#Stauacasă a ajuns și la mine – cum a fost experiența de a intra în carantină

Încerc să îmi adun gândurile și să scriu un text cât mai coerent posibil, însă îmi este greu să procesez cu adevărat tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. A fost un vârtej de emoții prin care nu cred că am mai trecut vreodată. Pentru a mia oară, realizez că a simți totul atât de profund este un blestem și o binecuvântare în același timp. 

(Poză făcută astăzi, 21 Martie 2020, când am ieșit din casă pentru prima dată în două zile, într-o scurtă plimbare în jurul cartierului, respectând toate metodele de precauție. Se poate observa foarte ușor de ce am ajuns în această situație pe plan mondial.)

De unde să încep? Ce să spun mai întâi? Și, mai ales, cum să-mi calmez gândurile care aleargă dintr-o direcție într-alta? Am știut de la început că îmi va fi foarte greu să povestesc următoarele evenimente, dar am fost la fel de convinsă că nu am altă alegere. Trebuie să scriu tot, altfel nu cred că voi putea să mă liniștesc.

Astăzi am închis magazinul la care lucrez: showroom-urile polette din Amsterdam și Utrecht au fost lăsate să se odihnească. Am călcat în încăperile albe și curate în septembrie, iar astăzi am fost eu pe tură când am primit ordinul de a închide. Cred că lucram de aproximativ jumătate de oră când mi-a sunat telefonul, și am știut exact ce mi se va comunica. Fără nici o avertizare, fără pic de timp de a încheia anumite lucruri. Pur și simplu brusc, la fel cum a început. 

Acum câteva zile, scriam despre situația generală a Olandei în plină pandemie de COVID-19. La momentul la care scriam, închiderea showroom-ului părea o idee fantezistă, ceva ce avea să se întâmple eventual, dar nu într-un viitor foarte apropiat. De menționat este faptul că prim-ministrul nostru, Mark Rutte, nu a decretat nici o stare de urgență și nici nu a recomandat închiderea magazinelor de nenecesare. În ciuda acestui fapt, în termen de două zile mai toate lanțurile de magazine cu articole de îmbrăcăminte, înfrumusețare, încălțminte ș.a.m.d., și-au închis toate filialele de aici. Printre acestea ne numărăm și noi, echipa polette. 

Nu pot să înțeleg cu adevărat cât de radical se poate schimba percepția noastră asupra acestui fenomen în termen de doar câteva ore. Totul se întâmplă într-un ritm atât de alert, încât nu ai timp să realizezi ce schimbări se produc la nivel personal atunci când toată nebunia aceasta ia o nouă turnură. Acum două săptămâni eram convinsă că noi nu vom ajunge la stadiul de a închide. Cu o săptămână în urmă, mi-am întrebat managerul principal dacă la întâlnirea cu fondatorii firmei se va pune problema de a închide showroom-urile. La vremea aceea, de-abia primiserăm mănuși; gelul dezinfectant și măștile au venit câteva zile mai târziu. Într-adevăr, la întâlnire nu s-a pus problema suspendării activității magazinelor. La șase zile de la acel moment, am închis în urma mea ușa magazinului, fără să știu când și dacă o voi mai deschide. 

Pentru că da, problema principală a tuturor afacerilor este dacă vor supraviețui sau nu acestei pandemii. Când se va termina totul, și ce presupune acest stagiu de repaus pentru bugetul și profitul unei astfel de afaceri? Ce înseamnă acestă schimbare pentru angajații care depind de afacerea ta pentru a-și plăti chiria și utilitățile?

Nimeni nu știe ce se va întâmpla, pentru că ne confruntăm cu un fenomen pe care nu cred că l-am mai întâlnit până acum în viețile noastre. Poate bunicii sau străbunicii noștrii da. Dar pentru noi, o pandemie este un scenariu desprins dintr-un film pe care l-am văzut într-o seară târzie de duminică, și pe care nu ni l-am fi imaginat niciodată real. Însă realitatea bate filmul, și ne-am trezit tocmai în mijlocul scenariilor pe care le-am văzut de atât de multe ori pe ecrane. 

Puțini dintre cei cu care am vorbit astăzi înțeleg cu adevărat tumultumul pe care îl simt. Pentru majoritatea prietenilor și cunoscuților mei, locurile lor de muncă înseamnă doar un mod de a-și sponsoriza studiile. Pentru mine, polette a fost locul care mi-a salvat viața. Am primit job-ul dintr-o glumă pe care am făcut-o în vară, când eram la cumpărături cu o prietenă. Luasem la pas aproape toate magazinele posibile, iar ea a vrut să își cumpere o pereche nouă de ochelari de la “firma aia șmecheră, cu rame mișto și prețuri foarte bune”. 

Numai că eu eram complet terminată de oboseală și voiam să merg acasă. Am petrecut cam o oră în showroom, timp în care prietena mea a încercat fiecare ramă posibilă. Într-un final a hotărât să aleagă acasă, bazându-se pe fotografiile pe care tocmai eu i le făcusem. În drum spre ieșire, ochii i-au fugit la câteva alte rame, așa că eu, cu o disperare soră cu moartea, m-am întors la angajata de pe tură și am întrebat-o în glumă dacă nu are ceva de făcut pentru mine. Fac orice, i-am zis, numai să scap de piaza asta rea!

Iar ea chiar a avut ceva de făcut pentru mine. De la un simplu e-mail trimis fostului manager, am ajuns să lucrez de șase luni și să trec prin toate situațiile imaginabile alături de ei. Am învățat meseria de optician în mai puțin de o lună, iar asta s-a datorat senzații de adrenalină pe care mi-o ofereau zilele de lucru. Au existat momente când nu am avut destul personal și am alergat singură într-un magazin plin cu oameni, determinând dioptrii, dând sfaturi pentru rame, plasând comenzi și ajustând rame, toate în același timp. Îmi aduc aminte și-acum zilele de sâmbătă, când la ora șase, la închidere, încuiam ușa și mă uitam în jur. Dintr-o dată era liniște, iar eu habar nu aveam cum trecuseră opt ore, cum am reușit să fac atât de multe lucruri în același timp și cum sunt încă în picioare. Mă trecea un sentiment de mândrie, și aveam o senzație de adrenalină pe care nu cred că o mai experimentasem vreodată.

La scurt timp după ce am început să muncesc, am știut că am siguranța necesară pentru a face pasul pe care l-am amânat atât de mult timp: acela de a-mi oferi o pauză de la studii pentru a putea să realizez ce vreau să fac în carieră. Locul acesta de muncă mi-a dat încrederea că pot face și alte lucruri în viață și că pot crește în alte domenii. Când intru în magazin, las tot la ușă și mă concentrez pe ceea ce am de făcut. Luni de zile am uitat de problemele mele în acele două showroom-uri, în care am investit 150%, mai mult decât în orice job pe care l-am avut până acum. Este o senzație pe care am ajuns să o anticipez și să o caut: albul perfect al pereților și aspectul curat al magazinelor mă înconjoară și mă fac să cred că sunt într-o bulă în care nimic altceva nu există.

Așa că da, am ajuns să iubesc ceva ce știu că nu îmi va fi carieră, dar care mi-a dat startul necesar pentru a reuși să fac ceea ce îmi doresc.

Luni a fost prima dată când s-a pus problema de a închide. Cazurile de coronavirus cresc în continuare îngrijorător de repede, iar noi eram expuși mai mult ca oricine. În showroom-ul din Utrecht, testul de determinare a dioptriilor se face în modul vechi, cu rama în care poți pune diverse lentile și cu celebrele litere pe care le-aș putea recita și în somn. Distanța dintre mine și client este mai puțin de un metru, așa că atât eu, cât și colega mea eram foarte îngrijorate pentru sănătatea noastră, dar și al celor ce ne vizitau magazinul. 

Discuțiile au decurs greu, în ciuda presiunilor noastre. Ne pierdeam ambele răbdarea și panica ne făcea să uităm că în joc sunt milioane de euro. O decizie ca aceasta nu se poate lua de la o zi la alta, mai ales că nimeni nu vrea să își pună în pericol o afacere pentru care au muncit aproape un deceniu. Celelalte magazine ale noastre din Europa erau deja închise, noi fiind singurele care mai funcționau, deși aveam o medie de zece clienți pe zi, adică zece posibili purtători de acest virus care ne controlează complet viețile.

Oricât de mult am insistat la început, atunci când planul a început să ia contur, în mod surprinzător nu am mai vrut ca lucrurile să ia această întorsătură. Bineînțeles, în spatele minții am avut și partea financiară, dar pentru mine cea emoțională a fost cea care m-a determinat să amân acest moment cât mai mult, deși era dincolo de puterile mele. La ora actuală, mai mult ca oricând, mi se rupe sufletul când mă gândesc că un loc în care am investit atât de mult primește o lovitură pe care nu o poți para orice ai face și că nu știi ce efecte poate avea asta asupra viitorului companiei. 

Ieri mi s-a spus să micșorez orele de deschidere: de la 10:00 la 18:00 în mod normal, la 13:00 la 18:00 începând de azi. Dar la fel de bine am fost avertizată – este doar o chestiune de timp până când vom închide. 

Azi am mers spre muncă cu inima strânsă, pentru că vedeam totul în jurul meu închis. Pustiu. Gol. Dezolant. Știam ce avea să vină, dar când am primit telefonul, mi s-au tăiat picioarele. Nu cred că am mai avut această reacție vreodată în viața mea când vine vorba de un job. Efectiv a trebuit să mă așez jos. Aveam trei clienți în magazin, și am apucat să plasez o ultimă comandă, luând asta ca pe un semn bun. Am închis la fel cum am deschis – cu comenzi și clienți încântați. 

Nu cred că am să uit prea curând liniștea care s-a pus când am stins tot – lumini, ventilatoare, căldură, aparatură, muzică. Era aceeași liniște care domnea în tot orașul. Un fel de amânare. O chestie dulce-amăruie. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta anul trecut, nu mi-aș fi încăput în piele de bucurie. Acum nu mă pot gândi decât la momentul în care vom ieși din acest impas și ne vom întoarce la activitatea normală. Schimbați, sper eu, în bine. 

Am amânat cât am putut să plec. Am scos gunoaiele, am făcut curățenie puțin, am fumat o țigară la balconul de la etajul doi, de unde am urmărit lumea și am văzut un oraș întreg vuind de viață în toate pauzele mele timp de șase luni. Azi plana o liniște mormântală, și mă simțeam ca și cum virusul ajunsese deja la noi. Și chiar a făcut-o, dar nu fizic, ci moral și spiritual. 

Am încuiat ușa cu inima strânsă, și am plecat de acolo cu o senzație de plumb în picioare pe care am mai avut-o doar când am plecat de-acasă în Olanda. Nu știm când vom deschide, dar în cel mai bun caz într-o lună. Iar eu va trebui să stau acasă în acest timp, nefăcând nimic. Despre asta voi vorbi într-o scriere viitoare, pentru că necesită alte câteva rânduri pentru a-mi da seama ce se întâmplă cu mine și pentru a explica greutățile pe care le întâmpin în această perioadă. 

Ceea ce se întâmplă este tragic din toate punctele de vedere, și afectează oamenii pe toate planurile. Am învățat astăzi ce înseamnă să lași în spate un loc de muncă și să nu vrei decât să te întorci și să pretinzi că nimic rău nu se întâmplă. Dar evenimentele de acum sunt peste puterile noastre, și nu putem decât să rămânem optimiști și să zâmbim la gândul vremurilor ce vor veni după ce vom scăpa de pătura de negru care a apus peste lume în Decembrie. 

Pe curând pentru că #stauacasă,

Bianca

(Textul a fost scris pe 19 Martie 2020, atunci când evenimentele au avut loc. De atunci, arăt cam așa tot timpul:

O scriere plină de nervi

Fața mea pictată frumos nu lasă să se vadă nici un strop de agresivitate sau de supărare. Totul este calculat: frumos, dar rece. Fiecare expresie îmi este controlată de amintirea unei experiențe din trecut, o situație similară căreia atunci nu am știut să îi fac față. Acum, totul este bine pus la punct cu scopul de a crea o imagine cât mai plăcută ochiului. O păpușă perfectă, pe placul tuturor.

Doar că mi-a cam ajuns, iar astăzi voi lasă să iasă totul la suprafață. M-am săturat să fiu fata perfectă pentru toți, raza de soare a fiecăruia, păpușica care este înțelegătoare indiferent de cum este tratată. Îmi voi da voie să exprim și să arăt toată furia care s-a adunat în mine și care clocotește de ani de zile. Pentru ca am toate motivele din lume să fiu furioasă și să arăt asta.

Voi m-ați făcut așa. Ați contribuit toți puțin câte puțin la fiecare punct sensibil transformat într-o piatră. Exact ca un puzzle pe care îl rezolvă un copil de cinci ani: piesă cu piesă, până se transformă totul într-o imagine. Ca o jucărie, cu care te distrezi cât ai chef, și pe care o arunci când nu îți mai place, când nu-ți mai umple egoul atât de plin de goliciune și de superficialitate. 

V-ați jucat cu mine fără să merit asta. Mi-ați luat sufletul în mâini și ați considerat că este al vostru, că puteți face ce poftiți cu el. L-ați terfelit în noroi, apoi l-ați șters din nou de praf, cât să mai prindă culoare, să vă mai înfruptați puțin din el. Ați considerat că merge și așa, că pot să mă ridic de fiecare dată și că trebuie să accept fiecare lovitură ca pe un semn de onoare și de mândrie. 

Ați furat din mine cât s-a putut, oricât ați fost lăsați. Și v-am tot permis, pentru că am crezut in oameni până la moarte. Am fost convinsă că fiecare om este bun, că doar inconștiența rănește, și nu intenția. Că nu există oameni răi, și că toată lumea poate fi schimbată, atât timp cât ii arăți frumosul din tine și îl faci să fie conștient de ce meriți. 

Scrierea aceasta este pentru voi toți. Pentru toți cei care ați contribuit la mine, cei care m-ați făcut să fiu așa. De la politicieni care nici măcar nu mă cunosc și care au scuipat pe viitorul meu, până la rude care m-au denigrat pentru că am îndrăznit să ies din tiparele pe care și le-au impus de secole. Prieteni care s-au folosit de mine cât au fost singuri, foști iubiți care m-au urât pentru că nu m-am conformat imaginii pe care o aveau în minte despre mine și care nu s-a potrivit cu realitatea. 

Asta este pentru voi toți, cei care v-ați folosit de mine până când nu a mai rămas nimic. Cei care m-ați rănit și care m-ați făcut să mă întreb cu ce am greșit să merit asta. Nici măcar nu trebuie să spun nume, pentru că voi știți foarte bine cine sunteți. Până la urmă, vă bântui și-acum, nu-i așa? 

Nu petrec prea mult timp gândindu-mă la voi, nu merită. Însă astăzi voiam să vă mulțumesc că ați făcut din mine o creatură care acum știe exact ce e bine și ce nu. Că acum funcționez pe raționament și nu pe sentimente. Că nimeni nu mai poate să se atingă de mine, pentru că știu exact cine și cu cine vreau să fiu, ce merită să fie în viața mea și ce nu. Știu clar că mai am de învățat și că voi mai cădea de atât de multe ori pe cât am căzut până acum. Dar știți ce? Este okay, pentru că acum știu că mă voi ridica. Singură, la fel cum am făcut-o și până acum. Îmi voi lua fiecare bucățică dărâmată și o voi pune la loc, de doua ori mai bună decât înainte. Iar lecția aceasta voi mi-ați oferit-o.

Vă mulțumesc că m-ați învățat ce înseamnă să se profite de mine, că mi-ați arătat toate semnele pe care nu trebuie să le ignor, oricât de mult aș. M-ați făcut să înțeleg că nu toată lumea este ca mine și că nici măcar nu contează, pentru că la sfârșitul zilei, când închid ochii, rămân singură la fel cum voi fi întotdeauna, și tot ce mă interesează cu adevărat este să fiu mulțumită de cum tratez viața, oamenii, pe mine însămi. 

Mi-ați demonstrat cât de puternica sunt, m-ați făcut să nu mai vreau să mă bazez pe nimeni decât pe mine. Iar asta mi-a oferit o putere pe care nu știam că o am până acum și care m-a făcut să fiu invincibilă. Nu pentru că nimic nu mă poate răni. Nu, nicidecum. Știu că orice mă poate face să sufăr. Dar la fel de bine știu, cu o certitudine care mă apasă, că pot să trec peste tot ce mi se aruncă în cale și să ies din asta fără să mor. Iar asta înseamnă să fii invincibil. 

Vă mulțumesc că am crezut în voi, și că mi-ați arătat că pot și trebuie să cred mai mult în mine decât in orice altcineva. Că până și umbra mea mă poate înșela, și că trebuie să pun la îndoială absolut tot ce mi se oferă, fără a mă încrede în ceea ce cred eu că este, ci în ceea ce mi se arată a fi în realitate. Mi-ați oferit viața pe care o trăiesc acum, și-mi place la nebunie. Pentru că nu mai depind de nimeni și de nimic, și pentru că știu exact în ce direcție să o iau, iar timpul mi-a confirmat cine m-a iubit cu adevărat și cine nu.

Mă înclin vouă, celor care m-ați făcut conștientă de ce înseamnă să fiu la pământ singură și să nu am pe cine să mă bazez. Și ce înseamnă să iubești cu adevărat, fără a mai aștepta sau vrea nimic de la cineva, ci doar să ii dorești binele, să ierți și să uiți. 

Iar asta vă doresc eu vouă. Numai bine. Pentru că mi-ați oferit un rău pe care am reușit să îl transform în bine, iar persoana care sunt acum și viața pe care o trăiesc la acest moment vi se datorează în totalitate, deși nu meritați nici cuvintele pe care vi le adresez acum. 

Vă mulțumesc, și vă garantez că nu veți uita de mine. Vă veți aminti de fata pe care ați lovit-o în mod repetat și care acum stă de-asupra voastră, fiindu-i milă că nu ați reușit să faceți mai mult din voi. Că nici măcar oameni nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată.

Pe curând, 

Bianca 

Ce se întâmplă atunci când capitulezi?

Devine din ce în ce mai greu să mă concentrez pe scris. Sau, mai degrabă, pe subiectele despre care vreau să vorbesc. În mine s-au adunat atât de multe gânduri, trăiri și experiențe, care au dus la atât de multe lecții, lucruri pe care vreau să le împărtășesc, încât îmi este greu să mă axez pe un singur lucru. Când totul pare atât de important, ce are prioritate?

Mă gândesc foarte mult în perioada aceasta la mine. La alegerile mele, la motivele pentru care le-am făcut, la viața mea în general. Încerc să mă observ mai des, să fac fiecare pas cu un motiv, să nu pierd nici un moment. Mi se pare că am pierdut mult prea mult timp deja. Mă întreb aproape zilnic… oare câți ani au zburat pe lângă mine luptându-mă cu mine, nefiind în stare să accept inevitabilul și luptând cu morile de vânt?

Îmi vin în minte momente din trecut. Reiau în capul meu filmul tuturor celor întâmplate, și mă gândesc la cum era viața mea anul trecut pe vremea asta. Cât de mult mă chinuiam, și cât de mult mă luptam cu anumite lucruri cu care nu ar fi trebuit să mă lupt. Cum încercam să țin în viața mea lucruri care încercau cu disperare să plece. Câtă luptă am dus cu mine și cu ceea ce îmi țipa universul!

Bianca de anul trecut… ce poveste! Cum să pui toate aceste lucruri în cuvinte? Cum să descrii acele experiențe unor persoane care nu le vor înțelege? Cum să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că altfel nu se putea? Că dacă nu ai fi trecut prin toate aceste lucruri, nu te-ai fi trezit la realitate, nu ți-ai fi dat seama niciodată că poți alege cine să fii, ce să faci și cum să reacționezi. Înainte ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca totul să se năruie.

Câtă durere, câtă suferință și cât zbucium. De cele mai multe ori mă întreb cum am suportat toate lucrurile acestea și cum de mă aflu încă aici, cumva sănătoasă, pe o cale bună spre a mă regăsi și a fi cine trebuie să fiu. Cât de neîmpăcată cu mine am fost ani de zile! Trei ani de zile, un an jumătate în special în care am țipat prea mult fără să mi se răspundă.

M-am luptat cu inevitabilul ani de zile. L-am mirosit, aproape. L-am știut de la început, și totuși, am tras de tot destinul meu pentru a-l evita. Cu ce preț? Cu prețul durerii, a suferinței și a neîmpăcării cu sine. A zilelelor pierdute într-un zbucium pe care acum nu îl mai recunosc și care nu îmi mai este obișnuință. Amintirea zilelor, săptămânilor și a lunilor petrecute în pat, plângând, nemâncând, țipând, cerând, îmbătându-mă cu semne cât de mici, este acum o ceață pe care cumva o mai simt, dar care se îndepărtează din ce în de mai tare.

Ce faci cu tot ce a fost? Asta mă întreb cel mai des. Ce faci atunci când stai drept în fața furtunii, și o lași să plece? Te uiți la ea, la cât de mare a devenit, și de data aceasta îi îngădui să se îndepărteze, fără să mai alergi după ea. Și ce faci cu ideea că ai luptat atât de mult pentru ea, și ai ajuns la momentul în care nu mai poți? Lași armele jos și lași lupta să plece, așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Capitulezi.

Dar oare chiar asta faci, dacă somnul ți-a devenit mai liniștit, dacă cumva începi să râzi mai cu poftă, dacă poți cumva să privești cu speranța că vei ierta la un momentdat? Că te vei ierta.

Cât de lung este drumul! Și câte lucruri nespuse, adunate într-un corp de 1.68 care n-a știut niciodată cum să se protejeze și cum să aibă grijă de el. Câte obiceiuri toxice pe care trebuie să le schimb. Da, obiceiuri care nici nu mi-am dat seama că s-au format și care, cu toate acestea, mi-au controlat întreaga viață.

Viața, se pare, este o sumă a unor obiceiuri pe care nici nu le conștientizăm, până încep să ne ucidă.

Nu am mai cântat la vioară de mai bine de o lună, și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Îmi îndop creierul cu cărți de specializare despre psihicul uman și despre tot ce înseamnă asta. Mă hrănesc cu toate lucrurile care mă fac să mă orientez spre o Bianca în ochii căreia pot să mă uit și să spun ”Da, îmi place de tine!”

Nu a fost, nu este și nici nu va fi ușor vreodată. Este un proces continuu, care influențează toate aspectele din viața mea. Până și blog-ul acesta va fi influențat de evoluția aceasta, pentru că o dată ce începi, nu te poți opri la ceva. Nu poți lua cu tine nimic din vechea viață care îți făcea rău, decât dacă respectivul evoluează în aceeași direcție cu tine.

Există destui oameni care nu înțeleg ce îmi trece prin minte și ce se întâmplă cu mine, dar nici nu contează. Bineînțeles că doare, dar dacă pierzi respectul celor care pretind că te iubesc, înseamnă că evoluția ta este deranjantă în ochii lor, și că sentimentele lor maschează alte lucruri.

Îmi este greu să explic ce se întâmplă cu mine. Tot ce am scris pare vag, dar poate este din cauza faptului că rar poți scrie în timpul acțiunii. Dar va veni și vremea când voi fi pregătită să vorbesc despre tot în detaliu. Până atunci, va trebui să continui să lucrez la mine.

Am avut două iubiri, și am capitulat în fața ambelor. Le-am lăsat să plece atunci când a trebuit să aleg între a mă ține cu dinții de ele și a mă pierde de tot, sau a mă ține cu dinții de mine și a le pierde pe ele. Iar dacă am ales ultima variantă, asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare.

Pe curând,

Bianca

Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp. 

Înainte să ne fi născut

Îmi aduc aminte și acum primul moment când l-am văzut. Era o zi de Ianuarie geroasă, dar însorită. De-atunci a tot fost soare până astăzi. Azi, a început să plouă cu stropi mari, ce par să doară. Mai că-mi vine să râd singură când mă aud ce spun, dar este adevărat.

Cred că l-am iubit din prima secundă când l-am văzut, înainte să știu măcar numele lui. De multe ori mă gândesc că ceva înăuntrul meu îl cunoștea, ca și cum îl iubeam cumva dinainte să mă fi născut, exact ca-n cele mai clișeice filme romantice.

Nu știu de ce scriu despre el. Mă gândesc că poate dacă scriu, îmi va ieși din inimă, din suflet, din ființă și din minte. E prima dată când îmi dau voie să scriu despre el fără rețineri, fără să mă tem că s-ar putea întâmpla ceva, fără să-mi fie frică de propriile cuvinte, fără să le reprim. Știu, totuși, că orice aș face, el nu va pleca, mă va urmări peste tot și va fi undeva în spatele minții, oricând, oriunde, gata să iasă la suprafață.

Știam, în adâncul inimii, că ar fi trebuit pur și simplu să mă întorc și să plec. Dar simpla lui prezență era magnetică. Avea o carismă dominantă; când intra într-o încăpere, atrăgea atenția asupra lui fără să vrea. Sau, cel puțin, așa mi se întâmpla mie de fiecare dată când intra în cameră. Și, oricât de mult aș încerca să pun pe hârtie tot ce am simțit atunci, nu aș reuși. Mi-a rămas în minte o frază pe care am citit-o recent în Promisiunea zorilor de Romain Gary, și care cred că ar putea descrie cel mai bine ce s-a întâmplat atunci: ”Ce vreau să spun e că avea niște ochi în care era atât de bine să trăiești, încât de-atunci n-am mai știut niciodată încotro s-o apuc.”

Știam că ar fi trebuit să întorc spatele în loc să îi întind mâna. Să nu zic ”A, păi mă și ridic!” când mi-a fost prezentat. Să nu îi bag în seamă zâmbetul, ochii, privirea, râsul. Dar nu ai cum să întorci spatele sentimentului că ai ajuns cumva acasă, că două piese din tine s-au unit, că ești, în sfârșit, trează. Că nu îți pasă de nimic, nici de ce ar trebui. Și nu ai cum să eviți lucrul care trebuie să se întâmple, mai ales când sentimentele provin din ambele părți, se întâlnesc ți se împletesc, și rezultă într-o stare continuă de vis, ceva ce-a tot durat și-a tot ars tot în jurul nostru, și continuă să o facă.

N-ai cum să spui nu la fericire, oricât de periculoasă ar fi. Nu ai cum să zici nu la… fericire, în sfârșit. Oricât ai încerca. Sau poate niciodată nu o faci. Poate niciodată nici unul dintre noi nu a încercat să spună nu. De fapt, nu poate, ci cu siguranță. Niciodată, nici unul dintre noi nu a spus nu la… cu tine sunt fericit, în sfârșit!

Și-a tot venit fericirea asta.

A venit fără margini, fără rațiune, fără băgare de seama, fără pic de regret și fără nimic altceva decât sete. Sete de fericire, una întârziată și negăsită. A venit în creațo, pi, frumusețe, iubirea mea,  și alte cuvinte care răsună peste tot. Nu tu semeni cu Marilyn Monroe, ea seamănă cu tine! A venit în toate colțurile orașelor. A venit peste tot. A venit într-un te iubesc spus de-atâtea ori, ce îl puteai vedea în ochi și în toată ființa. A venit în cântece, în destăinuiri, în sentimente împărtășite, de o intensitate care aproape te năucește și pe care nici unul dintre noi nu le mai întâlnise. A venit la fiecare atingere și la fiecare șoaptă, la fiecare zâmbet și la fiecare radiere a chipului. La fiecare dorință de a-l face pur și simplu fericit pe celălalt și a reuși.

Mă întreb de ce tot scriu despre el, dacă nici nu mai vreau să mă gândesc la el. De fapt știu. Pentru că oricât aș încerca să îmi asum alegerea, nu ai cum să uiți un asemenea sentiment, și o asemenea conexiune. Nu ai cum să uiți împlinirea de a fi cu respectiva persoană, nu ai cum să îți oprești mintea din a repeta din nou și din nou toate clipele împreună, din a face tot felul de scenarii și din a trăi acest sentiment de iubire.

Iar ea nu se uită niciodată. Oricât ai încerca, oricât te-ai păcăli, oricât te-ai comporta ca și cum o faci. Iubirea de genul acesta nu se uită și nici nu pleacă, absolut niciodată, sub nici o formă și sub nici o mască pusă. Și sunt multe măști puse, sub care aproape nimeni nu poate vedea. Se vede la fiecare pas, la fiecare privire în gol, la orice gest. Și nici nu va fi ținută sub control, nu pentru totdeauna. Nu când tu te gândești și afirmi, până la pasul final, că vrei și alegi o viață plină de o astfel de iubire, cea pe care nu mulți o întâlnesc și care îți cuprinde toată ființa.

 

Daydream

Deschid și închid pagina de Word de cinci ori. Nu mă hotărăsc ce să fac. Am ieșit de la muncă de o oră jumătate și nu mai am putere de nimic. E soare afară, în sfârșit, și ce folos? Ce folos, când ieși singură de la muncă, te duci și mănânci singură într-un restaurant micuț vietnamez în care ai mâncat tot singură de atâtea ori, te duci singură acasă, și intri în camera în care parcă trăiești de-o viață. Te gândeai că dacă iese soarele, îți va fi bine. Dar nu îți e. De fapt, nu îți mai e de mult bine. 

Ți-a fost vreodată bine? 

Nu. Eu, de fel, de când mă știu am o nefericire ascunsă mereu în mine. Am trăit cu bucurie totuși, și-acum a dispărut și aia. Mama îmi zice că nu știe cu ce a greșit de sunt atât de nefericită, iar eu încerc să-i explic că nu este de vină nimeni.  

Mă pun în pat și încerc să lucrez. Nu iese, trebuie să o las pe mâine. Mă deranjează ideea că trebuie să fac ceva atât de simplu, și totuși trebuie să amân. M-aș apuca de studiat, dar nu-mi vine să plec din casă iarăși, și nici să stau închisă aici nu-mi vine. Îmi fac o cafea, a doua pe ziua de azi. Mai aprind o țigară, la astea le-am pierdut numărul. Îmi trece prin minte că e ultimul pachet din România. Nașpamă gândesc, și parcă aș spune mai multe despre cât de mult îmi displac țigările din Olanda, dar nu mă pot concentra nici pe asta.  

N-am habar ce vreau să fac, și nici nu-mi găsesc locul. Mă gândesc că singura rezolvare e să scriu, dar mă întristează că de-atâtea luni scriu lucruri care mă deprimă și pe mine când le citesc după ceva vreme, d-apăi pe străinii care le citesc. Deschid geamul, vine cald de-afară, se înserează, și-mi aduc aminte de serile târzii din Grecia, și de alte astfel de seri, mai apropiate în timp, când eram fericită. Mă uit pe geam și văd un cuplu cu valizele. Mai c-aș râde, dacă nu m-ar durea fiecare celulă din corp. Stau și mă uit țintă la ei, nu-mi dezlipesc privirea orice ar fi, iar din spatele lor apare un tată cu o fetiță de mână. Asta umple de tot paharul, închid geamul și trag și perdeaua, să nu mai văd și să nu mai aud nimic. Nu mai vrea să văd nimic atât timp cât nu e ceea ce vreau eu.  

Parcă miroase la fel. Seamănă, dar mă mâhnește și mai tare că e doar o asemănare și nu același moment, același sentiment, aceeași senzație.  

Merg în derivă, nu mai reușesc să mă agăț de nimic. Îmi trec zilele fără nici un rost, fără urmă de bucurie. Încerc din răsputeri să găsesc ceva în mine, dar sunt amorțită. Și problema apare în momentul în care eu știu foarte bine de ce sunt amorțită. Știu bine, mă văd. Corpul mi-e aici, în Olanda, inima și toată ființa mi-e altundeva, și dacă n-aș fi atât de masochistă, îmi duceam trupul lângă suflet și gata. 

Dar ce rost are?  

Ce rost are când nu te mai simți în nici un fel, când ai fost și nu mai ești? 

Ce ironie! Nu pot decât să râd. Ce ironie idioată că unii lasă să treacă pe lângă ei fericirea și dragostea, și că ți-o iau automat și pe a ta, și nici măcar nu te întreabă dacă vrei sau nu. Și ce cruzime, să cunoști un așa sentiment și să fugi de el. Mai că aș râde, dacă nu m-ar mâhni și nu m-ar înfuria atât de tare.  

Daydream. Nici măcar nu era un vis. Era o senzație palpabilă, un sentiment pe care îl știu prea bine. Daydream era august, era un parfum, erau geamurile mașinii deschise și aerul ce intra în timp ce conducea cu mâna pe piciorul meu. Era liniște, era o gură de vin sec, era posibilitatea unei lumi întregi la picioarele noastre, era soare, o plajă cu apă prea rece, era râsul lui, zâmbetul din colțul gurii, muzica dată la tare, sunetele inimilor noastre la un loc,  cafelele prea multe ca să fim cât mai mult timp trezi, libertatea infinită și totuși atât de finită, era dragostea infinită și fericirea nebună pe care n-ai cum să le uiți niciodată. Daydream e încă acolo, în toate locurile prin care ne-a purtat viața, în toate colțurile care ascund fericirea noastră.  

Visul este real, și voi toți sunteți nebuni dacă-mi cereți să-l las să plece, pentru că nici nu vreau, și nici nu pot. Sau poate-aș putea, dar nu mă interesează o viață fără un august infinit.  

Mă uit în oglindă și vorbesc cu mine, îmi spun cuvintele pe care n-ar trebui să le aud eu.  

Să fi înnebunit oare de tot? 

Poate.  

Dar mai degrabă aș trăi în senzația asta de nebunie decât în pustiu. 

Utrecht, 18 martie 2019

18 Martie 2019. Zi de luni, trezirea la 8:30, mâncat, băut cafea, citit. Mers la psiholog. O zi de-a dreptul banală, cu multe planuri pentru ziua ce de-abia începea. Am mers la psiholog, iar când am ieșit s-a instaurat panica totală. Apeluri de acasă, mesaje, nici nu știam ce se întâmplă. Eram buimacă după 50 de minute de vorbit despre mine, mă gândeam deja la următorul lucru pe care trebuie sa îl fac.  

Am ieșit din clădire, liniște mormântală. Caut pe net să văd ce s-a întâmplat. Atac terorist cu trei morți și nouă răniți la doar patru km de unde mă aflam. Ți se învârte capul, nu știi ce să faci. Iei sau nu autobuzul? 

Bă, dă-i înainte, ce să-i faci!” Nici nu crezi că realizezi că te afli într-o situație pe care ai văzut-o doar la televizor și pentru care, practic, nu ești niciodată pregătit. Pentru că pur și simplu nu te gândești că așa ceva chiar se întâmplă. 

Și totuși, dintre toate orașele din lume, Utrecht a fost ales să devină ținta unui atac terorist. Îți îngheață tot în tine când te gândești că atacatorul este încă neprins, că nu există nici o metodă de a-l recunoaște, că nu ai cum să te aperi. 

Maică-mea care mă roagă să mă duc acasă. Tata care tace mâlc, frate-miu care mă caută disperat, prieteni și oameni iubiți care mă sună. Stau în stație și-aștept, nu e nimeni pe stradă, nu se mișcă nimic. Mă ia o frică pe care nu credeam că am să o cunosc vreodată, aproape irațională, care se intensifică atunci când urc în autobuz. Încep să suspectez pe toți, aproape că o iau la fugă când un tip și-a dus mâna la buzunar să scoată un șervețel. Zece minute se transformă într-o oră, și te gândești pur și simplu la toate persoanele pe care le iubești și pe care nu le-ai iubit de-ajuns când ai putut. Și în momentul ăla, nu îți poți dori nimic mai mult decât să fii cu ei. Nici carieră, nici bani, nici nimic.  

Nu știu de ce scriu. Scriu pentru că nu-mi găsesc locul și nu știu ce altceva să fac. Pentru că în momente ca acestea, nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să rămâi calm. Auzi elicopterele și sirenele de poliție. Citești obsesiv știrile, dai mesaj la toți prietenii pe care îi ai, suni pe toată lumea, numai să nu-ți mai fie frică. Te gândești la cei ce au fost acolo, oameni nevinovați care au fost prinși într-un cerc de percepții greșite, într-o adunătură de ură provocată de atât de mulți factori, încât ar lua ani de zile să studiezi și să înțelegi un astfel de comportament. Nu am cum să nu scriu despre asta. Ce s-a întâmplat azi nu voi uita cât voi trăi.  

E cumplit să vezi un oraș atât de liniștit și de sigur fiind patrulat de poliție, militari, și trupe anti-tero. Aud elicoptere de cel puțin șase ore, sirenele nu se opresc din țipat, și cu toate astea vezi lume pe stradă. Într-un fel, viața merge înainte, dar este paralizată de frică și de durere. Și, spre deosebire de alte dăți, ești în mijlocul panicii și a durerii, și nu știi cum să te confrunți cu o durere atât de mare, care planează asupra întregului oraș. Totul este închis, nimic nu se mișcă. Mai vezi câte un rătăcit pe stradă, dar și ăla se mișcă repede și îi poți vedea, aproape, panica în fiecare mișcare. Verifici obsesiv știrile să vezi dacă l-au prins. Nu poți face nimic altceva, pentru că totul se întâmplă în zona cartierului tău. Ești aproape înmărmurit când te gândești că treci prin fiecare zi prin locul în care s-a întâmplat și că puteai fi și tu acolo la momentul nepotrivit. 

Utrecht este, în general, un oraș liniștit, cu o atmosferă ușor feerică, un loc animat de studenți din toată lumea, străduțe mici pline de cafenele, librării, boutiq-uri și muzee. E orașul perfect, însă astăzi a fost pătat, murdărit în cel mai urât mod, și, de-acum înainte, nu va mai fi așa cum îl cunoșteam toți. Va plana o stare generală de tristețe, în legătură cu ce s-a întâmplat, și, chiar dacă nu este la același nivel cu alte întâmplări de genul acesta, te zguduie la fel de tare.  

Între timp, suspectul  fost prins. Motivele încă nu se cunosc, și nici dacă este cu siguranță el. Răul rămâne făcut, fie că a fost prin sau nu, și rănile provocate nu pot fi înlăturate cu nimic. În general, sunt mereu foarte afectată de evenimentele de genul acesta, dar să se întâmple atât de aproape de mine mi-a arătat un nou nivel de panică, de frică și de durere. Iar lucrurile la care m-am gândit în momentele acelea, panica că nu voi mai apuca să fiu cu persoanele pe care le iubesc, mi-au spus mai multe decât orice altceva. Nu ai ce să faci în clipe din acestea decât să te gândești, să simți, să vezi unde ți se îndreaptă mintea în starea de panică, ce te face să uiți și de frică, și să înțelegi de ce ai nevoie cu adevărat în viață și ce este important. Și, cu siguranță, nu sunt nici banii, nici cariera, ci oamenii pentru care ți se frânge tot în tine când te gândești că poate nu ai să-i mai vezi niciodată.  

Olanda cu altă față, îndurerată, paralizată de frică și panică. Olanda în impas, țara aproape perfectă dărâmată de un singur om. Iar în momentele de panică, realizezi că degeaba ai bani și lucruri materiale, dacă ești singur într-un oraș pe care îl simți aproape străin și ai cea mai mare nevoie să fugi departe, în brațele  care știi că te-ar proteja cel mai bine și lângă vocea care a reușit să te facă să uiți de ce-i în jurul tău.  

Nici un cuvânt nu poate să descrie ce se întâmplă în momentul în care orașul tău este zguduit de așa ceva, în care sângele curge pe străzi, și durerea, panica și confuzia este la cote maxime. Nu am cum să descriu frica pe care o simți, senzația că ești un șoarece prins într-o capcană, nevoia de a te duce acasă și singurătatea pe care o simți în mod normal, dar care se accentuează când te gândești că ți s-ar putea întâmpla ceva și nimeni nu ar ști. Este o lume nebună, pe care o stricăm noi cu mâna noastră. Mai multe nu pot să spun acum, pentru că ziua de astăzi m-a lăsat cu un gust atât de amar, cu o senzație de frică și cu o oboseală fantastică, dar și cu un sentiment de recunoștință că am fost, din nou, păzită de o astfel de tragedia. Nu pot să nu mă gândesc la cei ce au fost răniți și la familiile victimelor, și sper din tot sufletul să se găsească un mod ca toți cei din Utrecht să fie aproape de ei. 

To be loved

Iubesc.
Iubesc cărțile. Iubesc mirosul lor, senzația de a ține o carte în mâini și de a te adânci în povestea ce se desfășoară între paginile ei. Senzația de siguranță, de împlinire, atunci când citești nu se compară, parcă, cu nimic din lumea aceasta.
Iubesc să scriu. Iubesc senzația de a ține un pix în mână și de a înșirui gânduri și sentimente pe o foaie. Iubesc să-mi deschid laptop-ul și să încep să tastez. Iubesc să scriu în avion, cu căștile în urechi și capul în nori, așa cum am fost dintotdeauna: cu litere pe buricele degetelor, muzică în urechi, și capul în nori.
Iubesc muzica. Iubesc să fac muzică, să o ascult, să o studiez, chiar dacă nu mereu, să mă pierd în ea și să visez datorită ei. Mă-nsoțește peste tot, e tot timpul cu mine, în mine, prin mine. Reprezintă aproape tot ce înseamnă ființa mea și, până nu de mult, mi-a definit întreaga viață și întreaga ființă.
Iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece toată viața numai în aeroporturi și hoteluri. Iubesc să mă hotărăsc cu trei zile înainte să plec undeva, să stau trează noaptea târziu să mă pregătesc, să dorm trei ore înainte de a-mi lua valiza și de-a pleca cu trenul la aeroport. Iubesc să fiu așteptată la aeroport, iubesc fiecare persoană pe care o văd când se deschid porțile spre destinația finală, și primele clipe alături de o cineva de care ți-a fost atât de dor, încât ai avut impresia că te stingi ușor din cauza sentimentului acesta.
Iubesc oamenii, și nu mi se pare nimic mai important decât să ai o conexiune faină cu o mână de oameni care să te înțeleagă și care, mai presus de toate, să te accepte. Am avut noroc; mă număr printre cei care au parte de două-trei prietenii adevărate, care întețesc sentimentul de dragoste de oameni și de frumos.
Îl iubesc pe-un om mai mult decât pe ceilalți, chiar dacă n-ar trebui. Iubesc tot ce ține de persoana aceasta. Iubesc serile în care vine de la muncă, bate la ușă și îi sar la gât de parcă nu îl mai văzusem de nouă ani, nu de nouă ore. Iubesc să mă uit la el din pat în timp ce se pregătește de muncă, cu ochii încă lipiți de somn, orbecăind după șosetele pe care și le aruncă mereu prin cameră, și din cauza cărora întârzie întotdeauna, pentru că dacă nu le găsește pe alea pe care le vrea, nu iese din casă. Iubesc că-i fixist, perfecționist, și arogant până în măduva oaselor. Iubesc că se mai întinde cinci minute lângă mine înainte să plece. Iubesc orele împreună, pentru că sunt infinite și în același timp prea scurte, iubesc vocea, ochii, parfumul și tot ce înseamnă el, adică ceva ce nu pot descrie. Iubesc faptul că m-a iubit chiar și când nu ar fi trebuit, și că a fost singura persoană care m-a luat în brațe să mă liniștească după ce am țipat ca nebuna. Și iubesc la el și lucruri de care încă nu sunt conștientă.
Îmi iubesc vioara, poate nu la fel de mult ca în trecut, dar e un fel de iubire care nu trece niciodată. De fapt, o dată ce ai sentimentul acesta pentru ceva sau pentru cineva, nu pleacă niciodată. Poate se potolește sau înveți să nu-i mai dai curs, dar va rămâne mereu parte din tine. Iubesc senzația lemnului și a metalului corzilor, a arcușului care continuă să îmi dea bătăi de cap. Iubesc să mă pierd în orele interminabile de studiu, să încerc să dau de capăt unei piese, să ies pe scenă, să împărtășesc publicului toată munca mea de luni de zile.
Îmi iubesc țara natală, chiar dacă în trecut am urât-o pentru că m-a alungat. Iubesc oamenii, tradiția, limba, priveliștile, orașele. M-am îndrăgostit definitiv de Cluj, de Sibiu, de Brașov și, într-un mod ciudat, și de Timișoara. Cel mai bine mă simt când sunt acolo, când merg pe străzile pe care le știu deja prea bine, când pot purta o conversație în română, și pot rupe o glumă pe care numai noi, ”românașii”, o înțelegem. Iubesc mâncarea aia nesănătoasă, așa cum o numesc unii străini, dar absolut delicioasă, așa cum știm toți că este. Iubesc papanașii, mămăliga, bulzul, micii, toate gusturile cu care am crescut, dar și pe cele pe care mi le-am dezvoltat mai apoi.
Iubesc să construiesc, să fac ceva din piatră seacă, din nimic. Îmi place să creez, să fiu martora acestui proces, îmi place să ma las purtată de curentul acela specific procesului de creație, să văd rezultatele, care apar greu, dar sigur, și care îți oferă o o satisfacție și o împlinire enormă.
Iubesc lumea acesta, cu bune și cu rele, și, ce-i drept, există și lucruri pe care le iubesc mai puțin decât pe altele, dar îmi place să cred că ura nu are loc în inima mea. Îmi iubesc prietenii, familia, câinele, chiar dacă nu mai este. Iubesc mâncarea, vinul, cafeaua, țigările bune, oamenii frumoși, locurile care-ți taie răsuflarea.
Și, iubind toate lucrurile astea, mă iubesc și pe mine, pentru că ele reprezintă tot ceea ce sunt și ce port în inima și în ființa mea. Sunt compusă din lucrurile pe care le iubesc, și-așa va fi mereu. Iar uneori te inundă un sentiment atât de puternic, încât te întrebi… Oare cum poate încăpea atâta iubire într-un omuleț de nici 1.70? Atât de multă, încât uneori doare.

Same place

Ochii care nu se văd se uită.
Bine-ar fi fost, n-am ce zice. Dar doar de nu s-ar mai vedea o dată, și poate chiar aș uita. Pe cine păcălesc eu, n-au să-i uit niciodată. Uite linia de final al maratonului, mai treci o dată peste ea. Ce te-așteaptă în continuare, nu știi.
Mă chinui să scriu de vreo câteva ore. Închid pagina de Word, o dechid din nou, și tot așa. Mă simt obosită psihic după muncă, dar știu că trebuie să scriu. De fapt, în mintea mea scriu mereu, chiar și când gândesc. Scriu mai mult decât cânt. Vorbeam zilele trecute cu un prieten și îi spuneam că mi-e mult mai ușor să scriu decât să cânt. În scris, nu respect nici o regulă, nu mă interesează nimic. Deschid pagina de Word sau jurnalul de la Cărturești, și pun pe hârtie tot ce simt. Spre deosebire de muzică, unde sunt atât de multe reguli. Iar pe mine regulile, de fel, mă obosesc cumplit.
Deschid din nou Word-ul, îmi zic că trebuie să scriu de data asta, că nu am mai făcut-o de mult. Bine, de vreo două zile, dar multe se pot schimba în timpul acesta. Tu, eu, lumea întreagă. Sau poate reveni la vremuri mai bune, chiar dacă ploaia continuă mereu. Mai este, din când în când, și puțin soare, câteva minute pe zi, când ignori orice în jurul tău, și simți căldura de care ai atâta nevoie. Și-ți dai voie s-o simți la intensitate maximă.
Dau drumul la muzică. Selectez o melodie la întâmplare, dar nimic din ce vine nu îmi este indiferent. Fiecare melodie are atașată o amintire care să mă ducă înapoi în timp. Îmi dau seama, din nou, cât de periculoase pot fi amintirile, și cum ele nu pleacă nici o secundă.
De două lucruri mi-a fost cel mai frică în viață: de amintiri și de sentimente, și-am ajuns să fiu dominată de ambele. Îmi zic că nu-i nimic, că important este să mă ridic din pat și să fac ce trebuie, chiar dacă îmi vine să-mi trag plapuma peste cap în fiecare zi când îmi sună alarma și să uit de tot. Dar de uitat, nu o voi face cât voi trăi.

Μη ξημερώσει ποτέ να μη τελειώσει
Μέσα μου μείνε να σ’ αγαπώ…

Îți mai aduci aminte de când ascultai melodia asta?
Da, normal că da. Dacă mă concentrez destul, dacă blochez totul din jurul meu, aproape că pot retrăi toată scena respectivă. Mi-aduc aminte totul ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Cine știe, poate chiar s-a întâmplat ieri, nu mai am nici de unde să știu. Nu mai știu nimic.
Mă gândesc că totuși încă mai există seri care n-ai vrea să se termine niciodată. Și cu cât nesaț le trăiești. În minte, totuși, îți rămâne tot, fiecare rană, fiecare cuvânt spus. Și te-ntrebi, să fie cu adevărat ce trăiesc, sau e din nou o amintire? De fapt, nu mai știi nimic sigur. Știi că păstrezi pe vecie frumosul în inima ta.
Și mai știi și cine ești tu. Îți amintești de-odată cine ești, cine ai fost, cine poți fi. Îți vin în minte și imaginile cu tine. Cu visele tale. Realizezi că alergi mai multe maratoane, și nu unul singur. Că nici unul nu s-a încheiat, chiar dacă te-ai împiedicat. Te scuturi și mergi mai departe, gândindu-te că există două părți în tine. Partea ta și partea pe care o împarți. Și-ți aduci aminte că partea ta trebuie iubită la fel de mult ca și pe cea pe care o imparți.
Mai aprind o țigară, se schimbă și melodia. Încremenesc imediat ce-o aud. Cămașa. Din nou, îmi aduc aminte de prima dată când am auzit-o, de prima dată când am purtat-o. Las melodia să cânte, mă uit la ce port, și mă pufnește râsul, unul amar, de-o ironie ce nu încape în cuvinte. Hai jură-te, mă gândesc, și schimb melodia. N-am chef să mă complic.
Parcă miroase tot la fel.
Sunt o mie de gânduri în același timp, o luptă interminabilă între inimă și minte, între ce vrei să faci și ce trebuie să faci. E o bătălie pe toate părțile. Și mai există un gând, a ceva ce ai putea în sfârșit să faci, dar acum te sperie mai mult ca oricând.
Pentru că acum poți, și-nainte nu. Și dacă nu va fi cum credeai? Și dacă, dacă, dacă…
O mie de gânduri, atât de multe melodii, milioane de trăiri într-un timp mult prea scurt. Trăiești în timpul ăla mai mult decât trăiesc alții într ani de zile.
Fugi de tine, fugi de el, fugi de toată lumea. Și pici în brațele care trebuie.
A cui să fie oare?
Vine la rând Here with you. Pe asta chiar că o las să cânte, și mă bucur de ea mai mult ca oricând.
N-ai cum să nu trăiești până nu pierzi tot ce-ai avut mai scump. Dar chiar să fi pierdut?
– Uite că păr am!
-Da, frumos…

Decembrie

Același scenariu de ieri. Deschid laptop-ul și încerc să scriu. Singurul lucru pe care îl mai simt zilele astea este nevoia de a scrie. Dacă ar trebui să o fac sau nu, nu știu. Nu mă face să mă simt mai bine, nimic nu o face. Mi se pare deja inimaginabil că s-ar putea să mă simt la un moment dat mai bine. Niciodată nu mă voi mai simți la fel de bine, însă măcar să nu mă mai simt ca acum.
Stau la o masă într-o cafenea. E plin de studenți. Sunt la al doilea ceai. Mi-aș dori să pot lucra la ce am de lucrat, dar nu mă pot concentra. Simt că bâjbâi pe teren străin, undeva unde nu am mai călcat de ani de zile. Departe de mine gândul de a termina în seara aceasta toate proiectele la care ar trebui să lucrez. La care ar fi trebuit să lucrez de mult timp. Îmi arde gâtul după o țigară, mi se termină bateria la laptop și priza e prea departe, nu-mi arde să mă ridic și să mă mut acolo.
Mă uit în jur. E plin de studenți. E o cafenea cozy, special proiectată pentru studiu și pentru a sta cu prietenii. Sunt laptop-uri și oameni afundați în munca lor cât vezi cu ochii. Alții râd și glumesc zgomotos cu prietenii. Ospătarii aleargă prin sală, muzica bubuie în boxe. A mea aproape că nici nu mi se aude în căști, dar nici că le scot.
Sunt singura din cafenea care e singură. A, nu, stai, mai e o tipă care mănâncă niște paste și scrie pe laptop. Mă gândesc la ultima dată când am mâncat paste carbonara. Mă încearcă o vagă senzație de foame, dar m-am obișnuit cu ea. Mai beau un ceai și-mi trece.
Lumânări și lumini de Crăciun peste tot. Oameni care râd și zâmbesc. Se pregătesc de sărbători. Cumpără cadouri. Beau vin fiert și sunt fericiți.
Și undeva în tot scenariul acesta, mă aflu eu. Îmbrăcată toată în negru, cu căștile în urechi, ascultând aceleași melodii pe care le ascult de zece zile. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul, dar uite-l că trece la fel ca înainte. Diferența este că eu nu mai exist în timp. Eu sunt în afara lui, urmărind tot ce se întâmplă de undeva dintr-o parte. Nu mai vreau să particip la nimic. Merg pe stradă buimacă. Fac totul din pură inerție.
Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mi s-au tras obrajii atât de tare, că dacă nu sunt atentă, îi mușc cu dinții involuntar. Am cearcăne negre, adânci, pe care nu le mai pot masca nici cu machiajul meu preferat. Dar ochii, ăia mă iau mereu prin surprindere, pentru că sunt pur și simplu negri. Nu mai sunt nici căprui, nici verde închis, nici luminoși. Sunt pur și simplu negri, și-am o încruntătură permanentă pe chip.
Mă uit la reflecția mea și mă întreb cine mă privește de pe partea cealaltă, pentru că sigur nu sunt eu. Aș vrea să mă trezesc o dată din starea asta, să fiu pur și simplu cine am fost eu o dată. Bine, dacă stau să mă gândesc, niciodată nu am fost eu un om extraordinar de fericită. Veselă da, dar fericită cu adevărat, foarte rar.
Am fost fericită când nu aveam dreptul de a fi.
Mă întreb de ce râde lumea asta din jurul meu. Ce motiv au să fie fericiți când lumea, de fapt, arde, și ei nici măcar nu-și dau seama. Nimeni nu-și dă seama că lumea arde, nici cei ce ar trebui.
E ca și cum sunt prinsă în mintea mea și nu pot ieși de acolo.
Mă uit din nou la mine, și mă pișc singură, să mă asigur că sunt trează. Mă-ntreb dacă mă voi trezi vreodată din bula asta. Ce mi se pare mai amuzant e că din afară nu arăt nimic. Sunt aceeași persoană care eram și acum două săptămâni. Dar, de fapt, nu am fost niciodată mai diferită.
Îmi vine să mă rog de alții să nu mă lase să plec de tot. Dar mai bine m-aș ruga de mine să nu mă las să plec. Doar că nu prea-mi pasă. De fapt, nu-mi pasă deloc. Tot una îmi e, orice aș face. Bine că a mă uita înainte să trec strada este unul dintre instinctele de care nu pot scăpa niciodată. Altfel nu m-ar fi interesat prea tare nici asta.
Oh, nights of loveless love, I hope it made you feel good, knowing how much I adored you.
Nu, nu mă face să mă simt mai bine. Mă face să mă simt infinit mai măruntă decât ar trebui să fiu. Infinit mai goală.
Aceleași ritmuri, aceeași melodie, aceleași versuri. Dar fără August, ci cu un Decembrie din cele mai grele, mai friguroase, mai insuportabile. Unul de care mă întreb în fiecare dimineață cum voi trece. Poate peste unele lucruri nu treci niciodată, ci te obișnuiești pur și simplu.

Am crezut mereu că fantomele sunt entitățile alea înfricoșătoare care apar după ce moare cineva. N-aveam de unde să știu că de fapt o fantomă poate fi și vie, să existe, să aibe ochi negri pe care-i vezi peste tot și totuși nicăieri. N-am avut idee că ceva te poate urmări atât de mult încât să simți că este mereu în spatele minții, chiar și când n-ar trebui.

Hm, i-auzi că se aude Queen din boxele cafenelei. În minte îmi vine ultima dată când am ascultat Queen. Ultimele dăți când am ascultat Queen.

Vedeți, fantomele sunt reale și te bântuie chiar și-atunci când auzi trupa ta preferată. Sau poate mai ales atunci.