20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Mi s-a terminat vara!

Ei, uite că am ajuns și la acest moment. Mi s-a terminat vara, aia pe care am așteptat-o atât de mult. Un an întreg am așteptat-o și a trecut în câteva secunde, în câteva clipiri, marcată fiind de câteva momente decisive. Nici nu-mi dau seama când și cum s-a întâmplat asta. Când mă gândesc la vara aceasta, tot ce-mi vine în minte este Care vară? Aia care a trecut cu viteza vântului?.
vara-2016-3Și ce mai vară! Poate că nu cea mai frumoasă, dar cu siguranță cea care mi-a schimbat viața. M-am transformat în adult, și nu numai în acte. Simt că după această vară sunt pregătită cu adevărat să îmi încep viața, pentru că am avut parte de niște experiențe care m-au maturizat și m-au făcut să mă simt ca un adult.
De fapt, ce spun eu! Cu bune și cu rele, vara anului 2016 a fost cea mai frumoasă vară pe care am trăit-o până acum. Nu neapărat pentru că am făcut ceva extraordinar, ci pentru că au existat câteva momente complet diferite de tot ce trăisem eu și care îmi vor rămâne în minte pentru totdeauna. Am locuit singură, am învățat cum să nu dau foc la casă, cum să îmi gătesc o mâncare… decentă. Am luat diploma de conservator, am stat în oraș mai mult decât ar fi trebuit, am fost în vacanță la ai mei, am avut majoratul, mi-am petrecut timpul cu persoanele dragi, am făcut mai multe nebunii decât ar fi trebuit și, în general, am încercat să am cât mai multe experiențe noi. A fost frumos, ce să mai. Poate că nu m-am distrat încontinuu, poate că am avut momente de plictiseală profundă, dar micile momente care mi-au marcat vara mi-au transformat aceste trei luni în unele dintre cele mai frumoase luni trăite de mine până acum. Aș putea să aleg un moment preferat? Cu ușurință! Vreau să îl împărtășesc? Nu, pentru că este mult prea personal.
M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori decât mi-ar fi posibil să îmi amintesc. Am plâns, am râs, m-am plictisit, m-am distrat, am zâmbit și am oftat. Cert este că am trăit. Mult, puțin, prost, bine, am trăit, și asta este mai important decât orice.vara-2016-2
A fost și o vară ciudată, dacă stau să mă gândesc mai bine. Prima vară în care mi-am permis să mă relaxez complet și să uit de faptul că sunt violonistă. Am avut nevoie să mă deconectez, pentru că altfel aș fi avut o problemă mult mai mare după. Mi-am lăsat unghiile lungi, m-am trezit târziu, nu am avut un program bine stabilit, m-am luptat cu mine pentru a învăța să mă relaxez. Mi-am încărcat bateriile cât de cât și acum sunt pregătită să mă apuc de treabă.
Am lenevit mult, ce-i drept. Am citit puțin, iar asta nu îmi place. Am simțit mirosul mării des, iar nisipul a fost mereu prezent în părul meu și în casa mea. Am slăbit mult, sau poate că al meu corp s-a hotărât în sfârșit să își ia forma mult dorită. Am încercat să mă schimb în bine, să mă las de fumat (încă mă chinui la partea aceasta), m-am apucat de sport (de trei săptămâni trag de mine în fiecare zi) și am scris mult. Cred că cel mai mult am scris vara aceasta. Am scris și m-am plimbat. Seara, dimineața, la prânz, pe ploaie, pe caniculă, oricând. Vara asta pe mine mă găseai pe stradă.
Nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem, pentru că uneori uitam că vara are doar trei luni. Îmi părea fără sfârșit, și simțeam de multe ori că sunt în propriul meu balon, pe care nu îl poate sparge nimeni, nici măcar trecerea timpului. Mi-ar fi plăcut să fi profitat mai mult de vară, cu anumite persoane. Însă uneori, viața nu merge în direcția în care vrem noi să meargă, ci în direcția în care trebuie să meargă pentru a ne fi bine.
paris-2016Vara anului 2016 s-a încheiat cu o vacanță epică în Paris. Am stat acolo o săptămână cu Nely și jur că nu mai voiam să mă întorc. A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am făcut-o vreodată și aștept cu mare nerăbdare să mă întorc în acel loc minunat. Despre această experiență vă voi vorbi, în schimb, în alt articol.
Acum a început clasa a 12-a. Recunosc că îmi este foarte greu să mă adaptez. Nu este vorba despre program, nici despre faptul că m-am dezobișnuit să stau într-o clasă toată dimineața. Este vorba despre mine. Mintal, simt că am trecut de stadiul de școală/liceu și că deja îmi pierd timpul. Eu acum vreau altfel de educație. Vreau să cunosc lume nouă, să experimentez totul pe pielea mea, să călătoresc și să cânt. Dar asta e, trece și anul acesta!
Și totuși, unde mi s-a dus vara? Simt că nu am apucat să pun mâna pe ea deloc. Parcă a trecut pe lângă mine, m-a lovit un pic, numai cât să mă schimbe, și a plecat grabită. Să aștept vara următoare, sau să încerc să păstrez vie atmosfera ei în mine? Cred că cel mai bine ar fi să trec peste momentele frumoase, peste cele proaste, și să încep această nouă etapă. Și totuși, mi s-a terminat vara! Cum este posibil?

vara-2016-1

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie! 🙂

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

Cum m-am îndrăgostit de un psihopat

13731611_1300564433319902_966269247124240385_nV-am spus de multe ori că anul acesta am trecut printr-o mulțime de lucruri. Am experimentat multe lucruri noi, am adunat amintiri, am încercat să văd ce îmi place, ce nu îmi place, ce îmi aduce mulțumire și ce nu. Încerc pe cât posibil să vă povestesc tot ce am trăit anul acesta, pentru a înțelege și voi de ce blog-ul acesta va trece prin anumite schimbări pe parcursul verii. Nu blog-ul se schimbă, ci eu. Iar blog-ul este o reprezentare a mea, așa că este firesc să se schimbe o dată cu mine.

Unul dintre lucrurile pe care le-am trăit anul acesta a fost prima dragoste. M-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Am trecut prin faza aceea de fluturași, emoții, zâmbete, săruturi, dezamăgiri, momente frumoase. Știți și voi cum este când te îndrăgostești. Poate unii dintre voi v-ați îndrăgostit deja pentru prima dată, poate unii nu, sau poate că unii dintre voi sunteți îndrăgostiți la ora actuală. Cert este că știți cum este. Da, probabil că este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate experimenta cineva. Numai că la mine nu s-a terminat atât de bine. Cel puțin atunci.

L-am cunoscut la conservator, pe 13 Noiembrie 2015. Vineri, 13. Ziua în care norocul meu este la maxim. Fără nici o urmă de glumă, mie îmi merge mereu bine pe 13, mai ales dacă este și vineri. În fine, nu asta este important. Pe 13 Noiembrie am început orele de teorie la conservator și tot atunci a intrat el prima dată în clasă și în viața mea. Îmi aduc aminte și acum cum am simțit că se luminează toată camera când a băgat capul pe ușă, exact ca în filmele siropoase cu buget redus. Primul gând pe care l-am avut când l-am văzut atunci a fost că el va fi primul meu prieten. Nu neapărat primul iubit, dar m-am gândit că el e. N-am știut ce anume va fi, dar știam că va fi. Țin minte ziua aceea ca și cum ar fi ieri. Ceva a făcut click în mine.

Ne-am înțeles bine din prima secundă. Știu că la început nu mi s-a părut o frumusețe, pentru că nu avusesem timp să mă uit bine la el. Eram concentrată la ore, o studentă bună ca întotdeauna. Apoi l-am văzut cu adevărat. Era înalt, cu un corp bine făcut, cu părul lung, gene lungi, nas drept, buze pline și frumos conturate, degete frumoase, care nu încetează să mă fascineze nici acum, ochi cărpui ciocolatii care se uitau la mine de parcă voiau să vadă înăuntrul meu. Mi-a plăcut tot la el. Înfățișarea, glumele, stilul, caracterul. Mă fascina că este toboșar și visam la o dragoste ca în If I stay. Eu violonistă și el toboșar. Eu cu muzica clasică și orchestrele, el cu rock-ul în baruri pline de fum și băutură.

Am înțeles de la început că îi place de mine. Reacția lui atunci când a aflat că am doar 17 ani a fost de neprețuit. I-a căzut, practic, fața. El avea 20 spre 21. Erau multe diferențe între noi, dar și foarte multe similarități. Pasiunea pentru muzică, dorința de libertate și de a avea toată lumea la picioarele noastre. Puterea de muncă, determinarea,  viziunea asupra lumii. Ascultăm exact aceeași muzică. Queen, Scorpions, Pink Floyd, AC/DC, The pretty reckless, Planet of Zeus. Lucrurile acestea ne-au unit, dar au fost altele care ne-au îndepărtat. Unul dintre ele fiind neputința lui de a trece cu vederea vârsta mea și faptul că eram minoră.

La o lună de când l-am cunoscut am ieșit prima dată. Am văzut Mockingjay partea a 2-a, dar nu am habar ce s-a întâmplat în acel film. În parte pentru că am vorbit mult pe parcursul vizionării, și în parte pentru că eram atât de fericită de simpla lui prezență acolo, încât nu mă puteam concentra la film. În ziua aceea am vorbit mult, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. M-a îmbrățișat la sfârșit și m-a sărutat pe obraz, aproape de gât. Mai târziu mi-a spus că nu a vrut să mă rănească, că nu voia să am eu de-a face cu un om ca el.

Mi-a spus de multe ori asta. Că se crede un om de nimic, că nu vrea să mă rănească, că mă avânt în ape pe care nu le cunosc. Însă eu întotdeauna am făcut asta. Nu mi-e frică nici să mă rănesc, nici să mă avânt în necunoscut. Face ca drumul meu să fie mai interesant.

Peste câteva zile am fost la un concert de-a lui cu una dintre trupele pe care le are. Eram singură, într-un bar plin de rockeri și totuși nu m-am simțit nici o clip singură sau în perciol, pentru că el era acolo. Mă simțeam protejată în prezența lui, dar în același timp simțeam că mă aflu pe o prăpastie peste care pot să cad în orice clipă. Îmi plăcea faptul că el nu făcea parte din lumea mea, că era ceva nou, incitant, ceva necunoscut.

Nici la concert nu s-a întâmplat nimic. Prima dată m-a sărutat la trei zile după show-ul lui, când i-am dus niște cărți și apoi am ieșit la o plimbare. Îmi voi aduce aminte mereu de ziua acea ca fiind una dintre cele mai bune zile din viața mea. Am râs, am vorbit cu el, l-am cunoscut mai bine, am flirtat și, până la urmă, ne-am sărutat.

Lucrul ciudat a fost că nu au fost artificii atunci când m-a sărutat. Dar tot a fost ca în filme, jur. Avea (și are) obiceiul de a-mi spune „micuțo”. Mai de mult mă apuca de nas în glume. Ei bine, în ziua aceea, la un moment dat am trântit eu o replică deșteaptă de-a mea, a încercat să mă apuce de nas, râdeam amândoi, m-am ferit de el și următorul lucru pe care îl știu este că mă săruta cum nu mă mai sărutase nimeni vreodată. De surprindere și de… emoții, cred, l-am mușcat de limbă, lucru de care am râs multă vreme după.

După ce m-a sărutat mi-a zis ca nu ar fi trebuit să facă asta. Că nu vrea o relație și că nu este într-o perioadă bună din viața lui pentru a se lega de cineva. Adevărul este că eu înțelesesem asta și că nu mă deranja. N-am fost niciodată fata care să viseze la nunta ei, să vrea ceva serios la vârsta asta și să viseze la o dragoste ca în cărți sau în filme. Așa că am fost de acord să petrecem timp împreună, să ne distrăm, fără să avem o relație. Numai că ce am avut noi semăna foarte tare cu o relație. Ieșeam cu prietenii lui, în baruri în care nu ar fi trebuit să fiu, ne plimbam, vorbeam, ne sărutam, găteam împreună, i-am cunoscut tatăl, pe cei mai mulți dintre prietenii lui, am fost la el acasă, am fost la cumpărături împreună. Toate astea în timp ce fiecare putea să facă ce voia cu altcineva.

Eu eram mulțumită. Nu aveam presiunea unei relații pe umeri, mă și distram și nici nu aveam problemele pe care o relație le aduce. Îmi plăcea prezența lui, mă înnebunea când îmi spunea ”micuțo” și îmi spunea că mă mănâncă dacă nu mă liniștesc. Deși toată lumea îmi spunea să am grijă, că nu te joci cu sentimentele, eu eram Super Woman. Nu mă, eu nu mă îndrăgostesc, cum eu? Ce, eu n-am sentimente, domle, fugi de-aici!

El mi-a oferit, pentru o lună și jumătate, o altfel de viață. Era ca o gură de aer. Era ceva nou, viață studențească, viață de rocker, ceva altfel decât trăiam eu. Și îmi plăcea, aveam nevoie de asta. Numai că nu a ținut mult.

La o lună și jumătate a venit la mine și mi-a zis că a cunoscut pe cineva. Că s-au sărutat, că a dormit la ea și că nu știe ce vrea de la ea. Că simte ceva ciudat pentru ea și că nu știe ce să facă. I-am fost alături și, la început, nu m-a deranjat. Nu credeam că se poate întâmpla ceva prea serios între ei, având în vedere că el îmi spusese de multe ori că nu vrea o relație. La un moment dat, i-am zis să ieșim și mi-a zis că nu poate. După, două săptămâni nu am auzit nimic de el. Nu mai venea deloc la conservator și începusem deja să mă întreb dacă a existat vreodată. Banca din spatele meu, în care stătea el, mă deranja fizic și mă enerva că nu mai este acolo. Singura dovadă a existenței lui erau întrebările pe care mi le punea profa despre el când nu venea la ore.

Apoi ne-am văzut la conservator într-o marți. M-a luat în brațe, s-a bucurat să mă vadă și am stat la taclale. Inima mea bătea nebunește și eram atât de fericită să îl văd că nu mă mai interesa nimic. Dar eu știam deja că nu mai eram ce am fost. Mi-a zis, apoi, că are o relație cu tipa pe care o cunoscuse cu ceva timp în urmă. La început, nu am avut nimic. Eram liniștită că aflasem ce e cu el și că am hotărât să rămânem prieteni. Dar în același timp mă simțeam, într-un fel, amorțită. Parcă trecea totul pe lângă mine zburând și eu nu dădeam atenție la nimic.

Mi-am dat seama mult mai târziu că m-am îndrăgostit de el atunci când nu mai era al meu. La naiba, n-a fost niciodată al meu, dar nu mai aveam anumit drepturi asupra lui. Nu-i mai puteam da telefon să ieșim, nu-l mai puteam atinge, nu-l mai puteam săruta. Și altă fată putea face cu el tot ce visam eu să fac. Iar asta îmi dădea un sentiment de pustietate și de nesimțire într-un fel.13615273_1298701470172865_7278447957734217544_n

Am stat cu el pe toată perioada relației lui. Patru luni. L-am ascultat când îmi spunea că vrea să se despartă, că el nu se simte bine într-o relație, că nu e corect ca ea să fie îndrăgostită de el și el să nu simtă nimic. Am continuat să fiu prietena lui și astfel am ajuns să îl cunosc mai bine. Am aflat deci, că m-am îndrăgostit de un psihopat care nu știe ce vrea, care crede că fiecare femeie care se uită la el vrea să îl bage în patul ei și care e incapabil să se atașeze de cineva. Cineva care s-a despărțit de prietena lui pentru că nu suporta legătura dintre ei și care avea impresia că profa noastră de la conservator îl place.

Cu toate astea, ne-am apropiat mult după. Ne-am cunoscut mai bine, am găsit foarte multe asemănări între noi, am petrecut timp împreună, am făcut amintiri și am experimentat lucruri împreună. Am învățat de la el multe lucruri, dar asta nu înseamnă că de cele mai multe ori nu voiam să îi dau cu un scaun în cap și să îl trezesc. Voiam să îi spun că treburile nu stau așa, că nu poate avea pe cine vrea el și că trebuie să se hotărască o dată ce vrea să facă cu viața lui sentimentală. Uneori voiam să îi țip în față și să îi spun să se uite naibii la mine. Că sunt și eu aici, la naiba. Doar uită-te la mine. Atât.

Multe luni m-am luptat cu sentimentele mele. M-am urât pe mine pentru faptul că îl acceptam în viața mea așa cum era el, chiar și când îmi făcea rău fără să își dea seama. Mi-am jurat de multe ori că nu îi voi mai răspunde la telefoane, că nu voi mai petrece timp cu el, că nu îi voi mai da importanță. Dar în același timp nu voiam să pierd o persoană cu care mă potriveam atât de bine. Pentru că noi, uneori, suntem aceeași persoană. Dacă ne pui în fața unui psiholog care să ne facă o analiză psihologică, ne va spune că suntem 85% la fel. Așa că am ales să lupt cu mine și să am o persoană care să mă înțeleagă în viața mea.

Până la urmă, am reușit. Acum câteva luni m-am uitat la el și parcă m-am trezit. Mi-am dat seama că el este prietenul meu toboșar și nimic mai mult. El deja nu mai înseamnă același lucru ca la începutul anului pentru mine. Este doar un foarte bun prieten, cu care râd și mă distrez și căruia i-am împărtășit visele mele. Dar nu mai sunt îndrăgostită de el și nici nu mai vreau să fiu eu fata cu care se trezește în minte dimineața. Nu vom fi niciodată numai prieteni, dar nici iubiți nu vom fi. Pentru că noi nu suntem în viața celuilalt pentru asta. Noi ne suportăm unul pe altul, dar dragostea și partea romantică a vieții noastre ne-o împărășim cu altcineva. M-a suportat enorm anul acesta. Mi-a arătat o altă lume. A fost gura mea de aer proaspăt, m-a făcut să înțeleg cine sunt, ce vreau și ce merit. Iar pentru toate acestea îi voi fi mereu recunoscătoare.

Dar tot un psihopat rămâne și i-am spus-o și lui. O știe și el. Știe și el că nu e normal la cap. Deja nu mă mai deranjează, pentru că prietenii îi acceptăm așa cum sunt. El nu știe nici acum prin ce-am trecut din cauza lui. Două persoane mai știu. Mama și frate-miu. Și acum voi. Multă vreme nu am putut și nu am vrut să vorbesc despre asta. Însă acum că sunt bine și că ochii mei îl văd într-un altfel, nu îmi este greu să accept faptul că am fost îndrăgostită de un psihopat care s-a transformat între timp într-unul dintre cei mai buni prieteni ai mei cu care recent am împărtășit un moment destul de important pentru mine. Dar despre asta altă dată. E prea devreme deocamdată.

Cert este că nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Da, am fost rănită, dar din lucrurile acestea învățăm și câștigăm mereu. Eu am câștigat un prieten bun, experiențe multe și amintiri frumoase. Mă simt foarte bine că v-am spus toate astea. Mai liberă, mai ușoară ca înainte. Poate că o dată îi voi spune și lui. Peste mulți, mulți ani, când voi merge la concertul lui de la stadionul Wembley.

Iar dacă tu, bastardule, găsești vreodată asta și folosești Google Translate să citești, ești un psihopat și mai mare ca înainte, să știi. Și să-ți fie rușine. Hai, la reptiții cu tine că deja întinzi coarda mai mult decât ține.  Μην σε γαμήσω τώρα ξανά.

10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta

Deși suntem deja în luna Iulie, pentru mine vara de-abia acum începe. De fapt, vara își va intra în drepturi  pe 9 Iulie, când voi termina cu masterclass-ul pe care îl am săptămâna viitoare. Deși masterclass-ul este o experiență frumoasă și o șansă importantă, sunt atât de obosită de muzică, de vioară, de ore și de repetiții, încât nu mă pot bucura cu adevărat de el. Aștept să treacă, ca să mă pot bucura de vară și de viață.

Bineînțeles că a trebuit să fac o listă cu 10 lucruri pe care vreau să le fac vara aceasta, ca să fiu sigură că îmi amintesc tot și ca să am grijă ca, la sfârșistul verii, să fi făcut tot ce mi-am propus. Fără altă introducție, aceasta este lista mea cu lucruri pe care vreau să le fac în vara anului 2016:

1. Vreau să mă las de fumat

Scopul meu principal pentru această vară este să mă las de fumat. Fumez de mai bine de un an jumătate și cred că a venit timpul să mă opresc. Nu pentru că aș vrea, pentru că nu vreau. Mie-mi plac țigările, nu numai gestul sau obișnuința. Însă respirația mea devine din ce în ce mai grea, dealul mult mai abrupt și alergatul mult mai dificil. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să le arunc la gunoi.

2. Să mă relaxez

Nu știu dacă mai știu cum să mă relaxez. După doi ani în care am avut grija diplomei, nu prea mai știu cum vine treaba asta cu relaxarea. Mi se pare că trebuie să fac mereu ceva, altfel pierd timpul degeaba. Însă pentru mine va veni din nou o perioadă grea, așa că trebuie să învăț din nou să mă relaxez. Pe plajă, în pat, cu o carte, în parc, la o cafenea. Oriunde, numai să nu mai am impresia că mă urmărește ceva de la spate.

3. Să mă găsesc pe mine

Din cauza diplomei, m-am lăsat pe mine în spate. Mi-am înăbușit fiecare dorință, fiecare nevoie și am uitat să fac lucrurile care îmi fac mie plăcere. Mă aflu, într-un fel, sub influența diplomei încă, și mi se pare că nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai știu să fac ce îmi place. De fapt, nu prea mai știu nici ce îmi place să fac. Așa că vara aceasta vreau să mă găsesc pe mine și să-mi aduc aminte de lucrurile care mă definesc.

4. Să citesc

Bookshop Bokeh

Nu am mai terminat o carte de vreo lună. Deși ziceam că după diplomă încep să citesc, cărțile stau încă pe birou, neatinse. Parcă nu-mi vine să mă ating de ele, deși vreau. Îmi vine să dorm tot timpul. Așa că vreau, încet încet, să intru din nou sub influența cărților și să citesc cât mai bine și cât mai mult.

5. Să mă distrez

Deși vreau să mă odihnesc, vreau să mă și distrez. Vreau să ies cu prietenii mei, vreau să râd, vreau să simt că trăiesc și să adun cât mai multe experiențe frumoase, de orice fel. Vreau să fac baie în mare noaptea, să ies la o cafea și să fac orice altceva este sinonim cu distracția.

6. Să studiez

Chiar dacă acum sunt foarte obosită și nu mai vreau să aud de vioară pentru un timp îndelungat (cel puțin două săptămâni), plănuiesc ca vara aceasta să studiez. Nu voi lăsa niciodată vioara la o parte, iar după pauza pe care plănuiesc să o fac, am de gând să încep un nou repertoriu și să îmi aduc aminte de frumusețea viorii.

7. Să scriu

Mi-e dor să scriu. Aș scrie oriunde  și oricât. Scrisul m-a ajutat foarte mult anul acesta, dar a trebuit să las la o parte și această activitate. Am foarte multe cuvinte în mine pe care trebuie să le aștern pe o foaie, așa că vreau ca vara aceasta să scriu cât mai mult. writing

8. Să scriu articole și recenzii cât mai bune

S-a pus praful pe toate articolele și recenziile pe care trebuie să le scriu. Mai ales pe blog. Mi-e dor de lumea aceasta a blogging-ului, dar deocamdată sunt încă obosită și nu-mi stă mintea la scris articole bune. Trebuie, totuși, să îmi intru din nou în mână și să scriu cât mai multe articole și recenzii bune.

9. Să învăț să-mi fie bine singură

Nu m-am gândit niciodată că voi fi una dintre persoanele care trebuie să aibă constant o altă persoană în jur ca să se simtă bine. Nu este vorba neapărat de faptul că am nevoie de cineva pentru a mă simți bine în pielea mea, dar nu prea știu cum să mă distrez singură. Cred că trebuie să învăț să mă distrez cu mine și cu persoana mea. Nu vreau să depind de alții și nici să am nevoie de ei.

10. Să mă uit la filme și seriale

Mi-e atât de dor să mă uit la filme și la seriale! Am o mulțime de recuperat în materie de seriale, dar nici cu filmele nu mi-e rușine. Însă din nou, parcă nu îmi vine. Nu știu de ce.

Cred că scopul principal al acestei veri este să învăț, din nou, să fac lucrurile pentru mine. Să fac ce îmi place și să nu îmi fie rușine să zic nu. Scriind acest articol, am realizat cât de mult îmi doresc să fac toate lucrurile de mai sus. Poate că odihna, totuși, nu este numai despre a dormi, ci și despre a face lucrurile care îți plac.

Voi ce aveți de gând să faceți în aceste două luni de vară care au mai rămas?

summer

 

Sete

blog

Stau și mă gândesc de două zile încontinuu și încerc să mă găsesc pe mine. Sau dacă nu să mă găsesc, măcar să mă definesc. Să mă descriu cumva, să încerc să-mi găsesc buletinul ăla parcă pierdut. Simt că parcă ar trebui să fiu aceași persoană care eram înainte și în același timp mi se pare nefiresc. Sunt undeva pierdută. Mi se pare ciudat că pot fi o persoană cu dorințe și nevoi.

Pe mine mă definesc visele și poveștile. Numai că nu prea mai știu care este povestea mea. Că ce? Că am luat o diplomă de conservator la 17 ani? Mare lucru. Parcă aș vrea să mă definească altceva. Ceva mai omenesc și în același timp ceva mult mai fantastic.

Mă gândesc foarte des la aceste două cuvinte în ultima vreme. Mi-e sete. Parcă, uneori, mi-e și foame, dar cu foame mai poți trăi, cel puțin eu. Cu setea nu merge la fel. Când ți-e sete ori bei apă, ori nu îți stă mintea decât la momentul când vei bea apă. Ori mie, mie îmi este tot timpul sete acum. Nu de apă. Doamne, asta e cel mai rău. Setea mea nu se poate potoli cu apă. Am băut atât de multă apă până să realizez că setea pe care o simt nu este pentru așa ceva.

Mie mi-e sete de altceva. Mi-e sete de viață, cred. Și totuși, vrei să-mi spui tu mie că n-ai trăit? Nu prea mai știu. Nu știu care este definiția mea pentru viață. Chiar nu mai știu. O fi tot ce am făcut în ultimul an? Or fi toate repetițiile, toată arta, tot zbuciumul? Sau este ceva mai mult de-atât? Oare să fie momentul acela când ieși în lume? Când nu mai stai închis între patru pereți pentru un scop?

Mi-e sete de oameni. Mi-e foarte sete de anumiți oameni. Dar mi se pare că în ultima vreme îmi scapă printre degete. Pentru mine, oamenii sunt exact precum nisipul. Exact când ai impresia că îl ții în mână și că nu are pe unde ieși, exact atunci începe să îți curgă printre degete. Iar mie așa mi se întâmplă și cu oamenii. Am impresia că îi am, și tocmai atunci pleacă. Poate că ar trebui să înțeleg într-un final că oamenii nu pot fi deținuți. Pe ei nu îi poți avea. Ei sunt animale sălbatice, creaturi nestăvilite, care au lumi întregi în ei. Fiecare om este o lume, una pe care noi nu o putem înțelege.

Mi-e sete să scriu. Sunt primele cuvinte pe care le scriu de luni întregi și parcă încearcă să se verse toate cuvintele înăbușite o dată. Dar mi-e frică să nu-mi vină rău, exact ca atunci când ți-a fost foame pentru o vreme îndelungată și când mănânci, ți se face rău de la pofta cu care ai înfulecat mâncarea.

Bănuiesc că, de fapt, îmi este frică să nu mi se stingă repede flacăra asta. Nici nu știu dacă este aprinsă. Nu știu dacă de-abia s-a stins sau dacă încearcă să se aprindă. Nu știu dacă ăsta este un sfârșit sau un început. Mi se pare că nu mai știu să rezbat, să rup bariera aceasta care mă ține încorsetată.

Mi-e sete să fac toate lucrurile pe care le făceam înainte, și în același timp simt că ar trebui să fac alte lucruri noi. Că am fost prea mult timp același om și că ar trebui să îmi cumpăr o haină nouă pe care să o îmbrac pentru o vreme. Nu știu dacă vreau familiaritate sau confort, sau dacă vreau nebunie și noutate și disconfort. Mi se pare că totul se împarte în două categorii. Înainte și după.

N-am mai pus mâna pe o carte de săptămâni întregi. Mi-e sete de lecturile mele de o zi, de cărțile care să mă fac să uit de mine. În fiecare zi îmi promit că mă apuc de citit și întotdeauna ajung la ora 3 dimineață fără să fi citit vreo pagină, exact ca și acum. Dacă nu mai pot citi? Dacă nu mai pot face lucrurile care mă definesc?

Și oh, doamne, deja îmi este sete să cânt. Două zile au trecut și mi-e dor de corzile alea și de lemnul ăla rece. Mi se pare că am descoperit altceva în vioară anul acesta. Poate m-am descoperit pe mine, poate am descoperit o altă lume, nu știu. Poate mi-am descoperit sufletul pereche și acum mi se pare straniu să fiu fără el. Vreau să cânt altceva, dar în același timp simt că aș trăda piesele pe care le-am studiat atâta timp. Parcă ele au devenit parte din mine. Mi se pare uneori că le aud de undeva, din înăuntrul meu.

Bănuiesc că îmi este sete și de aventură, dar nu prea mai știu ce înseamnă așa ceva. Oare ce am făcut eu anul acesta nu a fost o aventură? Aventura vieții mele, poate.

Nu știu cum să-mi potolesc setea. Cred că trebuie să iau totul încet. Să fac pas cu pas, la fel ca un nou născut. Mi-ar plăcea, cred, să mă dezbrac de tot și să stau așa câteva zile, ca mai apoi să îmi pun haine noi. Să rup cearșafurile de pe pat, să vopsesc pereții, să schimb tot în jurul meu. Dar în același timp cum să distrug tot ce este familiar?

Am luat diploma de conservator

13552762_1290617080981304_1227048735_n

 

Ziua de care v-am vorbit atât de mult a trecut. 26 Iunie 2016 a trecut. E Luni, ora 2 și eu nu știu încâ dacă realizez că mi-am luat diploma de conservator. Că am o hârtie la mână care atestă faptul că sunt violonistă, că sunt solistă și că merit să cânt pe scenă.

M-am gândit la momentul în care voi scrie această postare multă vreme. Aveam atât de multe lucruri de spus, dar acum că scriu asta, în sfârșit, toate ideile mi se împărștie în cap și nu le pot prinde. Nu de oboseală, nici de supărare, așa cum mi se întâmpla atât de des în anul ce tocmai s-a încheiat. Ci de… fericire, de ușurare, de relaxare. Nu mai trebuie să mă concentrez, nu mai am diploma în minte, nu mai am acest stres care aproape că mi-a scos peri albi doi ani de zile. Sunt, într-un fel, liberă și totuși simt că nu sunt. Greul de-acum începe.

Nu știu cum mă simt. Sunt mândră de puterea pe care am avut-o și de felul în care am întâmpinat această greutate. Sunt foarte mândră și de rezultat. După ce am cântat o oră jumătate, am așteptat aproape 20 de minute, juriul mi-a zis că am primit diplomă de excelență cu nota 10 și merite de virutozitate și interpretare excepțională. Momentul acela a fost incredibil. A fost incredibil, de asemenea, momentul în care am cântat ultima notă. Sentimentul pe care l-am trăit atunci a fost de nedescris. Am simțit o ușurare imensă, o bucurie nesfârșită și o libertate după care am tânjit luni întregi. Doi ani, de fapt. A fost atât de copleșitor acel sentiment, încât îmi venea să plâng. Ajunsesem la momentul la care visasem doi ani de zile. După, ce mi s-a părut mai incredibil a fost faptul că toată lumea a început să aplaude și nu se mai opreau. Cred că aceasta a fost cea mai mare răsplată. Faptul că am fost apreciată și că am reușit să primesc rezultatele pe care mi le-am dorit. Iar dacă aș putea, aș mai trăi o dată acest examen pentru momentele acelea, de după. Să mai cânt o dată ultima notă și să mai trăiesc sentimentele acelea. Chiar dacă nu pot, momentele acestea vor trăi mereu în mine și îmi voi aminti până la moarte de data de 26 Iunie 2016, când am mi-am dat sufletul pe o scenă pentru un vis.

Au fost doi ani foarte grei. Pregătirea a început acum doi ani, în vara anului 2014. Atunci am văzut prima dată partiturile pieselor pe care aveam să le cânt la examenul de diplomă. Pe atunci aveam… 15 ani. Nu cred că realizam ce mi se întâmplă. Nu cred că realizam că aveam să îmi iau diploma la 17, în timp ce normal, o diplomă de muzică se ia între vârstele de 22-25 de ani, uneori mai târziu. Mi se părea ceva firesc. Eram eu, făcând ce știam mai bine. Studiam și cântam. Mă pregăteam să devin acea persoană pe care o aveam în minte.

Nu știam eu nimic despre ce avea să vină. Nu aveam habar nici de reușite, nici de dezamăgiri, nici de lucrurile prin care aveam să trec. Nu știam că va trebui să uit de mine ca persoană, să las în urmă toate dorințele și toate nevoile mele pentru această diplomă. Țin minte că în urmă cu ceva timp, vreo 2-3 luni, ajunsesem să mă gândesc la mine și la diplomă ca la un întreg, ceva ce nu poate fi deosebit. M-am dat întru totul muzicii, diplomei, viorii. Viselor mele.

Am trecut printre multe momente, mai bune sau mai rele. Mi s-a stricat vioara, apoi acum două luni am schimbat-o pe ceva mai bun, de care va trebui să mă despart în curând. Nu este a mea, dar sper ca în curând să dețin și eu ceva la fel de bun. Am participat la concursuri. La unul dintre ele am fost cel mai bun participant și, pentru că domnul ”violonist” din comisie avea elevi în concurs și voia să le dea lor premiile, nu am trecut mai departe în finală. A fost un moment care m-a abținionat și care a șocat multă lume. Dar am trecut peste, am mers mai departe și mi-am atins scopul.

A fost greu, este adevărat. Am avut repetiții de două ori pe săptămână timp de… cinci luni, aproape. Sâmbăta mă trezeam la șapte, plecam de acasă la opt și ajungem la patru. Vinerea nici nu îi vedeam pe ai mei decât seara, pe la 10-11. Am mâncat atât de multe sandwhich-uri și am băut atât de multe cafele, încât le-am pierdut șirul. Am ținut multe recitaluri, unde trebuia să cânt cam o oră jumătate piese grele, de virtuozitate. Nu virtuozitatea mi s-a părut grea, ci a mă exprima și a mă face una cu muzica. Să-mi păstrez concentrarea pentru o oră jumătate mi s-a părut infernal.

A trebuit să fac niște alegeri. Ce să fac și ce să nu fac. Ce este bine pentru mine și ce nu este bun pentru mine. Cine este bun pentru mine și cine nu. Cum să reușesc, a fost cea mai grea alegere și cea mai grea întrebare. Cu toate astea, cu ajutor și susținere din parte persoanelor din partea mea, am găsit răspunsul.

Mi s-a părut incredibil cum m-au susținut oamenii din jurul meu. Profesorul meu de vioară, cu care timp de cinci luni am vorbit la telefon aproape în fiecare zi și care a fost alături de mine pas cu pas. Pianista cu care am cântat și care a stat cu mine după repetiții și care m-a îndrumat. Ai mei, care chiar dacă nu au nici o legătură cu muzica, au stat și m-au ascultat de fiecare dată când am ținut un recital ad-hoc acasă și care mi-au suportat nervii și căderile nervoase de fiecare dată. Ei au fost oamenii care au stat  pe margine și au fost martori la felul în care m-am schimbat anul ăsta.

A trebuit să fac anumite schimbări majore la mine ca să reușesc. A trebuit să fiu mai matură, să învăț să las în urmă lucrurile normale, lucrurile minore, și să mă concentrez pe cele majore. A trebuit să fiu o altă persoană, cu nervi de oțel, determinare, răbdare și multă putere. Transformarea a fost grea. Am avut momente în care simțeam că nu mai duc și că nu mai sunt eu. Am simțit de multe ori că nu merită efortul și că nu o pot duce până la capăt. Am fost extenuată, am fost bolnavă psihic și fizic. Și cu toate astea, am dus totul la capăt cu brio. Am invățat să trăiesc cu noua eu. Acum că am terminat cu diploma, simt că pot zâmbi din nou. Parcă și râsul mi s-a schimbat. Îmi aduc aminte că prin Februarie-Martie, mă simțeam vinovată când râdeam și mă dădea de fiecare dată în plâns. Nu am plâns, de fapt, de foarte multe ori. O singură dată am plâns, dar atunci în hohote. Eram atât de stresată, atât de obosită, și atât de singură, încât simțeam că nu mai sunt om.

Cu toate acestea, a fost cel mai frumos an din viața mea. Am cunsocut oameni noi, am făcut legături importante, am legat prietenii frumoase, m-am îndrăgostit, am suferit din dragoste, am concertat, am fost apreciată, m-am mai și distrat, m-am pierdut și m-am găsit pe mine. Cu siguranță nu mai sunt persoana care eram înainte. Cu toate că am terminat cu diploma și simt că o mare greutate mi-a fost luată de pe umeri și că pot fiu eu, că mă pot bucura de viață, simt în același timp că nu mă mai pot întoarce la persoana care eram înainte. Nu mai știu cum.

Am descoperit cum se face muzica. M-am dedicat artei și asta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am putut face vreodată. Am trăit prin muzică. Am fost obsedată de diplomă. Am trecut peste și nu știu cum s-a întâmplat asta, sincer. Timpul a trecut incredibil de repede, mult mai repede decât a trecut vreodată. Nu am simțit anul acesta trecând pe lângă mine. Cam așa simt, că viața a trecut pe lângă mine anul acesta, dar în același timp simt că am trăit mai mult ca niciodată. Dacă aș putea, sigur că aș mai trăi anul 2015/2016 încă o dată, dar anumite lucruri le-aș face diferit, cu siguranță. Mă bucur că am reușit să trecut cu bine peste tot.

Am reușit tot ce mi-am propus anul acesta și este minunat. Simt că lucrurile s-au așezat așa cum trebuie ca rezultatul să fie excelența. Chiar și eșecurile m-au ridicat înspre excelență.

Lucrurile frumoase de-abia acum încep. Nu cred că s-a terminat nimic. S-a terminat doar o minunată experiență, pe care am trăit-o la o vârsta fragedă. Am cunoscut viața studențească la… 17 ani. Și a fost frumos, al naibii de frumos. Anul acesta m-a dărâmat și m-a pus pe picioare de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Și l-aș trăi din nou, dacă aș putea. Pentru că a fost superb, tot. Până și părțile grele.

Acum vreau să revin la activitățile mele obișnuite. Vreau să încep să studiez un nou repertoriu. Vreau să încep să mă ocup serios de blogging, să îmi citesc cărțile, să îmi scriu articolele, să mă bucur din nou de toate lucrurile care mă definesc, nu numai de unul singur. În ultima luna, tot ce am făcut a fost să dorm, să mănânc, să studiez și să mă duc la repetiții. Nu mai știu cum este să scrii, nu mai știu cum este să citești. Dar încep în forță. Am o energie debordantă și nu sunt nici pe departe atât de obosită pe cum mă așteptam să fiu. Cred că adenalina de aseară încă îmi curge prin vene.

Mai am multe să vă spun. Am multe să vă povestesc, multe cuvinte în mine care au fost astupate, călcate în picioare. Însă a meritat, pentru cele două ore jumătate de ieri în care o sală întreagă a fost cu ochii pe mine și toată lumea m-a felicitat și m-a apreciat. Munca continuă, cu multă forță și cu multă determinare, pentru că știu că pot. M-am îndrăgostit definitiv de vioară și știu că nu voi face niciodată altceva decât să cânt la vioară. Nici nu prea mă interesează altceva în afară de asta, să fiu sinceră. Asta sunt eu, și asta este viața pe care mi-o doresc.

Deci, mă întorc, încet încet, și pe blog. Vreau să mă bucur o zi două de mine. Asta implică să îmi fac și câteva planuri pentru vară, care de-abia acum începe pentru mine. Însă sper să mai fie cineva pe-aici și să aibă cine să îmi citească rândurile. Mă așteptam să îmi curgă mult mai ușor cuvintele, să vă spun mult mai ușor tot ce aveam de spus. Eram însetată să vorbesc. Cu toate acestea, mi-a luat aproape o zi întreagă să scriu acest cuvinte. Am retrăit amintiri, momente, zile întregi. Și tot nu simt că v-am povestit tot ce aveam de povestit.

Mai trebuie să o spun încă o dată. Încă nu mi s-a întopărit în memorie. De fapt, nu realizez încă ce s-a întâmplat. Am primit diplomă de excelențe cu merite de virtuozitate și interpretare excepțională la 17 ani. Oare de mine este vorba?

Și eu acum, acum ce fac? 

 

 

AMR – 6 zile până la diplomă

wp-1466415431907

Șase zile. Șase. După doi ani, au mai rămas doar șase zile. Aproximativ 150 de ore. Nu o să încep să spun că nu știu când a trecut timpul, pentru că este de la sine înțeles.

E al naibii de ciudat să te gândești că, după 2 ani, asta este ultima săptămână în care faci lucrurile pe care le faci pentru un vis. Pentru un scop. O țintă pe care o voi întâlni, sper Duminică. Când mă gândesc că săptămână viitoare pe vremea aceasta nu voi mai spune ”Am examenul de diplomă” mi se pare mai mult decât ciudat. De fapt, mă cam strânge în spate. Pentru că dacă nu sunt studentă, dacă nu am diplomă, ce sunt eu?

Mă întreb cum va fi când mă voi trezi lunea viitoare. Oare îmi va veni în minte același lucru care îmi vine de un an de zile? Că trebuie să studiez, să fiu perfectă, că am diplomă. Probabil că da. Probabil că îmi va lua ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea că am luat diploma. Să nu mai spun că voi da de diplomă, ci că am luat-o.

Faza amuzantă este că lucrurile dificile de-abia acum încep. Examenele naționale la școală. Intrarea la academia de muzică. Masterclass-uri. Găsitul unui job. Intratul într-o orchstră, mai întâi. Viața de-abia acum începe, dar mie partea cea mai grea mi se pare să mă desprind de cea din urmă. De stresul acesta, de greutatea asta care îmi stă pe umeri.

Ieri am postat pe Facebook afișul concertului de diplomă și am scris că nu știu dacă sunt sau nu bucuroasă că am examenul acesta. Imediat mi-a dat telefon profesorul de vioară și m-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu sunt bucuroasă. Și i-am explicat că sunt bucuroasă că termin cu diploma, dar nu sunt bucuroasă că se termină această experiență frumoasă a conservatorului. Experiența de a fi studentă la conservator la doar 17 ani. De a-ți lua diploma la 17 ani și de a se uita toată lumea ciudat la tine când le spui că ai doar 17 ani și tu îți iei diploma. Îndrăgostelile din conservator, conversațiile de pe holuri, din secretariat, concertele de studenți, să aparțin undeva, să fiu cea mai tânără studentă din anul meu, să vorbesc cu tipul care cântă la corn pe balcon, să mă trezesc dimineașa la 7 și să stau de la 9 până la 2 la conservator, să am vinerea ore de teorie, să îmi beau cafeaua pe holuri. Toate astea mi-au făcut mie viața mai frumoasă 5 ani de zile. Și știu că va veni ceva mai frumos, dar tot este greu să te desparți de ceva atât de frumos și de special.

Într-o zi am să mă întorc în clădirea aceea. Mai mare, mai experimentată, cu alți ochi. Și am să le povestesc tuturor ce a însemnat Conservatorul Makedoniko pentru mine. Și-atunci vor înțelege toți de ce nu vreau să se termine. Poate mă voi vedea cu cei care mi-au făcut inima să-mi bată mai tare pe holurile conservatorului și ne vom aduce aminte de timpurile frumoase, când eram toți niște copii.

Până atunci, diploma este în șase zile.