Adevăruri târzii

Deschid pagina de Word direct pe telefon. Nu mai aștept să ajung acasă la laptop, nu mai am răbdare. Zace în mine o nevoie și o dorință de a începe acum să scriu și de a nu mă mai opri niciodată. Să vorbesc lumii despre ea însăși prin cuvinte și prin rânduri înșirate fără discernământ. Așa că scriu pe telefon acum, oriunde și oricând, așa cum mi-am dorit mereu să o fac. De altfel, mai am vreo două ore până ajung acasă, și mi se pare infernal de mult. Într-adevăr, niciodată nu am fost bună la a aștepta lucrurile pe care mi le doresc. Sau la a face timpul să treacă când ești pe drum, în tren, în autobuz, pe avion, oriunde. Nu reușesc niciodată să îmi distrag atenția pe avion, și doar lâncezesc acolo până mor de plictiseală. Detest să aștept autobuzul, și chiar nu-mi place să studiez.

Încerc să fug de momentele dintre cele ce mă fac să simt că trăiesc. Îmi doresc doar lucrurile care îmi fac sângele să fiarbă, și mi-al dori tare mult să îmi dau seama cum să elimin momentele de hibernat. Din cauza lor, mi se pare că am așteptat toată viața, și că nu am făcut niciodată nimic important de fapt. Cred că este prima dată când scriu pe telefon în câțiva ani. Și este prima dată când îmi doresc și am nevoie să scriu despre mine, strict despre persoana mea, deși am nevoie și scriu mereu despre altcineva în momentele de după.

Dar am anumite adevăruri pe care trebuie să mi le recunosc și pe care nu mi le mai pot refuza, de care nu mai pot fugi. Adevărul este că tot ce am făcut până acum, am făcut la scală mică. Nu caut recunoașterea, și nici faima. Nu caut să fiu milionară, nici să fiu arătată pe stradă cu degetul. Caut să fac exact ceea ce sunt menită să fac. Caut să fiu ceea ce trebuie să fiu. Și, din păcate – sau poate din fericire, nu știu exact acum – lucrurile astea nu se potrivesc în totalitate cu imaginea pe care mi-am creat-o până acum, și nici cu parcursul pe care am mers până la acest moment.

Pe zi ce trece, realizez că asta înseamnă pentru mine mult mai multe lucruri decât a cânta la vioară. A fi violonistă nu mă definește în totalitate, și mi se încordează tot corpul când scriu acest cuvinte. Iubesc să cânt, dar detest în profunzime tot ce trebuie să fac ca să ajung la punctul de a cânta. Nu mai suport de foarte mult timp să renunț la celelalte lucruri pe care mi le cere inima pentru a cânta la vioară. Ceea ce faci ar trebui să te facă să fii complet, însă eu m-am simțit în repetate rânduri absolut goală pe dinăuntru din cauza viorii. Nu am fost niciodată în stare să îmi recunosc că a fi numai violonistă nu mă face fericită. Nu știu dacă am ales să fiu violonistă pentru cp aprecierile tuturor celor din jur și cuvintele, așteptările și siguranța lor ca voi fi cineva în această lume m-au determinat să continui de fiecare dată. Dar nu mai am cum să continui să mă mint: adevărul este că am ajuns să am o relație de dragoste și ură cu vioara și că nu mai știu dacă mă reprezintă în totalitate.

Cel mai mulțumită și mai fericită mă simt când scriu. Este adevărat că nu știu să o fac la nivelul la care trebuie pentru a face o carieră din asta. Mai am multe de învățat. Și uneori îmi este greu să mă pun la laptop și să încep să scriu, dar o dată ce o fac, nu mai există nimic altceva. Când scriu, nu am reguli, prejudecăți, așteptări și nici o imagine ce trebuie întreținută: pot fi eu în totalitate. Sentimentul de greutate se datorează și relației mele cu muzica: pentru ea trebuie să dai tot, iar eu mă simt vinovată de fiecare dată când nu fac ceva ce ține de muzică. Dar, în același timp, în perioadele când nu fac muzică pentru că îmi este mult prea greu, nu fac nimic altceva. Stau și mă pierd întru totul, mâncată de gânduri și de vinovăție.

De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, nu am nici unul dintre lucrurile pe care mi le doresc. Deși, dacă ai întreba lumea din jurul meu, ți-ar spune că am viața perfectă. Până la urmă, mă întrețin singură, sunt deșteaptă, frumoasă, populară, am prieteni buni, iubesc, îmi permit mai tot ce-mi doresc și nu prea-mi stă nimic în cale. Teoretic.

Dacă mă întrebi pe mine, îți voi recunoaște că sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că sunt frumoasă și pentru cp anumite persoane numai asta văd la mine. Sunt frumoasă și nefericită pentru că lumea uită să-mi vadă mintea și gândurile, și nu realizează că nu este cel mai important lucru la mine. Sunt deșteaptă și nefericită pentru că vreau mai mult de la viață, și pentru că văd lumea într-un mod diferit. Sunt nefericită pentru că lumea a uitat că nu mă identific numai cu vioara și pentru că uită să realizeze că sunt mai mult de atât, că am o viață și un suflet proprii. Sunt nefericită pentru că nu sunt văzută în anumite situații. Uneori mă transform într-o umbră pentru a fi fericită o perioadă de timp. Sunt nefericită pentru că de multe ori sunt forțată să fiu un singur lucru, iar eu nu pot fi doar așa: vreau să iau fiecare părticică din lume aceasta și să o fac a mea. Sunt nefericită pentru că trebuie să fiu un singur lucru și nu pot. Pentru că am un talent extraordinar pe care uneori nu mi-l mai doresc, pentru că din ce în ce mai des uit că poate e o minune, și oricât aș încerca să nu o fac, îl privesc ca pe un blestem destul de des. Sunt nefericită pentru că până și cel mai apropiat om mie consideră că fericirea stă în cariera mea, iar eu știu clar că nu este așa.

Fericirea mea este să fiu în totalitate ceea ce sunt. Violonistă, scriitoare, o femeie iubitoare și o prietenă bună, o persoană ce trăiește pentru momentele cu cei dragi, și nu pentru avuție și faimă, ci pentru momentele în care trăiesc cu, pentru și prin oameni. Și nu pot renunța la nici unul dintre aceste lucruri.

Simt presiunea tuturor, din absolut toate părțile, și încă nu știu cum să trec peste ea. Dacă mă întorc la stânga, îl aud pe tata cum zice că îmi păstrează loc la restaurantul lui dacă nu studiez. Dacă mă uit la dreapta, o văd pe mama care îmi zice că trebuie să fac ce mă face fericită, dar până și asta pune presiune pe mine: mă gândesc că nu pot da greș. În spate îl văd pe frate-miu, care m-a susținut cum a putut, iar în față, văd persoana care s-a îndrăgostit de mine prin muzica mea, și îi văd dezamăgirea din ochi de fiecare dată când i-am zis că nu mă mai reprezintă în totalitate, și-mi aduc aminte promisiunea că orice s-ar întâmpla, nu voi renunța la muzică. Iar dacă mă uit în jur, văd în depărtare toți oamenii care mi-au trecut vreodată prin viață, urmărindu-mă atent și privindu-mi fiecare mișcare, înconjurându-mă din toate părțile. Și mă gândesc că nu am cum să dezamăgesc atâta lume, dar am obosit să fiu nefericită, am obosit să simt presiunea lumii pe umerii mei. Am obosit să mă dezamăgesc pe mine în fiecare zi.

Nu mai vreau să zbor de-asupra norilor și să fiu nefericită. Vreau să merg cu picioarele pe pământ și să știu că sunt fericită, mulțumită, liniștită, că sunt compusă din toate lucrurile și oamenii pe care îi iubesc. Vreau să mă accept și să mă iubesc atât de mult încât să fiu capabilă să accept că nu pot fi ceea ce văd ceilalți în mine, ci ceea ce eu văd. Vreau să învăț să ies din bula creată în jurul meu ca și copil. Vreau să îmi folosesc talentul la muzică, dar să nu renunț la celelalte părți ale mele. Vreau să fiu completă, și să nu mă mai mint spunându-mi că fiind numai un bun muzician pot avea lumea la picioare. Și nici măcar nu mi-o mai doresc. E stupid să vrei așa ceva.

Vreau să am lumea mea proprie în palme, și nimic mai mult.

Advertisements

Gânduri din cafenea

Stau într-o cafenea și scriu. Scena familiară, pe care o știu atât de bine și pe care o pot descrie pas cu pas, oricând, pentru că se repetă de luni de zile. Masa micuță, pe care jonglez cu un cappuccino, un cheesecake și un laptop pe care mi se deschid douăzeci de pagini înainte de a ajunge la cea pe care mi-o doresc eu, la care tânjesc și de care am avut nevoie toată ziua. Cam așa este orice în viața mea: trebuie să trec peste șapte mii de hopuri și bariere până a ajunge la ceea ce îmi doresc.

Mă grăbesc să termin prăjitura ca să pot scrie mai repede și mai ușor. Mi-e frică să nu mi-o ia din nou gândurile la vale. Am încercat să le țin aproape toată ziua, să nu le pierd, să nu-mi mai fugă când deschid pagina și încep să scriu cum mi se întâmplă mereu.

Nu-mi aduc aminte când exact a început să îmi placă cheesecake-ul. Ani de zile am refuzat să mănânc, nu mi-a plăcut după ce l-am încercat prima dată prin primul an de liceu. Nu mai știu când și cum a început să îmi placă, dar acum mănânc în mod frecvent. Trebuie că a fost undeva anul acesta, bineînțeles, dar nu pot plasa momentul exact undeva în timp.

Încep să îmi fugă deja gândurile pe care voiam să le înșir aici și care, până la urmă, nu au vreun rost extraordinar în lume, dar care cumva contează acum mai mult ca orice. Mai am trei sferturi de oră până la repetiție, și ani întregi de înșirat aici. Mă gândesc că dacă mă grăbesc și mă concentrez, reușesc să exprim tot ce am nevoie  în patruzeci de minute.

Mi-ar plăcea tare mult să existe un sistem care să fie conectat la mintea mea și să transcrie imediat toate gândurile undeva într-un document de Word, pe care să îl accesez mai apoi și să îi dau forma dorită. Dar, până la urmă, care ar mai fi rostul? Unde ar mai fi plăcerea de a scrie, de a ține un pix în mână, sau de a auzi țăcănitul rapid al tastelor, care îmi oferă o satisfacție enormă? Îmi dau seama cât de pe grabă facem orice. Hai, mai repede, mai mult, mai bine, fă, scrie, ieși, iubește, fii tu, găsește-te pe tine, fă ceva, orice, cât mai mult și cât mai bine. Ori, în toate momentele în care ne grăbim, adică tot timpul, trecem pe lângă viață și uităm de noi. Mă întreb, câți dintre noi pot spune convinși că trăiesc cu adevărat și nu doar muncesc?

Gândurile mi se transformă în scris, și de fapt îmi dau seama că toată ziua am gândit în felul acesta, că eu de fapt acum nu fac decât să îmi transpun tot ce am gândit pe hârtie. Îmi dau seama că de-o viață eu nu gândesc, ci scriu totul în minte, analizez totul în poezii și proză, apoi aștept momentul prielnic ca totul să îmi iasă de pe degete, să ia o formă concretă.

Mă gândesc de zile întregi la mine. Mi-a zis psihoterapeuta mea că cică nu aș ști să mă iubesc pe mine, că ceva în copilăria mea m-a făcut să am impresia că nu sunt destul de bună și că nu merit să fiu iubită. O fi, n-am ce zice, de-aia îmi și chinui mintea acum să îmi dau seama ce s-a întâmplat. De iubită de ai mei am fost și încă sunt, poate uneori prea mult. Îmi dau seama acum, în momentul acesta, cât de mult îmi lipsesc, dar cât de bine mă simt să nu mai fiu acasă și să fiu pe picioarele mele. De altfel, eu întotdeauna am avut un ghimpe de disconfort acasă, nu cauzat de cineva sau de ceva concret, ci strict pentru că eu și ai mei suntem ușor diferiți, și de multe ori nu am fost de acord cu anumite aspecte din viețile noastre, care era un fel de viață comună, la un loc, pe care o împărtășeam zi de zi. Bineînțeles, pe mine întotdeauna m-a deranjat lipsa banilor mei și mi-a fost rușine să cer, așa că abia așteptam momentul să fiu pe picioare proprii.

Și uite-mă că sunt. Am un venit bunicel, mai bun decât majoritatea studenților din România sau din Grecia, îmi permit destul de multe și nu am grija banilor, să nu vorbesc într-un ceas rău. Dar și muncesc pentru banii pe care îi am. Muncesc atât de mult, că uneori uit de mine. De-aia mă și răsplătesc. ”Mai bagi o cafea, Bianca? Luăm și un parfumel? Uite ce faini sunt pantofii ăștia, numai buni de umblat o lună încontinuu cu ei! Niște mâncare vietnameză? O călătorie de pe o zi pe alta? Nu-i problemă, scoate cardul și se rezolvă!”

Am toate lucrurile pe care mi le doresc la momentul acesta, dar azi noapte m-am trezit strigând-o pe mama în somn, și dând din mâini după ea. Mă și mir că am strigat după ea, pentru că în fiecare noapte strig alt nume. Visasem că am iarăși un șoarece în cameră și voiam să merg la mama, de m-am și mirat când m-am trezit, pentru că eu în momentele în care sunt speriată sau simt orice emoție ”negativă”, nu mă gândesc la ai mei, ci la altcineva.

Nu mai pot dormi cu becul stins, de fapt nu mai pot dormi deloc. Aș face orice să fug de mine, deși de când cu terapia asta și cu doamna psiholog, trebuie să mă întâlnesc cu mine de mai multe ori decât mi-ar plăcea. Doare a dracului de tare să te înfrunți pe tine însuți, să te uiți în oglindă și să zici ”bă, lasă-i pe ceilalți, că de tine trebuie să tragi cel mai tare”, și să cotrobăi prin toate sertarele minții, unele care dor încă ca naiba. Mai ales dacă până acum puțin timp tu erai convins mort copt că nu ai nimic, că știi să te iubești, că ai stimă de sine, că nu te dărâmă nimic, că faci față la orice. Și uite că nu este așa. Viața ți le dă stilat, iar pe mine durerea m-a schimbat într-un mod nebănuit.

În așa fel încât am momente uneori când mă gândesc cine este persoana aia. Cine reacționează așa, că eu sigur nu. Cine a uitat cine este, cine țipă și urlă, cine nu mai știe să se liniștească? Cine stă dimineața la cafea și are un atac de anxietate din senin? Cine nu mai poate dormi? Cine nu mai simte nici o bucurie? Cine stă și se gândește la ziua de mâine ca la o zi exact ca ieri, care nu aduce nimic nou, nici o bucurie și doar mai multă tristețe?

Citisem de 1 Aprilie o chestie mișto, cum că ziua aceasta ne este dedicată tuturor, pentru că toți ne mințim pe noi înșine cum că știm cine suntem, unii chiar la 50 de ani. De fapt, realitatea este că foarte puțini oameni sunt în regulă cu persoanele care sunt, se uită în oglindă și se recunosc, și trec prin viață ghidându-se după un eu propriu, construit în timp și cu foarte mult efort. Restul dintre noi, doar dăm din gură și ne prefacem, din lașitate și din lipsă de putere, mergem la facultate, la muncă, și ne identificăm atât de mult cu munca noastră, că devine întreaga noastră viață.

Mai am câteva minute până la repetiție. N-am nici un chef să mă duc. Am obosit, vreau acasă. Vreau să mă ridic și să dau naibii totul, pentru că tot ce-am obținut prin ani de muncă nu-mi mai place și nu mă mai face fericită, iar fericirea e la… 11 minute de mine. Sau undeva pe-acolo, naiba știe. Cred că nici el nu știe de fapt. Cert e că am ajuns la limitele mele, și că ori se dărâmă totul în jur, ori fug de-aici și nu mă mai uit niciodată în spate, pentru că degeaba ai tot ce vrei, dacă noaptea pui capul pe pernă și te păcălești singur că ești fericit, deși îți înghiți lacrimile în fiecare moment al zilei, iar când te uiți în oglindă și încerci să zâmbești, îți dai seama că nu ai mai reușit să faci asta de o veșnicie și că aproape nu mai știi cum este să zâmbești natural, fără să te forțezi pe tine.  Te prefaci, te prefaci tot timpul, dar când se închid ușile, nu mai ai de ce să o faci, și-atunci lași totul să se dărâme și nu mai ai putere nici să închizi ochii, și te uiți, doar, în gol.

Abis

E ca și cum ai țipa, și nimeni nu te-ar auzi. Aproape că ți-e rușine că un om este atât de important, încât fără el, te simți ca un nimic. Zero barat, abis absolut. Te trezești dimineața dintr-un somn zbuciumat, deschizi ochii la aceeași realitate la care revii de câteva săptămâni. Te copleșesc sentimentele, dar  încerci să le reprimi, să nu te gândești, să faci ce trebuie. Îți spui că ești puternică, încerci să te ridici, să deschizi perdelele, geamul, să faci ordine în camera, în dulap, în minte, în suflet. Te gândești la o dimineață de acum câteva zile, când ai băut cafea cu el, și avea totul gust de paradis. De gândești că poate, doar poate, vei fi din nou fericită.

Dar ți-e și frică să speri, tu, care ai făcut totul din speranță.

Dar prezența neprezenței este mult mai apăsătoare decât prezența prezenței, și se simte în toate colțurile. Îl vezi și-l simți în fiecare colțișor. Îi vezi silueta dormind în pat, ca în dimineața aceea în care tu ai fost cea ce s-a dus la muncă. Îl vezi îmbrăcându-se, uitându-se în oglindă și făcând o glumă despre cât de bine arată. Îi simți parfumul, care este imprimat în perne. Te învăluie, te îneacă și aproape că te pune la pământ, pentru că este o simplă imitație a ceea ce era o dată. Te gândești la toate momentele în care l-ai sărutat în spatele urechii, acolo unde mirosea cel mai puternic a parfum, și îți vine în minte senzația de complet, de liniște și de libertate infinită pe care o simțeai când făceai asta, iar el te ținea în brațe. Iar lipsa acestui sentiment este mai puternic decât orice. Îl simți venind, și nu poți să faci nimic să îl oprești, te lovește din plin și te doboară.

Te lași să cazi la pat din nou. Nu ai putere de nimic, și-ar trebui să faci atâtea lucruri. În teorie, știi ca există o mulțime de lucruri pe care ai vrea să le faci. Atât de multe piese de cântat, atât de multe cărți de citit și cuvinte de scris, atâtea locuri de văzut. Îți aduci aminte de Viena, de frigul de acolo, de tot ce au reprezentat zilele acelea. Îl vezi urlând pe stradă Ih liebe dich și te uiți în gol, aștepți să îl auzi spunând din nou aceeași frază. Dar nu mai vine.

Încerci să te ridici, nu pot. Te doare stomacul când te gândești că iarăși stai. În minte îți vine vina fantastică de a nu face nimic, irosirea sinelui tot mai acută, te gândești ă aproape de regăsiseși, și te-ai pierdut din nou. Te-ntrebi cum e posibil ca nimic să nu mai aibă însemnătate atât timp cât el e acolo doar seara, sau când te vede că ajungi la limită. Te gândești care a fost momentul când ai trecut peste tot și toate, și ai făcut să fie totul despre el. Îți impui să faci ceva, orice, dar nimic nu are importanță dacă nu te urmărește el zâmbind.

Mintea ți-o ia razna, încerci să te agăți de ceva palpabil, dar intri într-un cerc de gânduri, de sentimente, de amintiri și de imagini din viitor care nu știi dacă se vor împlini sau nu. Încerci să te agăți de ceva, de orice, dar îți scapă printre degete, pierzi controlul complet, și te adâncești în sentimentul de durere, nu poți scăpa de el orice ai face. E peste tot, e în tine, e lângă tine, te-nconjoară și te compune, ești una cu el. Te-ntorci pe-o parte și e acolo, o simți vie, arzând. Te-ntorci pe cealaltă parte, tot acolo e, și încerci să scapi, să fugi, să pleci, îți vine în minte rezolvarea, să te urci în avion, e singurul mod de-a ieși din nebunia asta, dar nu poți să faci nimic, nu reușești nici să găsești voința de a merge mai departe, de a te duce să faci ceva de mâncare.

Simți că înnebunești, că o iei razna. Casa e prea mică, oriunde te-ai duce te urmărește durerea peste tot. Îți vorbește frumos, îți șoptește cuvinte de dragoste, te îndeamnă la ce-i mai rău, își face mereu simțită prezența, te trage de mânecă exact ca un copil căruia îi e foame, și nu mai poți, îți vine să urli, să țipi, să lovești ceva, să uiți complet de tine, nu mai ai putere nici măcar să lupți cu durerea.

Nu mai lupți cu ea, o lași să te învăluie, să te răpească de tot, să devină parte din tine. Și nu mai există nimic altceva, nimic, nimic, nimic… Cazi în abis și rămâi acolo. Te vezi cumva fericită în viitor, dar îl vezi și pe el lângă tine, îl vezi râzând, făcându-ți o poză, admirând ceva, făcând orice lucru dintr-un șir de lucruri micuțe care compun viața unui om. Altfel nu vezi nimic, nici măcar o simplă imagine a ta făcând un lucru banal.

Te uiți în oglindă și te întrebi cine e străina din fața ta. O întrebi de ce nu mai râde, de ce nu mai zâmbește, de ce nu mai este cine era. De ce nu se regăsește. Răspunsul îl primești din sine, și te uiți în altă parte, pentru că te copleșește prea tare să știi că nu reușești să foloșești durerea în avantajul tău, așa cum au făcut toți greii lumii.

Țipi, dar nu te aude nimeni. Cazi, și te sfărâmi.

Neputință

Am așteptat toată ziua să ajung acasă de la muncă, să mă închid în camera mea, în locul meu sigur, cu lumânări parfumate, flori și perne multe. Îmi făcusem planul să mănânc ceva, să beau o cafea, să studiez un pic și apoi să citesc. Zi după zi îmi fac planuri, aștept lucruri, mă gândesc să le fac. Mă duc la muncă sau la facultate, încerc să îmi țin mintea trează și ocupată. Încerc să zâmbesc, să fiu drăguță, să ajut lumea, să dau importanță la tot ce, în teorie, ar trebui să iubesc mai mult ca orice. Îmi place locul de muncă pe care îl am, dar nu mă pot bucura de el. Îmi place să fiu la o facultate, dar nu mă pot bucura de asta. Fac lucrurile pe pilot automat, fără să găsesc o bucurie sau o mulțumire în asta, aștept zi de zi să se întâmple lucrurile de care am nevoie. Înainte, făceam lucrurile cu drag și spor pentru că știam că va veni o zi când voi avea în brațe lucrul la care tânjesc în fiecare minut.  

Dar acum, nu mai știu nimic. Nu mai știu dacă am ce aștepta, nu mai știu în ce direcție să o apuc, pentru că aveam impresia că direcția în care merg e una sigură, iar acum nu mai știu nimic. Atunci știam că o să îl văd, că va fi bine, că vor exista momente în care nu voi mai tânji. Și mă face să mă simt atât de neputincioasă sentimentul acesta că îți fuge pământul de sub picioare și tu nu poți să faci nimic, încât te dărâmă mai mult ca orice poate. 

Am ajuns de la muncă, m-am pus pe scaunul din bucătărie, și-am început să mă uit în gol. Am vrut să fac ceva, orice, dar nu am avut cum, pentru că devine durerea atât de mare, încât te presează în jos, te ține la pământ și nu ai cum să o dobori tu pe ea. Apoi apare și vina, că nu faci ce trebuie, că iarăși devii o legumă, că nu ai destulă putere. Intri într-un joc de sentimente, care devine atât de urât, încât nu mai vrei nimic de la lumea asta, vrei doar să uiți. Vrei să uiți de tine, de nimeni altcineva, dar nu ai cum, pentru că ești prinsă într-o minte din care nu poți scăpa, orice ai face.  

Am mâncat ceva în silă, cu forța, doar ca să nu mor de foame. Mi-am făcut o cafea, ca să zic că fac ceva. Am vrut să citesc, am citit două pagini din ”Zilele abandonului”, de care nu știu de ce m-am apucat acum, pentru că furia personajului îmi amplifică fiecare sentiment pe care îl am. Ce ironie, mă gândesc, nici măcar nu ar trebui să o citesc eu.  

Am băut jumătate din cafea, am pus cartea jos, și-am continuat să mă uit în gol. Am încercat să trag de mine, să fac ceva, dar șirul de gânduri nu s-a putut opri. Mi s-au învârtit în minte fără încetare, cu nici un mod de a le putea opri, neputincioasă în fața furtunii și a sentimentelor ce m-au inundat. M-am întors pe-o parte și-am zis că închid ochii jumătate de oră, și-am ajuns să dorm o oră jumătate, pentru că ieri noapte nu am dormit, am ațipit de puține ori, și atunci auzeam tot ce se întâmpla în jurul meu, și până și-n somn mă simțeam singură, nefericită, speriată, și pustiită de tot ce-am avut mai frumos vreodată. Sunt sentimentele care mă însoțesc mereu, și se opresc poate doar câtva timp, dar și-atunci dacă rogi destul de mult.  

M-am trezit și-am crezut că voi avea energie, dar a fost mai rău. Pentru că am visat, și-am visat frumos, apoi am deschis ochii la realitatea asta, și nu mă pot despărți de unele amintiri, și de alte imagini din mintea mea din viitor, nu mă pot despărți de nimic, nici măcar de mine.  

Am intrat într-o stare din care nu am putut ieși, care mă ține și-acum. Simți că te sufoci, că nu mai există nimic, că e durerea atât de mare, încât te doboară, la propriu. Am zis să scriu, că poate rezolv, dar nici așa nu trece, nu mai trece nimic, e mereu la fel, și nu știu cum să mai pun un picior în fața celuilalt să mă duc să-mi iau pâine, nu mai știu nimic. Și vreau, dar nu pot. Simți că te redresezi o perioadă mică, câteva zile, și-apoi te întorci în același loc, doar că mai rău, devine din ce în ce mai rău.  

Simt furie. Simt atât de multă furie, încât sar la gâtul tuturor. Nu știu cum reușesc la muncă să nu arăt ce simt. Mă uimește cum pot să țin în mine, dar cred că uneori mi se vede în ochi. Dar simt furie oarbă față de oricine și de orice, până și de prietenele mele uneori, care nu încearcă decât să mă ajute. Zilele trecute vorbeam cu una dintre prietenele mele cele mai bune, și încerca să îmi explice ceva, pe un ton calm și calculat, iar mie mi-a sărit țandăra și i-am zis ”bă, da’ nu mă mai fute atât la cap”, ceva ce nu aș fi spus niciodată înainte.  

Simt furie față de oricine și de orice, și nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care nu îl aud râzând. Și nici nu știu de ce scriu, că oricum nu are nici un rost, nu rezolvă nimic. Nici măcar dacă ar pleca nu ar rezolva situația, pentru că ar deveni mult mai rea, infinit mai rea. Și nu pot să nu sufăr când mă gândesc cum te poate lăsa un om care îți spune că te iubește să suferi, să știe că tu te zvârcolești de durere și nici măcar nu vrei să fii așa, dar să nu ai nici o putere în fața durerii de-a dreptul groaznice. 

E un amestec de neputință, furie, frică, disperare, dor, pustiu și nevoie. Multă, multă, durere. Și nu mai știu cum să mă lupt cu inima și cu mintea mea, și nici nu mai pot.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Iată-mă din nou aici, scriind despre ceva pe nimeni nu interesează. Adică spunând mici părți din povestea mea, împărtășind lucruri care nu schimba cu nimeni pe nimic, ci mă ajută pe mine să am impresia că fac ceva, să mai câștig puțină mulțumire, să îmi satisfac nevoia de a scrie și de a-mi stinge dorul de a face ceva. Scrisul se numără printre puținele lucruri pe care pot să le fac, singurul dor pe care pot să mi-l îndepărtez cu ușurință. 

Dar mă întreb, are vreun rost să scriu despre ceva ce nu schimbă pe nimeni? Are vreun scop ce scriu aici? Fiecare avem câte o poveste, iar eu mi-am spus-o în mare parte pe a mea aici. De vreun an și jumătate, este incompletă, aproape de neînțeles, cu frânturi mici și bucățele care, uneori, nu se leagă și nu ajung să fie puse cap la cap. Și adevărul este că nu interesează pe nimeni, dar mă ajută pe mine într-o măsură în care nu mă așteptam să o facă. Simpla senzație de a tasta, sunetul tastelor și felul în care se naște ceva din nimic, aproape că îmi dă fiori. Sunt, în esență, un om care își trăiește viața după ceea ce simte, altfel nu pot.  

Iar povestea mea m-a făcut să simt destule lucruri până acum.  

Ieri am avut o prezentare finală la facultate, în cadrul cursului de comunicare profesională. Dacă mă întrebați pe mine, o aberație de curs, care nu se potrivește deloc cu numele dat, dar îmi plăceau orele, pentru că profesoara avea un râs atât de natural, atât de sănătos și din inimă, încât era o simplă bucurie să o vezi cum se înveselește de la cel mai mic lucru.  

În fine, prezentarea aceasta se numește ”pecha kucha”, și este făcută în PowerPoint, iar în total, trebuie să dureze șase minute, timp în care trebuia să vorbim despre parcursul nostru profesional. Am amânat să lucrez la proiect până în seara dinaintea cursului, pentru că mă paraliza gândul că trebuie să vorbesc despre ceva ce nu există. La mine, anul acesta, nu a existat nici un parcurs profesional. Și mă paraliza pur și simplu gândul că trebuie să stau în fața unei săli întregi și să mint, iar eu mi-am jurat că nu mai mint niciodată.  

Apoi am realizat că nu trebuie să mint. Mi-am dat seama că pauza mea a fost, în sine, un progres profesional diferit de a celorlalți. Așa că am hotărât să vorbesc despre problemele pe care le-am avut anul acesta. Nu am ținut cont de cele șase minute, iar cumva profesoara a înțeles că trebuie să oprească ceasul de când m-am ridicat și mi-am făcut introducerea la prezentare. Pentru mine, timpul s-a oprit în loc atunci, pentru că urma să recunosc ceea ce n-aș fi făcut niciodată anul trecut pe vremea aceasta: faptul că Bianca cea de piatră, tipa miștocară care făcea cele mai proaste glume în mijlocul celor mai importante momente doar ca să detensioneze situația, dar care putea și să îți spună ce acord folosește Mahler în mijlocul Simfoniei nr. 2, e frântă în mii de bucățele.  

Mi-am făcut prezentarea cu voce tare, stând pe propriile picioare în fața viitorilor colaboratori și concurenți, lume care poate va încerca să mă mănânce de vie în viitor, vorbind clar și răspicat. Iar ei au ascultat, și-au și aplaudat, apoi mi-am spus că sunt curajoasa, deși nu a fost vorba nici de curaj și nici de dorință de a fi admirată, ci de o pură dorință de a vorbi despre lucrurile despre care nimeni nu vorbește. Vorbind despre problemele mele, și observând tăcerea ce se lăsase peste clasă, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin asta, iar dacă am reușit să fac măcar o singură persoană să își ia în serios problemele ce i-ar putea distruge, asta este mai important ca oricând.  

53761999_995780514144476_2648769424512778240_n

A fost bine, mai bine ca oricând, să vorbesc despre lucrurile acestea, să mă prezint așa cum sunt eu acum, în forma cea mai reală, să mă dezbrac de fiecare așteptare și de fiecare imagine, și să spun clar și răspicat ”asta sunt eu și aceasta este viața mea acum”. Și asta am făcut și în seara aceasta, asta fac în acest moment, când eu scriu, și tu citești. Am venit acasă, mi-am făcut duș cu gelul meu de duș preferat, m-am dat cu crema de corp pe care o ador, cu balsamul de mâini, m-am schimbat în pijama, și mi-am aprins toate lumânările parfumate pe care mi le-am cumpărat azi și pe care le aveam. Am prins o pasiune aproape bolnavă pentru lumânările parfumate, care îmi provoacă o mulțumire până nu demult străină. Asta m-a învățat pe mine Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, că atmosfera și a te simți bine în locul în care trăiești este vital. Așa că mi-am făcut camera cât mai confortabilă posibil, și-am început să scriu. 

În prezentare am vorbit despre anxietate, depresie, atacuri de panică, neputința de a te ridica din pat, vina de a nu te ridica la nivelul la care știi ca poți fi, groaza că nu întâlnești așteptările celorlalți, și până la urmă, procesul de a te accepta pe sine, apoi de a te schimba luând datele și situațiile date. Am vorbit despre o perioadă în care nu am fost la facultate, în care am zăcut, în care nu mi-am putut lega coerent două gânduri, în care nu am studiat, n-am învățat, n-am făcut nimic. O perioadă în care am fost sigură că mă voi lăsa de muzică și de vioară și-mi voi schimba complet traiectoria în viață, neputând să accept că lucrurile prin care treceam se datorau anilor în care nu am știut să am grijă de mine. Am vorbit despre lucruri despre care toată lumea refuză să vorbească, dar pe care toți le trăiesc la un moment dat în viață, și cu care se confruntă numai atunci când se închid ușile și rămân singuri.  

Și despre asta am decis să vorbesc de-acum încolo pe blog, până povestea mea va fi completă, și lumea va ști exact cine sunt. Iar după ce mă voi elibera de imaginea pe care lumea și-a creat-o în cap despre mine, voi trece la subiecte care chiar contează, care pot influența lumea într-un mod memorabil, voi începe un proiect complet, care mă va reprezenta în cel mai adevărat mod de până acum. Dar ca munca ta să fie întreagă, și tu trebuie să fii la fel. Iar eu sunt departe de a fi bine, și niciodată nu voi fi bine în adevăratul sens al cuvântului, însă m-am săturat să îmi ghidez întreaga viață după așteptările celorlalți și după așteptările lor.  

Are sens sau nu? Tot nu știu. Dar trebuie măcar să încerc, trebuie să mă eliberez cumva, trebuie să spun, pentru că m-am săturat să tac. Voi lua povestea de la capăt, și o voi duce la final, așa cum am făcut cu fiecare lucru din viața mea. Și-atunci se va înțelege tot ce trebuie să fie înțeles.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Am încercat să fiu altcineva când mă vedea lumea. Dar acum nu mai pot. M-am săturat să mă ascund.

Luna

Vine un moment în viața fiecăruia când trebuie să spună stop. Sau, cel puțin, așa am înțeles din toate articolele de psihologie pe are le-am citit până acum. Pentru mine, nu a existat niciodată să spun stop. A fost un cuvând de-a dreptul murdar.
Am luptat pentru orice în viața mea. Am luptat pentru vioară, pentru conservator, pentru cărți, pentru blog, pentru prieteni, pentru familie, pentru Olanda, pentru dragoste. Am luptat cu și împotriva oamenilor. N-am capitulat armele niciodată, n-am avut cum. N-am putut accepta.
Iei totul în mâinile tale și nu lași soarta să te ducă unde vrea ea. Uiți de tine, de oboseală, de sufletul tău, uiți de tot și de toate, și te arunci cu totul în a construi imaginea ideală a vieții tale. Pui cărămidă cu cărămidă, zădești, mai vopsești, mai schimbi o cărămidă, și tot așa. Apoi vine ceva, și-ți clatină construcția, dar ignori ignori ignori…
Până când nu mai poți ignora, și îți dai seama că orice constructor are nevoie, la un moment dat, de o pauză. De un respiro. De o perioadă în care își recalculează planul, încercând să înțeleagă de ce se tot clatină construcția. Nu să renunțe la ea, i să găsească o soluție să continuie construcția cu noile date primite.
Am luptat și-am obosit, așa că acum pun armele jos, și stau și privesc. Pun totul la loc, îmi iau mâinile de pe tot ce am ținut cu prețul vieții poate, și privesc calmă. Ascult liniștea, și încerc să găsesc un sens în ea.
Stau singură în mijlocul furtunii, în mijlocul mării, și las valurile să mă izbească. Nu mai țip, nu mă mai feresc, nu mai țin cu dinții de nimic. Stau în mijlocul durerii și nu mă mai feresc de ea, deși va ține o viață întreagă. Nu mai fac nici un pas, în nici o direcție, și las viața să mă ducă unde vrea ea. Pentru că, până la urmă, dacă nu mai ai puteri să lupți, și continui să o faci, ajungi nu numai să te distrugi, ci și să distrugi tot în jurul tău.
Nu mai încerc să par fericită și nici să arăt că sunt cine eram. Nu mai mint pentru a-mi păstra imaginea. Asta sunt eu de acum. Nu mă mai cert cu nimeni. Am pierdut tot ce-am avut, așa că nu mai are nici un rost să mă zbat. Te lovește ceva pe neașteptate, și îți dărâmă toate planurile și visele de viitor
Capitulez, pe moment, armele, pe toate planurile posibile. Și stau, exact ca luna, și veghez.


 

Six feet under

Mă tot gândesc de unde să încep și cum. Există dorința acolo, e aproape palpabilă, dar pleacă imediat ce fac un pas. Îmi doresc să scriu, mă văd făcând asta, dar îmi este mult prea greu să fac cuvintele să ia viață. Vreau să cânt, dar mi-e frică să-mi deschid sufletul și să las muzica să ia naștere. Vreau să merg, să fac pași, dar îmi sunt toți îngreunați de o durere fizică.
Nu mai pot face nimic. Sunt la șase metri adâncime, undeva îngropată atât de adânc, încât nu pot ajunge la mine. Întind o mână, par să mă prind din spate, însă îmi fug printre degete înainte de a mă putea aduce înapoi.
Am obosit și m-am săturat să fiu așa, și nu mai pot să pretind că totul este bine. Încerc să mă readuc la viață, încercând să fac toate lucrurile pe care le făceam în viața mea dinainte, pe care Bianca de acum doi ani obișnuia să le facă cu conștiinciozitate, fără urmă de oboseală sau plictiseală, fără a sta să se întrebe dacă merită sau dacă ar trebui să depună efortul de a face așa ceva.
Poate… doar poate, secretul de face ceva este să accept că nu mai pot și nu mai vreau să fac aceleași lucruri dinainte. Poate trebuie să accept această nouă versiune a mea, să o modelez în ceva frumos, să fac să fie o persoană și mai bună, și mai frumoasă, decât cea dinainte. Dar cred că trebuie să accept schimbarea și să nu o las să mă dărâme.
Mă uit la mine în oglindă. Mi se pare că nu mă mai recunosc. Încerc să mă regăsesc în imaginea mea, dar nici acolo nu mai sunt cine eram o dată. Fizic, sunt o versiune mai bună a mea. Psihic și emoțional, sunt undeva unde nu pot ajunge la mine, plecată pe un tărâm de unde nu mă pot întoarce atât de ușor. Nu pot sau nu vreau, nu știu care dintre variante este cea adevărată.
Și totuși, cine spune că trebuie să mă întorc la ce am fost? De ce încerc atât de mult să fiu cine am fost o dată? Până la urmă, lumea este într-o continuă schimbare. Iar faptul că eu am căzut, nu înseamnă că trebuie să mă ridic fiind persoana care eram înainte de cădere. Pot să iau bucățile de acum, și să le pun la loc într-un mod diferit, unul care să mă facă să fiu mândră de cine sunt.
Dar pentru asta trebuie să accept ce s-a întâmplat, cum am decăzut, cum am ajuns la acest punct. Trebuie să accept că am ajuns în locul acesta și să vreau să ies la suprafață nu aducându-mă înapoi, ci renăscându-mă. Păstrând ce știu cu adevărat că iubesc, toate lucrurile și toate persoanele care fac parte din mine.
Iar pentru asta, trebuie să scriu despre altfel de lucruri. Trebuie să încetez să mă mai conving să scriu despre lucruri bune, despre lucruri frumoase, despre lucruri care nu sunt ale mele. Trebuie să scriu despre ce nimeni nu vrea să citească. Despre distrugere, dragoste, pasiune aproape letală, și despre un război care a pornit de la doi oameni, și care a fost aproape imposibil pe toate fronturile.
Doi oameni care s-au iubit prea mult, în ciuda a tot și a tuturor. Doi oameni care au fost singuri împotriva lumii, care s-au iubit chiar și când nu ar fi trebuit. Atât de mult, încât s-au distrus. Iar acum, încearcă să reînvie, împreună și separat.
O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă, una pe care nu au crezut-o mulți și în care nu au avut mulți încredere. Poate, în anumite momente, nici însăși ei. O poveste ce a început cu zăpadă, ceață, și un bilet care a rămas singur, misterios și admirat de toți. O poveste despre durere și decădere. O poveste reală, care-mi aparține și care nu va înceta niciodată să fie parte din mine.

Bran, Ianuarie 2019

Ora 9 dimineața. M-am trezit la opt, chiar dacă corpul îmi mai cerea să stau în pat și să lenevesc. Mi-am zis că trebuie să fac ceva, orice, numai să nu mai fiu ca ieri.

Stau iarăși la o masă dintr-un restaurant de undeva din Bran. Parcă mă urmărește toată viața activitatea asta, să stau în restaurante și să scriu, să citesc, să mă uit la lume și să beau cafea. A început undeva anul trecut, pe vremea asta, într-un alt restaurant, undeva destul de-aproape, în Predeal. Mă uit la pozele de-atunci. Eram mai plinuță și, cumva, îmi era mai ușor să zâmbes în poze.

La fel ca acum, stăteam la o masă lângă un geam. Vedeam pârtia, oamenii care se distrau, beam cafea, suc de portocale și mâncam papanași. Dimineața era partea mea preferată a zilei. Stăteam la masă, beam ceai, și vorbeam. După care fiecare se ducea în treaba lui, iar treaba mea era să mă plantez pe o masuță în bucătărie, locul unde lua loc toată acțiunea.

Un an mai târziu, stau singură la o masă dintr-un alt restaurant, și încerc să-mi dau seama cum am ajuns la punctul acesta. Mă uit la oamenii care își savurează mic dejunul. Văd cupluri și mă-ntreb cum de ei au reușit, ce-au făcut mai corect de le-a fost atât de ușor să ajungă să își ia masa împreună fără o mie de complicații și optișpe mii de oameni răniți pe drum.

Am dormit ieri aproape toată ziua, m-am târâit, la propriu, prin momentele în care eram trează. Mi-este greu să mă concentrez, prefer să dorm, însă și somnul îmi este tulburat de vise atât de reale, și atât de înfricoșătoare, încât parcă nici nu îmi vine să mă culc. Dar știu bine că alea sunt vise, și nu realitate.

Îmi aduc aminte de mine cea de anul trecut, și parcă mi-e dor de ea, mi-e dor de tot ce era. Mi-e dor de soare și de lucruri bune, mi-e dor de liniște, mi-e dor de… Nirvana. Mă gândesc cum să mă întorc la momentul acela, când era soare care te orbea, frig și zăpadă, bubuia muzica în boxe, și-aveam, parcă, un magnet care mă trăgea într-o parte.

Mă gândesc cum să mă întorc la acel moment, când era liniște și nebunie, toate în același timp, dar realizez repede că nu mă mai pot întoarce, și că tot ce pot face este să merg înainte. Nu există o răscruce de drumuri. E doar un singur drum, și trebuie să văd cum să fac să mi-l construiesc cu tot ce vreau eu.

Măcar de n-aș fi vrut atât de multe! Mă gândesc de multe ori că mi-ar fi plăcut să fiu un om simplu, să fi vorbit o singură limbă, să fi avut un talent sau o afinitate spre ceva banal, comun, să fi citit un ziar din când în când, și să mă fi adâncit în ignoranța mea eternă. Poate atunci mi-ar fi fost mult mai ușor. Dar nu a fost așa. Mi s-au dat mult mai multe, și trebuie să fac ceva cu tot ce mi s-a dat.

Ies la o țigară. Nu știu ce scriu aici, dacă are vreun rost sau vreun sens. Trag aer în piept, e rece și mă îngheață. Mă simt adormită în interior, de parcă mi-am pus un scut de apărare care nu mă mai lasă să simt prea multe. E o ceață fantastică peste tot, și nu știu cum să ies din ea. Am venit aici ca să mă odihnesc, dar numai de odihnă nu am avut parte.

Mă așez din nou la masă. Mă uit pe fereastră. Văd locul în care a stat în parcare. Îmi aduc aminte de cum l-am lăsat acolo, și de cum se uita după mine, și mi se frânge tot în mine, pentru că aș fi vrut ca lucrurile să stea altfel. Îmi întorc capul spre locul din fața mea și mi-l imaginez cum se așează pe el, se uită la mine și zâmbește.

Ce faci, creațo?

Pustiu

11:20. Ar trebui să dorm. Mâine am cursuri de la nouă, trezirea ar trebui să se facă de dimineață, ca să nu mă mai pregătesc pe fugă, cum fac de ceva timp după ce reușesc să mă conving sa cobor din pat. Nu să mă trezesc, pentru că asta ar implica simpla acțiune de a dormi.
Departe de mine gândul de a dormi. Știu deja cum îmi va fi noaptea, m-am obișnuit cu scenariul ăsta. Nu am mai dormit normal de luni de zile. Mintea îmi funcționează chiar și în somn, îmi proiectează cele mai înfricoșătoare coșmaruri, care acum mi-au devenit realitate. Iar când nu sunt coșmaruri, sunt vise atât de frumoase, din care mă trezesc cu un sentiment și mai chinuitor decât din visele urâte. Măcar când am un coșmar, mă chinui și-n somn. Dar când visez, și mă trezesc la realitatea asta, durerea devine aproape insuportabilă.
Noroc cu luminile astea de Crăciun pe care mi le-am pus la geam, că altfel stăteam pe întuneric. N-am nevoie de lumină, e o iluzie. Dau repeat la melodie, îmi mai aprind o țigară. Mă foiesc și mintea îmi copiază mișcările corpului: agitate, spasmodice, mereu aceleași, mereu în căutare de ceva.
Ceva ce-am iubit și-am pierdut, ceva ce nu-mi iese din minte, din suflet și din întreaga mea ființă, și nu mă lasă să îmi găsesc locul.
N-am știut niciodată cum să mă confrunt cu pierderea cuiva la care ții mai mult ca la tine. Nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decât oamenii. N-am cum să nu îi iubesc și să nu tânjesc după o conexiune reală, după ceea ce ne dă, până la urmă, viață. Iar când ai și pierzi, și te mustră fiecare celulă din corp că poate nu ai apreciat cum trebuia, atunci durerea este de două ori mai mare.
Mintea mi-a devenit un loc dificil, aproape de nesuportat. Există momente aproape nenumărate în care mi-aș dori să-mi scot mintea din priză și să nu mai gândesc, să nu mai simt, să nu-mi mai aduc aminte, să nu mai vreau, să nu mă mai chinui. Am crezut mereu că voi reuși să aplanez căderea, că finalul mi-l voi masca cu cărți, muzică, un pahar de vin în cinstea celor ce m-au învățat să beau vin, și o țigară pentru amintirile când ele aveau un gust infinit mai bun ca acum.
Dar niciodată nu îți dai seama când va veni finalul, și nici nu ai cum să-l aplanezi. Ruptura vine mereu brusc, oricât ai încerca, și este mereu la fel de dureroasă pe cât ai crezut că va fi. Câte momente nu au fost când m-am uitat la mine în oglindă și aproape am tresărit la gândul suferinței care avea să mă aștepte. Doar că acum s-a adăugat și mai multă, infinit mai multă. A explodat și a împrăștiat tot în jur.
Îmi zicea o prietenă azi la telefon de-un tip, și că măcar ar fi știut cum e. M-a pufnit râsul, amestecat cu amar și ceva ce-a semănat cu un hohot, pentru că eu știu cum e, și știu și cum se simte lipsa. E groaznică, e pustiitoare, e infinită și e mereu acolo, chiar dacă se estompează în rarele momente când fac ceva. I-am zis că e norooasă. Uneori e mai bine mori prost.
E un pustiu imens, pe care nu-l vei umple niciodată, ci vei încerca să îl micșorezi. E o liniște mai zgomotoasă decât zgomotul care ți-ai dorit uneori să plece. Și-a plecat, și cu ce folos?
Cu ce folos mai faci orice, când totul era legat de zgomotul care a plecat?
Mi-a zis cineva o dată că trebuie să iau durerea pe care o am și s-o folosesc într-un mod bun. Să fac ceva frumos. Dar nu mai are sens, nimic nu mai are sens, nici măcar ce-aș putea să fac. Încerc, pentru că am promis în ultimul ceas să fac asta, și măcar atât să fac din ce-am promis.
Dar a plecat tot binele din care m-am hrănit atâta timp, și mi s-a dus și lumina din ochi, aia de la care au pronit atâtea lucruri.
Mi-a trimis nașă-mea o carte de colorat și niște creioane. Mi-a zis să încerc să colorez când simt că nu mai pot. Să-mi aduc aminte de când eram copil. Am încercat azi, și mi s-a părut atât de străină senzația de a ține în mână un creion și de a desena niște linii, încât m-a izbit faptul că eu niciodată nu am desenat. Mi-am revăzut viața.
La 7 ani, mă jucam cu o vioară în săli de concerte. La 9 învățam făcând pe profesoara, aveam și-un catalog de-ăla mare, de care aveau profesorii la școală. La 12 ani am scris primele cuvinte aici. Tot atunci mi-au început colaborările cu editurile, și cititul s-a transformat într-un job. La 15 plăteam taxe și completam formulare pentru stat. La 17 mi-am luat prima licență. Până la 18 vorbeam trei limbi la perfecție și o învățam pe a patra. La 19 mi-am luat toată viața într-o valiză și am plecat într-un loc străin. Mi-am găsit un job, mi-am făcut un colțișor al meu, mi-am plătit taxele mele, mi-am împărțit banii, am stat ilegal în chirie. Când am împlinit 20 de ani, acum patru luni, inima mi-era plină de un sentiment ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
La 20, aveam undeva pe la 30, din toate punctele de vedere.
Și-acum cum să colorez ca un copil, dacă eu nu am fost unul niciodată, și dacă nici măcar nu am vrut să fiu?
Am avut și-am pierdut și niciodată nu va mai fi la fel. Dar măcar să scriu despre asta, dacă alt mod de a fi nu mai există.

În labirint

Long time no see, vorba aia. Nu mi-a stat mintea la scris multă vreme. Vara asta mi-am petrecut-o mai mult hai hui. Cu mintea, mă refer. După vară, m-a luat viața și m-a trântit rău de tot. Am căzut, m-am ridicat, m-am scuturat și am mers mai departe, în stilul caracteristic mie. Am trecut prin câteva lucruri – am pierdut lucruri și oameni, și-am învățat că în viața câștigi și pierzi, și că uneori trebuie pur și simplu să-ți salvezi pielea. Și asta am făcut, mi-am salvat pielea. Unora, în schimb, nu le convine, pentru că vor să te vadă căzut, să fii mai jos decât ei. Și este ok, pentru că atunci îți dai seama de adevărata lor lumină.

Între timp a venit toamna, am început treaba, și încerc să ies din labirint. Viața mea a devenit un labirint din care mi-a fost greu să ies multă vreme, și uneori încă o mai iau pe străduțe înguste și complicate. Încerc să revin la tot ce mi-a fost drag cândva, dar după ce îți schimbi obiceiurile și în sufletul tău intră și alte lucruri, începi să te întrebi dacă e neapărat necesar să te întorci la persoana la care erai cândva și la tot ce definea acea personalitate.

Mi-am luat o agendă Moleskine – voiam o chestie de-asta de când eram mică, dar erau de neatins. Multe lucruri care obișnuiau să-mi fie de neatins îmi sunt acum acesibile și au devenit deja banale. Să-și fi pierdut, oare, farmecul? Nicidecum. Poate valoarea – dar nu farmecul.

Mi-am luat și-un laptop, primul gadget luat din banii mei. Am mers și la psiholog, dar nu m-a atins în vreun fel special, așa că Moleskine-ul ăla îmi ține loc de psiholog. M-a întrebat cineva de ce scriu în jurnal, nu cumva pentru că vreau ca cineva să citească? Nu, nu ca să citească cineva, ci ca să mă eliberez de niște gânduri pe care nici eu nu le înțeleg, ca mai apoi să analizez totul la rece și să încerc să-mi fiu propriul psiholog.

quote blog

De citit, citesc pe apucate. Citesc Jurnalul fericirii de Steinhardt. E o carte mare, nu ca volum, ci ca și conținut. Se citește greu, dar bine. O citesc de mai bine de o lună – zilele astea o termin și sunt sigură că îmi va fi lipsi. Am o mulțime de cărți cărți ce așteaptă să fie citite, dar prea puțin timp și mult mai multe priorități la momentul actual.

Am zis să sriu în seara asta nu pentru că am gânduri de revenire acum, ci pentru că îmi lipsea foarte mult să ascult muzică și să scriu. Senzația aceasta de a tasta, sunetul pe care le fac tastele, momentul când apeși ”publish”, ideea că faci ceva, că lași o amprentă în lume. Mi-e dor de partea aceasta a mea, dar încă nu este momentul să revin. Bineînțeles, am multe lucruri de spus și multe povești de împărtășit, dar, din nou, la momentul acesta nu reprezintă o prioritate. Lucrez la un alt proiect pe care trebuie să îl duc la capăt, iar  după voi începe să mă axez și pe conceptul pe care îl am eu în minte pentru partea personalității mele care are nevoie să scriu și să se exprime pe internet. Cert este că locul va rămâne aelași, dar fața va fi complet diferită, la fel ca și persoana din spatele ecranului. Nu mai poate fi ce a fost până acum, pur și simplu pentru că eu nu mai sunt ce eram când am început să scriu la Bianca2b.

Am scris  toată această postare ascultând albumul recent lansat de Grasu XXL și Guess who, În labirint. De aici și titlul postării. Am pe repeat albumul de când a ieșit, și-mi place la nebunie. Mi se pare că fiecare melodie exprimă ceva specific, că nimic nu este lăsat la întâmplare, și că albumul, per total, acoperă fiecare subiect posibil și induce fieare stare pe are un om poate să o aibă. Este o adevărată poveste despre viață, societatea în are trăim, și mai ales, despre oameni. Am câteva melodii pe care le ascult mai mult decât pe celelalte, dar melodia care mi-a atras atenția asupra albumului este Spune-mi tot, un featuring super fain cu Feli, pe are l-am avut pe repeat încontinuu trei zile la rând și care atinge exact coarda care trebuie ca să înțeleg fiecare vers.

Bă, până la urmă ideea este că viața merge mai departe. Că te împiedici (și daă ești gras, te și rostogolești, vorba Grasului din Pam-pam!), te mai oprești, dar continui să mergi. Poate uneori din virtutea inerției, pentru că nu ai altă opțiune. Dar tot e mai bine decât să stai pe loc.

Orice e mai bine decât să stagnezi.

Iar noi ne vom reciti curând. Vă las cu melodia de care ziceam mai sus, că merită ascultată. Asta, și vreo încă câteva zeci de melodii pe are vreau să vi le împărtășesc, dar nu acum.