Fiecare viață contează

Cred ca atacul chimic din Siria nu este o noutate pentru nimeni. Încă de joi dimineață circulă pe internet diverse filmulețe cu oamenii din țara respectivă și chinurile prin care trec datorită acestui atac. Sinceră să fiu, nu am fost în stare să mă uit la nici unul dintre filmulețele care au consternat o lume întreagă. Nu mă pot obișnui cu ideea că, în timp ce eu îmi fac griji despre facultate, bani, studii și deadlines-uri, milioane de oameni nevinovați se luptă pentru viețile lor. Aș vrea, totuși, să vorbesc despre asta astăzi, pentru că nu mai pot ține în mine.

Am spus-o, o spun și-am s-o mai spun. Absolut fiecare viață contează. Fiecare suflet de pe planeta aceasta este important. Am crescut cu ideea aceasta și am să continui să o spun, în speranța că măcar o persoană va înțelege și o va adopta. Dacă pot inspira această idee unei singure persoane, atunci pot fi mulțumită.

Treaba stă în felul următor: statutul social, contul bancar, mașina, casa în care locuim și hainele pe care le purtăm nu spun absolut nimic despre noi ca și persoane. Tot ce contează este ce avem în interior. Ce fel de oameni suntem. Sufletul, mintea și felul în care alegem să le folosim sunt factorii care ne diferențează unii de alții. Iar faptul că un om cu un suflet bun s-a născut în Siria, în Congo sau în altă țară pe care noi alegem să o considerăm mai prejos de noi nu ne dă dreptul să decidem ce facem cu viața acestuia. Și nici faptul că noi am avut norocul de a ne naște în Europa sau în America nu ne face cu nimic mai buni decât ei. Asta ține strict de noroc. Până la urmă, nu alegem unde ne naștem. Spre exemplu eu, Bianca, aș fi putut avea soarta de a mă naște în Africa. Aș fi avut aceeași minte, același suflet, poate o piele diferită, însă persoana mea ar fi fost aceeași, cu câteva diferențe cauzate de tradițiile țării. Cu toate acestea, șansele mele de a scrie aceste cuvinte acum ar fi fost destul de slabe, însă acestea ar fi existat undeva, călcate în picioare de prejudecățile create de o societate complet distrusă de stereotipurile din care refuzăm să ieșim.

Totul pornește din mintea noastră. Lumea în care trăim a fost creată de noi, de ideile noastre și de neputința de a înțelege, o dată pentru totdeauna, că politica, războaiele și violența sunt niște tâmpenii care nu ne vor ajuta sub nici un fel să avansăm. Știu că este o idee care pare deja răsuflată, spusă de milioane de ori, dar degeaba o spunem, dacă nu o și aplicăm. Adevărul cutremurător este că nu suntem cu nimic diferiți față de acum 100 de ani, când un pictor psihopat a hotărât să distrugă o lume întreagă pentru că nu a fost acceptat la o școală de artă. Sunt complet consternată de faptul că alegem să ne întoarcem la greșelile din trecut votând oameni ca Trump, dându-le putere de decizie și acțiune unor oameni care  nu numai că nu o merită, dar nu știu cum să o folosească în binele societății. Niște oameni care consideră că au dreptul de a decide ce se întâmplă cu viețile altora.

Politica, războaiele religioase și violența sunt niște prostii menite să scoată bani de pe urma unor națiuni care au avut ghinionul de a se naște în țări slabe. Violența, la rândul ei, naște doar violență. Mă întreb de mult timp cât vor mai continua aceste atacuri teroriste care au loc acum în lume și dacă sunt doar un fel de preludiu la ceva mult mai mare și mai sângeros. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, trăim al treilea război mondial, numai că acesta nu se duce cu armele de acum o sută de ani. Însă este la fel de sângeros și la fel de nedrept și mi se pare îngrozitor faptul că nu putem găsi o modalitate de a înțelege că această lume aparține tuturor. Granițile pe care le-am pus pentru a delimita teritoriul unei țări nu sunt bariere care să ne interzică să intrăm într-o anumită țară și nici nu determină valoarea unei națiuni.

Toate acestea provin din dorința noastră absurdă de a fi superiori celorlalți și din complexul pe care televizorul, internetul și toate platformele de socializare ni-l creează. Practic, internetul ne spune că toate viețile ar trebui să arate la fel, că fiecare femeie trebuie să aibă fundul lui Kim Kardashian, că e ok să devii vedetă de pe urma unui film porno și că pozele pe care le postăm trebuie să fie mereu fabuloase. Poze fabuloase, vieți mizerabile. Când simțim că nu ne putem ridica la standardele impuse de aceste exemple  absolut stupide și total false, ne place să ne uităm la țările din lumea a treia. Adorăm, practic, să vedem că cineva o duce mai rău ca noi. Ne oferă o mică doză de adrenalină. ”Ia uite, mă, ce am reușit eu să fac și cât sunt eu de deștept că am un Porsche cumpărat de tata și ce prost e ăla că stă și învață ca să scape din țara în care s-a născut și să aibă aceeași șansă cu mine!”

Bineînțeles, internetul și toate ideile pe care acesta le promovează au în spate o minte umană. Nimic nu este postat pe internet de un robot fără sentimente, ci de oameni. Așa că, așa cum am mai spus-o, totul provine din mintea noastră. Lumea aceasta a fost creată de cei care trăiesc în ea. Tocmai asta este tragedia: faptul că ne-am făcut-o cu mâna noastră și ne adâncim din ce în ce mai tare în mizeria asta pe care ne place să o numim civilizație.

Dacă am ști să luptăm cu armele potrivite, lumea ar fi un loc mai bun. Dacă am realiza, într-un final, că fiecare persoană trebuie să ia acțiune și să nu tolereze ura și răul, atunci binele s-ar răspândi mai repede. Internetul ar fi cea mai ușoară metodă de a face asta, însă bănuiesc că e mult mai ușor să ne concentrăm pe lucrurile care, la judecata finală, sunt cele mai neimportante.  În primul rând, dacă am realiza că în momentele cele mai importante suntem toți egali, viețile ne-ar fi mult mai ușoare. Și, de asemenea, că planeta aceasta aparține tuturor, indiferent de rasă, religie sau orientarea sexuală.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli de exprimare și ușoara mea incoerență. Sunt buimacă și mult prea supărată de tot ce se întâmplă acum în lume.

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

Am luat diploma de conservator

13552762_1290617080981304_1227048735_n

 

Ziua de care v-am vorbit atât de mult a trecut. 26 Iunie 2016 a trecut. E Luni, ora 2 și eu nu știu încâ dacă realizez că mi-am luat diploma de conservator. Că am o hârtie la mână care atestă faptul că sunt violonistă, că sunt solistă și că merit să cânt pe scenă.

M-am gândit la momentul în care voi scrie această postare multă vreme. Aveam atât de multe lucruri de spus, dar acum că scriu asta, în sfârșit, toate ideile mi se împărștie în cap și nu le pot prinde. Nu de oboseală, nici de supărare, așa cum mi se întâmpla atât de des în anul ce tocmai s-a încheiat. Ci de… fericire, de ușurare, de relaxare. Nu mai trebuie să mă concentrez, nu mai am diploma în minte, nu mai am acest stres care aproape că mi-a scos peri albi doi ani de zile. Sunt, într-un fel, liberă și totuși simt că nu sunt. Greul de-acum începe.

Nu știu cum mă simt. Sunt mândră de puterea pe care am avut-o și de felul în care am întâmpinat această greutate. Sunt foarte mândră și de rezultat. După ce am cântat o oră jumătate, am așteptat aproape 20 de minute, juriul mi-a zis că am primit diplomă de excelență cu nota 10 și merite de virutozitate și interpretare excepțională. Momentul acela a fost incredibil. A fost incredibil, de asemenea, momentul în care am cântat ultima notă. Sentimentul pe care l-am trăit atunci a fost de nedescris. Am simțit o ușurare imensă, o bucurie nesfârșită și o libertate după care am tânjit luni întregi. Doi ani, de fapt. A fost atât de copleșitor acel sentiment, încât îmi venea să plâng. Ajunsesem la momentul la care visasem doi ani de zile. După, ce mi s-a părut mai incredibil a fost faptul că toată lumea a început să aplaude și nu se mai opreau. Cred că aceasta a fost cea mai mare răsplată. Faptul că am fost apreciată și că am reușit să primesc rezultatele pe care mi le-am dorit. Iar dacă aș putea, aș mai trăi o dată acest examen pentru momentele acelea, de după. Să mai cânt o dată ultima notă și să mai trăiesc sentimentele acelea. Chiar dacă nu pot, momentele acestea vor trăi mereu în mine și îmi voi aminti până la moarte de data de 26 Iunie 2016, când am mi-am dat sufletul pe o scenă pentru un vis.

Au fost doi ani foarte grei. Pregătirea a început acum doi ani, în vara anului 2014. Atunci am văzut prima dată partiturile pieselor pe care aveam să le cânt la examenul de diplomă. Pe atunci aveam… 15 ani. Nu cred că realizam ce mi se întâmplă. Nu cred că realizam că aveam să îmi iau diploma la 17, în timp ce normal, o diplomă de muzică se ia între vârstele de 22-25 de ani, uneori mai târziu. Mi se părea ceva firesc. Eram eu, făcând ce știam mai bine. Studiam și cântam. Mă pregăteam să devin acea persoană pe care o aveam în minte.

Nu știam eu nimic despre ce avea să vină. Nu aveam habar nici de reușite, nici de dezamăgiri, nici de lucrurile prin care aveam să trec. Nu știam că va trebui să uit de mine ca persoană, să las în urmă toate dorințele și toate nevoile mele pentru această diplomă. Țin minte că în urmă cu ceva timp, vreo 2-3 luni, ajunsesem să mă gândesc la mine și la diplomă ca la un întreg, ceva ce nu poate fi deosebit. M-am dat întru totul muzicii, diplomei, viorii. Viselor mele.

Am trecut printre multe momente, mai bune sau mai rele. Mi s-a stricat vioara, apoi acum două luni am schimbat-o pe ceva mai bun, de care va trebui să mă despart în curând. Nu este a mea, dar sper ca în curând să dețin și eu ceva la fel de bun. Am participat la concursuri. La unul dintre ele am fost cel mai bun participant și, pentru că domnul ”violonist” din comisie avea elevi în concurs și voia să le dea lor premiile, nu am trecut mai departe în finală. A fost un moment care m-a abținionat și care a șocat multă lume. Dar am trecut peste, am mers mai departe și mi-am atins scopul.

A fost greu, este adevărat. Am avut repetiții de două ori pe săptămână timp de… cinci luni, aproape. Sâmbăta mă trezeam la șapte, plecam de acasă la opt și ajungem la patru. Vinerea nici nu îi vedeam pe ai mei decât seara, pe la 10-11. Am mâncat atât de multe sandwhich-uri și am băut atât de multe cafele, încât le-am pierdut șirul. Am ținut multe recitaluri, unde trebuia să cânt cam o oră jumătate piese grele, de virtuozitate. Nu virtuozitatea mi s-a părut grea, ci a mă exprima și a mă face una cu muzica. Să-mi păstrez concentrarea pentru o oră jumătate mi s-a părut infernal.

A trebuit să fac niște alegeri. Ce să fac și ce să nu fac. Ce este bine pentru mine și ce nu este bun pentru mine. Cine este bun pentru mine și cine nu. Cum să reușesc, a fost cea mai grea alegere și cea mai grea întrebare. Cu toate astea, cu ajutor și susținere din parte persoanelor din partea mea, am găsit răspunsul.

Mi s-a părut incredibil cum m-au susținut oamenii din jurul meu. Profesorul meu de vioară, cu care timp de cinci luni am vorbit la telefon aproape în fiecare zi și care a fost alături de mine pas cu pas. Pianista cu care am cântat și care a stat cu mine după repetiții și care m-a îndrumat. Ai mei, care chiar dacă nu au nici o legătură cu muzica, au stat și m-au ascultat de fiecare dată când am ținut un recital ad-hoc acasă și care mi-au suportat nervii și căderile nervoase de fiecare dată. Ei au fost oamenii care au stat  pe margine și au fost martori la felul în care m-am schimbat anul ăsta.

A trebuit să fac anumite schimbări majore la mine ca să reușesc. A trebuit să fiu mai matură, să învăț să las în urmă lucrurile normale, lucrurile minore, și să mă concentrez pe cele majore. A trebuit să fiu o altă persoană, cu nervi de oțel, determinare, răbdare și multă putere. Transformarea a fost grea. Am avut momente în care simțeam că nu mai duc și că nu mai sunt eu. Am simțit de multe ori că nu merită efortul și că nu o pot duce până la capăt. Am fost extenuată, am fost bolnavă psihic și fizic. Și cu toate astea, am dus totul la capăt cu brio. Am invățat să trăiesc cu noua eu. Acum că am terminat cu diploma, simt că pot zâmbi din nou. Parcă și râsul mi s-a schimbat. Îmi aduc aminte că prin Februarie-Martie, mă simțeam vinovată când râdeam și mă dădea de fiecare dată în plâns. Nu am plâns, de fapt, de foarte multe ori. O singură dată am plâns, dar atunci în hohote. Eram atât de stresată, atât de obosită, și atât de singură, încât simțeam că nu mai sunt om.

Cu toate acestea, a fost cel mai frumos an din viața mea. Am cunsocut oameni noi, am făcut legături importante, am legat prietenii frumoase, m-am îndrăgostit, am suferit din dragoste, am concertat, am fost apreciată, m-am mai și distrat, m-am pierdut și m-am găsit pe mine. Cu siguranță nu mai sunt persoana care eram înainte. Cu toate că am terminat cu diploma și simt că o mare greutate mi-a fost luată de pe umeri și că pot fiu eu, că mă pot bucura de viață, simt în același timp că nu mă mai pot întoarce la persoana care eram înainte. Nu mai știu cum.

Am descoperit cum se face muzica. M-am dedicat artei și asta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am putut face vreodată. Am trăit prin muzică. Am fost obsedată de diplomă. Am trecut peste și nu știu cum s-a întâmplat asta, sincer. Timpul a trecut incredibil de repede, mult mai repede decât a trecut vreodată. Nu am simțit anul acesta trecând pe lângă mine. Cam așa simt, că viața a trecut pe lângă mine anul acesta, dar în același timp simt că am trăit mai mult ca niciodată. Dacă aș putea, sigur că aș mai trăi anul 2015/2016 încă o dată, dar anumite lucruri le-aș face diferit, cu siguranță. Mă bucur că am reușit să trecut cu bine peste tot.

Am reușit tot ce mi-am propus anul acesta și este minunat. Simt că lucrurile s-au așezat așa cum trebuie ca rezultatul să fie excelența. Chiar și eșecurile m-au ridicat înspre excelență.

Lucrurile frumoase de-abia acum încep. Nu cred că s-a terminat nimic. S-a terminat doar o minunată experiență, pe care am trăit-o la o vârsta fragedă. Am cunoscut viața studențească la… 17 ani. Și a fost frumos, al naibii de frumos. Anul acesta m-a dărâmat și m-a pus pe picioare de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Și l-aș trăi din nou, dacă aș putea. Pentru că a fost superb, tot. Până și părțile grele.

Acum vreau să revin la activitățile mele obișnuite. Vreau să încep să studiez un nou repertoriu. Vreau să încep să mă ocup serios de blogging, să îmi citesc cărțile, să îmi scriu articolele, să mă bucur din nou de toate lucrurile care mă definesc, nu numai de unul singur. În ultima luna, tot ce am făcut a fost să dorm, să mănânc, să studiez și să mă duc la repetiții. Nu mai știu cum este să scrii, nu mai știu cum este să citești. Dar încep în forță. Am o energie debordantă și nu sunt nici pe departe atât de obosită pe cum mă așteptam să fiu. Cred că adenalina de aseară încă îmi curge prin vene.

Mai am multe să vă spun. Am multe să vă povestesc, multe cuvinte în mine care au fost astupate, călcate în picioare. Însă a meritat, pentru cele două ore jumătate de ieri în care o sală întreagă a fost cu ochii pe mine și toată lumea m-a felicitat și m-a apreciat. Munca continuă, cu multă forță și cu multă determinare, pentru că știu că pot. M-am îndrăgostit definitiv de vioară și știu că nu voi face niciodată altceva decât să cânt la vioară. Nici nu prea mă interesează altceva în afară de asta, să fiu sinceră. Asta sunt eu, și asta este viața pe care mi-o doresc.

Deci, mă întorc, încet încet, și pe blog. Vreau să mă bucur o zi două de mine. Asta implică să îmi fac și câteva planuri pentru vară, care de-abia acum începe pentru mine. Însă sper să mai fie cineva pe-aici și să aibă cine să îmi citească rândurile. Mă așteptam să îmi curgă mult mai ușor cuvintele, să vă spun mult mai ușor tot ce aveam de spus. Eram însetată să vorbesc. Cu toate acestea, mi-a luat aproape o zi întreagă să scriu acest cuvinte. Am retrăit amintiri, momente, zile întregi. Și tot nu simt că v-am povestit tot ce aveam de povestit.

Mai trebuie să o spun încă o dată. Încă nu mi s-a întopărit în memorie. De fapt, nu realizez încă ce s-a întâmplat. Am primit diplomă de excelențe cu merite de virtuozitate și interpretare excepțională la 17 ani. Oare de mine este vorba?

Și eu acum, acum ce fac? 

 

 

Cum e să fii blogger

5yearBloggingQuotes1V-ați întrebat vreodată cum este să fii blogger? Citind toate blog-urile voastre preferate, v-a trecut vreodată prin minte cum se simte să fii blogger? Ce facem noi toată ziua? Dacă viața noastră este măcar 5% diferită față de viața oamenilor care nu își înșiră gândurile undeva pe internet?

Ei bine, nu știu dacă v-ați întrebat vreodată asta sau nu, dar m-am gândit că ar fi interesant să vă arăt. Nu am fotografii. Nu mă pricep să capturez viața mea în imagini. Știu, însă, să pun sentimente, senzații și lumi întregi în cuvinte. Așa că astăzi am să vă povestesc cum este viața mea de blogger.

Am stat și m-am gândit ceva la asta. Am încercat să înțeleg ce s-a schimbat în viața mea de când am deschis blogul. S-a întâmplat în seara asta, când stăteam la masă cu ai mei, iar în stânga mea, pe un scaun, era laptop-ul meu, cu o pagină de Word deschisă. La masă se discutau tot felul de subiecte bănuiesc interesante, însă mintea mea era doar la articolul acela la care lucram și la care de-abia așteptam să mă întorc.

Nu pretind a fi vreun blogger foarte experimentat sau foarte bun. Știu, însă, că am atins inimile câtorva oameni și asta este tot ce contează pentru mine. Mai știu, de asemenea, că în inima mea se găsesc două lucruri: vioara și blogging-ul.

Viața mea nu s-a schimbat în 2010, atunci când am deschis blogul. Nu s-a schimbat nici în 2011, nici în 2012, nici în anii ce au urmat. Viața mea s-a schimbat în Martie 2015, atunci când am închis blogul și l-am deschis după doar 5 luni. Mi s-a schimbat viața atunci când am realizat că nu pot trăi fără a scrie pe un blog. Am înțeles că blogging-ul nu mai este doar o simplă pasiune, ci face parte din mine, este un lucru fără de care viața mea nu are culoare. Așa că în inima mea voi fi mereu blogger, fără să mă intereseze dacă sunt unul bun sau unul prost, sau dacă câștig bani de pe urma acestei pasiuni.

Cum e să fii blogger? Pentru mine, sinceră să fiu, a exista undeva pe internet, a-mi expune ideile cu o lume necunoscută este înfricoșător și incredibil de bine în acelasi timp. Practic, îți expui inima în fața întregului internet vorbitor de limba pe care o folosești pentru a da viață gândurilor tale și nu știu dacă există lucru mai bun decât acesta. Pentru mine, a avea libertatea de exprimare este unul dintre cele mai importante lucruri. Trebuie să am unde să fiu eu însumi și nu mă interesează dacă sunt acceptată sau nu.

Noi, bloggerii, avem responsabilitatea de a satisface un anumit număr de cititori. Fie că acest număr este mic sau mare, este o responsabilitate uriașă, dar care îți dă un sentiment absolut genial. Să știi că cineva vrea să îți citească gândurile, ideile, sentimentele și să știi că acea persoană rupe cinci minute din timpul lui prețios pentru a intra pe blogul tău este un sentiment care nu poate fi pus în cuvinte. Imaginați-vă că vă chinuiți cinci ani să construiți o casă. Puneți cărămidă peste cărămidă, iar la final, lumea trece prin fața ei și vă complimenteză pentru ce ați făcut singuri timp de cinci ani.

Însă cea mai mare responsabilitate o avem față de noi înșine. Blog-urile nu sunt site-uri din care se câștigă bani. Blog-urile sunt făcute pentru cei care sunt pasionați de asta și vor să iasă din zona lor de confort. Nu este, totuși, nici o joacă. La un anumit punct, îți dai seama cât de mult vrei să iasă totul perfect și cât de important este pentru tine să postezi constant și să postezi lucruri de calitate. Să fii mulțumit tu cu ce scrii, neținânt cont de faptul că s-ar putea ca lumea să te urască sau să te iubească pentru cuvintele tale. Iar atunci când vezi că cineva a dat share, a apreciat sau a comentat la o postare la care ai muncit poate o săptămână… ei bine, dragilor, atunci chiar că nu-ți mai trebuie nimic!

Noi suntem oamenii care cară mereu după ei un carnețel, că nu se știe niciodată când te lovește inspirația și trebuie neapărat să scrii despre puștiul ăla cu părul albastru pe care l-ai văzut în autobuz și care ți-a inspirat o mie de emoții. Avem mereu camera aproape de noi, că poate vedem ceva și vrem să ne aducem aminte mai târziu  să scriem despre asta. Noi suntem oamenii care se inspiră din viață, pe care o interpretăm după cum credem noi că este mai bine, apoi împărtășim ideile noastre cu întregul internet.

Noi suntem oamenii care se gândesc mereu la ce să posteze. Suntem oamenii care stau la masă și un cuvânt spus de cineva le poate inspira un articol întreg, pe care îl scriu în mintea lor pe parcursul mesei și pe care este posibil să îl uite imediat ce așează în fața calculatorului să scriem. Suntem oamenii care ne sunt cei mai liberi și totuși cei mai înfricoșați în fața unui document de Word. Noi suntem ăia care nu avem nici un interes, și totuși încercăm să schimbăm lumea cu ideile noastre, bune sau rele. Măcar lumea unei singure persoane. Ne este de ajuns, credeți-mă. De noi încearcă să profite toată lumea și noi încercăm să-i ajutăm pe toți.

Bloggerii sunt oamenii care au puterea cuvântului, dar o și trăiesc. Noi nu ne ghidăm după niște reguli impuse de o anumită conduită. Regulile ni le facem singuri. Asta dacă nu ne ghidăm după interese. Avem puterea de a ajunge la inimile oamenilor tocmai pentru că suntem liberi și nu există nici un filtru între noi și cititori. Vă vorbesc din proprie experiență atunci când vă spun că ne eliberăm atunci când scriem. Atunci suntem noi înșine și ne lăsăm să fim liberi. Iar puterea scrisului ne face să ne simțim ușori, pentru că de cele mai multe ori scrisul pune durerea noastră în cuvinte și parcă nu mai suntem așa de singuri ca înainte.

Noi suntem oamenii ăia ciudați, revoluționarii cu prea puțin timp și prea multe idei. Noi avem hârtiuțe cu idei peste tot prin casă. Ne inspiră orice și din orice scânteie se poate naște un articol. Noi suntem cei ce fac din orice un nou subiect de discuție pe blog.

Deci, cum este să fii blogger? Este eliberant, înfricoșător, minunat, ușor, greu, firesc, interesant, amuzant. A fi blogger înseamnă a-ți trece peste frici și peste nesiguranțe pentru a fi TU.

Rezumatul anului 2015

2015 5Am deschis pagina aceasta acum două ore și încă nu știu ce și cum să zic. Am o mulțime de gânduri în cap și aș vrea să le aleg pe cele mai frumoase ca să descrie anul acesta care se apropie de sfârșit. Cu siguranță nu voi reuși să descriu anul 2015 la adevărata grandoare pe care o simt atunci când mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în aceste 12 luni, dar voi încerca.

Îmi aduc aminte că anul trecut, pe 31 Decembrie mi-am promis ca anul 2015 să fie anul meu. Mi-am promis să mă dezvolt, să mă maturizez, să ies din zona me de confort mai des, să mă destind, să muncesc și să mă distrez. Să cresc, asta am vrut să fie rezoluția anului 2015.

Uitându-mă înapoi, realizez că acest an a fost într-adevăr anul meu. Consider că anul 2015 mi-a oferit o gamă largă de experiențe care m-au ajutat să cresc. Am greșit, am reușit să fac ce mi-am propus, am făcut prostii, am călătorit, am muncit, m-am odihnit când a trebuit. Simt, însă că fiecare zi, fiecare nouă experiență a fost un pas important pentru mine, o lecție ce s-a adunat la muntele în a cărui vârf cred că mă aflu eu acum. Nu e un munte mare și în jur văd munți mult mai înalți și mai abrupți, însă e prima dată când consider că am ajuns cu bine în vârful unui munte.

2015 1Deși anul acesta a început într-un stil ce nu arăta prea promițător, am trecut peste momentele grele. Cu greu, este adevărat, dar am realizat că atunci când nu este soare pe cer trebuie să aprinzi un bec și să te mulțumești cu el până când apare soarele. Într-un final, mi-am dat seama că mă pot descurca foarte bine și cu lumină falsă. Nu-mi trebuie soare pentru a fi fericită. Fericirea vine din interior și ți-o faci cu mâna ta (nu vă mai gândiți la prostii, măi!). Trebuie doar să găsești lucrurile care te mulțumesc și te fac să te simți în largul tău și doar să le faci. Să le faci chiar dacă nu știi cum și chiar dacă rezultatele nu sunt cele așteptate. Anul acesta m-a învățat că trebuie să termin ce am început și că trebuie întotdeauna să mă țin de planul inițial. Dacă fac asta, rezultatele vor apărea cu siguranță.

O altă lecție pe care 2015 mi-a dat-o este că atunci când gândești pozitiv și crezi în tine, Universul se va transforma într-un loc mult mai bun. Dacă mintea ta este împânzită de gânduri bune, acestea se vor transforma în realitate, iar lumea ta va fi un loc mult mai bun, pe care îl vei vedea cu alți ochi. Am învățat să văd întotdeauna partea plină a paharului și am observat că, într-adevăr lucrurile bune vin mult mai ușor la mine.

Am învățat, de asemenea, că cel mai important lucru în viață este să te bucuri de clipă, să o trăiești. Să îți faci amintiri și să te îngrijorezi de lucrurile mai puțin importante mai târziu. Important este să faci ce își place, cu oamenii care îți plac și în locurile care îți plac. Să te simți bine cu viața ta și să o modelezi după plăcerea ta. Este foarte important să faci un pas în spate uneori, să te gândeși la ce vrei cu adevărat și să o pui in aplicare.

În afară de lecțiile bune, 2015 a fost și anul care mi-a arătat câteva lucruri despre oameni și despre societatea noastră pe care nu mă așteptam să le aflu chiar atât de brusc. Într-un fel, 2015 a fost un an care mi-a deschis ochii și mi-a arătat că mai am multe de învățat.

A fost un an trist pentru omenire, care începe ușor ușor să se dezbine. Tragedia de la Colectiv a reprezentat un moment extraordinar de trist pentru mine și cred că pentru fiecare român din lumea aceasta. Mă refer la românii cu cap, care știu că muzica pe care o faci nu are nici o legătură cu religia sau cu Diavolul. Personal, am fost afectată de această tragedie. Mă gândesc în fiecare zi la zilele acelea urâte, care îmi doresc să nu se fi întâmplat niciodată. Singura mea spernață este că această tragedie ne-a adus, poate, mai aproape și ne-a făcut să vrem măcar să schimbăm ceva la țara asta.2015 2

Lăsând la o parte toate tragediile care s-au întâmplat anul acesta, 2015 a fost un an plin de momente frumoase. Am călătorit mult, am legat prietenii frumoase, am întărit prietenii mai vechi, am petrecut timp cu familia mea, am ținut mai multe concentre. Am citit tot ce mi-a poftit inima, am purtat hainele în care mă simt cel mai bine, am schimbat câte ceva la înfățișarea mea atunci când am simțit nevoia.

Un lucru care s-a schimbat mult la mine este felul în care comunic cu cei din jur. Nu îmi mai este frică să cunosc oameni noi, să comunic cu ei și să îmi fac părerea auzită. Am devenit mai tupeistă, mai curajoasă, mai neînfricată. Știu că oamenii nu mă pot răni dacă nu îi las eu să mă rănească, așa că am învățat să fiu curajoasă și precaută în același timp cu oamenii din jurul meu.

Anul ăsta am râs mai mult. M-am plimbat mai mult. Am cântat mai mult. Am vorbit mai mult, am scris mai mult, am citit mai bine. Am făcut câțiva pași importanți în cariera mea, atât cea de violonistă, cât și cea de blogger.

Una dintre realizările de anul ăsta în materie de muzică a fost maturizarea mea în interpretare. Învăț, încet încet, să îmi pun sufletul în muzică. Să fac muzică și să ating lumea cu sunetele mele. M-am dezvoltat și tehnic, dar cel mai mulțumită sunt de felul în care mă dezvolt în interpretare. Mai am atât de multe de învățat, dar măcar am simțit că anul acesta am învățat câteva lucruri foarte importante.

2015 3Ca și blogger, am făcut câțiva pași foarte importanți, dar și periculoși. Cred că toți vă aduceți de momentul în care mi-am închis blogul în Martie. Nu mă gândesc la acel moment cu multă bucurie, însă a fost un pas important. Nu am putut rezista fără blog, așa că după cinci luni l-am deschis din nou, însă revenirea a venit cu câteva schimbări importante. Cred că se vede că ce urmăresc acum este calitatea, nu cantitatea. Mi-aș dori să am mai mult timp să mă ocup de blog, însă am atât de multe de făcut anul acesta, încât nu apuc.

Două realizări de care sunt foarte mulțumită sunt colaborările cu Librex și Serial Readers, doi parteneri care mă fac să mă simt ca un blogger adevărat. Librăria Librex mă bucură mereu cu cărțile lor și cu faptul că îmi oferă posibilitatea de a mă face auzită undeva în afara blogului meu. Echipa de la Serial Readers este una dintre cele mai minunate echipe și simt că am o mulțime de lucruri de învățat de la ei. Mă bucur extraordinar de mult că m-au primit printre ei și sper ca și colaborarea noastră să dureze cât mai mult.

Un moment foarte frumos a fost călătoria în Atena cu Nely Cab. Doamne, ce amintiri geniale! M-am bucurat să o văd în sfârșit pe Nely, care mi-a devenit o a doua mamă, o prietenă bună și o persoană cu care pot să vorbesc orice. Am petrecut împreună multe momente frumoase pe parcursul săptămânii în care am fost împreună, iar amintirile acestea le vor păstra mereu în inima mea.

Îmi amintesc cu plăcere și de vizitele la tata la muncă, într-o stațiune micuță, însă foarte frumoasă. În fiecare zi îmi amintesc cum mă trezeam dimineața, îmi luam un prosop și o carte și mă duceam pe plajă, unde stăteam toată ziua. Libertate, ce să mai.

2015 4

Dacă stau bine să mă gândesc, toată vara anului 2015 a fost genială. Memorabilă. Plină de râsete, soare, cărți, cumpărături, momente frumoase. Vreau să păstrez această vară vie în inima mea mereu.

Nici toamna nu a fost mai prejos. Călătoria în România este o amintire foarte frumoasă, de care îmi amintesc în fiecare zi. Când m-am întors acasă, am început orele la conservator, iar Vinerea a ajuns să fie din nou ziua mea preferată. Acum preferatele mele nu sunt numai zilele de Vineri, ci fiecare zi cu miros de… conservator, să spunem. 😉

Gata, cred că aceasta este recenzia anului 2015. Sunt sigură că de anul 2015 îmi voi aduce mereu aminte cu mare drag și cu un zâmbet ușor trist pe față. Momentele frumoase nu vor dispărea niciodată din inima mea. Cred că cel mai potrivit ar fi să spun că în 2015 m-am găsit pe mine.

Sper că și voi să vă uitați la acest an ca la un an frumos. Sper să trageți linia astăzi sau mâine și balanța să încline înspre momentele frumoase. Aștept să îmi spuneți cum a fost anul vostru în comentarii! Orice povestioară de anul ăsta este mai mult că și bine-venite, so don’t hold back!

La mulți ani! 🙂

Ce-ar fi sa incercam sa fim mai buni?

Stau uneori si ma uit in jurul meu si ma uimeste rautatea care pur si simplu se poate taia cu cutitul care ne inconjoara. Ma uimesc de fiecare data privirile taioase ale oamenilor straini, care se uita la tine de parca ar vrea sa iti ia gatul, fara ca macar sa te cunoasca. Ma uimesc certurile din trafic, cele din autobuz, cele din magazine, de la institutii. Toate intre oameni straini, toate din cauza unor lucruri marunte. “Dar cine esti tu, dom’le, sa te bagi in fata? Stai dracului la locul tau!”

Vorbe atat de taioase, aruncate atat de usor. Vorbe care dor, care uneori taie. Vorbe pe care le tinem minte toata viata. Vorbe care, uneori, nu isi au locul.

De fiecare data cand stau pe internet gasesc cate un comentariu argresiv la adresa cuiva sau o cearta intre doi oameni cu opinii diferite. Ma ingrozeste ura care se poate simti in comentariul cuiva care nu are aceasi opinie cu tine si care, doar din cauza ca nu este de acord cu ce spui tu, simte nevoia sa te atace personal si sa te judece, chiar daca nu cunoaste cel mai mic lucru despre tine. Cine esti tu sa imi spui mie ca nu am dreptate sau ca sunt o proasta?

Insa cel mai mult ma ingrozesc si ma uimesc rautatile din prieteni. Chiar si dintre anumiti membri ai familiei. Ma uimeste zambetul lor stramb, mai falsa ca posteriolul lui Kim Kardashian. Vorbele lor de bine, spuse printre dinti inclestati, atunci cand de fapt vor sa te scuipe in ochi. De ce? De ce nu pot fi sinceri si sa spuna ca nu te plac? Sa te trimita dracului in fata si sa nu se prefaca ca esti soarele de pe cerul lor?

Cine esti tu sa imi spui mie ca nu sunt buna de nimic? Sa ma critici fara pic de bun simt? Sa ma judeci fara sa stii ce dureri ascund? Sa iti dai cu parerea despre ceva ce nu stii?

Fiecare ne-am dori sa traim intr-o lume mai buna. Fiecare visam la o lume in care sa ne zambim unul altuia pe strada, sa vedem batrani cu fete binevoitoare, adolescenti care ajuta persoanele mai in varsta si tot asa. Ne dorim sa vedem o lume in care binele predomina.

Ei bine, haideti sa va anunt ca aceasta schimbare nu se poate produce daca nu incetam sa mai credem ca celalalt trebuie sa se schimbe. Nu. Noi trebuie sa ne schimbam primii. Schimbarea incepe de la noi si continua cu vecinul de la doi, caruia i-ai dus gunoiul in drumul tau spre scoala.

In astia 17 ani in care am trait eu, am invatat ca daca vrei sa obtii un rezultat bun, trebuie ca procesul sa fie facut cu voie buna. Cu politete. Stiti cat de multe se pot castiga cu politetea? Nici nu va puteti inchipui. O stiu din proprie experienta. Eu una prefer sa arunc un zambet binevoitor doamnei acre de la casa, in speranta ca asta ii va face treaba mai usoara si ca o va imbuna.

Si am mai invatat ca niciodata nu voi putea face fericita pe toata lumea, dar ca trebuie sa ma fac fericita pe mine insumi. Asta nu inseamna, totusi, ca sunt nepasatoare fata de sentimentele celor din jurul meu. Nu. Incerc mereu sa ma pun in situatia altora si sa incerc sa le inteleg motivele si reactiile. Uneori nu se poate si orice as incerca, nu pot intelege de ce unii oameni sunt atat de rai.

E usor sa criticam pe cineva doar pentru ca nu vrem sa ne amintim ce zace la noi in curte. Dar v-ati gandit vreodata ce rani ascunde acel om? V-ati gandit ca poate a trecut prin atat de multe lucruri traumatizante, incat o parte din sufletul lui e mort? V-ati gandit ca poate o vorba buna sau un zambet blajin l-ar putea ajuta sa rasufle mai usurat?

Eu una m-am saturat de oamenii care transmit numai ura. M-am saturat de oameni care se cred mai destepti, care judeca, care taie si spanzura doar pentru ca se plictisesc pentru ca nu au ce face. Oameni care se cred mai buni, chiar daca nu sunt. Data viitoare cand vrei sa te dai mai bun in fata cuiva, asigura-te ca chiar esti mai bun. Asigura-te ca inima iti este mai buna si ca ai facut mai multe in viata ta decat respectivul pe care il consideri inferior. Si daca constati ca intr-adevar esti mai bun, incearca sa ii dai peste nas cu o vorba buna. Va functiona mult mai bine.

Ce-ar fi ca, de azi, sa incercam sa fim mai buni? Sa nu mai folosim sarcasmul si ironia ca sa ne aparam? Sa incercam sa luam in serios pe toata lumea? Haideti sa incercam sa ascultam fiecare persoana cu atentie si sa intelegem care este povestia lui cu adevarat. Sa incercam sa dam atentie adolescentilor, la fel ca adultilor. Uneori, adolescentii ascund in ei adevarate comori care ajung sa fie ingropate in ei la fel ca o relicva doar pentru ca cineva cu mai multi ani pe buletin s-a gandit sa ii spuna ca visurile lui sunt prea marete si el e prea mic. Sa nu il asculte. Sa nu ii dea dreptate chiar si atunci cand avea.

Ce-ar fi sa incercam sa il ajutam pe semenele nostru? Sa nu mai invidiem matusa care are un BMW? Sa nu mai vorbim de rau pe cei care nu merita? Sa zambim mai mult, sa dansam mai mult, sa facem ce ne place? Ce-ar fi sa incercam, de acum incolo, sa ne punem in locul persoanei pe care o judecam sau care ne-a facut rau si sa incercam sa ii intelegem? Fiecare persoana duce o lupta interioara si traieste cu o durere pe care incearca sa o ascunda in moduri diferite. Unii o ascund cu o vorba buna, altii cu o vorba taioasa. Oricum ar fi, consider ca oricine merita beneficiul indoielii. Pana la proba contrarie, nimeni nu este cu adevarat rau.

Haideti sa fim mai buni. Data viitoare cand cineva iti ia randul la casa, incearca sa ii zambesti. Sa ii spui calm ca exista un rand. Data viitoare cand cineva te calca pe coada, pur si simplu ignora-l, sau vorbeste cu el calm. O vorba buna actioneaza mai repede ca un Paracetamol cand te doare capul.

Ce-ar fi sa fim mai buni? Sa nu mai vorbim urat unii cu altii? Sa nu ne mai certam intre noi? Sa gandim pozitiv, sa transmitem lucruri pozitive si sa tratam pe toata lumea ca si pe un egal? Sa nu ne mai credem mai buni? Sa ne bucurm de reusitele altora? Sa stam sa judecam inainte de-a face acuzatii care sa afecteze? Sa nu mai vorbim fara sa gandim si fara sa cunoastem anumite lucruri? Sa nu mai credem tot timpul ca noi avem dreptate sau ca suntem mai destepti? Ce s-ar intampla atunci?

Credeti-ma, v-o zic din proprie experienta. Lumea (cel putin cea din jurul vostru) s-ar schimba. In bine.

Judetul Vaslui nu este definit de cei sapte violatori

Astazi as vrea sa deschid un subiect la care ma gandesc de multe luni si care ma apasa de multa vreme. Cred ca v-ati dat seama deja din titlu ca in postarea aceasta vreau sa vorbesc despre Vaslui, judetul care, la ora actuala, este cel mai ponegrit Judet din Romania.

Motivul pentru care vreau sa vorbesc despre acest judet pe blogul meu vi-l voi spune de la inceput. M-am nascut si am crescut 13 ani in Barlad, oras destul de maricel din Vaslui. Da, dom’le, m-am nascut in judetul violurilor si a crimelor. Am crescut acolo, in judetul ala despre care se rade pe Facebook si de care se face basca la fiecare colt. Si chiar daca nu am cele mai placute amintiri din Romania, nu voi ascunde niciodata faptul ca m-am nascut in judetul care e pomenit in fiecare zi la televizor si nu neaparat pentru lucruri bune.

In ultimii ani, Vasluiul a devenit cunoscut in toata Romania pentru atrocitatile care se intampla acolo: violuri, talharii, crime si tot felul de fapte inimaginabile. Nu exista zi in care sa nu auzi la stiri de ceva ce s-a intamplat in Vaslui. Recent, una dintre cele mai ingrozitoare crime s-a desfasurat intr-un sat din Vaslui. Sapte haimanale de baieti (pentru ca barbati nu merita sa le spun – aia nu sunt barbati; sunt animale care ar trebui duse in jungla si lasate acolo) au violat o fata intr-un mod groaznic. Haimanalele aproape ca au scapat basma curata, dar au avut nenorocul de a starni o reactie in masa in Romania. Cred ca stiti deja ca o tara intreaga a fost revoltata de felul in care ei au fost tratati, parca cu tratament special. S-au facut multe campanii pe internet ca acesti criminali sa primeasca pedepsele pe care le merita. Dupa luni de procese si scandal, cei sapte Vasluieni au fost pedepsiti, in sfarsit. Mult prea putin, daca ma intrebati pe mine.

Si eu, la randul meu, am fost revoltata de ce i s-a intamplat fetei din Vaslui si felul in care acei sapte “golani” au fost tratati. Chiar si acum, cand isi ispasesc pedeapsa in puscarie, sper sa se intample o minune si sa putrezeasca in puscarie, pentru ca asta merita. Sa nu mai iasa niciodata de acolo si sa isi petreaca fiecare zi gandidu-se la momentul cand au vrut sa isi arate muschii in fata unei fiinte mai slaba decat ei si sa se blesteme pentru idiotenia pe care au facut-o. Insa nu se va intampla asta. In cativa ani vor fi pusi in libertate pentru buna purtare. Nu e prima si nici ultima data cand se va intampla asa ceva, iar violul acela se va repeta si prin momentele acelea groaznice vor mai trece si alte fete si femei.

Insa nu asta vreau eu sa vorbesc acum. Vreau sa va povestesc mai multe despre Vaslui, judetul in care m-am nascut si in care am crescut.

Am sa va spun adevarul. Iar asta e ca, atunci cand eram in Barlad, nu circulam niciodata singura pe strazi. Cand zic niciodata, nu glumesc. Nu a existat data in care sa fi iesit pe strada si sa fi fost singura. Eram insotita fie de un parinte, de un membru al familiei sau de frate-miu. Motivul era foarte simplu – imi era frica. De fapt, ne era frica sa circul singura. Si mie si parintilor mei. Voi recunoaste ca judetul Vaslui este plin de oameni dubiosi, de raufacatori si de tigani care vor sa faca rau. Dar stiti de ce mai este plin Vasluiul? De oameni destepti.

Nu stiu cati dintre cei care vorbesc judetul Vaslui de rau realizeaza ca raufacatori, criminali, violatori si talhari se afla in fiecare judet din tara. Okay, poate ca nu la acelasi grad, dar lucrurile care se intampla in Vaslui se intampla zilnic si in alte orase si judete din Romania. Poate ca nu auzim la fel de des de crime in alte judete din tara, dar se intampla. Fiecare judet are oamenii lui cu care nu se mandresc si care fac rau lumii. Insa dintr-un motiv pe care nu il inteleg, toata lumea se leaga de Vaslui.

Un lucru care ma revolta la maxim sunt imaginile care circula pe internet, in care Vasluiul este ridiculizat. Vorbesc de imaginile acelea care spun “Dupa trei luni in Vaslui”. Imagini ca asta:

v1

Inca de cand am vazut prima imagine de genul asta am fost revoltata. Nu pentru ca sunt din Vaslui, ci pentru ca mi se pare incredibil de rusions pentru tine, ala care razi de un judet din care nu esti, sa judeci ceva ce nu cunosti si sa generalizezi. Plebe exista in fiecare judet, dar tu, Bucurestene care te mandresti ca nu ai accent, ai ales sa te iei de Vaslui. Ca de, de ce sa nu ne amuzam si noi pe baza unor oameni pe care nu ii cunostem si sa judecam fara sa cunoastem? De ce sa jignim si niste oameni inocenti, care n-au nici o vina ca lumea s-a axat pe Vaslui si care dau cu pietre in el pentru ca asa se poarta?

Haideti sa va mai zic ceva. Vasluiul nu este definit de cei sapte violatori. Vasluiul nu este definit de nici o crima care s-a intamplat acolo. La fel cum nici Bucurestiul nu este definit de faptul ca Ceausescu a locuit acolo sau cum Diaspora nu este definita de oamenii care au facut atat de mult rau gazdelor lor. Si la fel cum nici eu nu sunt definita de faptul ca sunt egoista. Si nici Siria nu este definita de teroristi.

Oameni buni, nici un judet nu ar trebui sa fie ridiculizat din cauza raufacatorilor. De ce sa alegem sa ne uitam la lucrurile rele cand sunt atat de multe lucruri bune pe care am putea sa ne concentram? Stiti cate personalitati a dat Vasluiul? Normal ca nu stiti. Lasati-ma sa va luminez eu.

Tu, Brasovene care critici, stiai ca Alexandru Ioan Cuza a fost nascut la Barlad? Da, mai, am mers pe aceleasi strazi pe care a mers Cuza si ma mandresc cu asta. Dar de Alexandru Vlahuta stiai? O strada cu numele lui era aproape de strada unde locuiam eu. Tu, mai Clujene care ai aratat cu degetul Vasluiul, stiai ca Constantin Chirita? De Marcel Guguianu stiai? Am cantat, ma, in galeria lui de sute de ori. Am stat in fata lui, i-am vazut, ma, ochelarii aia caracteristici, galeria lui imi era ca o casa. De Tonitza stiai, ca s-a nascut la Barlad, ma? Am fost eleva la scoala la Tonitza si sa fiu al naibii de nu sunt mandra de asta. Si stii ma, de ce? Pentru ca scoala de Muzica si Arte Plastice “N.N. Tonitza” din Barlad a scos mai multe talente decat te-ai fi asteptat. Nici sa nu mai pomenesc de cate premii castiga elevii scolii anual la diverse concursuri. Stii ma, cati muzicieni duc acum numele tarii in afara dupa ce au studiat acolo? Cunosc cel putin doi violonisti care pomenesc Romania si Barladul cu fiecare ocazia. Da, ma, si ma stiu si pe mine, care am crescut in Barlad si am studiat la scoala lui Tonitza si am ajuns sa fiu la un an departare de diploma de conservator, cand altii de-abia se hotarasc unde vor sa o ia mai departe si vorbesc trei limbi, o invat pe a patra si am un blog pe care lumea il citeste. Si stii ma de cate ori am zis de unde vin, si cata lumea mi-a zambit incantata din cauza asta? Nu stii. Normal ca nu stii. Televizorul te-a imbuibat cu povestile violatorilor si crezi ca numai asta este de capul Vasluiului. Ei bine, nu e. Vasluiul e plin de personalitati si de oameni inteligenti, iar Diaspora se mandreste cu numele care ii fac pe straini sa viziteze Romania. Iar doctorul ala la care ai fost tu, Banatene, ca te doare capul de la prea mult judecat pe zi, stiai ca e din Valui? Stiti cati doctori sunt din Vaslui sau au origini de acolo? Varul meu, care e doctor veterinar si care a aparut de mai multe ori la televizor, are origini din Vaslui. La fel si celalalt var, care e director la o companie mare internationala. Stiai tu de ei? Nu stiai.

Si e si normal ca nu stiai de ei, pentru ca televizorul promoveaza numai raul. N-ai sa auzi de cati copiii talentati sunt in Vaslui, sau de cati oameni duc numele Vasluiului si al Romaniei in afara si n-ai sa auzi de cate festivaluri se tin in Barlad si in Vaslui, sau de cate teatre sunt acolo si de felul in care Barladul este unul dintre orasele pe care mari muzicieni l-au vizitat si au spus ca este unul dintre cele mai culturale orase si ca publicul este minunat. N-ai sa vezi felul in care sala de la Guguianu se umple ochi de lume atunci cand este vreun concert de muzica clasica. Pentru ca televizorul nu face decat sa defaimeze si sa arunce in noroi, pentru ca e mult mai usor asa.

Asa ca tu, ala care stai cu burta la televizor, cu o bere in mana la fiecare ora, termina sa mai judeci. Terminati sa mai judecati un judet care a dat atatea personalitati. O spun inca o data. Vasluiul nu este definit de raufacatori. 

Judetul Vaslui are multe parti frumoase, multi oameni frumosi. Trebuie doar sa iti amintesti de ei si sa incerci sa fii deschis la minte. Sa realizezi ca violatori sunt peste tot, dar Elena Farago, pe care ti-o citea mama ta inainte de culcare, s-a nascut la Barlad, la fel ca si Victor Ion Popa. Si daca ajungi sa citesti postarea asta, adu-ti aminte ca am crescut in Vaslui. Poate, peste ani, cand ai sa ma vezi la televizor dupa un concert pe care l-am sustinut, sa-ti aduci aminte ca m-am nascut la Barlad si ca nu accept sa fiu definita de cei sapte violatori.

Inca o data, va rog sa nu mai judecati ceva ce nu cunoasteti. Nu se stie niciodata cand un viol sau o crima mai ingrozitoare sa va petrece la voi in judet si lumea va incepe sa arate cu degetul fara sa stie ca, de fapt, e chiar fain sa fii nascut acolo unde ai fost nascut.

*Vreau sa mentionez ca nu vreau sa jignesc pe nimeni cu aceasta postare si nici nu tine de rasism. Nimic din ce am spus nu este spus cu rautati si nici nu am vizat

Ce-am facut in astea cinci luni in care am fost absenta

Dupa postarea in care mi-am anuntat revenirea pe dragul meu blog, m-am gandit ca ar fi potrivita o postare in care sa va povestesc ce am facut in aceste cinci luni de absenta. Nu stiu pe cata lume va interesa asta, dar eu simt ca trebuie sa fac asta. Am tinut in mine atatea momente frumoase. Dupa patru ani in care am fost obisnuita sa impartasesc fiecare moment frumos cu voi, mi-a venit foarte greu sa traiesc un moment care merita impartasit si sa nu vi-l povestesc. M-am obisnuit si cu asta la inceput, dar acum nu mai are nici un rost sa imi reprim acest “instinct”. Va pot povesti in voie tot ce vreau.

In aceste cinci luni am trait momente foarte frumoase, care meritau cu siguranta impartasite cu toata lumea. Am muncit mult, intr-adevar, dar am fost rasplatita cu vacante frumoase si o vara pe cinste!

Dupa ce am publicat postarea in care imi luam la revedere de la voi in Martie, am avut primul meu concert important, in care am fost solista! Profesorul meu a planuit acest concert inca de la inceputul anului scolar 2014/2015, deci anul trecut m-am concentrat foarte mult pe acest concert si pe piesele pe care aveam sa le cant. Eram foarte nerabdatoare sa imi fac aparitia in public ca si solist si sa imi vad numele pe afis. Am fost cap de lista, urmata de cei doi acompaniatori ai mei, care au facut o treaba exceptionala.

Nu stiam la ce sa ma astept de la acest concert. A fost primul concert in care a trebuit sa cant aproape o ora intreaga. Aveam in program piese de Brahms, Beethoven, Tartini, Papamoschos si Mozart. Ce sa mai, o adevarata bucurie pentru inima mea de melomana! Bine-nteles, totul nu a putut decurge chiar atat de usor. Am avut parte de o multime de “patanii” pana sa pot canta in voie.

Dupa multe discutii, concertul a fost programat in Sambata dinaintea Pastelui, pe 4 Aprilie. Desigur, data nu a fost stabilita fara o groaza de discutii, razgandiri si pareri diverse. Una dintre corepetitoarele mele, care trebuia sa cante Mozart, Tartini si Beethoven cu mine, s-a gandit ca nu ii convine data! Trebuia sa plece in vacanta in ziua aia. Ne-a anuntat, bineinteles, cu o saptamana inainte. Va puteti imagina ca nu am putut accepta sa mutam data concertului cu doar o saptamana inainte, de vreme ce pustoaica stia de mult timp cand se va desfasura concertul. Am luptat cu ea si pana la urma am invins! Concertul a fost stabilit pentru 4 Aprilie, iar ea avea sa plece in vacanta dupa. Toate bune si frumoase. M-am simtit bine ca am reusit sa stabilesc concertul cand am vrut eu. Pana la urma, fara nici o urma de falsa modestie, eu eram solista si eu aveam cel mai mult de cantat. Deci logic era sa ii intereseze cel mai mult cand era mai bine pentru mine.

Data a fost stabilita, repetitiile au avut loc, sala era pregatita! Aveam sa cantam in sala de concerte a conservatorului. O sala care mi-e foarte draga, pentru ca am avut parte de multe amintiri frumoase acolo si de multe reusite. Mi-ar fi placut mult sa pot tine acel concert acolo, dar bineinteles ca nu s-a putut! Desi eram siguri ca acolo vom tine concertul, a aparut o problema tehnica care nu ne-a permis sa ne desfasuram activitatea acolo. Cu vreo doua saptamani inainte de concert, in sala a pocnit o teava! Starea salii era jalnica, iar directorul a decis ca pana nu se vor schimba tevile, nu se mai poate canta acolo. Nu eram siguri cand se va intampla asta, asa ca am luat hotararea de a muta locatia concertului. Profesorul meu a gasit imediat o sala mai mica, dar draguta si intima care avea si backstage! Va puteti da seama cat de importanta m-am simtit sa am cabina mea in care sa ma pot pregati.

Data si locatia au fost stabilite. Totul era okay. Dar stati asa, ca sirul pataniilor nu se opreste aici. Prin luna Februarie, am inceput sa observ ca am probleme cu vioara. Mi se dezacorda, iar cand trebuia sa o acordez era foarte greu. Profesorul meu a banuit ca are ceva de-a face cu cateva piese de la vioara care ar trebui schimbate. Vioara mea este foarte veche si avea nevoie de cateva reparatii inca de cand am intrat in posesia ei, dar niciodata nu m-am indurat sa o las din mana pentru atat de mult timp incat sa o repar. Reparatiile la vioara pot dura pana la o luna si nu prea mi-am permis niciodata sa las vioara din mana atat de mult timp.

Incetul cu incetul, vioara a inceput sa se acordeze mai bine si am avut incredere ca totul va fi in regula si cu asta. Am incercat sa scot sunetul cel mai bun in situatia aceea si cred ca am reusit.

Bun. Haideti sa dam un pic mai departe.

Vineri. Ajunul concertului. Emotii, pregatiri, repetitii, studiu. Eram al naibii de entuziasmata. Frematam, deja, din cauza adrenalinei pe care o simt intotdeauna inainte de un concert. In timp ce studiam ultimele retusuri si corectam ultimele greseli, ma suna profesorul meu de vioara. Cu o veste proasta, binenteles. Cu ultima veste la care ma asteptam, de fapt! V-o aduceti aminte pe corepetitoarea care trebuia sa plece in vacanta in Sambata concertului? Aparent, se imbolnaviose peste noapte si nu era sigura daca putea canta a doua zi! Avea febra mare si doctorul ii recomandase sa stea in pat. Ca sa vezi!

Va puteti imagina, cred, ce a insemnat asta pentru mine. Am crezut ca nu voi gasi cale de iesire si ca totul se naruiese! Am fost extrem de nervoasa, amintindu-mi de toate datile cand am cantat cu febra. Totusi, profesorul meu a ales sa fie pozitiv si a zis ca vom sti sigur dimineata urmatoare daca ea avea sa cante sau nu. Pana atunci, mi-a indicat sa studiez Bach si Paganini, pentru orice eventualitate. Pe care nu le mai studiasem de cel putin doua saptamani! Panica panica panica! Cum aveam sa fac asa ceva?!

Insa apoi mi-am adus aminte cine sunt. Mi-am adus aminte tot ce am realizat pana acum si toate incurcaturile din care am reusit sa ies cu brio. Si m-am calmat, pentru ca nimeni si nimic nu imi poate strica mie concertele. Am pus mana pe vioara si am inceput sa studiez, cu o determinare si o ambitie pe care le simt de fiecare data cand intru in vreo belea.

A doua zi dimineata, am mers la repetitii increzatoare ca respectiva corepetitoare stie cu ce se mananca muzica si ca nu avea sa imi faca asa ceva. Am crezut ca isi va imagina ce va insemna asta pentru concertul meu si ca nu va face asa ceva. Insa a facut-o. Ne-a dat telefon in timpul repetitiilor si ne-a spus ca nu are cum sa cante. Are febra prea mare. Am intrat din nou in panica, nervoasa ca cineva atenta sa imi strice planurile. Am crezut ca va fi oribil si ca avea sa imi strice reputatia. Apoi mi-am dat seama ca nu reputatia mea va fi stricata, ci ea si lipsa ei de profesionalism vor avea de suferit. Am hotarat cu profesorul sa cantam Sonata nr. 1 de Bach si Capriciul nr. 19 de Paganini in locul pieselor de Beethoven, Mozart si Tartini. M-am pus pe treaba. Aveam mai putin de doua ore sa scot piesele acelea si credeam ca pot sa o fac. Nu doar credeam. Stiam ca pot sa o fac.

Si am facut-o.

A venit ora 6… am mers la sala de concert, am inceput sa ma incalzesc cu cateva exercitii de vioara si am asteptat sa vina lumea. Panica panica panica! Eram sigura ca nimeni nu va veni si ca sala va fi goala. Mare mi-a fost surpriza cand, atunci cand am intrat pe scena… sala era plina ochi! Nu mai era loc sa arunci un ac printre spectatori. Am intrat increzatoare pe scena, profesorul meu a explicat ce s-a intamplat si mi-a facut loc sa cant.

Si magia s-a intamplat. M-am lasat dusa de val si nu cred ca am cantat asa de bine vreodata. A fost pur si simplu magic. Toata sala era linistita, nimeni nu se misca. Tot ce se auzea era muzica mea, vioara mea, sufletul meu. Nu am trait niciodata o experienta ca asta. Toata lumea era cu ochii tinta la mine, iar ropotele de aplauze de la sfarsit au fost incredibile! Nu se mai terminau… a fost o senzatie de nedescris! Bach si Paganini au mers al naibii de bine, chiar daca am avut emotii mari.

Dupa trei sferturi de ora de cantat, am terminat programul si am simtit ca vreau sa raman acolo pe scena. Nu vroiam sa se termine. Eram “in priza”. Adrenalina imi curgea prin vene ca sangele si mi-a fost greu sa cred ca se termina… Munca noastra de luni intregi luase sfarsit.

Am lasat vioara in culise si am iesit din nou in sala. Toata lumea s-a ridicat si jur ca au facut rand sa ma felicite. Fiecare persoana din sala a venit la mine sa ma felicite. Cineva mi-a spus ca sunt incredibila, ca i-am emotionat. Altcineva m-a intrebat, referindu-se la Bach si Paganini: “Daca nu canti asa cand piesele nu sunt inca gata, cum canti cand sunt gata?”. Nu mi-a venit sa cred urechilor.

Dupa ce toata lumea m-a felicitat, basmul s-a terminat. Am mers acasa si am dormit doua zile la rand… eram franta, pur si simplu, dupa atatea lungi de somn prea putin si munca prea mult. Vacanta de primavara mi-am petrecut-o dormind si citind. Pastele a fost lin si calm.

Apoi s-a terminat si vacanta de primavara si a venit urmatorul concert, care a descurs la fel de bine. Felicitari si aprecieri multe, munca multa, aplauze multe, adrenalina la maxim.

Ei, si au venit examenele la conservator. Primul examen pe care l-am dat a fost la armonie.

Stiam de la profesorul meu ca oricum aveam sa trec clasa cu brio din cauza muncii facute peste an, asa ca examenul nu a reprezentat o prea mare forfota pentru mine. Puteam sa scriu si 5 la acel examen ca tot as fi trecut cu brio. Insa constiinta mea nu m-a lasat sa fac asta. Vroiam sa iau 10 si la examen, asa ca cu o saptamana inainte de examen m-am pus pe invatat. Am subliniat tot ce era de subliniat si am incercat sa dau mare atentie lucrurilor care imi puneau probleme. Ziua examenului a venit si eu am terminat examenul in trei sferturi de ora din cele trei ore alocate rezolvarii temelor care ne-au fost date. Restul de doua ore pana la urmatoarea lectie de vioara le-am petrecut intr-o librarie.

Vinerea urmatoare, cand am ajuns la conservator pentru ora de pian, am dat nas in nas pe holuri cu profesorul de armonie. Vorbea la telefon in timpul ala, dar mi-a facut semn sa astept. In mintea mea, se invarteau doua posibilitati: “Ori am picat examenul, ori l-am luat cu brio.” La ultima nu vroiam sa ma gandesc. Stiam ca aveam sa iau examenul, dar nu mi-am permis sa ma gandesc ca as putea sa il iau cu brio.

Cand profesorul meu a incheiat convorbirea, pe gura i-au iesit urmatoarele cuvinte: “Bravo! Nu ma asteptam sa scrii atat de bine…. ai rezolvat totul corect si ai luat zece curat! Mi-a placut mult faptul ca (,) chiar daca stiai ca aveai sa treci nu te-ai lasat pe o ureche si ai dat tot ce ai avut mai bun. Ai avut grija sa nu faci greselile pe care le faci tu deobicei si asta mi-a placut mult. Nu ai dat niciodata un rezultat atat de bun. Ai trecut cu zece curat!”

Nu ma asteptam. Stiam ca pot, dar am urat dintotdeauna armonia si nu ma asteptam sa ma pot mobiliza in felul asta. Insa am facut-o. Cu ambitie si determinare, am dat un examen perfect, ce a meritat un zece curat. Mandria era la maxim! Primul lucru pe care am vrut sa il fac era sa impartasesc asta cu voi. 🙂

Sambata urmatoarea aveam un alt examen. De fapt, nu era examenul meu. Era examnul corepetitoarei care m-a lasat balta in ziua concertului. Ca sa intelegeti cum sta treaba, noi la conservatorul asta cantam noi, intre elevi. Adica eu, care cant la vioara, am corepetitor un elev. Asta ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile muzicale si ne invata sa lucram in echipa. Binenteles, la examenele de trecere pe noi, cei de la coarde, na acompaniaza o profesoara la pian. Insa examenele de muzica de camera sunt tinute pentru doi elevi, un elev la vioara si unul la pian.

Corepetitoarea care m-a lasat balta in ziua concertului m-a rugat pe mine sa o ajut la muzica de camera si sa cant cu ea, chiar daca eu eram cu doua clase mai sus decat ea. Am acceptat, pentru ca, pana la urma, de ce nu as fi facut-o? Cu cat mai mult e de cantat, cu atat mai bine!

A venit ziua examenului ei si, ironia ironiilor, eu eram bolnava! Eram racita bocna, nu auzeam nimic si de-abia imi puteam tine ochii deschisi. Cu o noapte inainte nu dormisem deloc din cauza tusei care nu imi dadea pace si de-abia m-am putut trezi sa ma duc la examen. Pentru un moment, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa o las balta si pe ea, asa cum a facut ea cu mine. Insa apoi mi-am adus aminte ca eu nu sunt asa. M-am gandit ca ar fi mai bine sa ii dau o lectie, ceea ce am si facut. Cu febra, tuse si de-abia auzind, am reusit sa o salvez de la un 9 la examen. Cand directorul conservatorului i-a zis nota pe care a luat-o, a tinut sa mentioneze ca zece ala l-a luat din cauza mea.

Inca o reusita!

A venit si examenul meu de muzica clasica. Ultimul an, deci examenul final. Nu aveam emotii, pentru ca deja vazusem ce pot. Si am facut-o si de data asta. Am terminat muzica de camera cu zece.

Examen la vioara nu am dat anul asta. Din cauza ca eu sunt in ultimul an la conservator si anul viitor dau de diploma (diploma cu care as putea sa predau), acest an se face, practic, in doi ani, daca asta are vreun sens. Examenul final sper sa reusesc sa il dau la anul in iunie.

Au venit examenele de la scoala. Emotii mari, mon cher! Nu prea invatasem anul ala, din cauza tuturor activitatilor de la conservator. Eram cam nesigura pe mine si nu stiam daca voi reusi sa scot cel mai bun rezultat.

In ziua primului examen, ne-au dat notele de pe semestrul al doilea. Si sa fiu al naibii daca media mea nu era mai mare decat orice alta medie pe care am avut-o de cand am venit in Grecia. Bucurie mareeeee!

Examenele au venit si au trecut. Am trecut si clasa cu bine si acum sunt a 11a. Inca doi ani si scap de chinul asta ce se numeste “scoala”.

Acum ca si anul scolar, si cel universitar se incheiasera, ma puteam concentra pe mine. Aveam de gand sa ma odihnesc in statiunea unde lucreaza tata pe vara, in Siviri, Chalkidiki. Cum s-a terminat ultimul examen si am primit rezultatele, am si fugit la el!

Am petrecut la Siviri (de unde va scriu acest post – am decis sa mai petrec un weekend aici inainte de a-mi venit rudele din Italia si Romania) o saptamana de vis. Am fost singura si a fost atat de liniste. Nu te invatat, nu tu studiat, nu tu socializat, nimic! Va spun sincer ca ma duceam dimineata la 10 pe plaja, imi luam muzica si cartea si stateam aolo, tolanita pe un sezlong, o zi intreaga. A fost superb! Soare, briza marii, nisip, mare, turisti, carti, muzica, singuratate si liniste. Mancare buna. A fost divin, mai ales dupa anul pe care l-am avut. Am reusit sa citesc patru carti in saptamana aceea care nu vroiam sa se termine. M-am relaxat foarte bine si mi-am incarcat bateriile.

Saptamana a trecut si m-am intors acasa la ale mele. M-am apucat imediat de studiat. Toata vara am studiat programul pentru diploma (care contine muuulte piese de Bach, Mozart, Paganini, Tartini, Sarasate, Wieniawski, Papamoschos, Bela Bartok) pana cand nu am mai putut studia. Vioara mea s-a stricat de tot si nu mai puteam canta pe ea. Imediat am dus-o la lutier, “doctorul viorilor”.

Intre timp, am avut parte de cea mai frumoasa vacanta ever alaturi de Nely Cab, nanuta mea si autoarea cartii ‘Creatura’. Ne-am intalnit, in sfarsit, in Atena! A fost de vis.

Eu nu mai vazusem niciodata Atena si eram foarte entuziasmata sa vad in sfarsit locurile pe care le-am vazut de mica la televizor si pe cartile postale. Insa cel mai entuziasmata am fost sa o vad pe Nely. Cu ea vorbesc in fiecare zi inca de cand ne-am cunoscut. A ajuns sa imi fie una dintre cele mai dragi persoane si o consider a doua mea mama. Am primit multe lucruri de la ea pe care le pretuiesc, dar cel mai mult pretuiesc lectiile pe care mi le-a dat si pe care mi le da in fiecare zi si rasetele pe care le tragem de fiecare data cand ma plang de cate vreun baiat sau de vreo intamplare din viata mea.

Acum cateva luni, Nely m-a numit fina ei si in aceasi zi mi-a zis ca va veni in vara in Atena… si m-a invitat si pe mine sa vin. Am planuit excursia asta pas cu pas si frematam de emotii sa merg intr-o vacanta adevarata, sa vorbesc engleza in fiecare zi, sa vorbesc cu Nely pe-ndelete de baieti si despre viata si sa merg cu ea la cumparaturi. hihi.

Vacanta a fost divina. Am vizitat toata Atena, Delfi, Arachova si insula Idra. A fost cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Am cunoscut oameni frumosi si am amintiri frumoase cu niste oameni formidabili. Voi pretui intotdeauna amintirea calatoriei mele in Atena cu Nely.

Insa despre asta va voi povesti mai multe mai tarziu.

M-am intors acasa din Atena pe 5 August, chiar de ziua mea. Ziua mi-o serbasem si cu o zi inainte cu Nely, la Hard Rock Cafe. Insa cand am ajuns acasa, mama m-a asteptat cu o alta petrecere care a durat trei zile! haha.

Asta a fost cu siguranta cea mai frumoasa zi de nastere dintotdeauna, pe care nu o voi uita niciodata. Mi-am facut atat de multe amintiri frumoase, am dobandit atat de multe lucruri pe care mi le vroiam si, cel mai important, am o vioara pe care se poate canta si care ma uimeste in fiecare zi! Asta a fost cel mai important cadou – o vioara cu care sa pot sa cant si cu care pot sa arat ce pot.

Nu va ingrijorati. Nu mai am mult. Stiu ca am scris deja prea mult, dar au trecut cinci luni de cand nu am mai vorbit. E atat de bine sa va povestesc toate astea!

In astea cinci luni, imi place sa cred ca m-am maturizat foarte mult. Simt o diferenta mare in personalitatea mea, o diferenta de care sunt mandra si de care ma bucur in fiecare zi.

In momentul in care am inchis blogul, treceam printr-o perioada nu tocmai fericita. Eram obosita, tot timpul nervoasa, nu dormeam bine – sau dormeam prea mult, dupa caz. Nu mai radeam, abia mai zambeam si eram tot timpul in capul meu. Eram o urma a ceea ce eram eu cu doar cateva luni in urma. Eram fata care chicotea ca proasta la lucrurile pe care le spunea lumea, doar pentru ca nu stiam ce spuneau. Pentru ca nu ascultam. Eram mereu in capul meu si nu puteam iesi de-acolo.

As putea sa mint si sa spun ca nu stiu de la ce s-a produs schimbarea asta. Insa stiu foarte bine si urasc fiecare secunda in care ma gandesc ca am putut lasa o prostie ca asta sa imi afecteze viata atat de multe luni.

M-am indragostit de cineva care nu mi-a impartasit sentimetele, iar asta a declansat mai multe probleme. Mi se parea ca nici la vioara nu mai cant bine, chiar daca in perioada aceea studiam mai mult ca oricand. Drept dovada rezultatele mele mult mai bune. Dar nimic nu ma multumea si aveam mereu nevoie de o pauza.

Pana cand am spus stop. Mi-am dat seama ca sunt patetica si ca nu merit asa ceva. Am inceput sa numar lucruri pe care le merit, lucrurile pe care le vreau. Am inceput sa numar lucrurile care sunt. Si atunci am inceput sa ies din carapacea mea si sa incep sa vad lumea cu alti ochi.

Si cel mai important lucru… am infricat cele mai multe frici. (In afara de frica de paianjeni. Cine naiba vrea sa atinga un paianjan? Eu sigur nu!) La inceput, fricile mele erau mari si aveau forme si culori. Insa dupa un timp, au devenit din ce in ce mai mici, pana cand le-am invins de tot.

Astfel, am devenit mai curajoasa, mai increzatoare, mai amuzanta si mai… eu. Ca sa nu mai zic de modesta… ma da modestia afara! haha! Am redevenit eu, cea care rade si spune glume si e sarcastica si citeste mult, studiaza mult si are un blog!

Am invatat sa iubesc viata si mai mult si am invatat sa ma bucur de fiecare lucru nesemnificativ. Iar de atunci, am facut lucruri mai curajoasa, pentru ca nu imi mai este frica sa fiu curajoasa. Am invatat sa fiu fericita si am fost, intr-adevar fericita. Nu imi mai este frica de aproape nimic si lucrul asta ma bucura.

Sper sa imi amintesc de cum m-am simtit vara asta mereu. Am fost cu adevarat fericita si a fost o vara pe care mi-o voi aminti. Si nu s-a terminat inca. Mai urmeaza… Imi vin rudele din Romania si Italia. Sa vedeti atunci distractie!

Au fost cinci luni interesante. Au fost frumoase. Foarte frumoase. M-am regasit pe mine insumi si asta este cel mai important. Am cunoscut viata frumoasa.

Insa tot timpul mi-a fost dor de blog. Acum, ca l-am deschis din nou, ma simt mult mai implinita si ma bucur mult la gandul ca pot scrie din nou despre lucrurile frumoase din viata mea.

Okay, cred ca v-am plictisit destul… 😀

Voi ce-ati facut in astea cinci luni? Mi-ar placea mult sa imi spuneti tot ce ati facut in acest timp in care nu am fost aici in sectiunea de comentrarii. 🙂

xoxo!

Sfarsit de an, sfarsit de ciclu gimanzial

Azi m-am hotarat sa scriu traditionalul post de sfarsit de an. Numai ca, de data asta, nu va fi numai un post de sfarsit de an, ci si un post de sfarsit de ciclu gimnazial.

Am terminat clasa a 9-a joi. Yup, am terminat gimnaziul. Pretty awesome.

Am inceput gimnaziul in Romania, in 2009? Parca 2009 era. Am inceput gimnaziul, gandindu-ma la cat de mult vreau sa ies de-acolo, la banchet, la momentul cand voi petrece cu colegii si cu profesorii, in clasa a 8a. Ma gandeam la ce liceu sa merg, la cum sa imi continui cariera. Faceam fata rautatilor, deveneam mai puternica pe zi ce trece, nu ma tragea inima sa ma duc la scoala. Si ma gandeam la banchet.

Numai ca, nimic din ce planuiam sa fac nu s-a intamplat de fapt.

Am terminat gimnaziul in 2014,in Grecia.

Cand am inceput gimnaziul, nici prin cap nu mi-a trecut ca nu il voi termina in Romania, la Scoala de Muzica “N.N. Tonitza” Barlad. Dar uite ca, de multe ori, viata ne ia pe nepregatite. Am terminat gimnaziul cu alti colegi, am facut banchetul cu prieteni, nu cu colegi. Am dansat alaturi de alti profesori decat cu cei care ma gandeam ca voi dansa. Am terminat gimnaziul la “1ο Γυμνάσιο Περαίας /1o Gymnasio Peraias”, adica la primul gimnaziu din Perea, Salonic.

Pe parcursul gimnaziului am invatat multe. Nu, nu l-a scoala, pentru ca acolo nu am invatat nici 5% din cunostintele pe care le am acum. Dar am trecut prin multe. Uitandu-ma inapoi, din momentul in care am pasit in curtea scolii, in Septembrie 2009, pana acum, cand am iesit pe curtea scolii pentru ultima data, pe 19 Iunie 2014, am trecut prin atat de multe lucruri, bune sau rele, dar din fiecare am invatat ceva. Atat Grecia, cat si toate chestiile prin care am trecut m-au invatat ceva. Sunt o persoana complet diferita de cea care eram la 11 ani, cand am inceput gimnaziul. Si nu ma refer numai fizic ( cu toate ca m-am schimbat enorm, si fizic), dar si mental. Am crescut, m-am maturizat, am invatat sa ma descurc, am invatat sa ma bucur de viata, am invatat sa ignor anumite lucruri. Am avut “prieteni” care m-au dezamagit, am gasit prieteni adevarat (Love you, Antonia!), m-am distrat, am avut parte de dezamagiri, mi s-au deschis noi orizonturi, noi oportunitati, am reusit sa fac lucruri pe care nu as fi reusit sa le fac in Romania si am adunat experienta. Am schimbat doua scoli, m-am mutat de doua ori, am intrat la conservator, am citit (mult!), am invatat Greaca, Engleza, iar acum m-am apucat de Rusa. Am invatat sa fiu eu, sa am incredere in mine si sa fiu mandra de tot ce fac.

Am trecut prin multe schimbari, care m-au ajutat sa fiu cine sunt acum. Au fost multe greutati si piedici de depasit, si inca sunt, dar la sfarsitul zile am fost, sunt si voi fi fericita. It’s a good life, a spus o data un personaj pe care-l iubim. Si este.

In  ultimul an scoala mi s-a parut mai usoara si ai placuta, chiar daca au fost si momente cand nu vroiam sa ma duc. Dar m-am distrat si mi-am facut mai multi prieteni. A fost un an mai usor decat anul trecut. Au fost momente frumoasa, dar si momente mai putin frumoase. Am vizitat doua tari: Italia si Romania. M-am distrat mult anul asta. Foarte mult. Am reusit si mi-am mai facut un tatuaj si mi-am facut si 3 piercing-uri. Mi-am schimbat vioara. Am tinut concerte. A fost bine. A fost un an de care m-am bucurat.

Si care a trecut extrem de repede. FOARTE repede.

Imi aduc aminte anul trecut, cand am inceput scoala, eram atat de nefericita. Si acum ma-ntreb cand naiba a trecut timpul. Cand?! Unde?! Nu-mi explic.

Mi-au mai ramas trei ani de scoala, apoi plec de-acasa ca sa studiez. Unde? Nu stiu inca. Tot ce stiu e ca mi-au mai ramas doar 3 ani, ca in 3 ani termin scoala, ca in 2 voi fi majora si cresc, cresc, cresc!

Joi am avut banchetul! Un lucru pe care il asteptam de mult! Am fost ATAT de entuziasmata si OMG, ce bine a fost!

La inceput, cand am aflat ca se face la un hotel de lux, nu am vrut sa ma duc. Dar apoi m-am gandit “Hei! De ce sa nu ma duc? Am asteptat inca de cand eram mica momentul asta!”, asa ca m-am dus. Mi-am cumparat rochie, m-am aranjat si-am plecat.

10421488_891133677596315_7283622740231552621_n

Am avut probleme cu uriasele unghii false pe care am vrut sa mi  le pun. Nu stiam cum sa agat lucrurile, nu puteam sa scriu pe telefon, nu puteam sa fac nimic. Ei, m-am obisnuit la un momentdat, dar tot nu imi mai pun vreodata. Raman la unghiile mele scurte, de violonista.

Joi seara m-am transformat intr-o adolescenta grecoaica. Am dansat, am cantat, am ras, am glumit, m-am simtit bine. Si gasca a fost super ok. Ne-am distrat toti. Cred ca toti ne-am dat seama ca e probabil ultima data cand vom fi impreuna cu adevarat, asa ca am profitat. Si mancarea a fost buna, mai ales ca totul a fost gratis.

Am facut multe, multe poze, si m-am distrat mult. La sfarsit ma dureau picioarele, dar a meritat.

Asta e gasca:

10404304_890848057624877_7258784147063648455_n

Ce mi-a placut? Ca toti am fost acolo sa ne distram. Da, unele sau dat in figuri si au venit acolo numai pentru rochii, dar 99% au venit sa se distreze. Si eu m-am distrat mult si mi-a parut bine. E o seara de care imi voi aminti multa vreme de-acum in colo.

10424262_891133727596310_5974667225216111881_n 10426323_891133614262988_3163001621232376749_n 10441926_891113840931632_7709596811574931201_n 10478153_891133540929662_242323102953984872_n

 

10487522_891133810929635_5160758763524886157_n

(Incercam sa le imitam pe niste colege, dar nu prea ne iesea. :)) )
10492516_891133770929639_6130283408215401329_n

 

Da, a fost frumos.

10384544_891114087598274_444019484148911389_nNe vom intalni peste 10 ani, pe 19-6-2024.

Imi va fi dor de unii dintre colegi si sunt constienta ca, o data cu liceul, se vor schimba multe. Liceul va fi diferit si va trebui sa ma imprietenesc cu altii si probabil ca imi va fi dor de gasca uneori, dar cred ca e bine sa schimb “peisajul”. Sunt incantata sa merg la liceu si sa termin cu scoala o data, dar un pic de nostalgie exista.

Au fost niste ani buni. Imi voi aduce aminte cu placere de gimanziu si de toate intamplarile prin care am trecut, de toti oamenii pe care i-am intalnit si de tot ce am facut in anii astia. Au fost si niste realizari destul de mari pe care le-am avut in gimanziu.

Acum ca a venit vara, am multe planuri. Trebuie sa le pun pe hartie mai intai si apoi vi le voi arata si voua. Stati pe fir, urmeaza multe postari frumoase, frumoase.

So bye bye, junior high…