Pustiu

11:20. Ar trebui să dorm. Mâine am cursuri de la nouă, trezirea ar trebui să se facă de dimineață, ca să nu mă mai pregătesc pe fugă, cum fac de ceva timp după ce reușesc să mă conving sa cobor din pat. Nu să mă trezesc, pentru că asta ar implica simpla acțiune de a dormi.
Departe de mine gândul de a dormi. Știu deja cum îmi va fi noaptea, m-am obișnuit cu scenariul ăsta. Nu am mai dormit normal de luni de zile. Mintea îmi funcționează chiar și în somn, îmi proiectează cele mai înfricoșătoare coșmaruri, care acum mi-au devenit realitate. Iar când nu sunt coșmaruri, sunt vise atât de frumoase, din care mă trezesc cu un sentiment și mai chinuitor decât din visele urâte. Măcar când am un coșmar, mă chinui și-n somn. Dar când visez, și mă trezesc la realitatea asta, durerea devine aproape insuportabilă.
Noroc cu luminile astea de Crăciun pe care mi le-am pus la geam, că altfel stăteam pe întuneric. N-am nevoie de lumină, e o iluzie. Dau repeat la melodie, îmi mai aprind o țigară. Mă foiesc și mintea îmi copiază mișcările corpului: agitate, spasmodice, mereu aceleași, mereu în căutare de ceva.
Ceva ce-am iubit și-am pierdut, ceva ce nu-mi iese din minte, din suflet și din întreaga mea ființă, și nu mă lasă să îmi găsesc locul.
N-am știut niciodată cum să mă confrunt cu pierderea cuiva la care ții mai mult ca la tine. Nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decât oamenii. N-am cum să nu îi iubesc și să nu tânjesc după o conexiune reală, după ceea ce ne dă, până la urmă, viață. Iar când ai și pierzi, și te mustră fiecare celulă din corp că poate nu ai apreciat cum trebuia, atunci durerea este de două ori mai mare.
Mintea mi-a devenit un loc dificil, aproape de nesuportat. Există momente aproape nenumărate în care mi-aș dori să-mi scot mintea din priză și să nu mai gândesc, să nu mai simt, să nu-mi mai aduc aminte, să nu mai vreau, să nu mă mai chinui. Am crezut mereu că voi reuși să aplanez căderea, că finalul mi-l voi masca cu cărți, muzică, un pahar de vin în cinstea celor ce m-au învățat să beau vin, și o țigară pentru amintirile când ele aveau un gust infinit mai bun ca acum.
Dar niciodată nu îți dai seama când va veni finalul, și nici nu ai cum să-l aplanezi. Ruptura vine mereu brusc, oricât ai încerca, și este mereu la fel de dureroasă pe cât ai crezut că va fi. Câte momente nu au fost când m-am uitat la mine în oglindă și aproape am tresărit la gândul suferinței care avea să mă aștepte. Doar că acum s-a adăugat și mai multă, infinit mai multă. A explodat și a împrăștiat tot în jur.
Îmi zicea o prietenă azi la telefon de-un tip, și că măcar ar fi știut cum e. M-a pufnit râsul, amestecat cu amar și ceva ce-a semănat cu un hohot, pentru că eu știu cum e, și știu și cum se simte lipsa. E groaznică, e pustiitoare, e infinită și e mereu acolo, chiar dacă se estompează în rarele momente când fac ceva. I-am zis că e norooasă. Uneori e mai bine mori prost.
E un pustiu imens, pe care nu-l vei umple niciodată, ci vei încerca să îl micșorezi. E o liniște mai zgomotoasă decât zgomotul care ți-ai dorit uneori să plece. Și-a plecat, și cu ce folos?
Cu ce folos mai faci orice, când totul era legat de zgomotul care a plecat?
Mi-a zis cineva o dată că trebuie să iau durerea pe care o am și s-o folosesc într-un mod bun. Să fac ceva frumos. Dar nu mai are sens, nimic nu mai are sens, nici măcar ce-aș putea să fac. Încerc, pentru că am promis în ultimul ceas să fac asta, și măcar atât să fac din ce-am promis.
Dar a plecat tot binele din care m-am hrănit atâta timp, și mi s-a dus și lumina din ochi, aia de la care au pronit atâtea lucruri.
Mi-a trimis nașă-mea o carte de colorat și niște creioane. Mi-a zis să încerc să colorez când simt că nu mai pot. Să-mi aduc aminte de când eram copil. Am încercat azi, și mi s-a părut atât de străină senzația de a ține în mână un creion și de a desena niște linii, încât m-a izbit faptul că eu niciodată nu am desenat. Mi-am revăzut viața.
La 7 ani, mă jucam cu o vioară în săli de concerte. La 9 învățam făcând pe profesoara, aveam și-un catalog de-ăla mare, de care aveau profesorii la școală. La 12 ani am scris primele cuvinte aici. Tot atunci mi-au început colaborările cu editurile, și cititul s-a transformat într-un job. La 15 plăteam taxe și completam formulare pentru stat. La 17 mi-am luat prima licență. Până la 18 vorbeam trei limbi la perfecție și o învățam pe a patra. La 19 mi-am luat toată viața într-o valiză și am plecat într-un loc străin. Mi-am găsit un job, mi-am făcut un colțișor al meu, mi-am plătit taxele mele, mi-am împărțit banii, am stat ilegal în chirie. Când am împlinit 20 de ani, acum patru luni, inima mi-era plină de un sentiment ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
La 20, aveam undeva pe la 30, din toate punctele de vedere.
Și-acum cum să colorez ca un copil, dacă eu nu am fost unul niciodată, și dacă nici măcar nu am vrut să fiu?
Am avut și-am pierdut și niciodată nu va mai fi la fel. Dar măcar să scriu despre asta, dacă alt mod de a fi nu mai există.

Advertisements

În labirint

Long time no see, vorba aia. Nu mi-a stat mintea la scris multă vreme. Vara asta mi-am petrecut-o mai mult hai hui. Cu mintea, mă refer. După vară, m-a luat viața și m-a trântit rău de tot. Am căzut, m-am ridicat, m-am scuturat și am mers mai departe, în stilul caracteristic mie. Am trecut prin câteva lucruri – am pierdut lucruri și oameni, și-am învățat că în viața câștigi și pierzi, și că uneori trebuie pur și simplu să-ți salvezi pielea. Și asta am făcut, mi-am salvat pielea. Unora, în schimb, nu le convine, pentru că vor să te vadă căzut, să fii mai jos decât ei. Și este ok, pentru că atunci îți dai seama de adevărata lor lumină.

Între timp a venit toamna, am început treaba, și încerc să ies din labirint. Viața mea a devenit un labirint din care mi-a fost greu să ies multă vreme, și uneori încă o mai iau pe străduțe înguste și complicate. Încerc să revin la tot ce mi-a fost drag cândva, dar după ce îți schimbi obiceiurile și în sufletul tău intră și alte lucruri, începi să te întrebi dacă e neapărat necesar să te întorci la persoana la care erai cândva și la tot ce definea acea personalitate.

Mi-am luat o agendă Moleskine – voiam o chestie de-asta de când eram mică, dar erau de neatins. Multe lucruri care obișnuiau să-mi fie de neatins îmi sunt acum acesibile și au devenit deja banale. Să-și fi pierdut, oare, farmecul? Nicidecum. Poate valoarea – dar nu farmecul.

Mi-am luat și-un laptop, primul gadget luat din banii mei. Am mers și la psiholog, dar nu m-a atins în vreun fel special, așa că Moleskine-ul ăla îmi ține loc de psiholog. M-a întrebat cineva de ce scriu în jurnal, nu cumva pentru că vreau ca cineva să citească? Nu, nu ca să citească cineva, ci ca să mă eliberez de niște gânduri pe care nici eu nu le înțeleg, ca mai apoi să analizez totul la rece și să încerc să-mi fiu propriul psiholog.

quote blog

De citit, citesc pe apucate. Citesc Jurnalul fericirii de Steinhardt. E o carte mare, nu ca volum, ci ca și conținut. Se citește greu, dar bine. O citesc de mai bine de o lună – zilele astea o termin și sunt sigură că îmi va fi lipsi. Am o mulțime de cărți cărți ce așteaptă să fie citite, dar prea puțin timp și mult mai multe priorități la momentul actual.

Am zis să sriu în seara asta nu pentru că am gânduri de revenire acum, ci pentru că îmi lipsea foarte mult să ascult muzică și să scriu. Senzația aceasta de a tasta, sunetul pe care le fac tastele, momentul când apeși ”publish”, ideea că faci ceva, că lași o amprentă în lume. Mi-e dor de partea aceasta a mea, dar încă nu este momentul să revin. Bineînțeles, am multe lucruri de spus și multe povești de împărtășit, dar, din nou, la momentul acesta nu reprezintă o prioritate. Lucrez la un alt proiect pe care trebuie să îl duc la capăt, iar  după voi începe să mă axez și pe conceptul pe care îl am eu în minte pentru partea personalității mele care are nevoie să scriu și să se exprime pe internet. Cert este că locul va rămâne aelași, dar fața va fi complet diferită, la fel ca și persoana din spatele ecranului. Nu mai poate fi ce a fost până acum, pur și simplu pentru că eu nu mai sunt ce eram când am început să scriu la Bianca2b.

Am scris  toată această postare ascultând albumul recent lansat de Grasu XXL și Guess who, În labirint. De aici și titlul postării. Am pe repeat albumul de când a ieșit, și-mi place la nebunie. Mi se pare că fiecare melodie exprimă ceva specific, că nimic nu este lăsat la întâmplare, și că albumul, per total, acoperă fiecare subiect posibil și induce fieare stare pe are un om poate să o aibă. Este o adevărată poveste despre viață, societatea în are trăim, și mai ales, despre oameni. Am câteva melodii pe care le ascult mai mult decât pe celelalte, dar melodia care mi-a atras atenția asupra albumului este Spune-mi tot, un featuring super fain cu Feli, pe are l-am avut pe repeat încontinuu trei zile la rând și care atinge exact coarda care trebuie ca să înțeleg fiecare vers.

Bă, până la urmă ideea este că viața merge mai departe. Că te împiedici (și daă ești gras, te și rostogolești, vorba Grasului din Pam-pam!), te mai oprești, dar continui să mergi. Poate uneori din virtutea inerției, pentru că nu ai altă opțiune. Dar tot e mai bine decât să stai pe loc.

Orice e mai bine decât să stagnezi.

Iar noi ne vom reciti curând. Vă las cu melodia de care ziceam mai sus, că merită ascultată. Asta, și vreo încă câteva zeci de melodii pe are vreau să vi le împărtășesc, dar nu acum.

Într-o săptămână mă duc acasă

26 Iulie, aproape 27. Zi caniculară de vară, o căldură pe care nu am mai simțit-o de mult și pe care nu credeam că o voi experimenta vreodată aici, într-o țară ”chinuită” mai mereu de ploi și nori. Dar uite că vremea s-a schimbat: în Olanda este caniculă, jumătate din Grecia arde și cealaltă jumătate se inundă, undeva prin Italia ninge, Suedia se confruntă si ea cu caniculă. E ca și cum vremea s-a hotărât să pedepsească un mapamond întreg pentru răul pe care, vrând nevrând, continuăm să (n)i-l facem.

Nu pot să nu aduc în discuție, mai întâi, tragedia care tulbură Grecia de câteva zile. Zone întregi au ars fulgerător, oameni au murit, alții și-au pierdut munca de-o viață, și întregi orașe au fost rase de pe fața pământului de flăcările mistuitoare care au luat prin surprindere sute de oameni, localnici și turiști. Imaginile cutremurătoare nu-mi dau pace; le văd de fiecare dată când mă aventurez pe internet, și de fiecare dată simt cum mi se strânge inima și cum am tot mai acuta senzație că ceva în mine s-a dus o dată cu cei care au fost victimile incendiilor din suburbiile Atenei.

Am același sentiment pe care l-am avut când a ars Colectiv, cu atât mai mult cu cât am fost recent în Mati, într-o epocă care-a fost și nu mai este. Am văzut locurile cu respective cu ochii mei, am pășit pe drumurile care acum aduc numai suferință și necaz. Am fost, și-am fost fericită, și de fiecare dată când mă gândesc la locul acela, amintirea respectivei zile acolo, petrecută cu colegii de orchestră, îmi este umbrită de imaginile pe care le văd fără încetare. Nu am cum să nu mă gândesc că țara care m-a adoptat este în suferință, și n-are cum să nu mă doară, la fel cum mă doare când văd că România ajunge, încet încet, la ruină.

Implicit și fără voința mea, sunt împărțită acum între două locuri: cel în care m-am născut, și cel în care am crescut. Undeva, într-un colțișor, începe să se înrădăcineze și locul în care trăiesc acum, dar mai este până să pot spune că face parte din mine. Cert este că nu are cum să nu îmi pese de Grecia sau de România. Îmi pasă, și pentru că m-am născut cu o capacitate fantastică de a mă emoționa din toate cele și de a empatiza cu suferințele altora (făcând haz de necaz, îmi place să mă numesc o adevărată drama queen!), mă doare să văd că două țări absolut superbe suferă. Aparent, din cauze diferite. În realitate, din aceeași cauză: vanitatea unor oameni nesătuli.

Cum ziceam, trăiesc niște zile extrem de letargice. Azi au fost undeva la 37 de grade, dar s-au simțit ca mai mult. E o căldură sufocantă, care nu te lasă să faci nimic. Am de studiat, de învățat, și de făcut toate lucrurile omenești pe care urăsc să le fac (încă nu m-am împăcat cu gândul că trebuie să îmi calc rufele). Zilele astea îl citesc pe Cărtărescu pentru prima dată, îi citesc gândurile în ”Un om care scrie – jurnal 2011 – 2017”, și mă uimește abilitatea lui de a transpune pe hârtie toate gândurile care-l fac pe el om și, implicit, scriitor. Am o dorință aprigă de a mă retrage undeva la munte, într-o cabană răcoroasă, cu un ceai rece de piersică, câteva cărți, și caietul albastru în care scriu acum zilnic. Am, cum s-ar zice, nevoie de o vacanță.

Și vacanța-mi vine, într-o săptămână, și nici măcar nu realizez cu adevărat, pentru că sunt prea îngropată în toate lucrurile lumești. Spre exemplu, faptul că trebuie, mai întâi, să trec prin cinci zile de muncă consecutive, pe care le voi trece numai cu ajutorul gândului că la finalul lor îmi voi face bagajul și mă voi pregăti să merg acasă.

Acasă. Ce se întâmplă când, brusc, acasă înseamnă două locuri, între care nu știi cum să te împarți, având nevoie de ambele să te simți bine? Este vorba despre eterna luptă dintre ce vrei și ce trebuie. În final, care câștigă?

Nici n-are importanță, pentru că eu acasă, acolo de unde am plecat acum un an, n-am mai fost din August 27. N-am mai călcat prin Salonic de-atunci. Nici nu știu când a trecut un an. Mă-ntreb, fără să vreau, cum va fi să pășesc pe pământurile pe care, în nopțile târzii, triste și singuratice, am crezut că nu am să mai ajung niciodată. De cele mai multe ori, acasă înseamnă anumite persoane. Uneori, însă, acasă este și locul. Drumurile pe care ai mers de-atâtea ori, autobuzele pe care le-ai înjurat în gând de nenumărate ori din cauza întârzierilor, mâncarea de care ți-e dor în fiecare zi fiindcă tu nu știi încă să gătești, mirosul specific, pe care l-ai îmbutelia și l-ai lua cu tine oriunde, și lucrurile mici, de care nu ai parte și la care te gândești cu jind, cu drag și dor.

Voi pleca pe 2 August și voi fi acolo, acasă, timp de 12 zile. În 12 zile va trebui să îmi încarc bateriile cât pentru un an. Să mă deconectez de la Olanda, fără a o lăsa în urmă. Vioara, laptop-ul și cărțile de teorie merg cu mine. Nu mai am chef să uit de ele și apoi să încerc să mă pun din nou pe drumul cel bun. Va trebui să le strecor pe undeva, măcar o oră pe zi, printre sesiunile de înot cu mama, revederile cu prietenii, ieșirile târzii la pizza cu tata și certurile minore cu frate-miu.

37861613_2064467116929626_3354237508190732288_n

Mai mai că nu-mi vine să cred. Știu că timpul trece repede, și despărțirea va veni din nou (vedeți, mintea mea nu mă lasă în pace niciodată), dar nu pot să nu mă bucur enorm la gândul că voi putea reveni, măcar puțin, la persoana la care obișnuiam să fiu. Îmi pare extrem de rău că nu am putut pune în cuvinte și imagini toată călătoria mea de anul acesta. O călătorie a sinelui, ce de-abia a început, și care nu se va încheia de cât în momentul în care ființa mea va ajunge la punctul final, în care nu va mai fi. Am multe lucruri de spus, multe de împărtășit, dar sincer, prea puțin timp (aproape inexistent uneori). Și la fel de sigur, îmi devine din ce în ce mai clar că blog-ul acesta nu mai poate găzdui cuvintele mele la fel de clar și de răspicat ca înainte. Ele trebuie să se extindă, să zburde, să fie lăsate libere și să fie auzite.

E aproape 1 dimineața, aș vrea ca timpul să treacă mai repede, eu să trec prin el, și să ajungem la mica înțelegere, el să treacă cât mai repede când trebuie, eu să uit de mine în timpul ăla, și s-ajung cu pași grăbiți la momentul la care am visat atât de mult timp, iar apoi tot el, Timpul, să se oprească în loc.

Cu însemnătate

2.095 de posturi în acest loc. Cine știe câte cuvinte, și pe-atât de multe emoții și trăiri. Unele bune, altele rele. Din 2010 las totul aici. De când am plecat de-acasă, am uitat de locul acesta. Am uitat, sau l-am ignorat? Oricum ar fi, rezultatul este același. Am intrat astăzi pe homepage și m-am uitat la postările din ultimele luni. Una în aprilie, și una din Ianuarie, de la Predeal.

Predeal…

Mi se învârte în cap cuvântul, văd locurile, îmi amintesc oamenii, privesc cu jind în urmă…

Două postări în ultimele șase luni. M-am întrebat de ce? De ce, Bianca? Mi-am auzit numele foarte des spus în ultima perioadă, și îmi place. Îmi place numele meu. Parcă îl uitasem, și cu el, mă uitasem și pe mine.

Dar oare să fie așa?

De fapt, nu voiam să încep ce scriu acum așa. Voiam să fiu mai formală. Apoi m-am întrebat, nu formalitatea m-a adus aici? Nu dorința de a arăta cât m-am schimbat m-a adus aici, în punctul în care am ignorat lucrul cel mai drag, ceva construit de mine în timp?

Nu mai vreau să mai fiu formală. Vreau să scriu, și să spun tot aici, și să las în urmă ceva, să îmi umplu sufletul cu lucruri care să aibă o însemnătate.

Aș vrea să vorbesc despre mine. Până la urmă, asta fac aici de când am început să scriu. Și prin recenziile la cărți, tot despre mine scriam. Am scris multe cuvinte despre mine, și despre oamenii din jurul meu, despre locuri, trăiri și sentimente. Dar asta înainte. Acum nu o mai fac. Acum mă regăsesc în alte lucruri.

Acum, sunt persoana la care am visat atât de mult când nu eram ce sunt acum.

Cine eram? Violonistă, scriitoare amatoare, cititoare înrăită, visătoare, călătoare… și multe alte lucruri.

Cine sunt? Violonistă studentă care stă într-un dorm room pe care îl împarte, care merge la muncă, la facultate, plătește asigurări și școli și taxe din banii câștigați de ea, care bea multe cafele, mănâncă puțin, doarme poate și mai puțin, și încearcă să jongleze cu lucrurile astea și încă câteva.

Am o mulțime de lucruri pe care vreau să le spun, și totuși nu-mi pot pune ordine în gânduri. Mi se învârt în cap o grămadă de cuvinte, sentimente și dorințe, și nu știu de care să mă agăț prima dată. Unele lucruri pot fi spuse, altele nu. Ideea este că înainte aveam numai lucruri care puteau fi spuse. Acum, multe nu pot fi spuse, și nici nu ar trebui.

M-am schimbat? Indiscutabil. Așa cum am spus, acum sunt persoana pe care mi-o doream să o văd în oglindă. Am învățat să spun nu. Să mă ridic și să fac lucruri. Să nu aștept nimic de la nimeni. Să fiu o persoană care pur și simplu face. 

Și totuși, problema intervine în momentul în care nu mai faci lucrurile care îți umplu sufletul de bucurie. Am vorbit săptămâna asta cu mulți prieteni și multe cunoștințe din liceu, pur și simplu pentru că așa am simțit nevoia. Și toți mi-au zis ”bă, ce mișto ești!”, și de fiecare dată mă gândeam și voiam să le zic ”cine e mișto mă?”

Pentru că eu nu mă simt mișto. Eu nu sunt mulțumită de locul în care sunt. La propriu, dar și la figurat. Fac tot ce-mi stă în putință să plec din Utrecht. Ideea este că mi-e bine aici, și-aș putea avea o viață liniștită. Dar eu nu vreau liniște. Dacă am să ajung să trăiesc aici, peste zece ani mă voi gândi că pur și simplu m-am mulțumit, și eu niciodată nu am făcut asta. Aspectul acesta a caracterului meu mi-a adus multe bătăi de cap, dar nu mă pot mulțumi, iar dacă aș rămâne în Utrecht, m-aș mulțumi.

Locul acesta este liniștit. Mă simt bine aici. E curățenie, liniște, siguranță. Altceva? Nu prea. Nu e nebunia și nici boemul de care am nevoie. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mă machiez, îmi iau vioara, mă duc la studiu, studiez, mă duc la facultate, mănânc ceva, mai beau o cafea deși dimineață îmi propusesem să nu mai beau cafea de-aia de 3 euro de la Illy, mă duc la muncă. Sun persoane dragi. Și cam atât. Și la sfârșitul zilei, mă întreb…

Ce-am lăsat bun pe lume? Problema provine și de la mine, și de la ce dau eu locului acesta. Încerc să mă conformez cu ce cere locul, și nu simt vreo prea mare bătaie de cap sau provocare.

Ce voi lăsa pe lumea asta? Ideea este că mi-e bine aici. Nu-mi lipsește nimic. Poate doar liniștea și intimitatea, pentru că la momentul acesta stau într-un cămin mișto, dar în care îmi împart camera cu o altă persoană. Și cine mă cunoaște pe mine, știe că eu am nevoie de liniștea mea, de momentele în care mă închid în mine și nu vorbesc cu nimeni, sau de momentele în care pun simfonia aia a lui Mahler de bubuie toți pereții, și mă apuc de dansat pe ea, chiar dacă e muzică clasică, da’ mie-mi place, pentru că e Mahler și îmi dă o stare de măreție.

Îmi lipsesc stările de măreție, în care să spui ”bă, uite ce treabă mișto am făcut”.

Regret pasul pe care l-am făcut când am venit aici? Nu, nici de cum. Plecarea în străinătate la studii mi-a adus o mulțime de posibilități, de momente incredibile și de oameni dragi. Dar nu mi-a adus ce voiam eu, și știam că nu voi găsi The Great Perhaps de la început și că trebuie să mi-l construiesc singură. Și tocmai pentru că trebuie să mi-l construiesc, de-aia și încerc să plec de aici, să evoluez, și să ajung într-un loc care să mă provoace și unde să mă regăsesc.

Locul acesta nu mă provoacă, și am confundat asta cu nefericirea multe luni. Ce simt eu nu se datorează singurătății sau dorului de casă, ci pur și simplu  faptului că nu există stimulii de care am eu nevoie ca să simt că am făcut o schimbare adevărată. Și trebuie să schimb ceva.

Bineînțeles, parte din toată chestia aceasta este și vina mea. Când am uitat eu de micile plăceri ale vieții? Le-am căutat pe cele mari, și am uitat de cele care sunt atât de ușor de găsit. În fiecare dimineață îmi propun să citesc măcar câteva minute, pentru că îmi este dor să țin o carte în mână și să mă afund în ea. În fiecare noapte, mă culc cu regretul acesta. De scris, nu mai zic. Am mai scris de câteva ori, puțin, în caietul acela albastru pe care încă îl iau după mine oriunde mă duc. Dar mie îmi este dor să spun ceva care să se audă, și să las o chestie mișto în urmă, pe care lumea să o citească, și în care să se regăsească, să nu se mai simtă atât de singuri.

Și totul se întoarce la gestionarea timpului. Și a dorințelor.

Pentru că în viață, trebuie să îți gestionezi, în primul rând, două lucruri: timpul și dorințele. După dorințe, sau o dată cu ele, vin prioritățile. Ce-mi doresc să fac cu adevărat și ce sunt dispusă să las la o parte pentru lucrul acela?

La fel e și cu oamenii. Începi să ții alegi din ce în ce mai atent, și să fii ok cu tine însuți atunci când îndepărtezi pe cineva pe care nu îl vrei în viața ta, din diverse motive. Nu ai obligații față de nimeni, decât față de tine.

Nu știu să îmi gestionez nici timpul, și nici dorințele. Zace ceva în mine, și încearcă să iasă afară, să facă toate lucrurile pe care și le propune, dar este blocată de ceva, de lucrurile aparent importante, de cele care ne înconjoară în fiecare moment. Ei bine, eu nu mai vreau lucrurile care mă înconjoară în mod evident, ci cele pe care trebuie să le cauți, și când le descoperi, să fii cel mai împlinit om de pe pământ.

Realizez acum că am scris 1290, nu știu cât am reușit să transmit, dar titlu tot nu am pus. Vine el și ăla.

Mă obsedează ideea că nu transmit nimic. Că nu mai pot transmite. Mi se spune că transmit, dar eu nu simt asta. Nu simt că transmit, și nici că ofer, și vreau, pentru că există multe lucruri pe care pot să le las în urma mea. Vreau să construiesc lucruri, chiar și de-alea palpabile, materiale să zicem. Spre exemplu, mie-mi place de mor cafeaua, în special cappuccino. Beau în fiecare zi unul, chiar dacă știu că aș putea face multe lucruri cu banii respectivi. De-aia vreau să-mi iau un espressor bun, și să-mi fac cea mai mișto cafea la mine acasă. Să economisesc timp, și bani. La fel e și cu mâncarea. Îmi place mâncarea bună de numa’ numa’. Dar nu știu să-mi gătesc, și la fiecare început de săptămână îmi propun să gătesc lucrurile astea faine pe care le văd pe internet, dar niciodată nu o fac. Lipsă de timp? Nah. Frică că nu-mi iese și comoditate.

Și sunt multe exemple pe care vi le-aș putea da, dar nu are rost. Mă bucur că-mi dau seama de ele. Mi s-a spus că a-ți da seama de tine însuți și de ce faci, este primul pas spre a realiza ce îți propui. În principal, mi s-a cam luat să sacrific anumite lucruri pentru altele. Sunt sigură că există un mod de mijloc, în care te sacrifici doar la gradul la care trebuie, și în rest să îți oferi șansa să fii fericit și cu micile lucruri pe care ți le cere inima. Cum ar fi, o carte bună citită în parc sau pe plajă, o cană de cafea bună făcută de tine, o postare în care să aduni toate lucrurile faine pe care le-ai făcut în ultima vreme, și lista poate continua.

Și vreau, în principal, să nu îmi mai fie frică să accept faptul că vreau să fac lucruri pentru mine și vreau să merit lucrurile pe care mi doresc pentru motivele potrivite. Nu mai vreau să îmi ofer ceva ca o răsplată pentru că am fost la muncă trei luni de zile fără să fi sunat bolnavă, sau pentru că am fost la facultate zi de zi chiar dacă nu simt că ar fi trebuit, sau pentru că mi-am plătit toate datoriile la timp. Nu, vreau să mă răsplătesc pentru că am cântat ceva fain cuiva și l-am bucurat, pentru că am scris ceva frumos, pe care un străin l-a citit cu plăcere, pentru că am ajutat un om să fie mai bine cu el însuși, și pentru că am făcut toate lucrurile acestea care au însemnătate. Și, mai ales, nu mai vreau să înlocuiesc mulțumirea sufletească cu cafele, țigări, parfumuri, creme, haine și tot așa. Vreau să nu mai am nevoie de toate lucrurile acestea și vreau, ca la sfârșitul zilei, să mă culc și să fiu împăcată cu mine nu pentru că am făcut ce trebuia, ci pentru că am făcut ce m-a făcut pe mine mulțumită.

Și există doar câteva lucruri care mă fac cu adevărat fericită, și-am să continui să le caut până le voi găsi, și voi face asta cu vioara în spate, cu o carte în geantă, un laptop pe care să scriu, și un telefon cu care să fac fotografii și să vorbesc cu cei dragi.

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Revenire, prima sesiune, viața în general

Ce emoții! După mai bine de o lună de la ultima postare, mă întorc pe blog. De data aceasta, sunt hotărâtă să  mă întorc. Să găsesc timp în fiecare săptămână să scriu, și să povestesc despre orice, pentru că am ce povesti. În același timp, nu aș vrea să pun presiune pe mine din nou și să consider că este o datorie. Să o fac pentru mine mai întâi, și apoi pentru ceilalți. Un lucru pe care l-am realizat de curând este că necesar este să faci și lucrurile acestea mici, care îți aduc o enormă bucurie de moment. Adunate, toate aceste momente frumoase, dar mici și dese, duc la fericire. Sau măcar la mulțumire. Iar eu am spus-o, și am s-o mai spun. Eu fără scris, fără modul acesta de a mă exprima și de a mă descărca, nu pot trăi.

Ce sentiment! De a deschide pagina aceasta și de a scrie! M-a copleșit o emoție incredibilă, dar și o nostalgie teribilă. Mi-am adus aminte de dățile în care scriam acasă, cu o pătură pe picioare, un ceai și niște fructe. Cu ai mei făcând bășcălie unul de altul în camera cealaltă, cu frate-miu uitându-se la filme la el în cameră, mâncând popcorn și călcându-mă pe nervi cu sunetul pe care îl făcea, și cu mica creatură cu blană (aka Agapi, aka câinele) lipindu-se de un picior al meu, oftând de parcă întreaga greutate a lumii îi stă pe umeri. Dacă mă concentrez destul, aproape că pot fi acolo, în momentul respectiv, care acum este înghețat undeva în trecut, și totuși atât de viu în inima mea.

Mi-e extraordinar de dor de viața mea dinainte. Mi-e dor să nu lucrez, mi-e dor să nu am sesiune, mi-e dor să mă duc la orele de vioară cu vechiul profesor (chiar dacă și orele cu proful de aici îmi plac foarte mult), mi-e dor de autobuze, mi-e dor de soarele din Grecia, mi-e dor de mâncarea mamei, mi-e dor de cărțile mele, de blog-urile pe care scriam, mi-e dor să mă plimb pe străzile mele, pe care le știam pe de rost. Mi-e dor să fiu eu cea dinainte. Mi-e dor să nu fiu adult, să nu trebuiască să fiu adult. Și aș da orice, zău, să mă întorc la viața aceea măcar pentru o zi. Pentru o zi, nu mai mult. În ciuda faptului că îmi este incredibil de dor de ce trăiam înainte, m-am împăcat cu faptul că acea perioadă a trecut, și că viața mea s-a schimbat pentru un motiv. În momentul acesta, aceasta este viața mea, cu bune și cu rele, și dacă nu aș fi acceptat asta, probabil că nu aș fi reușit să trec de primul semestru.

Da, mi-a fost foarte greu să plec. Și încă îmi este greu să fiu plecată. M-am obișnuit și cu programul haotic, și cu munca multă, și cu vremea, și cu mâncarea pe fugă, și într-o măsură mai mică, m-am obișnuit și cu lipsa oamenilor dragi. Mai degrabă, cu lipsa prezenței lor fizice, pentru că oamenii importanți sunt încă alături de mine. Vorbim prin FaceTime, facebook și whatsapp. Dar tot nu este același lucru.

În general, sunt bine. Nu mă simt extraordinar de bine cu oamenii care mă înconjoară. Strict vorbim, cu olandezii, care sunt un popor pe care, în doar câteva luni, am ajuns să îl displac enorm. Chiar dacă sunt mai cultivați și o duc mai bine decât noi, sunt misogini, rasiști și pasivi. Viața lor are un curs lin, deosebit de plictisitor. De fapt, ceva ce mi-am dat seama în ultimele săptămâni, este că Olanda este populată într-o măsură destul de mică de olandezi, iar cei care stau încă aici, sunt în regulă. Dar nu prea ai ocazia să intri în contact cu ei, pentru că majoritatea locuitorilor din această țară sunt străini ajunși, fie prima sau a doua generație, care cred că dacă au ajuns într-o țară mai civilizată, au dreptul să se uite de sus la tine.

Dar am ajuns și la concluzia că nu are nici un sens să le dau importanță lor. M-am înconjurat cu lume faină, mi-am ales persoanele cu care vreau să îmi petrec timpul, și asta este foarte important pentru bunăstarea mea. Și nici nu-mi pare rău că am venit aici, pentru că am învățat extrem de multe și consider că este un loc potrivit pentru a te obișnui cu șocul desprinderii de tot ce îți este familiar.

Astăzi am decis să scriu pentru că am avut timp să fac strict ce vreau eu pentru prima dată în luni de zile. Dacă vă mai amintiți bine, la ultima postare, eram cât pe ce să plec în Grecia la un concert. Am fost, am cântat, am învins. Despre experiența Grecia 2017 am să vă povestesc într-o altă postare, sper tot săptămâna aceasta. Sunt multe de spus.

Am evitat să scriu mult timp pentru că îmi era frică să nu mă repet. Nu voiam să scriu din nou despre cât de dor îmi este de casă și despre cum este la studii în afară. Credeam că numai asta am de spus. Apoi am realizat că, într-adevăr, am o mulțime de lucruri de spus și că este în regulă dacă acesta este subiectul principal, pentru că asta îmi guvernează traiul acum.

Am, de fapt, foarte multe de spus. Multe gânduri puse într-un colțișor. Zilele acestea mi-am dat seama cât de mult m-am închis în mine. Nu mă refer la aspectele sociale, pentru că aici sunt foarte în regulă. Mă refer la sentimentele mele. Cred că, pentru prima dată în viața mea, am fost cu adevărat amorțită, iar asta datorită mie. Sunt atât de nașpa primele luni după ce pleci de acasă, încât nu vrei să te confrunți cu asta. Dorul este mare, nesiguranța uriașă, iar de frică nici nu mai vorbesc. Da, este nasol ca la 19 ani să trebuiască să îți iei viața în mâini, să ai un job, o facultate, o vioară, și câteva vise care nu-ți dau pace.

Și prea puțin timp.

Dar nu sunt nici prima, nici ultima care a făcut așa ceva, iar dacă alții au reușit să își atingă visele, o voi face și eu.

Cât despre sentimente, am acceptat că este normal să îmi fie dor și că aceste senzații nu mă pot răni. La fel de bine, am realizat că viața mea nu va fi mereu la fel și că trebuie să mă bucur de fiecare etapă și de ce îmi aduce. Iar de oamenii mei sunt doar la un avion distanță, iar timp se găsește mereu să îi vezi.

Spre exemplu, săptămâna viitoare plec în România pentru o săptămână, să îi văd pe ai mei. Ei sunt acum la Predeal, unde au un job. Ideea este că atunci când am plecat, m-am gândit că nu îi voi mai vedea până la vară, însă după ce m-am întors din Grecia, m-am hotărât că a venit timpul să mă duc să îi văd. Așa ca de pe 25 până pe 31 voi fi în România.

Da, am emoții și nu numai pentru că urmează să îi văd pe ai mei, ci și pentru că în România nu am mai fost de trei ani. Abia împlinisem 17 ani când am fost acolo ultima  dată, iar acum am aproape 20. Îmi este foarte teamă de cum voi vedea țara unde m-am născut prin ochii de acum, dar sunt și foarte entuziasmată să văd locuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Mai ales că am văzut că ninge!

Ideea e că eu îmi aduc aminte de România prin ochii mei de copil. Nu știu cum o să fie acum, la 20 de ani, cu alte experiențe în spate și cu altă mentalitate. Că va fi bine, sau rău, nu știu, dar important este că mă duc cu inima deschisă. Nu mă duc acasă. Acasă pentru mine este, acum mai mult ca oricând, Grecia. Dar nu are importanță, pentru că mă duc la ai mei, iar de cele mai multe ori, acasă înseamnă a fi cu persoanele noastre dragi.

Oricum, ideea este am două zile libere să mă relaxez. După perioada prin care am trecut, cred că merit câteva zile de stat în pijamale, citit și mâncat. După cum am spus mai sus, chiar după ce m-am întors din Grecia, am realizat că trebuie să mă apuc de învățat pentru sesiune. Bineînțeles, neavând experiența aceasta, am intrat un pic în panică când m-am uitat la numărul de pagini pe care îl aveam de învățat. Una peste alta, a trebuit să muncesc și cinci zile pe săptămână pentru trei săptămâni. Practic, pentru trei săptămâni, programul meu a constat în trezirea la ora 8, studiu până la 1 când trebuia să fiu la muncă, unde stăteam până la 9, în cel mai bun caz, venit acasă, mâncat și schimbat rapid, și învățat până pe la unu.

Vă imaginați că eram ruptă de oboseala. La un moment dat, nu îmi mai simțea picioarele de oboseală, iar mintea mea nu mai percepea lucrurile normal. Dormeam prea puțin, mâncam pe fugă, munceam prea mult. Practic, atât mintea, cât și corpul meu, erau într-o continuă alertă. În plus, stresul examenelor și continua întrebare Voi reuși? mi-au venit de hac.

Dar am reușit să o fac. Mi-am dat toate examenele cu brio, am fost și la muncă, am și studiat. Am făcut ce a trebuit să fac, și sunt foarte mândră pentru asta. Da, sunt obosită, atât mental, cât și fizic, dar sunt mulțumită de cum am reușit să gestionez această situație. Acum, mă voi odihni câteva zile, printre împachetat și făcut bagajul. În România am de gând să îmi iau atât vioara, cât și laptop-ul cu mine, și să petrec cât mai bine pot.

Viața este bună. Nu perfectă, dar, vorba lui Chirilă cu ușoare variațiuni, am doar 19 ani. Nu trebuie să vie perfectă acum. În momentul de față de-abia clădesc ceva, ceva ce sper să fie așa cum mi-am imaginat că va fi dintotdeauna. Însă acum știu că se poate. Un lucru foarte bun pe care plecarea în străinătate mi l-a adus, a fost cunoașterea de sine și a faptului că limitele nu există. Într-adevăr, lucrurile pe care le putem face atunci când ne propunem și avem un scop, sunt uimitoare.

Mă bucur enorm că am scris. Rare sunt senzațiile care se pot compara cu tastatul la laptop și scrisul pe blog. Și am să încerc să fac asta mai des, și nu datorită sentimentului de datorie sau vină pentru acest mic refugiu pe care mi l-am creat peste ani, ci pentru că îmi place să fac asta și mă face să mă simt bine.

Până data viitoare,

Bianca

Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Zi cu soare

Astăzi am avut o zi genială și ceva minunat s-a întâmplat. Nu am făcut nimic. Acesta este lucrul special care mi-a transformat duminica într-o amintire frumoasă. A fost prima duminică liberă pe care am avut-o în luni de zile. Cel puțin două lutni. De când am ajuns aici, nu mi-am permis nici o zi liberă. Acasă obișnuiam să nu fac nimic duminica și să mă relaxez, dar perioada aceasta din viața mea nu îmi permite să mă relaxez prea des. Însă astăzi a trebuit, pentru că am avut una dintre cele mai grele săptămâni din viața mea. O să ajungem și la asta, dar mai întâi vreau să vă povestesc despre azi.

Nu s-a întâmplat nimic extraordinar în adevăratul sens al cuvântului. Nu am cântat cu nici o orchestră mare, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele și nici nu am călătorit în cine știe ce loc exotic. Pur și simplu m-am trezit la ora 12, nu m-am dus la studiu, am fost la cumpărături vreo jumătate de oră, apoi m-am întors acasă, mi-am luat cartea, caietul în care îmi aștern gândurile, muzica și pe mine însumi. Atât. Am plecat la o plimbare mult dorită prin oraș, m-am uitat cu atenție a clădirile și la peisajele din jurul meu și apoi m-am așezat pe o bancă. Mi-am pus căștile, am dat drumul a Rachmaninov (Elegie și al treilea concert de pian, care are una dintre cele mai frumoase teme pe care le-am auzit până acum) și am lăsat muzica să îmi curgă prin urechi și prin ființă. S-a întâmplat ca vremea să fie excelentă astăzi, așa cum nu a mai fost niciodată de când sunt în Olanda. Soare cald, cer complet albastru, fără nici un nor, nici o urmă de vând. La ora 4 era 22 de grade. Absolut superb, ce să mai. Vremea cu care am crescut și de care îmi era dor.

Am stat pe banca aia, am scris și am citit. Mi-am alocat timp mie. Nu m-a grăbit deloc. M-am uitat atentă la tot ce mă înconjura. La oameni, la canalul Oudegracht, la clădiri, la copaci, la cer și la soare. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu aveam nimic de făcut. Nici un vis de împlinit, nici un deadline de atins, nici o partitură de studiat. Eram doar eu și lucrurile care mă fac fericită și pe care le ignor. Liniște totală, atât înăuntrul meu, cât și în exterior. Mii de oameni, dar totuși liniște, pentru că nimeni nu mă cunoștea și nimeni nu avea nici o așteptare de la mine.

Am simțit banca aceea. Am fost conștientă de prezența ei, la fel ca de prezența a tot ce mă înconjura. Frumusețea din jurul meu era evidentă, și mi-am dat seama că mi-am petrecut două luni din viață aproape nevăzând nimic. M-am concentrat atât de mult pe lucrurile mărețe, încât cele măruntă, care pot fi la fel de vitale, dispăruseră din viața mea. Stând pe banca respectivă, ascultând o muzică care te înalță la cer, lăsând soarele să mă încălzească și văzând scenariul din jurul meu, am realizat un lucru care m-a schimbat. Mi-am dat seama că eram fericită. În acel moment, făcând nimic, eram aproape beată de un sentiment de pace, liniște și mulțumire. N-am să uit niciodată cât de frumos părea totul. La naiba, am zâmbit datorită unui țânc care mergea pe stradă și dădea în părți. Imaginați-vă. Am avut un moment în care scriam, ascultam Apres un reve de Faure și deodată am realizat că wow, uită-te la banca asta, chiar sunt eu în momentul acesta și stau și scriu și mă relaxez și ce lucru fantastic wow wow wow. 

Am realizat un lucru foarte important. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am realizat mai multe lucruri. Unul dintre ele este faptul că e bine să te întorci la lucrurile simple și să fii doar tu și natura sau, în cazul de față, o carte, natura și muzica. În afara faptului că îți încarci bateriile, toate frumusețea de care ai parte în momentul respectiv de fac să te deschizi complet lumii. Bineînțeles, aici stă esența lucrurilor: în a te deschide lumii. Eu am fost destul de închisă pentru ceva vreme. Nu vorbesc de a fi nesociabil. Nu stau rău deloc la aspectul acesta. Însă eu vorbesc aici de ceva mult mai măreț decât statul la o bere. Ce vreau eu să zic este că este important să încetinești și să lași lumea să te atingă și să te facă să simți. Să mergi pe stradă și să vezi, chiar să vezi, frumusețea lucrurilor. Să te bucuri de ele și să lași sentimentele să curgă prin tine. Chiar și pe alea mai puțin plăcute, cum ar fi dorul. Azi mi-am dat seama că nu mi-am îngăduit să simt dor pentru multă vreme. Ce este, până la urmă, atât de rău în a-ți fi dor de cineva sau de ceva? De ce trebuie să evităm asta? Nici un sentiment nu a omorât vreodată pe cineva. Lipsa lor da, însă prezența lor cu siguranță nu.

Al doilea lucru ar fi că oboseala este un lucru tare periculos. Așa cum am spus la începutul postării, ultimele două săptămâni din viața mea au fost probabil cele mai grele de până acum. Nu am reușit încă să îmi intru într-un ritm care să funcționeze perfect pentru mine. Încă mai am câteva lucruri la care trebuie să lucrez și lucruri de rezolvat. Unul dintre aceste lucruri sunt eu. Tot mai des îmi dau seama că anii de studenție te schimbă complet și te transformă în omul, adultul, iubitul și angajatul care vei fi. Acești patru ani sunt cei reali, care într-adevăr îți schimbă viața, mai ales când alegi să studiez în afară. La un moment dat m-a trăznit faptul că e ok să simți că nu știi ce faci și că nu știi cine ești, pentru că într-adevăr nu știi. Și chiar dacă ai fi știut, cunoașterea aceasta nu se mai aplică acum, pentru că situația este complet diferită. Studenția îți deschide ochii într-un mod tare straniu, dar este ok. Este timpul schimbării și a maturizării, și cu aceste două procese vine un amalgam de senzații și emoții stranii, pe care trebuie să le accepți și să încerci să le folosești în folosul tău.

Așa cum spuneam, oboseala mi-a venit de hac. Sunt genul de om căruia îi place să fie într-un ritm alert, însă când mă ajunge oboseala din urmă, știu să mă opresc. Dar am uitat asta acum. De când sunt aici, încerc să fac cât mai multe lucruri posibile și să profit la maxim de fiecare șansă, pentru că realizez că nimic din ce trăiesc acum nu se va mai întoarce. Așa că mă trezesc aproape în fiecare zi la 6:30, studiez de la 8 până la începerea cursurilor (de cele mai multe ori sunt prima care ajunge la conservator), merg la cursuri, studiez de la 6 seara la 10. Între, lucrez la temele care ne sunt date, gătesc, spăl, ies în oraș, merg la cumpărături, încerc să îmi aranjez viața aici. Trei zile pe săptămână lucrez. Nu îmi rămâne aproape deloc timp pentru mine, iar de cele mai multe ori uit că am dreptul să am grijă de mine.

De aproape două luni trăiesc în ritmul acesta alert, și asta mi-a venit de hac. Săptămâna aceasta mi-am dat seama că ajunsesem la un punct în care eram atât de obosită mintal, încât făceam totul mecanic, fără să fiu prezentă în moment sau fără a vrea să fac acțiunea respectivă. De fapt, nici nu prea îmi amintesc ce am făcut câteva zile. Este ca o ceață care se pusese pe mintea mea și din care nu puteam ieși. Îmi amintesc clar momentul în care am realizat că aveam nevoie de o pauză. Îmi făceam un sandwich și îmi unsesem iaurt pe pâine, ceea ce eu nu fac niciodată, și am avut un moment în care mintea pur și simplu mi-a tresărit și m-am trezit. Apoi mi-am adus aminte de tata de vara trecută, care era atât de obosit, încât nu era niciodată prezent și făcea totul mecanic, ca un robot. Și mi-am adus aminte cât l-am judecat și de câte ori i-am făcut teorie că trebuie să se trezească și să iasă din starea respectivă. Aproape că m-a pufnit râsul la absurdul situației, pentru că mi-am zis uite, acum înțelegi de ce era așa? Am înțeles pe pielea mea. În același timp, am înțeles că e în puterea mea să ies din starea respectivă. Așa că mi-am permis o zi liberă astăzi. Am avut noroc că nu lucram. De-obicei lucrez duminica, iar când nu o fac, mă duc la studiu. Dar astăzi mi-am zis că dacă nu mă opresc acum, nu voi reuși să fac față la perioada infernală ce va urma.

Am cam două concerte într-o perioadă de două săptămâni, repetiții aproape în fiecare zi. Ore. Studiu. Urmează să vină frate-miu pentru o săptămână. Iar în Decembrie mă întorc în Grecia pentru o săptămână să cânt cu orchestra simfonică de tineret. Studiu și acolo. După ziua de astăzi, știu că pot face față la tot, pentru că știu să recunosc că am nevoie de o pauză și țin la mine destul de mult încât să mi-o aloc.

Și-am mai realizat un lucru astăzi. Nu am nevoie de nici un artificiu pentru a fi fericită. Nici de cafea, nici de mâncare, nici de țigări. De cele mai multe ori tind să cheltui prea mulți bani pe cafele și cartofi prăjiți și să mă îndop cu lucruri nesănătoase doar pentru că mi se pare că mă alin cu ele. Asta este, de fapt, o prostie, pentru că astăzi nu am avut nici unul dintre lucrurile mai sus menționate și am fost mai fericită decât în momentele numeroase în care le-am avut. De asemenea, important este să fie cu moderație.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, concluzia zilei de astăzi este că trebuie să existe o balanță în tot ce faci. Trebuie să existe o relație între monotonie și extraordinar. Trebuie, mai presus de toate, să fii într-o continuă relație cu sinele tău și să te întrebi mereu de ce ai cu adevărat nevoie pentru a-ți fi bine.

Așa că da, astăzi a fost o zi cu soare, pe un canal din Utrecht, cu muzică și cărți. A fost liniște și pace, banalitate, frumusețe și artă. Un sentiment extraordinar de… simplitate.

Vă las  Elegia lui Rachmaninov, cu speranța că veți înțelege și simți mai bine cuvintele de mai sus.

Live blogging – A doua zi în Olanda

Nu știu dacă se pune ca live blogging sau nu. Pentru mine, conceptul de ”live blogging” înseamnă a deschide pagina de WordPress și a scrie atunci când simți nevoia. Fără pregătiri, fără planuri, fără brainstorming, fără edit și fără discernământ. Doar cuvinte și sentimente.

De când am plecat, simt mai des nevoia să scriu. Poate pentru că trec printr-o perioadă destul de încărcată emoțional și asta m-a făcut mereu să vreau să scriu. Sau poate pentru că, cel puțin pentru o săptămână, am un pic mai mult timp liber ca înainte. Profit la maxim. Îmi place patul ăsta de mor, ador să mă trezesc dimineața și să îmi beau cafeaua la masa de lângă fereastra mare, prin care intră soarele și de unde pot vedea totul. Diminețile aici au un iz fantastic. Se simte răcoarea, e liniște și pace, prea puțină lume pe drumuri, dar în același timp poți simți și freamătul dinaintea furtunii. Soarele strălucește, în casă este răcoare, și afară la fel, iar toate posibilitățile de a-mi schimba viața în fiecare zi mi se întind în față.

A doua zi în Olanda, deci. Marți, 29 august. Încă sunt bine. Îmi este dor de casă, dar nu este un dor copleșitor. Este în limite normale, cel puțin când vine vorba de anumiți oameni. Pe alții mi-ar plăcea să-i fi putut lua cu mine. La alții nici nu mă gândesc. Noroc cu internetul ăsta, că pot vorbi cu cei dragi oricând am chef.

Încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. E extraordinar locul în care mă aflu. Sau poate nu este, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Vrea să păstrez, încă, farmecul noului început și magia necunoștinței. O să aflu eu cum merg lucrurile aici mai târziu. Până atunci, vreau să mă bucur de acest nou început.

Mi se pare extraordinar faptul că lucrul acesta pe care l-am vrut atât de mult timp mi s-a întâmplat pe neașteptate. Anul trecut pe vremea aceasta, nici nu-mi trecea prin minte că voi pleca atât de repede. Bine că am avut oameni care să mă împingă de la spate. Ce tâmpenie, dom’le, să vrei să îți lași visele să treacă pe lângă tine, dar să susții că tu lupți pentru ele! Nu, mă, de-abia acum lupt pentru ele.

Azi i-am zis lui mama că nu mă mai întorc acasă. Săptămâna trecută, când am avut prima criză și am început să plâng, mi-a zis că dacă îmi este greu, mă pot întoarce acasă. Știam, bineînțeles, că asta nu este o opțiune. Nu am ce să fac în Grecia. Niciodată n-am avut, dacă stăm bine să ne gândim. Nici în Grecia, nici în România. Însă anumite lucruri au compensat lipsa de activitate din domeniile care mă interesează cel mai mult. Țările balcanice sunt perfecte dacă vrei să-ți faci o familie și să ai un trai mediocru, dar liniștit. Dacă vrei mai mult, trebuie să ieși de-acolo cât mai repede, altfel mori cu zile.

Iar eu am vrut dintotdeauna mai mult. Sunt genul de om care vrea întotdeauna mai mult, și mai mult. Nu din ambiție, ci pentru că știu că pot. Ca să îi răzbun pe alții. Să-mi răzbun neajunsurile și durerea din copilărie și toate lucrurile care n-au fost ok. Și-au fost destule.

Deci nu, nu mai vreau să mă întorc. Oricât de greu este aici, tot e mai bine ca acasă. De oamenii dragi mie îmi va fi mereu dor. Și-așa, a fi violonist înseamnă să ai o viață destul de singuratică. Așa că tot nu aș fi putut fi cu ei tot timpul. Nici nu ar fi fost corect sau normal.

Dar gata cu vorbăria. Mâine am o zi mai plină, chiar dacă nu trebuie să ajung pe nicăieri. Pe bicicletă tot nu am învățat să merg, și mă îndoiesc că voi învăța prea curând. Sper să dau peste cineva care să binevoiască să mă învețe. Cât eram acasă nu am avut timp. Mă ocup, încet încet, de toate treburile de care trebuie să mă ocup. Vreau să fac totul cât mai repede pentru a scăpa de stres. Îmi place să rezolv lucruri și să fiu pe picioarele mele și sper din tot sufletul să reușesc să fiu complet independentă în câteva luni.

Până atunci, începuturile sunt frumoase. Libere. Pline de posibilități care te fac să uiți de frică. Dacă ești deștept, și faci alegerile care trebuie, și uiți de frică, ai câștigat.

Până data viitoare,

Bianca

Am plecat la studii

Uite că s-a întâmplat. Momentul la care am visat ani întregi se desfășoară chiar acum, în fața mea. Într-un fel, am impresia că se întâmplă altcuiva, iar eu mă uit la toată acțiunea de pe margine, ca un spectator tăcut. În același timp, sunt perfect conștientă că eu sunt în centrul furtunii și a poveștii, personaj principal și totodată narator.

Scriu rândurile acestea din Utrecht. Sunt în Olanda de ieri, duminică 27 August, de pe la ora 12. În Utrecht am ajuns pe la 2, după ce mi-am târât valiza cu cele 25 de kg din viața mea anterioară pe care am decis să le iau cu mine în noua mea viață. Una pe care eu decid cum să o construiesc, în care eu iau deciziile, întreprind acțiunile și suport consecințele.

Am plecat la studii în afară și parcă încă nu-mi vine să cred. Am plecat de-acasă. Mi se pare că, într-un fel, nu realizez ce mi se întâmplă. Ideea că am plecat de tot de acasă și că de-acum nimic nu va mai fi la fel mi se pare absurdă. Păi cum să nu mai am aceeași viață, când eu săptămâna trecută mergeam cu autobuzul prin Salonic și mă vedeam cu oamenii dragi mie? Cum să am în fața mea pagina această albă, pe care eu trebuie să scriu povestea? Cum să am toată libertatea aceasta și toate alegerile acestea de făcut? Cum să am posibilitatea de a fi o persoană complet nouă, una la care am visat să fiu atât de mult timp?

Mi se pare genial. Și absurd. Și mirific. Și toate lucrurile și sentimentele și impresiile amestecate la un loc în mintea mea, luptându-se să câștige și să aibă întâietate. Sunt entuziasmată, speriată, indiferentă sau ce? Ce exact simt? Mi se pare, totuși, că nici nu are importanță. Tot ce este important este să fac alegerile bune acum, iar asta știu că pot.

Cum a fost să plec de-acasă? Greu în draci. La propriu. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și poate că încă este, dar încep să mă obișnuiesc și să îmi placă ideea de a fi pe picioarele mele. De casă mă despart 2,627 de km și vreo 30 de ore cu mașina. Un tren și un avion și câteva autobuze ieftine și murdare din Salonic. Nimic mai mult. Însă cred că ar trebui să nu mai numesc Grecia casă. Adică, nu în același mod în care am numit-o până acum. Ce vreau să înțeleagă cei din jurul meu este că eu nu am plecat doar la studii. Eu am plecat să mă stabilesc în afară. Nu mă voi întoarce în Grecia după studii, pentru că acolo nu am ce face. Viața vreau să mi-o construiesc într-o țară în care să mă simt cu totul liniștită și mulțumită.

Da, mi-a fost greu să plec. Atât de greu, încât nu am vrut să mai plec. M-am gândit de multe ori să îmi las visele să se ducă pe Apa Sâmbetei și să stau acasă, acolo unde nu mi-e bine, dar mi-e ușor, unde știu limba, sistemul (chiar dacă e de rahat) și oamenii (chiar dacă pe cei mai mulți îi displac). În ultima săptămână am plâns aproape în fiecare zi. Eu sunt un om care se leagă de oamenii cu care îți petreci atât de mult timp și nu mi se pare ușor și nici drept să fii nevoită să te desprinzi de ei. Cel puțin în ultimul an, am trăit niște momente extraordinare alături de prietenii mei. Am râs, am cântat, am dansat, am suferit și, mai presus de toate, am trăit. Simt că în ultimul an am trăit cu adevărat, iar faptul că timpul meu calitativ a fost relativ scurt acolo mi se pare nedrept. Însă pentru vise facem orice, nu?

Ideea este că nu e ușor să pleci de-acasă, să te desprinzi de tot ce este familiar și să te arunci cu capul înainte, fără a ști ce exact te așteaptă. Și să nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Să nu spuneți nimănui că este norocos că pleacă în afară. Oamenii care ajung fie să studieze, fie să muncească și să trăiască în străinătate nu ajung acolo datorită norocului. Este vorba despre o combinație de ambiție, încăpățânare fantastică și un refuz total de a te da bătut. A pleca în străinătate înseamnă a ști că te așteaptă mai bine, dar că o perioadă îți va fi rău, nu pentru că lucrurile sunt rele, ci pentru că ție ți-e rău datorită dorului și a schimbării. Înseamnă să știi că trebuie să-ți calci pe suflet și să o faci. Înseamnă să plângi, să te panichezi, să tremuri de frica necunoscutului și a singurătății și să o faci.

Nu-mi spuneți că sunt norocoasă. Nu-mi spuneți nici că mă invidiați, pentru că pentru mine, plecarea în străinătate înseamnă o binecuvântare amestecată cu un blestem. O rană care le va vindeca pe toate celelalte. Deocamdată, totul este mult prea recent și îmi aduc aminte fiecare detaliu. Îmi aduc aminte cum a plâns mama la aeroport, știu cum n-au venit tata și frate-miu ca să nu-mi fie greu, imaginea  prietenei mele cele mai bune uitându-se la mine din ușa casei ei și plângând este încă prea clară. Prea recentă. Încă simt totul pe piele. Dacă mă concentrez destul, pot să retrăiesc totul în amănunt. Pot să mă întorc la vinerea trecută, la cum am auzit un ”te iubesc” pe sfârșit, cum tremuram în brațele lui, de dor și frică și frig chiar dacă erau vreo 20 de grade atunci, cum nu voiam nici unul să plecăm de-acolo, cum fiecare prieten m-a rugat să nu îi uit. Îmi amintesc prea clar cum ieri mi-a luat 20 de minute să mă dau jos din pat ca să mă duc la aeroport. Știu cum am lăsat totul în urmă  și știu că a fost alegerea mea, însă a fost o alegere forțată de împrejurări și îmi doresc să mă fi născut sau să fi crescut într-o țară ca cea în care mă aflu acum, dar să fi întâlnit aceiași oameni pe care i-am cunoscut în Grecia.

Nu-mi spuneți nici că sunt norocoasă, nici că mă invidiați. Norocoși sunt cei care pleacă fără să o merite. De invidiat sunt cei care nu trebuie să plece. Sau cei cărora nu le este greu, deși mă îndoiesc că există așa ceva.

Sunt, totuși, ușurată că am făcut pasul acesta și că am terminat cu adio-urile și despărțirile. Sunt hotărâtă să iau șansa aceasta și să fac ceva cât mai bun cu ea. Dar mai întâi, trebuie să închei capitolul ”Grecia” în mine. Nu să-l uit, dar să mă obișnuiesc cu ideea că s-a terminat. Oamenii pe care îi iubesc sunt tot acolo, și îi voi vedea o lună pe an. Cam atât. În rest, trebuie să învăț să îmi trăiesc viața aici. Încă nu m-am obișnuit cu ideea că trăiesc într-o țară în care totul este atât de organizat, clădirile sunt din cărămidă roșie, cum vezi prin filme, design-ul interior este simplu, cu mobilă de la IKEA, dar cu gust. Străzile sunt curate și drepte. Uneori, când ies din casă, am un șoc, pentru că o parte din mine se așteaptă încă să vadă mizerie pe stradă, plăcuțe de înmatriculare murdare și îndoite, și oameni care țipă și se înjură pe stradă. Când văd plăcuțele de înmatriculare galbene și casele ordonate, din cărămidă, de-abia atunci îmi dau reamintesc unde mă aflu și de ce, și tresar.

Deocamdată nu prea știu ce să fac cu viața mea, și o spun într-un mod cât se poate de hilar. Mă ocup deja de partea birocratică și, cu pași mici, încep să dau la o parte piedicile care m-au speriat atât de mult. Când zic că nu știu ce să fac cu viața mea, mă refer la faptul că nu am idee cum se gătește, nu știu ce feluri de mâncare să-mi fac, n-am nici cea mai mică idee cum se folosește mașina de spălat vase sau aia normală. Cred, totuși, că atunci când mă voi stabili la casa mea, voi fi mai sigură pe mine. Deocamdată, până îmi găsesc ceva permanent, stau în chirie o lună la o prietenă și îmi este destul de greu să stau în lucrurile altcuiva. Măcar dacă este să dau foc bucătăriei sau să stric ceva, să fie al meu.

Glumesc. Nu vreau să stric sau să ard nimic.

Sunt foarte entuziasmată să încep cursurile. Mâine trebuie să trec pe la facultate să îmi iau cartela de student, vineri avem deschiderea oficială, iar săptămâna viitoare începem cursurile. Sunt extrem de încântată să văd cum se studiază în afară, să cunosc lume nouă, să merg la concerte și să intru în contact cu o altă lume. Sunt sigură că atunci îmi va fi și mai ușor să mă adaptez.

Mă bucur că am reușit să scriu asta, chiar dacă nu cred că surprinde cu adevărat ce voiam să zic. Gândurile îmi sunt, încă, destul de împrăștiate. Am multe de făcut, dar vreau să le fac încet și sigur. Mai am câteva zile de odihnă până să intru cu adevărat în programul haotic care știu că mă va aștepta. Sper din tot sufletul să reușesc să mai scriu. Vine o perioadă foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Pentru încheiere, o melodie care îmi place de mor: