoaștere, după faimă și după ”visele mari”. Îmi era de neconceput ca eu să nu ajung printre ăia mari, însă mă întreb din ce în ce mai des dacă stilul acesta de viață m-ar mulțumi. Să stai luni întregi pe drumuri, să nu ai timp să te bucuri de o cafea într-un băruleț micuț din Moscova, să alergi mereu după un alt avion și să nu ai timp să te bucuri tu de muzica ta? Sigur, probabil că dacă ești printre ăia mari, lumea își va aminti de tine. Și ce importanță are asta, dacă tu singură nu îți amintești prin ce orașe ai fost și toți oamenii pe care i-ai întâlnit în viață?

Sau poate că îndrug numai prostii. Poate că vorbește neîncrederea din mine. Cert este că eu mi-am găsit chemarea, și dacă aș putea-o lua de la capăt, aș face exact aceleași alegeri care m-au adus aici, la momentul acesta în care îndrug cuvintele acestea exact ca o psihopată obsedată. Pentru că mi-am găsit și fericirea, și necazul, iar aceasta este combinația ideală.

Am încercat ani întregi să controlez lucrurile. Mi-am distrus singură psihicul din dorința mea de a ținti spre lucrurile mari, ratându-le în drumul meu pe alea mici, care chiar contează. Pentru că da, lucrurile mici contează și ele, nu este doar un clișeu inventat de cei care nu au putut ajunge unde și-au dorit ei. Un lucru pe care îl învăț în această perioadă este să las lucrurile să vină de la sine și să accept ce îmi dă viața. Vă spun sigur că totul se întâmplă pentru un motiv și fiecare ne aflăm exact în locul în care trebuie să fim, chiar dacă acesta nu va arăta mereu la fel. Iar dacă, peste 10 ani voi fi o simplă profesoară într-un conservator, voi fi bine. Sau dacă voi sta la o cafea cu Janine Jansen, din nou va fi bine. Pentru că în ambele situații voi face muzică, iar asta este tot ce contează.

15356522_1449687481740929_6108152188114768142_n

Recenzie: ”Antidotul” (Octopussy #3) de Cristina Boncea

antidotul

Descriere:

Moartea tragică a surorii sale i-a schimbat complet viața Hyenei. Ajunsă în pragul maturității, tânăra fată este nevoită să își reconsidere toate principiile care au ghidat-o până atunci, aflată fiind în mijlocul fragmentatei familii Sugar.

La împlinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experiențele sexuale libertine și trăirile intense și aproape de limită sunt parte din cotidian. Însă a venit momentul de a învăța să facă diferența între adevăratele prietenii și simplul joc al celor care nu merită. Astfel, boala Octopussy se dovedește a fi doar un pas peste care trebuie să treacă pentru a-și regăsi adevărata sa identitate.

Detalii tehnice:

ISBN : 978-606-763-082-4
Data apariției : noiembrie 2016
Număr de pagini : 176
Format : 13×20 cm
Tip copertă : broșată
Colecție : Radical din 7

Puteți comanda cartea de pe site-ul editurii Herg Benet, cu un simplu click aici. Vreau, de asemenea, să îi mulțumesc Cristinei pentru copia de recenzie pe care mi-a oferit-o!

Recenzie:

Antidotul este ultimul volum din seria de debut a Cristinei Boncea, Octopussy, și în același timp, o carte pe care am așteptat-o cu mare nerăbdare. După sfârșitul volumului doi, Becks merge la școală, eram foarte curioasă să văd ce se întâmplă în continuare cu personajele atât de controversate ale Cristinei și trebuia, de asemenea, să primesc câteva răspunsuri.

Spre deosebire de celelalte volume din serie, pe care le-am citit într-o singură zi, Antidotul mi-a luat mai mult. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci datorită faptului că este o carte prin care nu poți să treci pur și simplu. Cristina oferă atât de multe perspective asupra lumii și a oamenilor, încât de multe ori trebuie să stai sa te gândești și să înțelegi care este adevăratul sens al cuvintelor ei. Da, mi-a plăcut, dar trebuie să recunosc că nu mai mult decât primele două volume. Pentru mine, cea mai bună carte din seria Octopussy este Becks merge la școală.

Într-un fel, am simțit o mică dezamăgire la sfârșitul volumului trei, ca și cum nu s-a ridicat la nivelul celorlalte volume din serie. Dacă primul volum te impresionează prin autenticitatea scrierii și a poveștii, iar al doilea volum prin maturizarea de care dă dovadă autoarea, volumul trei este un fel de ”anexă”, un epilog al poveștii. Asta nu înseamnă, totuși, că nu merită citită sau că nu veți găsi nimic interesant în ea.

Atuul cărții este, cu siguranță, emoția pe care o transmite. Pe tot parcursul lecturii, cititorul are de-a face cu o Hyenă schimbată, îndurerată, care încearcă să accepte moartea surorii ei și să găsească răspunsuri și răzbunare. Durerea ei este foarte bine explicată, astfel încât cititorul nu poate decât să o compătimească și să simtă, într-un mod ciudat, sentimentele Hyenei.

Dacă în primele două volume Hyena era un personaj mult mai normal decât sora ei, Becks, volumul trei aduce o schimbare evidentă, dar complet normală în comportamentul ei. Marcată de moartea surorii ei, Hyena încearcă să îi păstreze amintirea vie făcând aceleași lucruri pe care Becks le făcea când era în viață. Mi-a plăcut mult diferența dintre vocea ei de acum și cea din celalalte cărți, dar și felul în care autoarea a pus accentul pe această schimbare.

Intriga se învârte în jurul morții lui Becks, a încercării Hyenei de a accepta acest eveniment, dar și în jurul oamenilor care au inventat boala Octopussy, așa numiții „Ei”. Printre subiectele din Antidotul se numără iubirile interzise, găsirea de sine, dar și modul în care o tragedie ne schimbă viețile, adică probleme tipice adolescentine, pe care totuși Cristina le abordează într-un mod foarte matur și inteligent.

Deși în primele două volume mi-au plăcut mult personajele, de data aceasta nu pot spune același lucru. Nu am simțit acel atașament față de ei pe care îl simțeam înainte și nici nu m-am putut pune în locul lor. Cu toate acestea, am înțeles motivele din spatele acțiunilor lor. Un lucru care mi-a plăcut mult la acest volum au fost mărturiile celorlalte personaje, ca și cea a  mamei fetelor. Astfel, Cristina concluzionează totul foarte bine, răspunzând la toate întrebările și oferind o încheiere tuturor personajelor.

Punctele mai puțin puternice a cărții sunt puține. Cel mai mare minus a fost, în opinia mea, firul narativ, care nu a avut aceeași continuitate ca deobicei. Acțiunea era des întreruptă de ideile, gândurile și ideologiile Hyenei, fapt care a devenit obositor, mai ales că într-un anumit punct am simțit că totul începe să se repete. Am avut de multe ori impresia că  autoarea își fixase anumite idei în minte pe care voia să le transmită cititorului și le repeta încontinuu. Din acest motiv, prima parte a cărții mi s-a părut destul de dificilă și de obositoare și mi-a fost greu să intru în acțiune și să fiu captivată de ea.

De asemenea, limbajul ușor obscen al cărții și scenele șocante au devenit obositoare, cel puțin pentru mine. Partea aceasta ”nebună” a seriei Octopussy a fost fun în primele două cărți, dar deja cred că autoarea ar putea trece la un alt nivel. Potențialul ei este uriaș și nu pot decât să mă întreb cum ar fi dacă ar scrie ceva care să îl atingă cu adevărat. Da, este adevărat că are un stil al ei, ușor de recunoscut, însă consider că are mult mai multe de spus și nu pot decât să sper la o carte care să demonstreze acest lucru.

Una peste alta, Antidotul este o carte bună, care încheie seria într-un mod specific Cristinei. Deși nu cea mai bună carte din serie, cu siguranță merită citită pentru a înțelege pe deplin tainele bolii Octopussy și a personajelor din carte. Felicitări, Cristina!

Notă: 3.5 stele din 5

 

cristina boncea
Născută pe 1 ianuarie 1998, Cristina a scris primul ei roman intitulat „Octopussy” la vârsta de 16 ani. „Becks merge la școală” vine în continuarea acestuia în anul 2016. Autoarea locuiește în prezent în București iar activitățile sale zilnice constau în a scrie articole despre cărți pe site-ul personal cristinaboncea.com și a posta clipuri pe canalul ei de YouTube. Pe viitor, Cristina își dorește să publice cât mai multe cărți și să lucreze în domeniul literar. Visul ei e să devină traducător.

10 cărți pe care vreau neapărat să le citesc anul acesta

Așa cum v-am mai spus, îmi place să dedic primele zile din an listelor cu lucruri pe care vreau să le fac în anul ce tocmai a început. Deși nu cred că ar trebui să ne facem noi planuri numai în această perioadă, cu toții știm că luna Ianuarie ne dă un ciudat impuls de a face în sfârșit toate lucrurile la care visăm și o energie mult mai proaspătă, la care se adaugă odihna acumulată pe timpul vacanței de Crăciun.

Una dintre listele pe care le-am făcut astăzi este cea cu zece titluri pe care țin neapărat să le citesc anul acesta. Am câteva cărți pe care mereu zic că le voi citi, dar acum că le și dețin, nu mai am nici o scuză să le amân. Am luat o foaie de hârtie, mi-am deschis contul de Goodreads, cel de Amazon, și am ales 10 titluri pe care trebuie neapărat să le citesc anul acesta, iar hârtia mi-o voi lipi de ușa dulapului, pentru a o vedea mereu. Bineînțeles, am ales numai zece pentru că sunt sigură că voi avea o mulțime de cărți pentru recenzie de citit și timpul meu este limitat, așa că am ales un număr pe care să îl pot atinge cu ușurință.

Împărtășesc astăzi lista aceasta cu voi în caz că aveți nevoie de ceva inspirație. Sau, bineînțeles, mă puteți ajuta să aleg o carte dintre cele de mai de jos pentru a începe anul într-un mod bun.

Lista lui Schindler – Thomas Keneally

schindlers-list

Am vizionat filmul acum câțiva ani, fără a ști că este bazat pe cartea scrisă de Keneally. După ce am aflat, am pus imediat cartea pe listă, dar nu am putut-o cumpăra până săptămâna trecută. Acum o am în sfârțit pe Kindle și abia aștept să o citesc! Sunt absolut obsedată de povestea lui Schindler. Filmul m-a emoționat profund, iar soundtrack-ul este superb și, în același timp, una dintre piesele pe care vreau să le studiez anul acesta. Am de gând să citesc Lista lui Schindler imediat ce termin romanul pe care îl citesc acum și sper ca în curând să revin cu opinii pe blog.

The afterlife of Billy Fingers – Annie Kagan

the-afterlife-of-billy-fingers

O carte mai puțin populară, The afterlife of Billy Fingers mi-a fost recomandată și mai apoi oferită cadou de către Nely. Subiectul mă intrigă, mai ales pentru că este ceva ce nu am mai citit până acum. În plus, viața de apoi și reîncarnarea sunt două lucruri la care mă gândesc de foarte mult timp și sunt foarte curioasă să văd ce perspective îmi poate oferi cartea lui Kagan.

East of Eden – John Steinback

east-of-een

Am cumpărat East of Eden de la librăria Shakespeare& co. din Paris și cred că acesta este un motiv foarte bun pentru a citi cartea cât mai repede posibil. Nu neaparat datorită librăriei, ci pentru că este o modalitate bună, dar și constructivă de a rememora momentele atât de dragi mie pe care le-am trăit în acest oraș magic. Bineînțeles, motivul principal este autorul, de care am auzit foarte multe și pe care îl consider unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului 20. În plus, îmi plac foarte mult poveștile de genul celei din East of Eden și cred că mă voi îndrăgosti foarte repede de carte.

Ulysses – James Joyce

ulysses

Ulysses este ultima carte pe care am cumpărat-o în 2016 și o adevărată provocare pentru mine, datorită mărimii impresionante a acesteia. Vreau de mult timp să citesc ceva scris de James Joyce, iar Ulysses este un titlu pe care l-am auzit încă de pe vremea când eram mică și nu prea știam să citesc. Subiectul cărții mă atrage foarte mult și, chiar dacă va fi o provocare, sunt entuziasmată să o citesc.

Night – Elie Wiesel

night-elie-wiesel

Cu rușine voi recunoaște faptul că a trecut mult timp de la ultimul roman de război pe care l-am citit. În 2016 am citit destule cărți de acest gen, iar în ultima vreme deveniseră ușor plictisitoare. Însă acum mi-a revenit pofta de povești despre Holocaust, așa că nu aveam cum să nu includ și cartea lui Elie Wiesel în lista aceasta. O am de mult timp în vedere, dar nu am avut ocazia să citesc cartea până acum. Am auzit atât de multe despre ea, încât faptul că încă nu am citit-o este o rușine pentru mine.

Slaughterhouse-five – Kurt Vonnegut

slaughterhouse-five

Despre Kurt Vonnegut și Slaughterhouse-five am aflat destul de recent, însă de cum am citit descrierea cărții am știut că trebuie să o citesc. Sună absolut genial, iar citatele de Vonnegut pe care le-am găsit până acum m-au convins că este un scriitor foarte bun. În plus… cartea conține și un pic de război, așa că este logic să mă atragă.

All the light we cannot see – Anthony Doerr

all the light we cannot see

Vă vine să credeți că nu am citit încă acest roman? Nici mie! Am cumpărat cartea în vară, am început-o într-o zi pe plajă, însă nu eram în dispoziția de a o citi, așa că am lăsat-o pentru altă dată. Cartea a rămas unde am pus-o atunci, pe birou, lângă un teanc de cărți atât necitite, cât și citite și răscitite. Din puținul pe care l-am citit, am înțeles că este un roman foarte bun și chiar vreau să îl citesc cât mai repede posibil.

Chimista – Stephenie Meyer

chimista

Trecând la categoria ușoară, Chimista este un roman de care am fost intrigată încă de când am auzit că se va publica. În afara faptului că este scrisă de Meyer, cartea are o descriere destul de interesantă. Motivul principal pentru care vreau să o citesc, totuși, este curiozitatea mea de a vedea cum se descurcă Meyer fără vampiri și alte creaturi supranaturale. Acesta este primul roman al ei care nu are deloc elemente de science-fiction, așa că bineînțeles că trebuie să îl citesc!

Biblioteca sufletelor. Miss Peregrine 3 – Ransom Riggs

miss-peregrine-3-biblioteca-sufletelor-cover_big

Una dintre seriile mele preferate din 2016 a fost Miss Peregrine, iar volumul trei, apărut în 2016 în România, se află de mult timp pe wishlist-ul meu. Sunt extrem de curioasă să văd cum continuă povestea personajelor lui Riggs, de care îmi este dor într-un mod ușor ciudat. Sper să am ocazia să o citesc cât mai repede!

Night music – Jojo Moyes

night-music

Night music este o carte pe care o văd de ani întregi pe rafturile librăriei mele preferate. Nu am cumpărat-o până acum pentru că nu știam cine este Jojo Moyes și habar nu aveam că scrie atât de bine. Moyes a devenit unul dintre autorii mei preferați în 2016 și îi citesc fiecare roman cu bucurie. Deși am în plan să citesc toate romanele ei anul acesta, Night music se află pe această listă pentru că este o ”prioritate”. Este vorba despre prezența muzicii și a viorii în carte, o combinație care mie mi se pare perfectă și care întotdeauna mă face să mă simt mai bine.

Ei bine, cam așa arată planurile mele literare pentru 2017! Bineînțeles, nepunând la calcul toate cărțile pentru recenzie pe care sper să am ocazia să le citesc și toate noutățile care vor apărea pe parcursul anului. Un lucru este cert. Anul acesta mi-am propus să încerc să citesc mai multe cărți care să mă pună în dificultate și să mă facă să reflect mai mult asupra celor citite. Sper să reușesc!

Voi v-ați făcut un plan literar? Dacă da, aștept listele voastre în comentarii! De asemenea, dacă ați citit vreo una dintre cărțile de mai sus, nu ezitați să îmi lăsați opiniile și recomandările voastre.

La mulți ani, 2017!

revbulgaria2

La mulți ani, 2017! Vă doresc ca noul an să vă aducă numai bucurii, împliniri, râsete și reușite! Sper că ați pășit în noul an cu veselie, alături de cei dragi vouă! Sper, de asemenea, că ați lăsat în anul ce tocmai a trecut toate tristețile și nereușitele și că începutul noului an vă va oferi puterea de a vă împlini dorințele. Mi-aș dori ca 2017 să arate multe mai bine decât 2016, să aducă numai vești bune, bucurie și ocazii de a deveni persoanele care visăm toți să fim. Și sper, mai presus de toate, să aducă fericire! Și, bineînțeles, multe cărți bune, bani și timp să le citim și povești magice! Fie ca la sfârșitul anului să ne uităm în urmă cu nostalgie și cu un zâmbet pe buze, știind că am trăit cât mai mult și cât mai bine. Un an bun, dragilor!

La mulți ani!

2016 in review: Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit

Ultima zi din 2016. O parte din mine se întreabă când și cum a trecut anul ăsta. O alta de-abia așteaptă să se încheie, să scape de tot ce a înseamnat el. Sunt împărțită între o ușurare de-a dreptul copleșitoare, o nostalgie anormală și o nerăbdare de a vedea ce îmi va aduce 2017. Sunt sentimentele pe care le experimentez în fiecare an pe 31 Decembrie, însă anul acesta sunt amplificate, pentru că 2016 a fost anul cu cele mai importante schimbări și evenimente din viața mea.

14199703_1352601101449568_7008091026733136278_nCând mă gândesc la aceste 12 luni, mi se pare că am trăit o viață de om. Nici nu știu cum să explic cât de tare m-am schimbat anul acesta și cum toate experiențele prin care am trecut m-au făcut să mă desprind total de copilărie și să devin un om cât de cât matur. Bineînțeles, mai am o grămadă de trăit și de învățat, dar 2016 mi-a arătat că se poate. Când mă gândesc la Bianca de anul trecut în comparație cu cea care scrie aceste cuvinte acum, mi se pare că eram un copil. Probabil că așa mă voi gândi și la anul, sau cel puțin sper.

Experiențele mele de anul acesta au fost tare multe. Unele bune, altele mai puțin. Oricum ar fi, fiecare experiență m-a învățat ceva și mă bucur că am avut mintea să iau câte o lecție din tot ce am trăit. Anul a început cu siguranță bine, chiar dacp prima parte a acestuia a fost marcată de o cădere despre care vă voi vorbi un pic mai jos. A fost muncă multă, datorită diplomei, ore întregi de repetiții, lecții de vioară, concerte și audiții. În iunie, acum șase luni, mi-am luat diploma de conservator, apoi mi-am petrecut vara întrebându-mă ce naiba fac eu acum cu viața mea. Mă obișnuisem atât de mult cu stresul, cu munca și cu uitarea de sine continuă, încât atunci când am fost, practic, aruncată în libertate și relaxare, m-am simțit inconfortabil luni întregi. Apoi a venit toamna și m-am trezit din nou când am început să studiez cu un nou profesor, iar asta a adus alte schimbări în viața mea.

Cert este că 2016 a fost un an plin de schimbări, iar cele mai mari au survenit asupra mea și a personalității mele. Datorită diplomei, a trebuit să mă maturizez și să gândesc cu mintea unui adult de 25 de ani. Am trecut prin momente grele, luni întregi în care mă trezeam și mă întrebam de ce naiba o fac și care este rostul. Pentru ce, până la urmă? Am avut momente când am vrut să las totul la o parte și să plec undeva departe, să uit de tot și de toate și să nu mai fiu eu. Am rezistat, totuși, și am ajuns acum să scriu asta, știind că totul trece, că viața merge mai departe și că durerea, oricât de dată naibii ar fi ea, trece până la urmă.14992079_1410731735636504_7413803009124839227_n

Cel mai important lucru pe care l-am învățat în 2016? Să iubesc viața, oricum ar fi ea. Bună, rea, grea, ușoară, plictisitoare, încărcată, viața e al naibii de frumoasă. Și știți ce? Viața nu este compusă numai din lucrurile mari, din concerte și aplauze și audiții câștigate și lucruri pe care tu le faci la 17 ani când alții le fac la 25. Viața e compusă din momentele acelea mici, care îți împrăștie o căldură imensă prin corp și care te fac să îți spui  Bă, fraiero, bine că ai rezistat tu atunci și n-ai făcut vreo prostie, că acuma cum m-ai stăteai tu la taclale cu greii viorii? Oricât de clișeic ar suna, credeți-mă, frumusețea vieții stă în momentele mici. Alea mari aduc cu ele și o grămadă de momente grele, poate urâte de-a dreptul.  Și mai știu, de asemenea, că nimeni, niciodată, n-a murit din cauza unei zile proaste. Doar dacă nu te dai cu capul de o stație de autobuz și îți spargi capul. Ei, acolo s-ar putea să mori. Bine că am capul tare. Ce să mai, poveste lungă, 2016 încearcă în ultimele zile să mă omoare și pe mine, dar nu știe că eu sunt soi tare și nu mă las așa de ușor.

Anul acesta am ales să fac o mică listă cu cele mai frumoase momente din 2016 și experiențele care și-au pus amprenta asupra mea. Voi vorbi puțin despre fiecare, așa cum nu am mai făcut-o până acum, adică cu sinceritate și fără bariere.

Am ales, bineînțeles, cu greu  pentru că, dacă ar fi fost după mine, aș fi inclus în listă fiecare zi de care îmi aduc aminte cu un zâmbet larg pe față. Toate concertele pe care le-am ținut eu sau la care am fost cu oameni minunați și m-am gândit că uite, bă, așa vreau să arate viața mea și nu, nu mă interesează cum, eu vreau să fac muzică. Toate aventurile despre care vorbesc poate cu stânjeneală sau roșeață în obraji. Toate momentele aparent banale, dar care m-au făcut să mă regăsesc pe mine. Dar a trebuit să aleg câteva experiențe pe care nu le voi uita niciodată, iar acestea sunt:
Apogeul, cu siguranță, a fost diploma. Of, Doamne, când mă gândesc la diplomă, o compar cu un munte imens pe care a trebuit să îl urc încălțată cu teniși, fără fes și cu o geacă subțire. Când am început să muncesc pentru diplomă, habar nu aveam ce înseamnă asta. Nu știam că va trebui să îmi schimb complet stilul de viață, să las la o parte tot ce înseamnă viață personală, să studiez până îmi sângera rana de la gât (la propriu), să intru într-o rutină ciudat de confortabilă și să mă maturizez ca să pot să nu mă pun în fund și să plâng până la ziua examenului. Și, Doamne, cum a fost procesul ăsta! Cât de multă oboseală, frică, stres, panică și deznădejde. Studiam cât puteam de mult, până să mă prind că trebuie să studiez nu neapărat mult, ci bine, cu cap. Să fiu prezentă acolo, în muzică și să devin una cu vioara. Câte repetiții! Două repetiții pe săptămână, fiecare durând cam două – trei ore. Trebuia întotdeauna să dau tot ce aveam mai bun, iar când îl auzeam pe proful meu de atunci spunându-mi că trebuie și mai mult, și mai bine, tot ce voiam să fac era să mă duc acasă și să plâng. Pentru că nu mai aveam de unde da. Îmi aduc aminte că în Iunie, în ultima lună, eram atât de obosită și psihic, și fizic, încât deja nu mă mai interesa cum va merge examenul, chiar dacă continuam să muncesc ca o nebună pentru el, probabil din obișnuință.

13529130_1293769857332693_3677184914795157426_n

Însă a meritat totul pentru ziua aia. Nu îmi aduc aminte prea multe de atunci. Știu că, atunci când am intrat pe ușa conservatorului, împreună cu prietena mea cea mai bună, mi-au amorțit instantaneu mâinile și îmi venea, practic, să fac pe mine de frică. Nu știu cum am cântat, dar am făcut-o, iar după două ore juriul a ieșit afară și mi-a spus că uite-ți visul, ia-l, fă ce vrei cu el. Nota 10 și merite de excelență și nu știu dacă m-am simțit vreodată mai goală ca atunci, complet secată de tot, incapabilă să mă bucur cu adevărat de momentul ăla, pentru că mi-am dat sufletul pe scena aia și încă n-am reușit să-l iau înapoi. Ce-a urmat? O neputință de-a dreptul jalnică de a cânta la vioară timp de aproape trei luni.

Ceea ce mă aduce la un alt highlight al anului 2016. Orele cu noul meu profesor. Am avut norocul de a-l cunoaște printr-o cunoștință, violistă româncă, care cântă în aceeași orchestră cu el și care a venit la diploma mea și m-a întrebat ce am de gând să fac după asta. I-am spus că trebuie să mă pregătesc pentru examenele de la facultate, cu toate că, la naiba, eu nu mai puteam să ridic vioara nici dacă ar fi trebuit. Și i-am spus că vreau să îmi găsesc un profesor care să poată scoate totul din mine. I-am zis numele profesorului meu actual, pe care îl văzusem cu o elevă de a lui la un concurs, pe care puștoaica l-a și câștigat. La sfârșitul verii, înainte să plec în Paris, când nu știam în ce direcție să o iau, dna. Felicia m-a sunat și mi-a spus că a vorbit cu profesorul și mi-a dat numărul de telefon a lui. I-am telefonat, după Paris ne-am văzut, i-am cântat și asta a fost. Am început să studiez cu el, chiar dacă mi-a spus că normal nu mai are loc de alt elev, dar trebuie să studiem împreună. Și asta facem, de trei luni. Îmi mănâncă sufletul de trei luni, dar nici nu știu cum să-i mulțumesc, pentru că schimbarea din mine este evidentă.15727000_1464025413640469_7053920682060286984_n

Îmi aduc aminte că prima dată când ne-am văzut, i-am zis că vreau să găsesc din nou bucuria de a cânta la vioară, pe care o pierdusem o dată cu diploma. Și i-am mai zis că sunt dispusă să muncesc oricât pentru a ajunge unde vreau eu să ajung, iar el a spus că se vede. Bucuria nu numai că mi-a readus-o, ci omul ăsta m-a făcut să mă îndrăgostesc de vioară atât de rău încât acum, la momentul la care scriu cuvintele acestea, vioara mea este la lutier pentru o săptămână, iar eu simt că mor, pentru că nu există nimic mai bun pe lumea aceasta decât a descoperi tainele vioarii și a cânta și nimic mai rău decât a nu putea să faci asta.

El e genul de profesor pe care îl căutam mereu, care să se ocupe de tehnica mea, dar și de muzicalitate. La ultima nu are atât de mult de umblat pentru că, aparent, expresivitatea și musicalitatea sunt două elemente cu care sunt născută. Tehnica, pe partea cealaltă… Ei bine, vă spun doar că m-a amenințat cu bătaia de două ori deja, iar la ultima oră mi-a zis că dacă mai accentuez notele aiurea, mă aruncă de la etaj. Ceea ce e cam nasol, dacă stăm să ne gândim că stă la etajul 7. Profu’, nu mai bine facem orele la facultate? Nu de alta, dar poate mai salvez o mână, că alta e să cazi de la 7, și alta e să cazi de la 4.

Oricum ar fi, fiecare oră cu el este ca o aventură. El îmi arată secretele viorii și mă ajută să depășesc nivelul la care sunt acum și să devin ceea ce eu știu că pot deveni. Este muncă multă, dar să mă ia naiba dacă nu sunt mai fericită acum decât înainte. Acum vreau doar să fac muzică, oricum s-ar putea face asta.

15078999_1417025478340463_6712150744771833546_nȘi că tot vorbim de proful meu, pe 11 Noiembrie a cântat solist cu orchestra de stat din Salonic, iar ziua aceasta se încadrează ca una dintre cele mai bune zile pe care le-am trăit vreodată, deci un alt highlight al anului. A fost o zi perfectă, care a început fără școală, la o cafea cu prietenii, unde m-am distrat mai tare decât în club. După ,ne-am mutat la un prieten acasă și am râs cu lacrimi, apoi mi-am pus hainele de concert și am plecat în căutare de bilete pentru concertul profului. Dar stai să vezi, că eu ajunsesem la Ateneu la 5, iar biletele se vindeau de la 7. Păi cum, dacă n-apuc? N-am cum să nu-l văd pe proful! Ei, și ia acum și aleargă încoace și încolo după bilete, dă-i telefon omului înainte de concertul lui, aproape plângând, și spune-i să te ajute, și omul să-ți zică, măi, fată, liniștește-te că n-ai cum să nu găsești bilete. Dă-le telefon ălora de la Ateneu și zi-le să-ți păstreze un bilet că ești eleva mea. Ei, și uite un avantaj de a avea profesor pe unul dintre cei mai mari muzicieni din Grecia. După, du-te să te întâlnești cu prietena ta cea mai bună, care a trebuit să facă drumul de două ori pentru că și-a uitat biletul acasă. Așteapt-o la Ateneu vreo oră.  Dar stați așa, că nu se termină totul aici. Unde mai pui că vine pe capul tău și fosta ta iubire, și-ți vine să-i dai cu o cărămidă în cap, că e plin de aere, și ție cu două cărămizi tot în cap să-ți dai îți vine, că tu ai fost mai fraieră decât el, pentru că l-ai iubit. Și după concertul, care a fost genial, absolut mirific, și care mi-a arătat cât de multe am de învățat de la omul ăsta și care a fost una dintre cele mai reale experiențe pe care le-am avut vreodată.

Că tot veni vorba de dragoste, un alt highlight al anului acesta este prima mea dragoste. Da, da, m-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Numai că, așa cum se întâmplă în toate filmele ieftine, eu, fata bună, m-am îndrăgostit de el, băiatul rău. A fost bine și frumos o perioadă, după care el mi-a frânt inima ca un dobitoc ce e, prea înfricoșat de ideea de a avea ceva serios. Mie asta mi-a provocat o serie de episoade urâte, de nopți nedormite și dimineți de greață, de suferință și de ură de sine pentru că l-am lăsat să-mi facă asta. Ei, știți voi, v-am mai vorbit despre psihopatul de care m-am îndrăgostit aici.

Bun, următoarea experiență care m-a schimbat anul acesta a fost vara pe care mi-am petrecut-o singură. Datorită faptului că ai mei lucrează vara în alt oraș, anul acesta a trebuit să îmi iau inima în dinți, să învăț să gătesc, să spăl, să calc, și să am grijă de o casă, exact ca un adult. Și să mai am grijă și de mine, pe de-asupra. A fost fun la început, dar greu, după m-am plictisit singură și am trecut din nou printre faze urâte rău, când am încercat să mă las de fumat (fapt care nu mi-a ieșit până în ziua de azi, dar asta e), când am realizat că îmi trece vara gândindu-mă la cineva care nu se gândea la mine și când m-am trezit fără un scop anume, fără examene, fără profesor, fără aproape nimic. Totuși, am trecut peste și am scos vara cu bine la capăt, cu bune și cu rele. Au fost și momente frumoase, când mergeam la mare, la ai mei, sau când ieșeam cu prietena mea cea mai bună sau când îmi luam laptop-ul de dimineață, mă urcam în autobuz, intram într-o cafenea și scriam acolo până uitam de mine. A fost o vară grea, dar frumoasă, în care m-am pierdut și m-am regăsit de o mulțime de ori.

14141806_1349126298463715_405750954777730072_n

Apoi, a venit septembrie, care a început într-un mod genial, cu o călătorie la Paris. Aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am stat o săptămână acolo cu Nely și am mâncat mâncare mai mult decât delicioasă, am băut cafele incredibile, am văzut locuri la care unii doar visează, am întâlnit oameni geniali și am învățat mai multe despre mine ca oricând. La Paris m-am simțit cel mai bine, cel mai acasă, într-un mod ciudat. Am simțit că orașul acela se mulează perfec pe mine și pe felul meu de a fi. Parisul înseamnă artă, cultură, istorie, muzică, eleganță și frumusețe. Lucrurile care îmi plac mie. Sper din tot sufletul să revin cât mai repede, deja îmi este dor de locurile în care am fost fericită.

Cam acestea sunt momentele cele mai importante ale anului 2016. Aș mai avea de scris. Am o mulțime de amintiri despre care aș vrea să vorbesc, dar am scris deja vreo 4 pagini și mi-e să nu vă plictisesc. Însă de menționat mai sunt câteva momente: masterclass-ul cu Christos Galileas din vară, Ajunul Crăciunului (când am avut oră de vioară, apoi am ieșit la o ciocolată caldă cu prietena mea cea mai bună într-o cafenea pe acoperișul unui hotel, de unde se vedeau marea, clădirile și decorațiunile de Crăciun), două zile pe care le-am petrecut cu psihopatul ăla la mare, concertul de 1 Aprilie unde m-am îndrăgostit de concertul pentru vioară de Glazunov, examenele pe care le-am luat cu 10, ieșirile în oraș cu prietenii. Să nu vă închipuiți că am fost mereu deșteaptă anul acesta. Ha, uneori am fost mai idioată ca idioții lui Dostoievski. Dar așa înveți. Sau cel puțin asta îmi place mie să cred.

2016 mi-a luat și mi-a dat. Am pierdut oameni pe care nu credeam că îi voi pierde, mi-a adus oameni pe care nu îi așteptam, am legat prieteni, am rupt legături care îmi făceau rău, am râs, am plâns, m-am dat cu capul de pereți (metaforic și literar vorbind), am iubit, pe mine și pe alții, m-am pierdut de o mie de ori, m-am regăsit de tot de-atâtea ori, am căzut și m-am ridicat. În mai puține cuvinte, am trăit. Iar 2017 sper să îmi aducă ce merit, nu ce vreau. Pentru că știu că Dumnezeu și Universul acesta ciudat mă fac să trăiesc mereu lucrurile de care am nevoie și pe care le merit, nu neapărat cele pe care le vreau eu.

Vreau, de asemenea, să mulțumesc oamenilor care mi-au făcut anul genial, dar și celor care mi-au făcut rău conșient sau nu. Toți cei care mi-au trecut anul acesta prin viață m-au ajutat să devin eu, să cresc și să învăț. Un lucru este cert. Anul acesta nu am stagnat, iar asta mă bucură enorm.

La mulți ani!

2016 in review: Cele mai bune 10 cărți pe care le-am citit

Am ajuns din nou la unul dintre momentele mele preferate: sfârșitul anului. Deși o perioadă plină de nostalgie, îmi place enorm să mă gândesc la tot ce am realizat în cele 12 luni din anul care urmează să se încheie. Ultimele două zile din an sunt mereu dedicate topurilor, amintirilor și reflecției, la fel cum în primele zile din Ianuarie îmi place să îmi pun câteva dorințe, să fac planuri și să îmi setez câteva obiective pe care mai apui le scriu pe o hârtie pe care o port în portofel și de care încerc să mă țin cât mai mult posibil.

Pentru astăzi și mâine v-am pregătit trei topuri pe care abia așteptam să le fac. Primul este cel cu cele mai bune 10 cărți pe care le-am citit în 2016, al doilea conține cu melodiile mele preferate, iar cireașa de pe tort și cel mai important top este cel al momentelor mele preferate pe care le-am trăit anul acesta. Recunosc că aveam de gând să vă împărtășesc toate acestea mai devreme, dar o lipsă de energie, o profundă dorință de a mă odihni și de a dormi și o libertate limitată m-au făcut să tot amân acest moment. Astăzi am pus piciorul în prag, mi-am făcut o cană de cafea și am început să fac minunata și dificila sarcină de a-mi alege preferatele.

Am citit multe cărți în 2016. 70, mai exact. La începutul anului mi-am setat pe Goodreads un  reading challenge de 50 de cărți, pe care, din fericire, l-am întrecut. Sinceră să fiu, nu știu cum am reușit să fac asta, pentru că anul acesta nu am citit la fel de constant ca în alți ani. Am avut un program extrem de încărcat datorită diplomei, am trecut prin perioade când nu mă puteam atinge de cărți, dar aveam și săptămâni în care citeam încontinuu. Oricum ar fi, sunt mulțumită de cum arată 2016 în materie de cărți pentru că am citit mult bine. Cred cu adevărat că am citit tot ce am vrut și asta mă mulțumește în mod special.

Bun. Fără alte introducțiuni, cele mai bune 10 cărți pe care le-am citit anul acesta sunt:

10. Ghici cine moare primul de M.J. Arlidge

ghici-cine-moare-primul

Ghici cine moare primul a fost printre primele cărți pe care le-am citit în 2016 și uite că, 12 luni și 69 de cărți mai târziu, a rămas una dintre preferatele mele. Fiecare volum din seria Helen Grace este un deliciu literar pentru mine, pentru că romanele acestea sunt de un suspans și un mister care te lasă fără suflare. Sunt scrise atât de bine și cu atât de multă inteligență, încât nu poți ghici nici un moment ce se va întâmpla, lucru care pe mine mă înnebunește. În sensul bun, bineînțeles! Unde mai pui că Helen mi se pare de-a dreptul fascinantă. Sper ca în 2017 să citesc întreaga serie.

9. Jurnalul 2003-2009 de Oana Pellea

jurnalul oanei pellea

Anul acesta am prins drag de jurnale și autobiografii, după ce am citit jurnalul Oanei Pellea. Am prins drag și de Oana, care este un om cum rar întâlnești. Jurnalul ei este scris cu atât de multă autenticitate, emoție, dor și drag de viață încât este greu să nu devină una dintre cărțile tale preferate. După ce am citit cartea, am simțit că am învățat multe lucruri și că, într-un fel, mi s-a schimbat viața și modul de a vedea anumite aspecte ale acesteia.

8. Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng

tot-ce-nu-ti-am-spus

My my, ce carte!  Am citit-o vara aceasta și aproape că am plâns la fiecare capitol. Tot ce nu ți-am spus este o emoționantă poveste despre familie, dragoste, loialitate și curajul de a fi persoana care vrei tu să fii. Scrisă într-un mod minunat, plină de metafore și emoții puternice, cartea a picat în mâinile mele într-un moment în care aveam nevoie de câteva lecții, pe care le-am și primit datorită ei. Este una dintre cărțile pe care sper să am timp să o recitesc și pe care o voi recomanda mult timp de-acum încolo.

7. Ținutul țânțarilor de David Arnold

ținutul țânțarilor

Doamne, cât de tare mi-a plăcut cartea aceasta! Bine, se poate să-mi fi plăcut atât de tare și datorită vârstei, pentru că mama nu prea mi-a înțeles entuziasmul. Însă este o carte minunată! Amuzantă, bine scrisă, cu situații reale în care te poți regăsi, cartea m-a captivat de la primul capitol. Nu-mi mai amintesc perfect, dar am impresia că aceasta era cartea pe care o citeam atunci când am dat de diplomă. Oricum ar fi, povestea lui Mim va ocupa mereu un loc special în inima mea.

6. Child 44 de Tom Rob Smith

child 44

Am citit această carte după ce am văzut filmul, care mi-a plăcut la nebunie. Child 44 este una dintre cărțile acelea puternice, care trăiesc în cititor mult timp după ce le-au citit. Are o poveste încărcată de adevăruri și situații tulburătoare, o intrigă convingătoare și personaje foarte bine conturate. Iar dacă îmi urmăriți blog-ul, știți cât de mult îmi plac cărțile despre al doilea război mondial și despre Rusia anilor ’50. Într-un cuvânt, Child 44 a fost perfectă pentru mine.

5. Rockstar de Cristina Nemerovschi

rockstar

Ar fi fost, cred, anormal să nu o includ pe Cristina în acest top. Ea se numără, până la urmă, printre autorii mei preferați. Rockstar mi-a intrat la suflet atât de tare nu numai pentru că e excelent scrisă, ci și pentru că m-am putut regăsi 100% în ea și în trăirile lui Storm. Țin minte că pe parcursul lecturii a trebuit să mă opresc de multe ori, pentru că mă gândeam încontinuu că nu este posibil ca un personaj să îți semene atât de mult și o scriitoare pe care nu o cunoști personal să-ți scrie toate trăirile și sentimentele într-o carte. Copia mea este plină de însemnări și citate subliniate și abia aștept să o recitesc.

4. Central park de Guillaume Musso

central-park

Am citit Central park recent și nu că mi-a plăcut la nebunie, dar aș fi recitit-o încă din momentul în care am terminat-o. Povestea mi s-a părut genială, scrisă perfect, cu intrigă care devine din ce în ce mai imprevizibilă și mai complicată și două personaje pe care ajungi să le adori. Guillaume Musso a devenit unul dintre scriitorii mei preferați și abia aștept următorul pachet de la bunica, care conține încă un roman scris de el. La fel de mult i-a plăcut și mamei cartea, care mi-a dat telefon tocmai din România să-mi spună că nu o poate pune jos.

3. Înainte să te cunosc de Jojo Moyes

me-before-you

Aici a trebuit să stau să mă gândesc u pic, pentru că nu eram sigură dacă mi-a plăcut mai mult Înainte să te cunosc sau continuarea, După ce te-am pierdut. Am concluzionat, totuși, că Înainte să te cunosc mi-a transmis emoții mult mai puternice. Cred că deja știți totul despre romanul lui Moyes, pentru că se numără printre cele mai citite romane din 2016. Cert este că mie mi-a plăcut la nebunie pentru că este o carte scrisă foarte bine, cu o doză de realism rar întâlnită, emoții puternice, personaje adorabile și foarte bine conturate și un sfârșit sfâșietor. Am citit romanul în vară, la două săptămâni după diplomă, când nu știam ce să fac cu viața mea și nici chef de citit nu aveam. Înainte să te cunosc mi-a reamintit de ce ador cărțile și mi-a trezit foamea de a citi.

2. Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Alexievici

razboiul-nu-are-chip-de-femeie-3126-4

Nici nu știu cum să descriu acest roman. În primul rând, având în vedere cât de mult iubesc poveștile de război și tot ce are de-a face cu cel de-al doilea război mondial, era logic să ador cartea Svetlanei. Nu m-am așteptat, totuși, să mă răscolească și să mă tulbure atât de mult. Mărturiile femeilor care au luptat pe front în cel de-al doilea război mondial m-au făcut să mă înfior și m-au captivat atât de mult, încât la un moment dat lumea din jurul meu dispăruse și aveam impresia că mă aflu și eu pe front. Genială, ce să mai!

1. Rose under fire de Elizabeth Wein

rose under fire

Ei bine, da, aceasta este cartea mea preferată din 2016. Nici nu mi-a fost greu să o aleg, pentru că mi-a venit în minte imediat atunci când m-am întrebat ce carte mi-a plăcut cel mai mult anul acesta. Tot o carte de război și în același timp continuarea cărții Nume de cod: Verity (care mi-a plăcut la fel de mult și care aproape că a intrat în acest top), Rose under fire m-a impresionat și și-a lăsat amprenta asupra mea într-un mod în care nu cred că o altă carte o va face vreodată. Este absolut superbă, incredibil de emoționantă și de captivantă, te face să te atașezi de personaje și transmite atmosfera războiului și a sfârșitului acestuia într-un mod nemaiîntâlnit. De neratat!

Pfiu, ce treabă grea! Anul 2016 a fost un an plin de cărți puternice, cu adevărat bune și mi-a fost foarte greu să fac acest top. Nu eram sigură ce cărți să includ, pe ce locuri să le pun și ce cărți să exclud. Vreau să menționez și câteva cărți care mi-au plăcut foarte mult și de care îmi amintesc cu plăcere: Carry on de Rainbow Rowell, Code Name Verity de Elizabeth Wein, Castelul de sticlă de Jeanette Wells, Lupta mea: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgard și Colorless Tsukuru Tazaki and His Years of Pilgrimage de Haruki Murakami.

Până revin eu cu următoarele topuri, aștept comentariile voastre cu titlurile preferate pe care le-ați citit în 2016!