Decembrie

Același scenariu de ieri. Deschid laptop-ul și încerc să scriu. Singurul lucru pe care îl mai simt zilele astea este nevoia de a scrie. Dacă ar trebui să o fac sau nu, nu știu. Nu mă face să mă simt mai bine, nimic nu o face. Mi se pare deja inimaginabil că s-ar putea să mă simt la un moment dat mai bine. Niciodată nu mă voi mai simți la fel de bine, însă măcar să nu mă mai simt ca acum.
Stau la o masă într-o cafenea. E plin de studenți. Sunt la al doilea ceai. Mi-aș dori să pot lucra la ce am de lucrat, dar nu mă pot concentra. Simt că bâjbâi pe teren străin, undeva unde nu am mai călcat de ani de zile. Departe de mine gândul de a termina în seara aceasta toate proiectele la care ar trebui să lucrez. La care ar fi trebuit să lucrez de mult timp. Îmi arde gâtul după o țigară, mi se termină bateria la laptop și priza e prea departe, nu-mi arde să mă ridic și să mă mut acolo.
Mă uit în jur. E plin de studenți. E o cafenea cozy, special proiectată pentru studiu și pentru a sta cu prietenii. Sunt laptop-uri și oameni afundați în munca lor cât vezi cu ochii. Alții râd și glumesc zgomotos cu prietenii. Ospătarii aleargă prin sală, muzica bubuie în boxe. A mea aproape că nici nu mi se aude în căști, dar nici că le scot.
Sunt singura din cafenea care e singură. A, nu, stai, mai e o tipă care mănâncă niște paste și scrie pe laptop. Mă gândesc la ultima dată când am mâncat paste carbonara. Mă încearcă o vagă senzație de foame, dar m-am obișnuit cu ea. Mai beau un ceai și-mi trece.
Lumânări și lumini de Crăciun peste tot. Oameni care râd și zâmbesc. Se pregătesc de sărbători. Cumpără cadouri. Beau vin fiert și sunt fericiți.
Și undeva în tot scenariul acesta, mă aflu eu. Îmbrăcată toată în negru, cu căștile în urechi, ascultând aceleași melodii pe care le ascult de zece zile. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul, dar uite-l că trece la fel ca înainte. Diferența este că eu nu mai exist în timp. Eu sunt în afara lui, urmărind tot ce se întâmplă de undeva dintr-o parte. Nu mai vreau să particip la nimic. Merg pe stradă buimacă. Fac totul din pură inerție.
Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mi s-au tras obrajii atât de tare, că dacă nu sunt atentă, îi mușc cu dinții involuntar. Am cearcăne negre, adânci, pe care nu le mai pot masca nici cu machiajul meu preferat. Dar ochii, ăia mă iau mereu prin surprindere, pentru că sunt pur și simplu negri. Nu mai sunt nici căprui, nici verde închis, nici luminoși. Sunt pur și simplu negri, și-am o încruntătură permanentă pe chip.
Mă uit la reflecția mea și mă întreb cine mă privește de pe partea cealaltă, pentru că sigur nu sunt eu. Aș vrea să mă trezesc o dată din starea asta, să fiu pur și simplu cine am fost eu o dată. Bine, dacă stau să mă gândesc, niciodată nu am fost eu un om extraordinar de fericită. Veselă da, dar fericită cu adevărat, foarte rar.
Am fost fericită când nu aveam dreptul de a fi.
Mă întreb de ce râde lumea asta din jurul meu. Ce motiv au să fie fericiți când lumea, de fapt, arde, și ei nici măcar nu-și dau seama. Nimeni nu-și dă seama că lumea arde, nici cei ce ar trebui.
E ca și cum sunt prinsă în mintea mea și nu pot ieși de acolo.
Mă uit din nou la mine, și mă pișc singură, să mă asigur că sunt trează. Mă-ntreb dacă mă voi trezi vreodată din bula asta. Ce mi se pare mai amuzant e că din afară nu arăt nimic. Sunt aceeași persoană care eram și acum două săptămâni. Dar, de fapt, nu am fost niciodată mai diferită.
Îmi vine să mă rog de alții să nu mă lase să plec de tot. Dar mai bine m-aș ruga de mine să nu mă las să plec. Doar că nu prea-mi pasă. De fapt, nu-mi pasă deloc. Tot una îmi e, orice aș face. Bine că a mă uita înainte să trec strada este unul dintre instinctele de care nu pot scăpa niciodată. Altfel nu m-ar fi interesat prea tare nici asta.
Oh, nights of loveless love, I hope it made you feel good, knowing how much I adored you.
Nu, nu mă face să mă simt mai bine. Mă face să mă simt infinit mai măruntă decât ar trebui să fiu. Infinit mai goală.
Aceleași ritmuri, aceeași melodie, aceleași versuri. Dar fără August, ci cu un Decembrie din cele mai grele, mai friguroase, mai insuportabile. Unul de care mă întreb în fiecare dimineață cum voi trece. Poate peste unele lucruri nu treci niciodată, ci te obișnuiești pur și simplu.

Am crezut mereu că fantomele sunt entitățile alea înfricoșătoare care apar după ce moare cineva. N-aveam de unde să știu că de fapt o fantomă poate fi și vie, să existe, să aibe ochi negri pe care-i vezi peste tot și totuși nicăieri. N-am avut idee că ceva te poate urmări atât de mult încât să simți că este mereu în spatele minții, chiar și când n-ar trebui.

Hm, i-auzi că se aude Queen din boxele cafenelei. În minte îmi vine ultima dată când am ascultat Queen. Ultimele dăți când am ascultat Queen.

Vedeți, fantomele sunt reale și te bântuie chiar și-atunci când auzi trupa ta preferată. Sau poate mai ales atunci.

Advertisements

Sunt…

Salut, sunt Bianca și n-am mai scris de mult. Am blog-ul acesta din 2010, adică de opt ani, și în ultima vreme nu mai scriu. De fapt, în ultima vreme nu mai fac aproape nimic din ce obișnuiam să fac. De aproximativ un an prioritățile mele se tot schimbă, și de fiecare dată când una nou apare, punând-o pe alta mai veche pe o treaptă mai joasă a topului, mă îngrijorez că nu mă regăsesc. Sunt Bianca și azi am alergat pe scări spre casă ca să ajung mai repede la laptop și să scriu. Nu am mai scris de pe 26 Ianuarie, de când eram la Predeal și beam sucuri naturale de portocale și mâncam papanași. Dar azi am lăsat tot și am deschis o nenorocită de pagină de Word. Azi vreau să scriu.

Salut, sunt Bianca și am aproape 20 de ani. Vârsta mi-a venit mereu de hac, pentru că niciodată nu m-am simțit de 20 de ani, sau de 19, sau de 18, și mai nimeni nu are încredere in tinerii care se vor a fi mai maturi decât vârsta lor. Întotdeauna am avut dorința de a face lucruri nespecifice vârstei. Sunt Bianca, și sunt studentă în anul întâi la facultatea de muzică HKU Utrecht, și nu-mi place viața de student. Visez la lucrurile ce au să vină, la o casă numai a mea, la un job frumos, care să îmi ofere mulțumire, stabilitate și fericire. Visez să fac ce-mi place, adică să combin muzica cu literatura, și să am un trai bun datorită acestor două ocupații. Vreau să am casa mea, pentru că nu mai vreau să-mi împart intimitatea cu nimeni. Vreau să dorm dezbracată, pentru că nu suport pijamalele, vreau să mănânc pe canapea, uitându-mă la un film, vreau să dorm cu obloanele închise pentru că nu-mi place să fie lumină noaptea, vreau să ascult muzică la maxim și vreau să țip când îmi vine să țip. Sunt Bianca și-mi place să fiu singură și să mă bucur de mine și să fac ce îmi trăsnește prin cap, dar în același timp mă atașez repede de oameni și am nevoie de ei, am nevoie să știu că sunt bine și că sunt fericiți.

Sunt Bianca și am multe de spus. N-am mai spus ceva în scris de mult timp. De fapt, nu știu dacă în ultima perioada am mai spus ceva, punct. M-am adâncit prea mult în real, și-am uitat să visez. Plătesc facturi, asigurări, merg la muncă, îmi caut apartament, îmi declar taxele, trimit contracte și cine știe mai ce. Am uitat să mă adâncesc în lumea artei, unde totul este bine și în același timp nimic nu este cum trebuie, unde există o linie foarte fină între plăcere și durere, unde frumosul se îmbină cu urâtul, și unde pot fi eu cu adevărat. M-am lăsat răpită de aparențe, de un parfum scump, de o cremă de corp la care visam acum un an, de un rimel pe care nu mi-l permiteam, de o haină după care tânjeam. Mi-e bine așa, îmi place viața pe care o am acum, dar parcă eram mai bine înainte. Parcă eram mai mulțumită când eram numai eu și vioara mea, și nimic din lumea reală nu ne stătea în cale.

Și totuși… totuși, nu aș schimba nimic. Am multe lucruri de spus, dar nu pot să le spun. Și nici nu vreau, pentru că una dintre schimbările din viața mea este faptul că nu mai spus la fel de ușor prin ce simt, ce gândesc sau ce trăiesc. Sau cel puțin nu pe internet. Obișnuiam să împărtășesc totul cu oamenii care mă citeau din spatele unui alt ecran, dar acum nu mai pot face asta. Acum am nevoie de o conexiune reală pentru a împărtăși o parte din mine cu altcineva, iar când am nevoie neapărată să mă exprim, iau vioara și cânt.

Sunt Bianca, și sunt o moldoveancă nebună, care face isterii prea des, care se supără ca un copil din orice, care are nervi din jumătate în jumătate de oră, căreia îi place să audă cuvinte de laudă, chiar dacă nu are nevoie de ele, pentru că este o doză aproape interminabilă de aroganță. Mi-e drag tot ce-i frumos și mi-e frumos tot ce mi-e drag. Îmi place luna August, iubesc Atena, ador mâncarea, nu știu nici măcar să bag la cuptor o pizza cum trebuie, port la mână o brățară care îmi este atât de dragă, încât nu o scot nici la duș. Nu știu să mă feresc de suferință, și nici nu vreau, pentru că în viață nu poți avea parte de fericire fără suferință. Ador muzica, mă regăsesc total atunci când călătoresc, îmi place să văd locuri noi și aș vrea să merg în cât mai multe orașe frumoase. Vreau să vizitez Atena din nou, să văd Thailanda, să stau în Vamă măcar o noapte, să merg în Instanbul. Vreau să merg în toată lumea, eu, vioara mea și-o persoană dragă. Sunt Bianca și cu greu îmi găsesc liniștea, pentru că vreau mereu mai mult, mai bine, și vreau să-mi trăiesc destinul acum, pentru că nu am răbdare să vină el la mine. Nu cred în coincidențe, uneori nu mă regăsesc, am zile când nu pot studia și zile când studiez prea mult. De cele mai multe ori mi-e greu să mă înțeleg și nu aștept ca altcineva să o facă.

Sunt Bianca, sunt violonistă, dar asta nu mă definește. Mă definesc toate lucrurile pe care le ador, pentru că ele sunt parte din mine și ele îmi motivează acțiunile. Îmi place humusul, îmi placeă să dorm la prânz, să mă plimb când este cald, să merg cu trenul și autobuzul, nu-mi place aglomerația, mă panichez în spații strâmte cu multe persoane în jur, ador ploile de vară și nopțile târzii de August, în care totul este bine și nimic altceva nu mai contează decât momentul prezent. Nu am mulți prieteni și nici nu caut să-mi fac prea mulți. Îmi plac câinii, mănânc înghețată și iarna, sunt dependentă de cafea, iar băuturile mele preferate sunt gin tonic și prosecco. Îmi plac concertele de muzică clasică, iar cele mai bune momente din viața mea sunt cele în care stau pe o scenă și cânt. Ordinea mă liniștește, dar rutina mă agasează și mă face să nu îmi găsesc locul. Uneori mi-e greu să mă regăsesc și nu știu ce vreau, alteori sunt nedreaptă cu oamenii dragi fără să vreau, mi-a fost multă vreme greu să spun ”îmi pare rău”, sunt recunoscătoare pentru orice lucru mic care mi se oferă, chiar dacă uneori nu arăt asta. Pot deveni obsedată de lucrurile care îmi plac, până la punctul în care le stric farmecul sau magia.

M-am născut în România, am crescut în Grecia, și acum stau în Olanda. Visez să petrec măcar o lună în România, ca să știu ce înseamnă țara mea natală. Vreau să văd toată Grecia, iar cu Olanda am o relație tare ciudată, pentru că uneori o urăsc, alteori nu îmi pot imagina viața mea dacă m-aș întoarce în Grecia sau în România. Consider că nu există mâncare mai bună decât cea din România, vreme mai frumoasă ca în Grecia, și arhitectură mai pe placul meu decât în Olanda. Îmi place să mănânc, spun mereu că mă duc la sală și niciodată nu o fac, am momente când pierd timpul aiurea, obosesc destul de repede, dar nu las să se vadă, uneori nu mă țin de program, mă pierd cu firea repede, nu studiez cu cap și încă nu mi-am găsit propria voce prin vioară. N-am niciodată timp să fac ce vreau, iar când îmi place ceva, sau trăiesc momente frumoase, nu pot accepta faptul că se termină. Mă grăbesc, sunt zăpăcită, mă lovesc mereu de ceva, beau prea multă cafea, îmi place mâncarea bună, caut mereu calitatea și nu-mi plac lucrurile prost făcute. Sunt creață, și mi-am urât părul aproximativ 13 ani, pentru că nu am știut ce să fac cu ceva atât de diferit de restul.

Sunt Bianca si sunt făcută din toate lucrurile acestea, și refuz să le ignor sau să le schimb datorită lumii reale. Sunt o visătoare, iubesc mult și fără discernământ, trăiesc clipa, viața mea este arta, urăsc tot ce e banal, îmi plac oamenii care refuză să se lase astârpiți de tot ce e rău în lume și sunt o sumă a unor contradicții și elemente greu de înțeles. Nu am de gând să recitesc ce-am scris, și nici să editez, pentru că este cea mai reală chestie pe care am scris-o în ultimele luni, și sunt sigură că nu am scris nici măcar 5% din ce aveam în minte și în suflet, pentru că întotdeauna merg pe stradă și-mi imaginez ce voi scrie, dar mereu uit până ajung la hârtie sau la laptop.

Sunt Bianca și iubesc viața.

Cel mai frumos loc de pe pământ

Duminică, ora 12.23 am. În doișpe ore voi fi într-un avion spre Atena. Acasă. Nu chiar, dar totuși acasă. Pe pământul meu. Nu am înțeles niciodată fraza asta,până acum. N-am înțeles niciodată cum e să ți se întoarcă stomacul de emoție și de frică să te duci acasă. Cel mai frumos loc de pe Pământ. Acasă.

Mă duc la un concert. Sunt membru al Orchestrei naționale de Tineret. Mi se pare absolut hilar cum a trebuit să plec ca să fiu parte din această orchestră. Nici nu mai contează.

Mă duc acasă. 

E 3 decembrie. Blog-ul face 7 ani. Doamne, unde eram acum șapte ani? Într-o cameră din România. Șapte ani, nici măcar un deceniu, în care am schimbat atâtea case, am cunoscut atâția oameni, am fost atâtea persoane. 7 ani care mi se par infiniți, dar care sunt, de fapt, infimi. Nu prea mai am dreptul, dar trebuia s-o spun. La mulți ani, dragă blog!

Uite-mă, frântă de oboseală, după o săptămână infernală, frumoasă, nebună. O săptămână în care am știut că, Duminică, mă duc acasă. Și cumva, totul a fost mai bine. E tare ciudat cum poți fi împărțit între două locuri, între două persoane care poți fi, care ești, între două lucruri de care ai nevoie. Între ce știi că vrei să faci, între ce trebuie să faci și între ce ai nevoie să faci. Și mai ciudat e să știi că totul trece și nu prea. Că mereu o parte din tine se va întreba ce fac?

E decembrie și nu e. Decembrie însemna cu totul altceva. Totul însemna altceva, și de cele mai multe ori ai vrea ca totul să însemne același lucru ca înainte. Când am plecat de-acasă, mă așteptam să-mi fie dor numai de oamenii mei. Acum mi-am dat seama că e mult mai mult de-atât.

Ninge pe blog, și de-abia acum am observat. Cum era când ningea pe blog! Nebunie!

Frig de crapă pietrele în Utrecht. Gri și ceața. În Atena 20 de grade. Soare.

Și acasă, într-un fel.

Acasă, Bianca dinainte și nu prea, pentru o săptămână.

Cel mai frumos loc de pe pământ, a fi tu cea dinainte, chiar dacă doar ca o iluzie.

Și dor și drag și vestitul “toate-or să treacă”

UTOPiA Awards 2017

Pentru cine nu știe, UTOPiA este o convenție de cărți pentru autorii indie. Anul acesta se desfășoară ultima ediție ăn Nashville, iar la sfârșitul fiecărei convenții se dau premiile UTOPiA pentru diverse categorii. Anul acesta, o persoană specială mie a fost nominalizată pentru premiul ”Best book trailer” și, având în vedere că prima carte din serie a fost publicată în România la Leda, m-am gândit că unii dintre voi ar dori să o voteze. Este vorba despre Creatura de Nely Cab, care acum câteva luni a primit un nou trailer de la Timid Monsters, una dintre cele mai mari companii de trailere din America. Mi-ați face o bucurie foarte mare dacă ați vota pentru ea, pentru că atât trailer-ul, cât și cartea merită să câștige acest premiu. Așa că, dacă aveți un minut, vă rog să accesați acest link și să votați. Pentru a face asta, trebuie să mergeți la categoria nr. 12, Best book trailer, și să votați Creatura series. Bineînțeles, printre nominalizări se numără alte nume pe care sunt sigură că le știți, așa că merită să răpiți câteva minute din timpul vostru pentru a vota. 🙂

Iar în caz că nu ați avut ocazia de a vedea trailer-ul cărții Creatura, vi-l las mai jos:

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

7 autori pe care vreau să îi citesc până termin liceul

Fiecare cititor are câțiva autori pe care pur și simplu vrea să îi citească cu disperare, dar nu ajunge niciodată să o facă. Există anumiți autori ale căror lucrări pur și simplu știi că trebuie să le citească cu orice preț. Eu, la rându-mi, am o listă cu câțiva autori pe care vreau de ani întregi să îi citesc, dar atunci când trebuie să îmi aleg o carte nouă de citit, întotdeauna îi trec cu vederea și îi las pe mai târziu.

Dacă mă cunoașteți vreun pic, știți cât de tare urăsc să amân lucrurile pe care trebuie sau vreau să le fac. Din neglijență sau din… lene, uneori mi se mai întâmplă și este unul dintre lucrurile pe care vreau să le elimin din viața mea. Am învățat că este foarte important să faci ce îți propui atunci când există dorința de a face acea acțiune. Mai târziu nu va avea nici același farmec și nici aceeași noimă. Iar viața este mai imprevizibilă decât credem noi, așa că trebuie să facem tot ce vrem cât mai repede posibil pentru a nu avea regrete mai târziu.

Tocmai datorită acestei ”teorii”, am hotărât să fac o listă cu toți autorii pe care vreau de mult să îi citesc și nu mai ajung să o fac. Mi-am propus, de asemenea, să citesc măcar o carte scrisă de fiecare autor din listă până la sfârșitul liceului, deci până în Iunie. Da, îmi dau seama că planul meu poate suna un pic greu de indeplinit, dar aceasta este și ideea. Nu mai vreau să las pentru mai târziu lucrurile pe care vreau să le fac acum. În plus, consider că autorii din lista mea trebuie citiți de oricine cât timp se află încă pe băncile liceului. Mai am câteva luni, deci mai bine m-aș apuca de treaba!

James Joyce
james-oyce

Dintotdeauna mi-am dorit să citesc Ulysses. Ceva la aceasta carte mă atrage ca un magnet, dar nu am avut încă ocazia să pun mâna pe ea. Am citit foarte multe păreri, câteva citate și consider că subiectul romanului este exact pe gustul meu. James Joyce este unul dintre autorii pe care țin neapărat să îi citesc pentru că îmi pot oferi o nouă viziune asupra lumii care mă înconjoară și pentru că ador scrisul lui. Deși nu am citit nici o lucrare completă scrisă de el, fragmentele și citatele peste care dau aproape în fiecare zi m-au convins.

Dan Brown

dan-brown-1

Dan Brown a fost un nume destul de des pronunțat în casa noastră. Fratele meu era ușor obsedat de el la un moment dat și, din fericire pentru mine, deține toate romanele scrise de el. Mereu am plănuit să îl citesc, dar de când am văzut Gioconda lui Da Vinci și m-a impresionat enorm, sunt disperată să citesc Codul lui Da Vinci. Romanul mi-a fost recomandat de câțiva prieteni și cred că voi găsi informații prețioase în el, de aceea și vreau să îl citesc.

John Steinbeck

john-steinbeck

John Steinbeck este un autor despre care am auzit foarte multe lucruri. Într-una dintre sesiunile mele de cumpărături (a.k.a. sesiune de cheltuit toți banii într-o librărie), am fost cât pe ce să cumpăr East of Eden, dar ceva m-a oprit. Am cumpărat până la urmă cartea din Paris și de atunci aștept cu nerăbdare să termin cu cărțile pentru recenzii pentru a o citi în sfârșit. Am citit câteva fragmente și sunt sigură că îmi va plăcea mult.

Jack Kerouac

jack-kerouac-2

Vreau să citesc On the road de ani întregi. La propriu. O am în bibliotecă de prin vara anului 2014 și de-atunci tot zic că o citesc. Deși consider că autorul abordează subiecte foarte interesante în cărțile lui și că este unul dintre scriitorii care a schimbat lumea literară, niciodată nu îmi vine în minte atunci când trebuie să îmi aleg o nouă carte. Dar gata, trebuie neapărat să o citesc când încă mai sunt liceană.

Franz Kafka

franz-kafka

Franz Kafka, un alt autor cu al cărui nume am crescut. Îl știu de când sunt mică din librării, de la frate-miu, de la mătușa mea, de peste tot. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că a fost primul autor mai ”serios” de care am aflat. Mereu mi-am dorit să îl citesc, dar am tot amânat, pe motiv că este prea ”dificil”. De câteva săptămâni găsesc citatele lui peste tot și cred că este un semn că trebuie să îmi iau inima în dinți în sfârșit și să mă apuc de romanele lui.

Umberto Eco

umberto-eco

Voi recunoaște că am aflat de Umberto Eco atunci când acesta a încetat din viață. Mi-aș fi dorit să fi aflat de el de mai de mult, pentru că sunt sigură că i-aș fi citit deja lucrările. Încerc de luni întregi să fac rost de Numele Trandafirului, dar se pare că este cam greu de găsit prin Grecia. Umberto îmi inspiră o atitudine romantică și boemă, iar citatele pe care le-am citit m-au convins că trebuie să îl citesc cât mai repede posibil.

Octavian Paler

octavian-paler

Dacă mătușa mea ar citi asta, ar fi foarte mândră. Ei, în caz că citește… Salut, nana!

Octavian Paler este autorul al căror cărți le vedeam în bibliotecă la mătușa mea de fiecare dată când o vizitam. Nu mă așteptam să vreau să îl citesc, dar mai crește omul și i se mai schimbă gusturile. Nu pot să nu includ și un scriitor român în această listă, iar Octavian Paler mi s-a părut perfect. Am citit câteva lucruri scrise de el și m-a convins. Trebuie să îl citesc.

Ei bine, dragilor, aceștia sunt autorii pe care vreau neapărat să îi citesc. Când mă gândesc la cărțile lor, am un ciudat sentiment că urmează să pornesc într-o aventură de neuitat. Sper cu adevărat că voi reuși să fac ce mi-am propus și că, atunci când voi ieși de pe porțile școlii pentru ultima dată, voi ști că am citit toți autorii de mai sus, printre alte câteva lucruri pe care mi le-am propus să le fac.

Voi ce autori v-ați dorit dintotdeauna să citiți, dar niciodată nu ați făcut-o?

 

Sfârșit de vacanță

Nu știu cum este la voi, dar eu când sunt în vacanță sunt, parcă, ruptă de realitate. Pentru două săptămâni nu fac nimic din ce mă definește. Nu mă machiez, nu îmi îndrept părul, nu mă îmbrac sofisticat și nici nu ies din casă prea mult. Iau o pauză de la tot. Sunt doar eu, vioara mea, cărțile și blog-ul. Încerc, pe cât posibil, să îmi reîncarc bateriile și să fac toate lucrurile pe care nu apuc să le fac în timpul școlii. De data aceasta, am vrut să dorm. Am dus atât de mult lipsa odihnei și al somnului, încât în vacanță am dormit aproape 12 ore în fiecare zi. Uneori mă trezeam la ora 12 și după-amiaza mă culcam din nou. Și-a fost bine!

A fost atât de bine să mă trezesc dimineața târziu, fără nici o alarmă, să beau o cafea, să-mi deschid vioara și să studiez. Am studiat mult vacanța asta, dar a fost perfect. Am vioară nouă, vioară care uneori cântă singură. Am avut  timp să studiez totul pe îndelete, să corectez greșelile și, în primul rând, să descopăr muzica și vioara din mâinile mele. Era genial să mă trezesc, să deschid vioara și să studiez toată ziua, oricând și oricât am vrut. Apoi mă mai și odihneam. Am avut zile când nu am avut chef să studiez, așa că deschideam vioara, cântam un pic și apoi o puneam la loc și făceam tot ce-mi trecea prin minte. Scriam, mă uitam la filme (trăiască Twilight!), citeam, ascultam muzică și dormeam.

Mi se pare, totuși, un pic trist ca la 17 ani să ai nevoie să îți petreci două săptămâni în casă. Probabil că toți prietenii mei au profitat de aceste 2 săptămâni să iasă în oraș, să se distreze și să facă noi amintiri pe care să le povestească celorlalți mai apoi. Nu mă înțelegeți greși. Am ieșit și eu de câteva ori, dar nevoia mea de odihnă a fost mai mare decât dorința de a ieși în oraș. Și nici nu sunt tristă că mi-am petrecut vacanța în acest fel. Gândind, totuși, la rece, este un pic trist.

Mâine mi se încheie vacanța. Nu mai am ore la școală, am numai examene. Practic, pe parcursul unei luni, mă duc la școală doar de 2 ori pe săptămână pentru a-mi da examenele. Apoi, bye bye a 11-a! Și hello a 12-a. Pff a 12-a. Eu nu știu când a trecut timpul așa.

Deci nu, nu sunt tristă că se termină vacanța, pentru că practic, nu începe școala. Însă tot simt că asta a fost ultima vacanță așa cum le știu eu. De mâine intru pe ultima sută de metrii înainte de examenul de diplomă, care este pe 26 Iunie. Gata, nu mai este nici o vacanță care să îmi ofere ocazia de a studia mai mult, de îndrepta lucrurile. Cred că mai sunt 6 săptămâni până atunci și sunt sigură că vor trece fără să îmi dau seama. Iar după 26 iunie, un capitol din viața mea, unul major, se va încheia. Viața mea așa cum o știu eu nu va mai fi la fel, pentru că se închid câteva uși acum și altele se vor deschide. Iar ușile care s-au închis au în spate niște drumuri cunoscute mie, în timp ce ușile care se vor deschide îmi sunt necunoscute complet. Așa că da, aceasta este ultima vacanță pe care o fac așa cum obișnuiam mereu să-mi fac eu vacanțele: pregătindu-mă de conservator, de examene, de sfârșitul anului. Nu știu cum va fi viața mea anul viitor pe vremea aceasta și nici cum voi fi eu. Dar sper ca totul să fie bine și să nu mă uit înapoi cu tristețe și regret.

Nu știu cum mă simt. Sunt entuziasmată, nerăbdătoare, într-un fel obosită (după cât am dormit, cum pot fi încă obosită?!), speriată și foarte curioasă să văd ce îmi rezervă viitorul. Vreau ca viitorul meu să înceapă acum și într-un fel simt că așa este. Când mă gândesc la diplomă mă gândesc la momentul pentru care am studiat atâția ani. Primul dintr-o sumedenie de momente de acest fel. E bine să știi că nu ai muncit degeaba.

Vedem ce va fi. Orice va fi, e mai bine decât să stai mereu în același loc.

Pentru încheiere, pentru că nu mai știu ce să zic și nici nu știu cum să închei de data aceasta, vă las noua melodie de la Carla’s dreams, Acele. A apărut aseară și de atunci este pe repeat, cel puțin la mine. Cred că nu mai trebuie să vă spun că îmi place la nebunie, nu? 🙂

 

10 probleme pe care fiecare cititor înrăit le va înțelege

bookish-problem-204-you-cannot-pass-a-new-bookshop-used-bookshop-library-or-book-table-at-a-garage-sale-or-fair-without-stopping-to-browse-7c38bToată lumea care mă cunoaște știe cât de mult ador cărțile și lectura. Atunci când citești, ai ocazia de a călători în lumi fantastice și de a ”cunoaște” persoane minunate, chiar dacă de cele mai multe ori ele sunt personaje fictive. Nu am înțeles niciodată cum unii oameni pot trăi fără cărți. Aceasta va fi marea enigmă a vieții mele. Ce poate fi mai frumos decât momentul acela când te pierzi într-o carte și uiți de tine și de lumea din jurul tău?

Și totuși, oricât de frumoasă poate fi viața unui cititor înrăit, există și multe aspecte ale acestei vieți care sunt mai puțin plăcute. Cum ar fi momentele în care îți vine să îți lași toată viața la o parte pentru o singură carte, sau cearcănele de sub ochi după o noapte petrecută citind. De cele mai multe ori, pasiunea pentru lectură aduce câteva ”probleme” (chiar dacă cele mai multe dintre ele pot fi plăcute într-un mod ciudat) pe care sunt sigură că le veți înțelege dacă vă petreceți fiecare zi alături de o carte. Am hotărât să adun într-o postare cele mai frecvente și mai ”serioase” probleme pe care orice cititor înrăit le are, pentru a vedea câți dintre voi se confruntă cu aceleași dileme legate de cărți.

  1. ”Care este cartea ta favorită?” – Intrebarea la care nu știi niciodată ce să răspunzi

De fiecare dată când spun cuiva că îmi place să citesc, următoarele cuvinte care ies de pe gura persoanei respective sunt: ”Care este cartea ta favorită?”. Mie îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să fug mâncând pământul, în timp ce interlocutorul meu așteaptă un răspuns care întârzie să apară. Pentru cineva care adoră cărțile, întrebarea aceasta este infernală. Până la urmă, cum pot alege o singură carte preferată din zecile de cărți extraordinare pe care le-am citit până acum?!

  1. Momentul  minunat când care citești o carte bună… iar cineva e hotărăște să te întrerupă

Mi se întâmplă de foarte multe ori să citesc la școală, în pauză, iar unul dintre colegii mei să se găsească să vină să mă întrebe ce citesc. Nu că ar avea habar de cărți, dar încearcă și ei să se dea interesanți. Un lucru se pare că nu înțelege nimeni. Atunci când citesc, vreau să fiu lăsată în pace cu cartea mea. Nu vreau nici să aud despre mâncarea pe care a mâncat-o câinele tău, nici despre cum tu nu poți termina nici o carte. Vreau doar să citesc.

  1. Persoana care îți place îți spune că nu citește

Mi s-a întâmplat destul recent să întâlnesc un tip care a întâlnit aproape toate cerințele mele irealiste. Asta până când la prima întâlnire mi-a spus că nu prea citește. Adică citește, dar știi, mai mult cărți de filozofie, că nu prea se dă în vând după literatură. Reacția mea? Mai că îmi venea să plec de acolo. Noroc că a fost destul de drăguț să vină cu mine până la librărie. Totuși, momentul acela când afli că persoana pe care o placi nu citește va fi mereu o mare dezamăgire.

  1. Moartea personajului preferat

Ah, John Green, la tine mă uit!

Deschizi o carte și cu mare entuziasm începi să o citești. Pe parcursul lecturii, îți dai seama că unul dintre personaje îți este atât de drag, încât îți vine să îl iei acasă și să îl îngrijești ca pe un prieten foarte bun aflat în suferință. Însă, surpriză! Nu mai apuci să o faci, pentru că autorul a decis să îți omoare acest personaj preferat. Durerea, bineînțeles, este insuportabilă.

  1. Când ți se umple biblioteca și trebuie să îți faci un pat din cărți

Una dintre activitățile noastre preferate este aceea de a cumpăra cărți noi, chiar dacă mai avem vreo 50 de cărți pe care trebuie să le citim. Până la urmă, nimic nu se compară cu sentimentul de a adăuga o carte nouă la colecție. Problema este că spațiul din casă este limitat, iar biblioteca este de cele mai multe ori prea mică pentru colecția de cărți care crește încontinuu. Singura soluție? Un pat făcut din cărți!

  1. Momentul acela când intrii într-o librărie…

Și fie nu ai bani să îți cumperi nici o carte, fie îți cumperi prea multe. Mai există și varianta în care îți poți cumpăra o singură carte, iar a alege o carte din mii de cărți este aproape imposibil. Oricum ar fi, experiența de a cumpăra cărți este întotdeauna o combinație între tortură și fericire.

  1. Continuările ce se lasă așteptate

Descoperi o nouă serie pe care o adori și lumea este mai bună. Însă seria nu este încă încheiată și după ce îți petreci o săptămână în lumea aceea minunată de care te-ai îndrăgostit, afli că trebuie să aștepți un an (sau chiar mai mult) pentru a afla ce se întâmplă cu personajele. Ei, păi nu este asta tortură?!

  1. Spoilers!

Cred că acest cuvânt (spoiler) este cel mai enervant cuvânt care există în vocabularul cititorilor în serie. Mie mi s-a întâmplat de multe ori să îmi cumpăr o carte și să citesc recenzii pe internet în care să dau de un spoiler care să îmi strice toată plăcerea lecturii. Unde mai pui că mai sunt și oamenii care o fac intenționat, parcă având o plăcere de a-ți ruina experiența unei anumite cărți.

  1. Procesul de a alege o nouă carte

Ai terminat o carte și este timpul să îți alegi o nouă lectură. Dar cum să o faci, când tu ai zeci de cărți în bibliotecă și încă câteva zeci în Kindle? Și mai ales, cum să îți fie ușor să alegi o carte de citit când parcă toate te atrag, și totodată niciuna?

  1. Bookhangover!

Chiar dacă nu este tocmai o problemă, senzația aceea de beție pe care o ai după ce termini o carte pe care ai iubit-o este în același timp și plăcută, și enervantă. Plăcută pentru că înseamnă că ai citit o carte foarte bună, și enervantă pentru că nu te poți detașa de povestea respectivă și nu poți începe o altă carte.

Ah, viața de cititor poate fi un chin! Și totuși, nu aș da-o pe nimic pe lumea aceasta. Am fost, sunt și voi fi mereu o mândră cititoare în serie, cu bune și cu rele!

Am scris mai mult despre acest probleme pe care cititorii le au într-un articol pe blogul Serial Readers. Dacă vreți să îl citiți, o puteți face aici.

Vă regăsiți în aceste probleme de cititor înrăit?

 

Cum cred eu că ar trebui să arate Ziua Îndrăgostiților

nobody-can-make-you-happy-until-youre-happy-with-yourself-first-quote-1Astăzi este 14 Februarie, iar dacă nu trăiți într-un clopot de sticlă, știți deja că ziua aceasta este Ziua Sfântului Valentin, adică ziua în care se serbează dragostea și îndrăgostiții.

N-am fost niciodată o fană a acestei zile. Nu am sărbătorit-o niciodată, în parte pentru că nu îmi place, și în parte pentru că nu am fost niciodată îndragostită. Cred că v-am mai vorbit o dată despre motivele pentru care nu îmi place această zi, dar pentru că nu vreau să vă trimit într-o călătorie pe strada Amintirilor, vă voi spune pe scurt de ce nu îmi place această sărbătoare.

În primul rând, nu este sărbătoarea noastră. Valentine’s day este o sărbătoare a Americanilor, pe care noi ne-am gândit să o împrumutăm. De ce? Pentru că se câștigă bani buni de pe urma tuturor ”indrăgostiților” care se simt obligați să facă un cadou persoanei iubite în această zi atât de specială. Ceea ce mă aduce la următorul motiv pentru care nu îmi place această zi: este o sărbătoare comercială. Dacă nu mă credeți, ieșiți un pic într-un mall sau într-un centru comercial și uitați-vă la toate produsele ambalate frumos, cu fundiță roz și inimioare roșii, care sunt la suprapreț, deși au pe ele o etichetă care spune că sunt la reducere. Mi se pare penibil faptul că unii încercă să câștige de pe dorința unor oameni de a-și arăta iubirea. Nu, de fapt ce mi se pare mie penibil este dorința unor persoane de a-și arăta iubirea într-o zi ca aceasta, o dată stabilită de altcineva. Iubirea pentru cineva ar trebui să ne-o arătăm în fiecare zi, altfel nu mai este iubire reală.

Ziua Îndrăgostiților nu este o zi urătâ. Noi o facem să fie așa. Noi, cu toate fundele roz și cu toată falsitatea. Noi o facem să fie urâtă când suntem într-o relație care scârție din toate încheieturile, dar pe care o sărbătorim ca și cum ar fi perfectă într-o anumită zi ca aceasta. Noi o facem urâtă și comercială când ne prefacem că ne iubim, când de fapt între noi sunt certuri și sentimente deloc frumoase. Falsitatea și comercialul omoră această sărbătoare.

Nu reneg această sărbătoare și nici nu spun că nu o voi sărbători niciodată. Poate că atunci când mă voi îndrăgosti, voi vrea să fac ceva mai special în această zi. Dar nu voi fi niciodată adepta ei, pentru că sunt de părere că înțelegem cu totul greșit semnificația acestei zile.

Sf. Valentin ar trebui să fie o sărbătoare în care să se sărbătorească iubirea. Pur și simplu iubirea, în orice formă vine aceasta. Iubire dintre prieteni, iubirea dintre membrii unei familii, iubirea dintre mine și câinele meu, iubirea dintre mine și lucrurile de care sunt pasionată. Însă cred că cel mai important ar fi ca astăzi să ne sărbătorim pe noi înșine și iubirea pe care ar trebui să ne-o purtăm pentru noi.

Cred că prea des uităm că cel mai important este să ne iubim pe noi înșine. Ne putem îndrăgosti de o persoană, dar nu o putem iubi cu adevărat până nu ajungem să ne iubim pe noi înșine, cu toate imperfecțiunile noastre cu tot. Trebuie să învățăm să iubim la noi partea noastră urâtă, aia întunecată de care ne este atât de frică. Trebuie să iubim părțile corpului nostru care nu ne plac la fel de mult ca pe cele pe care le adorăm. Trebuie să învățăm să ne apreciem și să încetăm să ne mai distrugem singuri. De-abia când inima ne va fi plină de iubire pentru noi vom putea să oferim iubire celorlalți. Pentru că iubindu-ne imperfecțiunile noastre, învățăm să iubim imperfecțiunile altora.

Eu cred că Sf. Valentin ar trebui să fie o zi de care și cei singuri să se poată bucura. Ești singură? Bun, drăguțo, ce-ar fi să te duci să îți cumperi perechea aceea de pantofi la care te tot uiți de ceva vreme? O meriți, doar. Ah, și ce contează dacă este un pic mai scumpă? Nu-i așa că dacă ar fi fost să îi cumperi pentru persoana iubită, ai fi făcut-o într-o clipită? Dar pe tine, frumoaso, te iubești? Cumpără-ți perechea aceea de pantofi ca și cum ai cumpăra-o pentru cineva iubit, fără să te gândești de două ori.

Vă rog să nu înțelegi greșit. Cred că ar trebui să ne iubim pe noi înșine în fiecare zi. Să ne trezim dimineața, ciufuliți și cu cearcăne sub ochi, să ne uităm în oglindă și să ne spunem cât suntem de frumoși. Să ne permitem să ne facem un mic moft de fiecare dată când avem chef. Să mâncăm ciocolata aceea chiar dacă ar trebui să fim la dietă, doar pentru că am avut o zi mai proastă. Să ascultăm cântecul acela stupid doar pentru că ne face să dansăm. Însă cred că astăzi ar trebui să sărbătorim acest lucru. Este o mare diferență între a face ceva în fiecare zi și a sărbători acel lucru. Dacă ar fi după mine, Sf. Valentin ar fi dedicat în principal iubirii de sine. Să învățăm să nu ne mai urâm singuri și lumea s-ar schimba mult mai repede și mai ușor.

Cum mi-am petrecut eu această zi? M-am trezit târziu, am stat în pijama, m-am dat jos din pat târziu, am băut o cafea, am fumat mai mult decât deobicei, m-am pus pe canapea și am început să citesc. Am citit o carte frumoasă, care la sfârșit m-a făcut să vărs o lacrimă. Apoi am tras un pui de somn. Când m-am trezit, am început să scriu asta. Iar toată ziua, absolut toată ziua, am ascultat concerte de vioară. L-am ascultat pe Vengerov, pe Bell, am ascultat-o și pe Janine Jansen și pe Hilary Hahn. I-am ascultat pe toți marii viorii interpretând Paganini, Bruch, Tchaikovsky, Wieniawski, Sibelius, Dvorak și mulți alții. Și știți de ce am făcut asta? Pentru că nu iubesc nimic mai mult pe lume decât sunetul unei viori. Am avut toată ziua în inimă sentimentul de dragoste și de venerație și astfel mi-am sărbătorit eu dragostea. Pentru mine, pentru pasiunile mele, pentru viața mea, pentru artă. Am făcut lucrurile care îmi plac și mi-am permis să mă răsfăț. Să iau o pauză.

M-am iubit pe mine azi. Și asta am să fac și mâine, și poimâine și în fiecare zi a vieții mele. Pentru că, la sfârșitul zilei când suntem singuri, oricât de multă iubire am primi de la altcineva, iubirea pe care ne-o dăm nouă este cea care ne salvează.

 

5 vloggeri români pe care îi urmăresc

Astăzi am hotărât să schimb un pic ”registrul” și să vorbesc despre un subiect drag mie: vlogging-ul. Video blogging-ul este un fenom ce ia amploare de câțiva ani peste tot în lume. În ultimii ani, sute de oameni și-au deschis conturi de YouTube și au început să posteze filmulețe în care își exprimă părerea despre diverse subiecte. Acest fenomen este în special întâlnit în America și Marea Britanie,însă nici România nu este mai departe. Tot mai mulți bloggeri români decid să apară și pe YouTube cu filmulețe care mai de care mai amuzante și mai interesante.

Trebuie să recunosc că îmi place foarte mult ideea de video blogging. Mi se pare mult mai ușor de accesat și de urmărit. Una este când citești o recenzie de două pagini, și alta este când urmărești un filmuleț de câteva minute, în care recenzatorul își exprimă opinia despre o carte sau un film. Îmi place, de asemenea, și emoția pe care o transmite vlogger-ul, astfel că de cele mai multe ori ajung să îmi doresc să citesc și eu cartea pe care o recomandă, lucru care nu se întâmplă prea des când citesc o recenzie. Pur și simplu mi se pare că vlogger-ul este mai aproape de ”public” decât blogger-ul.

Dacă vă aduceți aminte, acum câțiva ani am încercat să intru și eu în această lume. Pe atunci, nu erau prea mulți vloggeri români. Însă nu a fost pentru mine. Nu mă pricep prea bine la vorbit într-o cameră de una singură. Eu mă simt mai bine să inșir cuvintele pe o pagină. Astfel, m-am lăsat păgubașă după doar trei filmulețe. Însă de atunci, în România au apărut foarte mulți vloggeri, mulți dintre ei deja cunoscuți din cauza blog-urilor lor.

Personal, urmăresc foarte mulți vloggeri americani și britanici, dar și românii îmi plac foarte mult! Cei mai mulți dintre ei vin cu idei inedite, cu o energie explozivă și cu un talent aparte. Mă bucur extraordinar de mult că această comunitate a vlogger-ilor (foarte unită, de altfel) crește pe zi ce trece și sper să se continuie în același fel.

Am decis să fac o listă cu cinci dintre vloggerii români pe care îi urmăresc și pe care îi recomand. Vloggeri, bloggeri, cititori, persoane frumoase care merită cât mai mulți urmăritori. Bineînțeles, nu spun că ei sunt cei mai buni vloggeri sau că ceilalți nu merită urmăriți, însă aceștia îmi plac mie cel mai mult. 🙂

  1. Lavinia Călina

Pe Lavinia probabil că o cunoașteți deja datorită cărților ei. Eu am cunoscut-o în Iunie 2014, atunci când am citit ”Ultimul avanpost”. Cartea mi-a plăcut extraordinar de mult, iar Lavinia a rămas în atenția mea ca și autor. Prin Decembrie, însă, i-am descoperit filmulețele pe YouTube. Lavinia a intrat în lumea vlogging-ului în Octombrie, iar de atunci postează în fiecare Miercuri și Vineri. Eu îi aștept fiecare filmuleț cu nerăbdare. Îmi place foarte mult naturalețea ei, umorul de care dă dovadă de fiecare dată și subiectele interesante pe care le abordează, în general despre cărți.

 

  1. Vanilla Moon Books

Îmi aduc aminte și acum primul filmuleț al Adelei. L-am văzut chiar după ce aceasta l-a postat. Mi-a plăcut foarte mult naturalețea și cursivitatea ei și i-am dat subscribe imediat. De atunci, Adela a strâns un număr impresionant de urmăritori și de vizualizări. Urmăresc cu mare interes fiecare filmuleț pe care ea îl postează și ador recenziile ei. Adela vine mereu cu idei interesante și unice, iar talentele ei în a edita filmulețele sunt grozave! Ca să nu mai spun cât de tare îmi place biblioteca ei!

  1. Simona Husaru

Pe Simona o ”cunosc” de ceva vreme din cauza blogului ei. Întotdeauna mi-au plăcut fotografiile ei foarte drăguțe și recenziile detaliate, care de cele mai multe ori mă fac să îmi doresc să citesc cartea. În videoclipurile ei, Simona vorbește despre cărți și recenziile ei sunt mereu captivante.

  1. Irina Reads

Pe Irina am descoperit-o destul de recent, cu ”ajutorul” Adelei de pe Vanila Moon Books. Cele două vloggerițe au făcut un videoclip împreună și Irina m-a convins că trebuie să îi dau subscrie și ei. Cu un număr mare de abonați, Irina cucerește prin naturalețea și prin originalitatea ei. Îmi plac foarte mult recenziile ei, care sunt convingătoare și la obiect. În plus, Irina vine mereu cu câte un tag simpatic sau cu un videoclip unic.

 

  1. Andrei Trifănescu

Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă, Andrei m-a cucerit încă de la primul videoclip și a ajuns să fie unul dintre vloggeri mei preferați. Ador filmulețele lui, chiar dacă sunt foarte scurte. Cred că aș putea să mă uit la un videoclip făcut de el în fiecare zi. Îmi place stilul lui, ador glumele și talentul lui actoricesc și subiectele inedite pe care le abordează. Dacă o ține tot așa, vom auzi de el mult timp de-acum încolo.


Ei bine, dragilor, aceștia sunt cei cinci vloggeri români pe care eu îi îndrăgesc cel mai mult și pe care recomand să îi urmăriți. Asta dacă nu o faceți deja.

Voi ce vloggeri români urmăriți?