27.01.2020 – Gânduri din aeroport

Scriu din aeroportul Schiphol. E aproape șase dimineața și mai am puțin peste o oră până la zbor. Primul zbor este spre Viena, același pe care l-am prins când am fost prima dată acolo cu el. Atunci tocmai aterizasem din România, am avut timp doar să îmi las bagajul acasă și să iau trenul înapoi spre aeroport. Am dormit pe banca pe care stau și scriu acum, și probabil am fost în același avion ca atunci. Au trecut aproape doi ani de zile de la acel moment, și totul este schimbat, atât în jur, cât și în mine.

Cunosc aeroportul acesta ca pe palma mea. Știu fiecare sală de fumat, fiecare cafenea, fiecare magazin. A fost o vreme în care îmi petreceam aici mai mult timp decât oriunde altundeva. Întreaga mea viață devenise o constantă alergătură între casă, job, facultate și aeroporturi. Nu regret deciziile pe care le-am luat, pentru că înainte de suferință, am avut parte de mai mult frumos decât aș fi putut spera vreodată.

Nu aș schimba nimic, dar nici nu aș mai repeta pașii pe care i-am făcut în ultimii doi ani. A-mi dori să schimb ceva înseamnă a nu-mi asuma, iar asta nu pot face. Nu m-a forțat nimeni. Am făcut totul dintr-o idee a unei povești de dragoste romantizată la extrem. Acum, după atât de mult timp de la acele întâmplări, am impresia că totul a fost în capul meu. Nu a mai rămas nici o dovadă a lui în jurul meu; singura amintire clară este în mintea și în sufletul meu. Dar cum să am încredere în ele când totul ține numai de mine acum?

Nu am mai fost într-un aeroport din Septembrie, de când am făcut prima alegere spre binele meu, fără să mă gândesc la nimeni altcineva. În momentul în care am pășit înapoi pe meleaguri olandeze, mi-am făcut o promisiune mie: aceea de a nu mă întoarce aici până nu voi fi sigură că nu mă vor năvăli cele mai urâte lucruri și sentimente din lume la fiecare colț. Astăzi, realizez că am reușit. Am ajuns la Schiphol undeva pe la ora cinci dimineață, fără să mă ia plânsul sau să îmi doresc să am altă destinație. A fost prima dată când am vrut să văd toate locurile marcate de noi fără să vreau să mor o dată cu tot ce ne-a legat unul de altul. Câtă muncă și chin mi-au trebuit pentru asta nici măcar eu nu știu, și o parte din mine este încă tristă că am fost adusă la punctul în care să îmi doresc ca totul să devină o poveste din trecut.

Cu toate acestea, mi-am amintit fiecare moment. Nu pot uita nimic. Știu exact fiecare colț în care am pășit amândoi, sau fiecare loc în care stăteam și vorbeam cu el la telefon în timp ce așteptam avionul care avea să mă ducă în cel mai frumos loc de pe pământ. Îmi aduc aminte, totuși, și băncile pe care stăteam și plângeam când ajungeam înapoi, neștiind dacă aveam să îl mai văd vreodată sau nu.

Îmi amintesc, dar nu mai vreau să retrăiesc nimic. În mine nu mai există nici o dorință de a mă întoarce în același loc în care am fost prinsă atât de mult timp, fără să văd o cale de scăpare spre bine sau spre singurătate. A trebuit să duc un adevărat război cu mine ca să mă pun pe primul loc și ca să realizez că a plânge și a țipa la cineva la fiecare două zile nu este ceea ce îmi doresc, și că oamenii rar se schimbă cu adevărat, iar speranța pe care am nutrit-o atât de mult timp se datora sufletului meu și încrederii nemărginite pe care o am în frumusețea oamenilor.

Acum doi ani de zile, când dormeam aici cu gândul la ziua de mâine cu el, nu aș fi crezut niciodată dacă mi-ar fi spus cineva că va veni o vreme în care voi sta în aceleași locuri, așteptând să ajung în altă parte, încă vie, dar fără el. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o viață fără el, și mai ales una în care să pot trăi cu faptul că încă îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu în viața lui.

Nu mai am chef să mă prefac și nici să mă mint singură. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi mereu, dar fără a vrea să pun asta în acțiune. Am destule dovezi că nu ar ieși nimic bun; nu aș mai putea să trag singură, să stau să îl privesc cum nu înțelege nimic din ce îi comunic, și la rându-mi să mă simt confuză cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea.

Chiar dacă am ales să mă desprind de el, mereu îmi va păsa și îmi voi aminti de el. Nu pot uita pe cineva cu care am trăit atât de intens și pentru care mi-aș fi dat și viața. Dacă am ales alt drum, am făcut-o pentru că mi-am pierdut speranța și pentru că adevărul era mult prea evident pentru a fi ignorat. M-am mințit multă vreme și m-am urât pentru asta, la fel cum am făcut-o apoi pentru că nu puteam să nu-l mai iubesc. Acum nu mai urăsc nimic. Nu m-am iertat încă, dar știu că nimic din ce am făcut nu a fost menit să rănească pe nimeni, mai ales pe el. Uneori îmi doresc să fi știut cum să fi gestionat situația altfel, dar știu că la punctul în care eram, nu am știut cum.

Mi se pare că am fost prinsă în trecut o viață întreagă. Am petrecut luni întregi în pat, uitându-mă la același perete mereu, retrăind aceleași momente în mintea mea și sperând că le voi face să reapară prin magie. Acum, nu vreau decât să mă iert și să păstrez în sufletul meu doar ce a fost frumos. Nu vreau să mă mai uit cu regret la ce a fost. Vreau să îmi asum complet totul, și să pot spune că nimic din ce am trăit nu m-a pus la pământ. Numai astfel voi reuși să îl iubesc complet și până la capăt: iertându-ne pe amândoi și eliminând ideea că ne-am distrus reciproc.

Acum nu pot decât să mă uit spre viitor. Nu am nici cea mai mică idee ce să fac cu viața mea, și nici nu mai încerc să primesc răspunsurile la niște întrebări pe care nici nu ar trebui să le am. Încerc doar să accept ceea ce sunt, indiferent de ce înseamnă asta, și să îmi îndrept pașii spre alegeri asumate, de care să nu îmi mai fie rușine în viitor.

Pleacă avionul, și mă va duce în Viena, oraș împânzit de tot ce-am fost și nu vom mai fi.

Pe curând, 

Bianca

Live blogging: La Predeal

Vineri: Am ajuns. Cuvintele acestea le scriu de la o masă dintr-o pensiune din Predeal. În stânga mea, munții plini de zăpadă. Brazi înalți, cu ramurile lăsate de zăpadă. Un soare puternic luminează tot acest peisaj de vis. Oameni veseli pe pârtii, muzică în fiecare colț. Țipete și fericire. Relaxare. Peisaj mirific.

În dreapta mea, îi văd pe ai mei. Dacă întorc capul sau dacă ridic privirea, sunt acolo. În carne și oase, așa cum îi știu, cu puține schimbări. Ăsta e un peisaj și mai mirific decât cel anterior și nu-mi vine să cred că sunt aici.

Am o senzație că trăiesc un vis încă de aseară, de când am ajuns. Am așteptat atât de mult să trăiesc momentul acesta, și acum îmi este frică că nu trăiesc cu adevărat totul și că se va termina prea repede. Încerc să nu las gândul acesta să mă alerge de la spate. Foarte des îmi vine în minte, și îl alung mereu. Mi-am imaginat zile întregi cum va fi să fiu aici, cum va decurge totul, iar realitate bate imaginația, cu siguranță.

De o zi mă bucur de orice. De fiecare lucru mic, nesemnificativ. Mă bucur de un suc pe care îl beam când eram mică, mă bucur să dorm cu mama în același pat, așa cum mă obișnuisem. Mă bucur de mâncare (oho, și încă cum!), de companie, de mirosuri, de soare, de zăpadă, chiar și de frig. Vreau ca prima mea vacanță să fie memorabilă, și știu că va fi.

Am mâncat deja bulz, mici, papanași (pentru prima dată în viața mea, de fapt) și salam de Sibiu. Am băut prea multă cafea, ceai și suc. Nu mă interesează absolut nimic. Totul este absolut în regulă acum și aș vrea ca mereu să fie la fel. Vreau să îngheț acest moment în timp și să îl trăiesc din nou și din nou, chiar dacă știu că la un moment dat ar înceta să mai fie ok, sau măcar acceptabil.

A fi în România este ciudat. O sa fiu sinceră și o sa spun că mă simt mai străină aici ca niciodată. Nu mai venisem în România de trei ani, iar când am ajuns și am observat totul în jurul meu, m-am întrebat dacă eu într-adevăr m-am născut aici. Nu vreau ca asta să sune arogant, dar mi se pare totul atât de străin aici! Abia acum îmi dau seama că în momentul în care am plecat, m-am desprins de tot. Bineînțeles, există lucruri (în marea majoritate mâncarea) de care îmi este dor, dar zilele acestea redescopăr totul. De la sucul Granini, până la nepolitețea oamenilor, care mi se pare că nu știu ce înseamnă cuvintele ”vă rog” sau ”mulțumesc”.

Am intrat în câteva supermarket-uri și m-am plimbat printre rafturile pline cu dulciurile copilăriei, și am observat totul cu o bucurie ciudată. Nu dor, și nici jind. Am simțit o bucurie să îmi reamintesc de toate lucrurile cu care am crescut și pe care le-am lăsat în urmă, dar pe care nu le vreau înapoi. Și chiar dacă am crescut, mă bucur extrem de mult de fiecare lucru pe care îl văd sau pe care îl mănânc, mai ales dacă vorbim de lucruri pe care nu mi le puteam permite pe vremea aceea.

Sincer, am avut un mic șoc când am ajuns în România. Prima mea impresie a fost destul de proastă, având în vedere că am avut o întârziere considerabilă la avion, fără ca cineva să ne spună nimic. Am zburat cu o companie românească, deci mi s-a părut explicabil, chiar dacă nu scuzabil. Apoi, în momentul în care am urcat în avion, mă simțeam destul de inconfortabil auzind numai română în jurul meu. M-am dezobișnuit de asta, și cu siguranță percep altfel lucrurile. Auzeam glume în jurul meu pe care nu le înțelegeam, bârfe pe care nu le prindeam și ironii care nu îmi plăceau. Nici nu știu cum să explic ce am simțit în momentul respectiv.

O surpriză fantastică pentru mine a fost faptul că a trebuit să îmi aștept valiza timp de 45 de minute. Maximul pe care l-am petrecut așteptând să îmi vină bagajul a fost 20 de minute, în Amsterdam. Atunci îmi amintesc că m-am plâns foarte mult, dar universul îți dă întotdeauna o lecție.

Sâmbătă: Nu am terminat de scris ieri, pentru că sunt mereu distrată de lucruri pe care le văd în jurul meu. Și nici nu-mi vine să îmi petrec timpul cu capul în laptop sau într-o carte, chiar dacă tocmai acum am terminat ”Turtles all the way down”, de John Green. Destul de slabă, sinceră să fiu. Dar despre asta, într-o postare separată.

Ideea este că ai mei nu au liber de la muncă, așa că plec dimineața cu ei spre restaurant, mă așez la o masă, și-mi petrec timpul acolo. Scriu, citesc, stau cu lumea de pe aici. Mai ies la frig, mă uit pe geam și contemplez. Mă plictisesc. Doamne, voi înțelegeți că mă plictisesc în cel mai frumos mod?! E genial!

Continuând cu ce vă povesteam ieri despre călătoria spre România de joi…

De fapt, zborul acesta mi s-a părut de-a dreptul hazliu. În momentul în care am primit porția de mâncare în avion, m-am distrat copios pe seama sandwich-ului: o imitație de baghetă, extrem de sfărâmicioasă, câteva bucățele fierte de piept de pui, o chestie verde ce aducea a salată ofilită, și o felie de roșie. L-am mâncat, totuși, pentru că e fain să îți aduci aminte de unde ai pornit. În același timp, realizezi de unde ai plecat.

Nu m-am putut abține din râs în momentul în care am primit o cafea, tot în avion. Mi s-a trântit în față un pahar cu apă fiartă, un pliculeț de cafea, niște lapte în recipientul acela ce aduce a capac,  și un pliculeț de zahăr. Nu este nimic greșit cu asta, dar uitasem complet de pliculețele de cafea instant, iar modalitatea de a servi băuturi călătorilor din avion nu numai că este extrem de vechi, dar este și mai dificil. A face tot procesul acesta de a pune apă într-un pahar, apoi de a da un pliculeț de cafea, zahăr și lapte mi se pare mult mai obositor decât de a pregăti cafeaua înainte, de a o pune într-un termos și de a servi cafeaua direct la pahar.

Mă dă gata frigul. Dacă credeam că este frig în Olanda, mi-am schimbat părerea. De fapt, cred că atunci când voi ajunge înapoi acolo, mă voi plimba în tricou. Bineînțeles, frigul de acolo este umed și înțeapă. Și nici nu ninge. Mor după zăpadă, chiar dacă face lucrurile mult mai dificile într-o țară ca România. Dar măcar îți dă un sentiment de lumină continuă și de un Crăciun prelungit.

În rest, este la fel de frumos cum mă așteptam. Priveliști incredibile, de care consider că am fi putut profita mult mai mult dacă aveam mintea să o facem. Mâncăruri bune, și o țară cu tradiții puternice, dar care tare îmi este frică că vor fi acaparate de snobismul care planează în aer. Nepolitețea este, mi se pare, ultima modă aici.

Cum e să fiu cu ai mei? Este foarte bine. Nimic nu s-a schimbat între noi, decât eu. Mama are tendința de a mă proteja. Să nu pierzi cheia, să nu te întorci pe întuneric, nu ți-e foame? Iar mie mi se pare ciudat ca cineva să aibă grija mea, și ușor hilar că ea nu își dă seama că de cinci luni de zile răspund întru totul de persoana mea. Că, slavă Domnului, nu am pierdut niciodată cheia, că și dacă mă întorc pe întuneric, am ochii și urechile deschise, că dacă mi-e foame mănânc, și dacă nu, nu.

Mi-ar plăcea să fi putut sta mai mult, dar la fel de bine știu că voi fi cu totul în regulă când mă voi întoarce. Viața voi continua, iar eu sunt ok. Poate nu întotdeauna, dar sunt. Îmi găsesc drumul, iar înapoi nu m-aș mai putea întoarce niciodată. Este extraordinar să vii în vacanță, dar realizezi la un moment dat că strict asta este. O vacanță. Viața dinainte nu o vei putea aduce înapoi niciodată, iar asta se întâmplă cu un motiv. Iar viața mea, cu bune și cu rele, este frumoasă și sunt recunoscătoare pentru ea. De-abia a început, și tot ce trăiesc acum este complet natural și va trece.

Nu mai am ce să scriu deocamdată. De fapt, aș avea multe de spus, dar nu mai vreau să stau cu ochii într-un laptop. Vreau să mă bucur de tot cât mai pot. Vreau să adun cât mai multe amintiri, să mă încarc cu cât mai multă energie. Să păstrez în sufletul meu o părticică din experiența Predeal 2018 pentru totdeauna.

Până data viitoare,

Bianca