UTOPiA Awards 2017

Pentru cine nu știe, UTOPiA este o convenție de cărți pentru autorii indie. Anul acesta se desfășoară ultima ediție ăn Nashville, iar la sfârșitul fiecărei convenții se dau premiile UTOPiA pentru diverse categorii. Anul acesta, o persoană specială mie a fost nominalizată pentru premiul ”Best book trailer” și, având în vedere că prima carte din serie a fost publicată în România la Leda, m-am gândit că unii dintre voi ar dori să o voteze. Este vorba despre Creatura de Nely Cab, care acum câteva luni a primit un nou trailer de la Timid Monsters, una dintre cele mai mari companii de trailere din America. Mi-ați face o bucurie foarte mare dacă ați vota pentru ea, pentru că atât trailer-ul, cât și cartea merită să câștige acest premiu. Așa că, dacă aveți un minut, vă rog să accesați acest link și să votați. Pentru a face asta, trebuie să mergeți la categoria nr. 12, Best book trailer, și să votați Creatura series. Bineînțeles, printre nominalizări se numără alte nume pe care sunt sigură că le știți, așa că merită să răpiți câteva minute din timpul vostru pentru a vota. 🙂

Iar în caz că nu ați avut ocazia de a vedea trailer-ul cărții Creatura, vi-l las mai jos:

Advertisements

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

7 autori pe care vreau să îi citesc până termin liceul

Fiecare cititor are câțiva autori pe care pur și simplu vrea să îi citească cu disperare, dar nu ajunge niciodată să o facă. Există anumiți autori ale căror lucrări pur și simplu știi că trebuie să le citească cu orice preț. Eu, la rându-mi, am o listă cu câțiva autori pe care vreau de ani întregi să îi citesc, dar atunci când trebuie să îmi aleg o carte nouă de citit, întotdeauna îi trec cu vederea și îi las pe mai târziu.

Dacă mă cunoașteți vreun pic, știți cât de tare urăsc să amân lucrurile pe care trebuie sau vreau să le fac. Din neglijență sau din… lene, uneori mi se mai întâmplă și este unul dintre lucrurile pe care vreau să le elimin din viața mea. Am învățat că este foarte important să faci ce îți propui atunci când există dorința de a face acea acțiune. Mai târziu nu va avea nici același farmec și nici aceeași noimă. Iar viața este mai imprevizibilă decât credem noi, așa că trebuie să facem tot ce vrem cât mai repede posibil pentru a nu avea regrete mai târziu.

Tocmai datorită acestei ”teorii”, am hotărât să fac o listă cu toți autorii pe care vreau de mult să îi citesc și nu mai ajung să o fac. Mi-am propus, de asemenea, să citesc măcar o carte scrisă de fiecare autor din listă până la sfârșitul liceului, deci până în Iunie. Da, îmi dau seama că planul meu poate suna un pic greu de indeplinit, dar aceasta este și ideea. Nu mai vreau să las pentru mai târziu lucrurile pe care vreau să le fac acum. În plus, consider că autorii din lista mea trebuie citiți de oricine cât timp se află încă pe băncile liceului. Mai am câteva luni, deci mai bine m-aș apuca de treaba!

James Joyce
james-oyce

Dintotdeauna mi-am dorit să citesc Ulysses. Ceva la aceasta carte mă atrage ca un magnet, dar nu am avut încă ocazia să pun mâna pe ea. Am citit foarte multe păreri, câteva citate și consider că subiectul romanului este exact pe gustul meu. James Joyce este unul dintre autorii pe care țin neapărat să îi citesc pentru că îmi pot oferi o nouă viziune asupra lumii care mă înconjoară și pentru că ador scrisul lui. Deși nu am citit nici o lucrare completă scrisă de el, fragmentele și citatele peste care dau aproape în fiecare zi m-au convins.

Dan Brown

dan-brown-1

Dan Brown a fost un nume destul de des pronunțat în casa noastră. Fratele meu era ușor obsedat de el la un moment dat și, din fericire pentru mine, deține toate romanele scrise de el. Mereu am plănuit să îl citesc, dar de când am văzut Gioconda lui Da Vinci și m-a impresionat enorm, sunt disperată să citesc Codul lui Da Vinci. Romanul mi-a fost recomandat de câțiva prieteni și cred că voi găsi informații prețioase în el, de aceea și vreau să îl citesc.

John Steinbeck

john-steinbeck

John Steinbeck este un autor despre care am auzit foarte multe lucruri. Într-una dintre sesiunile mele de cumpărături (a.k.a. sesiune de cheltuit toți banii într-o librărie), am fost cât pe ce să cumpăr East of Eden, dar ceva m-a oprit. Am cumpărat până la urmă cartea din Paris și de atunci aștept cu nerăbdare să termin cu cărțile pentru recenzii pentru a o citi în sfârșit. Am citit câteva fragmente și sunt sigură că îmi va plăcea mult.

Jack Kerouac

jack-kerouac-2

Vreau să citesc On the road de ani întregi. La propriu. O am în bibliotecă de prin vara anului 2014 și de-atunci tot zic că o citesc. Deși consider că autorul abordează subiecte foarte interesante în cărțile lui și că este unul dintre scriitorii care a schimbat lumea literară, niciodată nu îmi vine în minte atunci când trebuie să îmi aleg o nouă carte. Dar gata, trebuie neapărat să o citesc când încă mai sunt liceană.

Franz Kafka

franz-kafka

Franz Kafka, un alt autor cu al cărui nume am crescut. Îl știu de când sunt mică din librării, de la frate-miu, de la mătușa mea, de peste tot. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că a fost primul autor mai ”serios” de care am aflat. Mereu mi-am dorit să îl citesc, dar am tot amânat, pe motiv că este prea ”dificil”. De câteva săptămâni găsesc citatele lui peste tot și cred că este un semn că trebuie să îmi iau inima în dinți în sfârșit și să mă apuc de romanele lui.

Umberto Eco

umberto-eco

Voi recunoaște că am aflat de Umberto Eco atunci când acesta a încetat din viață. Mi-aș fi dorit să fi aflat de el de mai de mult, pentru că sunt sigură că i-aș fi citit deja lucrările. Încerc de luni întregi să fac rost de Numele Trandafirului, dar se pare că este cam greu de găsit prin Grecia. Umberto îmi inspiră o atitudine romantică și boemă, iar citatele pe care le-am citit m-au convins că trebuie să îl citesc cât mai repede posibil.

Octavian Paler

octavian-paler

Dacă mătușa mea ar citi asta, ar fi foarte mândră. Ei, în caz că citește… Salut, nana!

Octavian Paler este autorul al căror cărți le vedeam în bibliotecă la mătușa mea de fiecare dată când o vizitam. Nu mă așteptam să vreau să îl citesc, dar mai crește omul și i se mai schimbă gusturile. Nu pot să nu includ și un scriitor român în această listă, iar Octavian Paler mi s-a părut perfect. Am citit câteva lucruri scrise de el și m-a convins. Trebuie să îl citesc.

Ei bine, dragilor, aceștia sunt autorii pe care vreau neapărat să îi citesc. Când mă gândesc la cărțile lor, am un ciudat sentiment că urmează să pornesc într-o aventură de neuitat. Sper cu adevărat că voi reuși să fac ce mi-am propus și că, atunci când voi ieși de pe porțile școlii pentru ultima dată, voi ști că am citit toți autorii de mai sus, printre alte câteva lucruri pe care mi le-am propus să le fac.

Voi ce autori v-ați dorit dintotdeauna să citiți, dar niciodată nu ați făcut-o?

 

Sfârșit de vacanță

Nu știu cum este la voi, dar eu când sunt în vacanță sunt, parcă, ruptă de realitate. Pentru două săptămâni nu fac nimic din ce mă definește. Nu mă machiez, nu îmi îndrept părul, nu mă îmbrac sofisticat și nici nu ies din casă prea mult. Iau o pauză de la tot. Sunt doar eu, vioara mea, cărțile și blog-ul. Încerc, pe cât posibil, să îmi reîncarc bateriile și să fac toate lucrurile pe care nu apuc să le fac în timpul școlii. De data aceasta, am vrut să dorm. Am dus atât de mult lipsa odihnei și al somnului, încât în vacanță am dormit aproape 12 ore în fiecare zi. Uneori mă trezeam la ora 12 și după-amiaza mă culcam din nou. Și-a fost bine!

A fost atât de bine să mă trezesc dimineața târziu, fără nici o alarmă, să beau o cafea, să-mi deschid vioara și să studiez. Am studiat mult vacanța asta, dar a fost perfect. Am vioară nouă, vioară care uneori cântă singură. Am avut  timp să studiez totul pe îndelete, să corectez greșelile și, în primul rând, să descopăr muzica și vioara din mâinile mele. Era genial să mă trezesc, să deschid vioara și să studiez toată ziua, oricând și oricât am vrut. Apoi mă mai și odihneam. Am avut zile când nu am avut chef să studiez, așa că deschideam vioara, cântam un pic și apoi o puneam la loc și făceam tot ce-mi trecea prin minte. Scriam, mă uitam la filme (trăiască Twilight!), citeam, ascultam muzică și dormeam.

Mi se pare, totuși, un pic trist ca la 17 ani să ai nevoie să îți petreci două săptămâni în casă. Probabil că toți prietenii mei au profitat de aceste 2 săptămâni să iasă în oraș, să se distreze și să facă noi amintiri pe care să le povestească celorlalți mai apoi. Nu mă înțelegeți greși. Am ieșit și eu de câteva ori, dar nevoia mea de odihnă a fost mai mare decât dorința de a ieși în oraș. Și nici nu sunt tristă că mi-am petrecut vacanța în acest fel. Gândind, totuși, la rece, este un pic trist.

Mâine mi se încheie vacanța. Nu mai am ore la școală, am numai examene. Practic, pe parcursul unei luni, mă duc la școală doar de 2 ori pe săptămână pentru a-mi da examenele. Apoi, bye bye a 11-a! Și hello a 12-a. Pff a 12-a. Eu nu știu când a trecut timpul așa.

Deci nu, nu sunt tristă că se termină vacanța, pentru că practic, nu începe școala. Însă tot simt că asta a fost ultima vacanță așa cum le știu eu. De mâine intru pe ultima sută de metrii înainte de examenul de diplomă, care este pe 26 Iunie. Gata, nu mai este nici o vacanță care să îmi ofere ocazia de a studia mai mult, de îndrepta lucrurile. Cred că mai sunt 6 săptămâni până atunci și sunt sigură că vor trece fără să îmi dau seama. Iar după 26 iunie, un capitol din viața mea, unul major, se va încheia. Viața mea așa cum o știu eu nu va mai fi la fel, pentru că se închid câteva uși acum și altele se vor deschide. Iar ușile care s-au închis au în spate niște drumuri cunoscute mie, în timp ce ușile care se vor deschide îmi sunt necunoscute complet. Așa că da, aceasta este ultima vacanță pe care o fac așa cum obișnuiam mereu să-mi fac eu vacanțele: pregătindu-mă de conservator, de examene, de sfârșitul anului. Nu știu cum va fi viața mea anul viitor pe vremea aceasta și nici cum voi fi eu. Dar sper ca totul să fie bine și să nu mă uit înapoi cu tristețe și regret.

Nu știu cum mă simt. Sunt entuziasmată, nerăbdătoare, într-un fel obosită (după cât am dormit, cum pot fi încă obosită?!), speriată și foarte curioasă să văd ce îmi rezervă viitorul. Vreau ca viitorul meu să înceapă acum și într-un fel simt că așa este. Când mă gândesc la diplomă mă gândesc la momentul pentru care am studiat atâția ani. Primul dintr-o sumedenie de momente de acest fel. E bine să știi că nu ai muncit degeaba.

Vedem ce va fi. Orice va fi, e mai bine decât să stai mereu în același loc.

Pentru încheiere, pentru că nu mai știu ce să zic și nici nu știu cum să închei de data aceasta, vă las noua melodie de la Carla’s dreams, Acele. A apărut aseară și de atunci este pe repeat, cel puțin la mine. Cred că nu mai trebuie să vă spun că îmi place la nebunie, nu? 🙂

 

10 probleme pe care fiecare cititor înrăit le va înțelege

bookish-problem-204-you-cannot-pass-a-new-bookshop-used-bookshop-library-or-book-table-at-a-garage-sale-or-fair-without-stopping-to-browse-7c38bToată lumea care mă cunoaște știe cât de mult ador cărțile și lectura. Atunci când citești, ai ocazia de a călători în lumi fantastice și de a ”cunoaște” persoane minunate, chiar dacă de cele mai multe ori ele sunt personaje fictive. Nu am înțeles niciodată cum unii oameni pot trăi fără cărți. Aceasta va fi marea enigmă a vieții mele. Ce poate fi mai frumos decât momentul acela când te pierzi într-o carte și uiți de tine și de lumea din jurul tău?

Și totuși, oricât de frumoasă poate fi viața unui cititor înrăit, există și multe aspecte ale acestei vieți care sunt mai puțin plăcute. Cum ar fi momentele în care îți vine să îți lași toată viața la o parte pentru o singură carte, sau cearcănele de sub ochi după o noapte petrecută citind. De cele mai multe ori, pasiunea pentru lectură aduce câteva ”probleme” (chiar dacă cele mai multe dintre ele pot fi plăcute într-un mod ciudat) pe care sunt sigură că le veți înțelege dacă vă petreceți fiecare zi alături de o carte. Am hotărât să adun într-o postare cele mai frecvente și mai ”serioase” probleme pe care orice cititor înrăit le are, pentru a vedea câți dintre voi se confruntă cu aceleași dileme legate de cărți.

  1. ”Care este cartea ta favorită?” – Intrebarea la care nu știi niciodată ce să răspunzi

De fiecare dată când spun cuiva că îmi place să citesc, următoarele cuvinte care ies de pe gura persoanei respective sunt: ”Care este cartea ta favorită?”. Mie îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să fug mâncând pământul, în timp ce interlocutorul meu așteaptă un răspuns care întârzie să apară. Pentru cineva care adoră cărțile, întrebarea aceasta este infernală. Până la urmă, cum pot alege o singură carte preferată din zecile de cărți extraordinare pe care le-am citit până acum?!

  1. Momentul  minunat când care citești o carte bună… iar cineva e hotărăște să te întrerupă

Mi se întâmplă de foarte multe ori să citesc la școală, în pauză, iar unul dintre colegii mei să se găsească să vină să mă întrebe ce citesc. Nu că ar avea habar de cărți, dar încearcă și ei să se dea interesanți. Un lucru se pare că nu înțelege nimeni. Atunci când citesc, vreau să fiu lăsată în pace cu cartea mea. Nu vreau nici să aud despre mâncarea pe care a mâncat-o câinele tău, nici despre cum tu nu poți termina nici o carte. Vreau doar să citesc.

  1. Persoana care îți place îți spune că nu citește

Mi s-a întâmplat destul recent să întâlnesc un tip care a întâlnit aproape toate cerințele mele irealiste. Asta până când la prima întâlnire mi-a spus că nu prea citește. Adică citește, dar știi, mai mult cărți de filozofie, că nu prea se dă în vând după literatură. Reacția mea? Mai că îmi venea să plec de acolo. Noroc că a fost destul de drăguț să vină cu mine până la librărie. Totuși, momentul acela când afli că persoana pe care o placi nu citește va fi mereu o mare dezamăgire.

  1. Moartea personajului preferat

Ah, John Green, la tine mă uit!

Deschizi o carte și cu mare entuziasm începi să o citești. Pe parcursul lecturii, îți dai seama că unul dintre personaje îți este atât de drag, încât îți vine să îl iei acasă și să îl îngrijești ca pe un prieten foarte bun aflat în suferință. Însă, surpriză! Nu mai apuci să o faci, pentru că autorul a decis să îți omoare acest personaj preferat. Durerea, bineînțeles, este insuportabilă.

  1. Când ți se umple biblioteca și trebuie să îți faci un pat din cărți

Una dintre activitățile noastre preferate este aceea de a cumpăra cărți noi, chiar dacă mai avem vreo 50 de cărți pe care trebuie să le citim. Până la urmă, nimic nu se compară cu sentimentul de a adăuga o carte nouă la colecție. Problema este că spațiul din casă este limitat, iar biblioteca este de cele mai multe ori prea mică pentru colecția de cărți care crește încontinuu. Singura soluție? Un pat făcut din cărți!

  1. Momentul acela când intrii într-o librărie…

Și fie nu ai bani să îți cumperi nici o carte, fie îți cumperi prea multe. Mai există și varianta în care îți poți cumpăra o singură carte, iar a alege o carte din mii de cărți este aproape imposibil. Oricum ar fi, experiența de a cumpăra cărți este întotdeauna o combinație între tortură și fericire.

  1. Continuările ce se lasă așteptate

Descoperi o nouă serie pe care o adori și lumea este mai bună. Însă seria nu este încă încheiată și după ce îți petreci o săptămână în lumea aceea minunată de care te-ai îndrăgostit, afli că trebuie să aștepți un an (sau chiar mai mult) pentru a afla ce se întâmplă cu personajele. Ei, păi nu este asta tortură?!

  1. Spoilers!

Cred că acest cuvânt (spoiler) este cel mai enervant cuvânt care există în vocabularul cititorilor în serie. Mie mi s-a întâmplat de multe ori să îmi cumpăr o carte și să citesc recenzii pe internet în care să dau de un spoiler care să îmi strice toată plăcerea lecturii. Unde mai pui că mai sunt și oamenii care o fac intenționat, parcă având o plăcere de a-ți ruina experiența unei anumite cărți.

  1. Procesul de a alege o nouă carte

Ai terminat o carte și este timpul să îți alegi o nouă lectură. Dar cum să o faci, când tu ai zeci de cărți în bibliotecă și încă câteva zeci în Kindle? Și mai ales, cum să îți fie ușor să alegi o carte de citit când parcă toate te atrag, și totodată niciuna?

  1. Bookhangover!

Chiar dacă nu este tocmai o problemă, senzația aceea de beție pe care o ai după ce termini o carte pe care ai iubit-o este în același timp și plăcută, și enervantă. Plăcută pentru că înseamnă că ai citit o carte foarte bună, și enervantă pentru că nu te poți detașa de povestea respectivă și nu poți începe o altă carte.

Ah, viața de cititor poate fi un chin! Și totuși, nu aș da-o pe nimic pe lumea aceasta. Am fost, sunt și voi fi mereu o mândră cititoare în serie, cu bune și cu rele!

Am scris mai mult despre acest probleme pe care cititorii le au într-un articol pe blogul Serial Readers. Dacă vreți să îl citiți, o puteți face aici.

Vă regăsiți în aceste probleme de cititor înrăit?

 

Cum cred eu că ar trebui să arate Ziua Îndrăgostiților

nobody-can-make-you-happy-until-youre-happy-with-yourself-first-quote-1Astăzi este 14 Februarie, iar dacă nu trăiți într-un clopot de sticlă, știți deja că ziua aceasta este Ziua Sfântului Valentin, adică ziua în care se serbează dragostea și îndrăgostiții.

N-am fost niciodată o fană a acestei zile. Nu am sărbătorit-o niciodată, în parte pentru că nu îmi place, și în parte pentru că nu am fost niciodată îndragostită. Cred că v-am mai vorbit o dată despre motivele pentru care nu îmi place această zi, dar pentru că nu vreau să vă trimit într-o călătorie pe strada Amintirilor, vă voi spune pe scurt de ce nu îmi place această sărbătoare.

În primul rând, nu este sărbătoarea noastră. Valentine’s day este o sărbătoare a Americanilor, pe care noi ne-am gândit să o împrumutăm. De ce? Pentru că se câștigă bani buni de pe urma tuturor ”indrăgostiților” care se simt obligați să facă un cadou persoanei iubite în această zi atât de specială. Ceea ce mă aduce la următorul motiv pentru care nu îmi place această zi: este o sărbătoare comercială. Dacă nu mă credeți, ieșiți un pic într-un mall sau într-un centru comercial și uitați-vă la toate produsele ambalate frumos, cu fundiță roz și inimioare roșii, care sunt la suprapreț, deși au pe ele o etichetă care spune că sunt la reducere. Mi se pare penibil faptul că unii încercă să câștige de pe dorința unor oameni de a-și arăta iubirea. Nu, de fapt ce mi se pare mie penibil este dorința unor persoane de a-și arăta iubirea într-o zi ca aceasta, o dată stabilită de altcineva. Iubirea pentru cineva ar trebui să ne-o arătăm în fiecare zi, altfel nu mai este iubire reală.

Ziua Îndrăgostiților nu este o zi urătâ. Noi o facem să fie așa. Noi, cu toate fundele roz și cu toată falsitatea. Noi o facem să fie urâtă când suntem într-o relație care scârție din toate încheieturile, dar pe care o sărbătorim ca și cum ar fi perfectă într-o anumită zi ca aceasta. Noi o facem urâtă și comercială când ne prefacem că ne iubim, când de fapt între noi sunt certuri și sentimente deloc frumoase. Falsitatea și comercialul omoră această sărbătoare.

Nu reneg această sărbătoare și nici nu spun că nu o voi sărbători niciodată. Poate că atunci când mă voi îndrăgosti, voi vrea să fac ceva mai special în această zi. Dar nu voi fi niciodată adepta ei, pentru că sunt de părere că înțelegem cu totul greșit semnificația acestei zile.

Sf. Valentin ar trebui să fie o sărbătoare în care să se sărbătorească iubirea. Pur și simplu iubirea, în orice formă vine aceasta. Iubire dintre prieteni, iubirea dintre membrii unei familii, iubirea dintre mine și câinele meu, iubirea dintre mine și lucrurile de care sunt pasionată. Însă cred că cel mai important ar fi ca astăzi să ne sărbătorim pe noi înșine și iubirea pe care ar trebui să ne-o purtăm pentru noi.

Cred că prea des uităm că cel mai important este să ne iubim pe noi înșine. Ne putem îndrăgosti de o persoană, dar nu o putem iubi cu adevărat până nu ajungem să ne iubim pe noi înșine, cu toate imperfecțiunile noastre cu tot. Trebuie să învățăm să iubim la noi partea noastră urâtă, aia întunecată de care ne este atât de frică. Trebuie să iubim părțile corpului nostru care nu ne plac la fel de mult ca pe cele pe care le adorăm. Trebuie să învățăm să ne apreciem și să încetăm să ne mai distrugem singuri. De-abia când inima ne va fi plină de iubire pentru noi vom putea să oferim iubire celorlalți. Pentru că iubindu-ne imperfecțiunile noastre, învățăm să iubim imperfecțiunile altora.

Eu cred că Sf. Valentin ar trebui să fie o zi de care și cei singuri să se poată bucura. Ești singură? Bun, drăguțo, ce-ar fi să te duci să îți cumperi perechea aceea de pantofi la care te tot uiți de ceva vreme? O meriți, doar. Ah, și ce contează dacă este un pic mai scumpă? Nu-i așa că dacă ar fi fost să îi cumperi pentru persoana iubită, ai fi făcut-o într-o clipită? Dar pe tine, frumoaso, te iubești? Cumpără-ți perechea aceea de pantofi ca și cum ai cumpăra-o pentru cineva iubit, fără să te gândești de două ori.

Vă rog să nu înțelegi greșit. Cred că ar trebui să ne iubim pe noi înșine în fiecare zi. Să ne trezim dimineața, ciufuliți și cu cearcăne sub ochi, să ne uităm în oglindă și să ne spunem cât suntem de frumoși. Să ne permitem să ne facem un mic moft de fiecare dată când avem chef. Să mâncăm ciocolata aceea chiar dacă ar trebui să fim la dietă, doar pentru că am avut o zi mai proastă. Să ascultăm cântecul acela stupid doar pentru că ne face să dansăm. Însă cred că astăzi ar trebui să sărbătorim acest lucru. Este o mare diferență între a face ceva în fiecare zi și a sărbători acel lucru. Dacă ar fi după mine, Sf. Valentin ar fi dedicat în principal iubirii de sine. Să învățăm să nu ne mai urâm singuri și lumea s-ar schimba mult mai repede și mai ușor.

Cum mi-am petrecut eu această zi? M-am trezit târziu, am stat în pijama, m-am dat jos din pat târziu, am băut o cafea, am fumat mai mult decât deobicei, m-am pus pe canapea și am început să citesc. Am citit o carte frumoasă, care la sfârșit m-a făcut să vărs o lacrimă. Apoi am tras un pui de somn. Când m-am trezit, am început să scriu asta. Iar toată ziua, absolut toată ziua, am ascultat concerte de vioară. L-am ascultat pe Vengerov, pe Bell, am ascultat-o și pe Janine Jansen și pe Hilary Hahn. I-am ascultat pe toți marii viorii interpretând Paganini, Bruch, Tchaikovsky, Wieniawski, Sibelius, Dvorak și mulți alții. Și știți de ce am făcut asta? Pentru că nu iubesc nimic mai mult pe lume decât sunetul unei viori. Am avut toată ziua în inimă sentimentul de dragoste și de venerație și astfel mi-am sărbătorit eu dragostea. Pentru mine, pentru pasiunile mele, pentru viața mea, pentru artă. Am făcut lucrurile care îmi plac și mi-am permis să mă răsfăț. Să iau o pauză.

M-am iubit pe mine azi. Și asta am să fac și mâine, și poimâine și în fiecare zi a vieții mele. Pentru că, la sfârșitul zilei când suntem singuri, oricât de multă iubire am primi de la altcineva, iubirea pe care ne-o dăm nouă este cea care ne salvează.

 

5 vloggeri români pe care îi urmăresc

Astăzi am hotărât să schimb un pic ”registrul” și să vorbesc despre un subiect drag mie: vlogging-ul. Video blogging-ul este un fenom ce ia amploare de câțiva ani peste tot în lume. În ultimii ani, sute de oameni și-au deschis conturi de YouTube și au început să posteze filmulețe în care își exprimă părerea despre diverse subiecte. Acest fenomen este în special întâlnit în America și Marea Britanie,însă nici România nu este mai departe. Tot mai mulți bloggeri români decid să apară și pe YouTube cu filmulețe care mai de care mai amuzante și mai interesante.

Trebuie să recunosc că îmi place foarte mult ideea de video blogging. Mi se pare mult mai ușor de accesat și de urmărit. Una este când citești o recenzie de două pagini, și alta este când urmărești un filmuleț de câteva minute, în care recenzatorul își exprimă opinia despre o carte sau un film. Îmi place, de asemenea, și emoția pe care o transmite vlogger-ul, astfel că de cele mai multe ori ajung să îmi doresc să citesc și eu cartea pe care o recomandă, lucru care nu se întâmplă prea des când citesc o recenzie. Pur și simplu mi se pare că vlogger-ul este mai aproape de ”public” decât blogger-ul.

Dacă vă aduceți aminte, acum câțiva ani am încercat să intru și eu în această lume. Pe atunci, nu erau prea mulți vloggeri români. Însă nu a fost pentru mine. Nu mă pricep prea bine la vorbit într-o cameră de una singură. Eu mă simt mai bine să inșir cuvintele pe o pagină. Astfel, m-am lăsat păgubașă după doar trei filmulețe. Însă de atunci, în România au apărut foarte mulți vloggeri, mulți dintre ei deja cunoscuți din cauza blog-urilor lor.

Personal, urmăresc foarte mulți vloggeri americani și britanici, dar și românii îmi plac foarte mult! Cei mai mulți dintre ei vin cu idei inedite, cu o energie explozivă și cu un talent aparte. Mă bucur extraordinar de mult că această comunitate a vlogger-ilor (foarte unită, de altfel) crește pe zi ce trece și sper să se continuie în același fel.

Am decis să fac o listă cu cinci dintre vloggerii români pe care îi urmăresc și pe care îi recomand. Vloggeri, bloggeri, cititori, persoane frumoase care merită cât mai mulți urmăritori. Bineînțeles, nu spun că ei sunt cei mai buni vloggeri sau că ceilalți nu merită urmăriți, însă aceștia îmi plac mie cel mai mult. 🙂

  1. Lavinia Călina

Pe Lavinia probabil că o cunoașteți deja datorită cărților ei. Eu am cunoscut-o în Iunie 2014, atunci când am citit ”Ultimul avanpost”. Cartea mi-a plăcut extraordinar de mult, iar Lavinia a rămas în atenția mea ca și autor. Prin Decembrie, însă, i-am descoperit filmulețele pe YouTube. Lavinia a intrat în lumea vlogging-ului în Octombrie, iar de atunci postează în fiecare Miercuri și Vineri. Eu îi aștept fiecare filmuleț cu nerăbdare. Îmi place foarte mult naturalețea ei, umorul de care dă dovadă de fiecare dată și subiectele interesante pe care le abordează, în general despre cărți.

 

  1. Vanilla Moon Books

Îmi aduc aminte și acum primul filmuleț al Adelei. L-am văzut chiar după ce aceasta l-a postat. Mi-a plăcut foarte mult naturalețea și cursivitatea ei și i-am dat subscribe imediat. De atunci, Adela a strâns un număr impresionant de urmăritori și de vizualizări. Urmăresc cu mare interes fiecare filmuleț pe care ea îl postează și ador recenziile ei. Adela vine mereu cu idei interesante și unice, iar talentele ei în a edita filmulețele sunt grozave! Ca să nu mai spun cât de tare îmi place biblioteca ei!

  1. Simona Husaru

Pe Simona o ”cunosc” de ceva vreme din cauza blogului ei. Întotdeauna mi-au plăcut fotografiile ei foarte drăguțe și recenziile detaliate, care de cele mai multe ori mă fac să îmi doresc să citesc cartea. În videoclipurile ei, Simona vorbește despre cărți și recenziile ei sunt mereu captivante.

  1. Irina Reads

Pe Irina am descoperit-o destul de recent, cu ”ajutorul” Adelei de pe Vanila Moon Books. Cele două vloggerițe au făcut un videoclip împreună și Irina m-a convins că trebuie să îi dau subscrie și ei. Cu un număr mare de abonați, Irina cucerește prin naturalețea și prin originalitatea ei. Îmi plac foarte mult recenziile ei, care sunt convingătoare și la obiect. În plus, Irina vine mereu cu câte un tag simpatic sau cu un videoclip unic.

 

  1. Andrei Trifănescu

Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă, Andrei m-a cucerit încă de la primul videoclip și a ajuns să fie unul dintre vloggeri mei preferați. Ador filmulețele lui, chiar dacă sunt foarte scurte. Cred că aș putea să mă uit la un videoclip făcut de el în fiecare zi. Îmi place stilul lui, ador glumele și talentul lui actoricesc și subiectele inedite pe care le abordează. Dacă o ține tot așa, vom auzi de el mult timp de-acum încolo.


Ei bine, dragilor, aceștia sunt cei cinci vloggeri români pe care eu îi îndrăgesc cel mai mult și pe care recomand să îi urmăriți. Asta dacă nu o faceți deja.

Voi ce vloggeri români urmăriți?

De ce nu mi-ați vorbit despre durere?

pain De ce nu mi-ai zis, mamă, că ochii căprui dor? Că ei iau tot și nu lasă nimic? De ce nu mi-ai zis de drogurile vii, cu puls și ochi care sfredelesc totul în calea lor?

De ce nu mi-ai zis că oamenii nu se schimbă? Că, oricât am vrea noi să credem că s-au schimbat pentru noi, ei nu se schimbă nici măcar pentru ei? De ce nu mi-ai zis să nu dau tot, să nu pun tot pe tavă pentru cineva care nu poate să suporte un platou întreg?

De ce nu mi-ai zis că e atâta durere în lumea astea? De ce nu mi-ai zis că oamenii iubesc ura? Că ei se omoară între ei și se mândresc cu asta?

De ce nu mi-ai zis că oamenii se sperie în fața lucrurilor mărețe? Că lor le este frică să simtă și să arăte asta? De ce nu m-ai avertizat să nu arăt asta, să nu mă dau lor? Să nu dau tot ce am unor oameni? De ce nu mi-ai zis că nu sunt specială pentru el și că vorbele acelea le spune în fiecare zi și că mâna aia o întinde în fiecare zi unei noi fete frumoase, în fiecare zi una mai frumoasă ca cealaltă? Nu mi-ai zis că oamenii ăștia nu se satură niciodată, că vor întotdeauna mai mult, mai bine, mai repede. Ei se îndrăgostesc de clipă, nu de persoana de lângă ei. Nu mi-ai zis să nu mă uit în ochii lor și să cred că văd dragoste, când acolo se ascunde, de fap, un gol imens.

De ce nu mi-ai zis să mă feresc de oamenii care se simt ca niște droguri? De ce nu mi-ai interzis să ies din casă în ziua aia? De ce nu mi-ai prezentat un pretext absurd, doar ca să mă faci să nu mă duc? Pentru că tu știi mai bine decât mine, însă nu mi-ai zis nimic din ce știi! Nimic, mamă!

De ce nu mi-ai vorbit despre cât de greșit este să încerc să umplu un gol din mine cu o persoană trecătoare, cu un actor grăbit? N-ai știut că la final golul acela va fi mai mare și mai adânc decât la început?

De ce nu mi-ai zis că o oglindă nu mă definește? De ce nu mi-ai vorbit despre pericolele de a te compara cu alții? De ce nu mi-ai zis că fiecare este diferit și că o să vină vremea mea?

De ce nu mi-ai zis, tată, că unii oameni te mănâncă de vii? Că trebuie tu să lupți pentru tine, să îți crești zece, douăzeci, treizeci de perechi de piele ca să nu te rănească nimeni?

De ce nu mi-ați zis ca nu e așa ușor? De ce nu m-ați avertizat că există un motiv pentru care uraganele poartă nume de om? Că unii te vor săruta în fiecare colț al orașului până când tot orașul va fi impregnat cu ei și nu va fi loc în care să te duci și să nu dai cu ochii de ei, asta trebuia să-mi ziceți. Trebuia să-mi vorbiți despre dățile când voi cădea și nu voi ști să mă ridic, nu despre bani și politică și istorie. De ce nu m-ați învățat cum să îmi confrunt demonii și cum să fac să tacă vocea aia care îmi spune în fiecare dimineață că nu e bine? Nu mi-ați zis niciodată cum să zâmbesc din toată inima.

Doamna profesoară, nu v-ați gândit să-mi spuneți niciodată cum se rezolvă o problemă de inimă, nu? Nu v-a dat prin minte să mă învățați cum să fiu eu și cum să nu îi las pe alții să mă transforme în opera lor?

Frate, de ce nu mi-ai povestit despre dor? Nu mi-ai vorbit niciodată despre catastrofele pe care le lasă dorul în urmă. Nu mi-ai zis niciodată cum este să te doară un om, să te doară prezența și absența lui. Să fii cu un om și să știi că el e în altă parte, că nu e cu tine, că nu va fi niciodată 100% cu tine. Nu mi-ai zis niciodată de cum să fac să mă păzesc de asta. Nu mi-ai zis cum să nu mă las folosită, cum să nu devin doar un obiect ușor de schimbat.

Nu mi-ați zis niciodată că lumea asta doare. Nu mi-ați zis că vor fi zile în care orașul ăsta va fi prea mic și că nu va exista nici un loc în care să fug de mine, de voi, de el, de ea, de noi toți. Nu mi-ați zis niciodată că pereții vor fi din ce în ce mai strâmți și camerele din ce în ce mai mici. Mi-ați vorbit toți de marijuana și de tutun, dar nimeni nu mi-a zis cât de rău face viața și a trebuit să aflu asta pe pielea mea. Și Doamne, câte vânătai am! Mi-e acoperit tot corpul în vânătăi care nu se văd și fiecare semn e o lecție.

Ne-ați împuiat capul cu istorie. Ne-ați zis de turci și ne-ați învățat să conjugăm verbul ”a fi” în franceză fără să ne învățați cum să fim de fapt. Cum să existăm. Nu ne-ați învățat nimic. Ne-ați vândut niște povești. Ne-ați spus mereu că trebuie creștem mari, să luptăm, să învățăm, să avem un serviciu bun și o familie frumoasă și să fim fericiți. Dar nu ne-ați spus niciodată cum să facem asta. Nu ne-ați învățat niciodată cum să ne ferim de nefericire și de prea multă fericire falsă.

De ce nu v-a dat prin minte niciodată să creșteți copii care nu vor trebui să meargă la psiholog în facultate? Nu v-ați gândit niciodată că este mai bine să creșteți copii care să nu vor să se refugieze în alcool și țigări decât să creșteți niște copii cu 10 pe linie și cu zâmbete forțate? Nu știați că puștii ăia pe care îi călcați voi în picioare în fiecare zi vor crește să facă același lucru, iar lumea asta nu va deveni niciodată un loc mai bun.

Nu m-ați învățat niciodată cum să fiu mereu victorioasă, chiar și când pierd.

Unii oameni consumă droguri – alții sunt droguri

peopleAm citit acum câteva zile această frază pe tumblr. Unii oameni consumă droguri. Alții sunt droguri. De atunci mi-a rămas întipărită în minte și am decis să scriu câteva cuvinte despre ea, având ceva experiență la capitolul oamenilor care sunt droguri.

Lăsând la o parte partea în care unii oameni consumă droguri (nu despre asta vreau să vorbesc acum), voi vorbi despre oamenii care sunt droguri. Oamenii aceia în prezența cărora te simți în al nouălea cer, ăia care te fac să uiți de tot și de toate, chiar și de tine. Îi știți nu? Normal că îi știți. Numai citind titlul, mintea voastră a scos la suprafață câteva perechi de ochi care încă nu vă dau pace. Pentru că toți am avut momente în viața noastră când niște oameni au intrat în viața noastră cu bocancii, fără să ceară voie, lăsând pete murdare peste tot.

În lumea aceasta există două categorii de oameni care se simt ca și drogurile: ăia buni, care ne dau totul fără să ceară prea mult la schimb, și ăia răi, care vin ca o furtună și iau totul fără să ceară voie măcar.

Și iarăși v-a venit în minte un nume, două, trei, nu? Da, și mie. Și iarăși v-ați blestemat zilele că i-ați lăsat să ia o parte din voi pe care nu o veți mai putea lua înapoi niciodată, nu? Da, și eu.

Chiar dacă am doar 17 ani (aproape 18, ce să mai!), am avut zeci de experiențe cu tot felul de oameni de genul ăsta. Prin viața mea au trecut oameni care m-au ridicat și oameni care m-au trântit la pământ și m-au călcat în picioare, din nou și din nou, chiar și când nu mai aveau pe cine să calce în picioare. Și i-am lăsat de fiecare dată, că de droguri nu scapi așa de ușor. Pentru că m-am gândit că de data asta trebuie să fie diferit, că domle, eu sunt în control. Lasă, mă, că e bine. Îi pot îndepărta oricând din viața mea.

De câte ori nu v-ați spus asta? Că de mâine gata, nu mai răspundeți la mesaje, nu vă mai bate inima tare când vă gândiți la ei, că nu, nu, nu. Ajunge. Dar, exact ca și drogurile, v-a fost imposibil să nu vă luați doza, măcar una micuță, micuță de tot. Ce rău poate face? Cât de rău mai poți ajunge? Răul mare a fost deja făcut. Ce mai contează încă o doză mică?

Ei bine, oamenii ăștia, care sunt droguri, nu se lasă manipulați. Pentru că ei știu, la fel ca un drug dealer, că sunteți dependenți de ei. Ei știu, pur și simplu, că pot face orice din dependența voastră de ei. Știu că veți suna înapoi chiar și după ce nu ați mai vorbit timp de săptămâni întregi, pentru că vă e dor, sunteți disperați după o oră cu ei. După 40 de minute în care să uitați de voi. 40 de minute în care să vă uitați în ochii lor și să vă iubiți și să vă urâți în același timp, sperând că nu vor fi numai 40 de minute, ci o zi întreagă. Și ei au râs de fiecare dată, și voi ați plâns și ați înjurat, și ați jurat că nu se mai repetă.

Nu, nu vorbesc numai de iubiți și iubite, cu toate că ei sunt cei de care de cele mai multe ori devenim dependenți. Vorbesc și de prieteni, familie, cunoștințe vechi. Vorbesc de oricine v-a făcut să vă simțiți liberi prin simpla lor prezență.

Oamenii ăștia au o putere aparte asupra noastră pentru că ei știu ce pot face din noi și le place. Le place puterea pe care o au asupra noastră și nu se mai satură. Ne amăgesc dându-ne speranța că poate de data asta noi suntem drogurile și ei consumatorii. Că noi îi vom călca în picioare. Însă nu este așa. Noi ne lăsăm mereu în picioare. Și a cui este vina? A lor, sau a noastră?

Aș spune că vina se împarte, însă balanța înclină înspre noi. Pentru că mereu, mereu dependentul are puterea de a pune piciorul în prag. Cu chiu, cu vai, dar o putem face. Însă nu vrem. La fel cum spunem că o țigară în plus nu are ce rău să ne facă, la fel spunem și că încă o întâlnire, încă un mesaj trimis la ore târzii nu are ce rău să facă. Dar nu este așa. Oamenii ăștia care își amintesc de noi doar când sunt singuri ne vor face întotdeauna rău. Întotdeauna. Pentru că ei ne caută doar pentru că sunt singuri și nu au cu ce își ocupa timpul, în timp ce nouă ne tresaltă inima când le vedem numele pe telefon. Noi așteptăm mesajele lor, întrevederile cu ei. Nouă chiar ne pasă, chiar dacă nu vom recunoaște niciodată asta.

Și pentru ce, până la urmă? Pentru ce dăm mereu tot ce avem mai bun, chiar și când nu ar trebui? Ca să ce? Să ne trezim că atunci când avem noi nevoie de ei, știi, ei nu pot, că au de învățat, sau au treabă, sau nu știu ce vor. Și îi iertăm de fiecare dată, că trebuie iertați. Ne fac bine, nu? Nu, nu ne fac bine. Vin și pleacă când se plictisesc de noi. Ne vizitează doar pentru câteva minute pe săptămână, cât să ne luăm doza, apoi pleacă după o nouă cucerire, unde să își vândă produsul. Și noi rămânem undeva pe podea, zvârcolindu-ne de durere.

Până când? Până când îi vom mai lăsa să ne ia tot ce avem mai bun? Până când îi vom lăsa să ne ia parte bună și să nu ne-o mai dea înapoi?

Până când ne vom da seama că sunt drogurile și doar știi că maică-ta ți-a zis că drogurile nu fac bine. Doar știi. Însă maică-ta nu ți-a zis niciodată ce rău pot face drogurile alea vii, cu ochi căprui, zâmbete de îngeri și mâini de diavol, nu? Nu ți-a zis niciodată cât de mult poți ajunge să depinzi de o persoană ca aia, care te dezbracă din priviri și te lasă fără nimic în câteva zile. Nu te-a avertizat. Nu aveai de unde să știi că n-ar trebui să te pui pe tavă cuiva care nu avea de gând să stea. Însă începi să aflii, încetul cu încetul, că oamenii ăia trebuie alungați imediat din viața noastră. Și te dai cu capul de pragul de sus și îți jur că nu mai repeți prostia pe care ai făcut-o, dar mereu o faci, pentru că speranța că ai dat peste un drog bun, care te ridică, aia nu îți dă pace.

Până într-o zi când vei realiza că oamenii care te ridică nu sunt droguri. Ei nu te lasă să devii dependentă de ei. Ei te ridică, te ajută, îți arată că poți și singură. Te fac să râzi când nu vrei, cum face frate-miu, și înjură în telefon când află că el e un bou și tu o proastă, cum face prietena mea cea mai bună, și îți zic că femeile puternice sperie, așa cum face maică-mea, și-ți zic și că îi vor călca cu mașina, așa cum face taică-miu. Și stau și te ascultă și îți zic și unde ai greșit tu, și unde au greșit ei. Îți dau pumni care te trezesc. Dau cu tine de pământ dacă e nevoie, dar nu te lasă acolo. Îți întind o mână ca să te ridici și continuă să te țină de mână chiar și după ce te-ai ridicat.

Oamenii ăștia sunt cei pe care trebuie să îi ținem pe lângă noi. Cei care ne ajută să ne ridicăm din fund și ne mai dau și câte un șut în fund așa, ca să ne ajute să ajungem unde vrem mai repede. Nu ceilalți, care ne țin înapoi printr-o îmbrățișăre aparent inocentă. De ei avem nevoie, nu de ceilalți. Avem nevoie de oamenii frumoși, care nu ne lasă să ne lipim de ei și care, chiar dacă o facem, nu se sperie de asta și nu fug.

Ceilalți? Ceilalți vor zbura toată viața lor din floare în floare, din victimă în victimă. Iar la sfârșitul vieții vor ajunge să fie singuri și să se întrebe de ce. Și vor privi cu jind la persoana care ești și își vor da palme că nu au știut să fie lângă tine în felul în care ai avut tu nevoie în acea perioadă. Iar tu vei râde, mai puternică ca niciodată, știind că nu ai nevoie de nimeni să te simți în al nouălea cer.

 

15 semne că ești un cititor înrăit

I-love-books

… și că probabil ești obsedat/ă de cărți.

Dacă te afli aici, înseamnă că titlul acestui articol te-a atras, deci probabil că știi deja că ești un cititor înrăit și că nu poți trăi fără cărți. Același lucru o știu și cei din jurul tău, pentru că cititorii înrăiți se deosebesc prin câteva caracteristici aparte față de oamenii care nu citesc.  Bineînțeles, cartea pe care o avem în geantă mereu ne dă de gol de fiecare dată, însă există foarte multe semne care să te asigure că ești, într-adevăr, un cititor înrăit. Am ales 15 dintre semnele care demonstrează faptul că ești obsedat de cărți și le-am pus pe toate într-un singur loc, în caz că ai îndoieli.

  1. Cumperi cărți fără discernământ, chiar și când buzunarul nu ți-o permite

Atunci când treci pe lângă o librărie, nu te poți abține să nu intri un pic și să îți lași ultimii bani pe stiva de cărți pe care de-abia o poți căra acasă. Asta în condițiile în care ieri ți-a ajuns comanda de cinci cărți de pe Bookdepository…

  1. Te îndrăgostești ușor de personaje fictive

Nu sunt rare dățile în care ai avut sentimente reale pentru un personaj fictiv. Chiar dacă știi că este un personaj fictiv, care nu există, nu te poți abține să nu ai fluturi în stomac când te gândești la cât de perfect/ă este. Ca să nu mai vorbesc despre tristețea care te cuprinde atunci când realizezi că relația perfectă din capul tău nu va deveni niciodată realitate, pentru că… este un personaj fictiv.

  1. Casa îți este plină până la refuz de cărți, iar jumătate din ele sunt necitite

Fiecare centimentru din casa ta este acoperit de cărți. Ai vreo trei biblioteci pline ochi cu romane, încă vreo două rafturi improvizate, încă trei cutii cu cărți în beci, deci ești înconjurată de cărți. Cu toate acestea, ai citit doar 20% din cărțile pe care le ai în bibliotecă. Ca să nu mai vorbim despre eReader-ul tău care are vreo 500 de cărți digitale… Și totuși, niciodată nu știi ce să citești!

  1. Ai întotdeauna o carte la tine, în orice situație socială

Înainte de a pleca din casă ai grijă să îți pui o carte în geantă, chiar dacă știi că cel mai probabil nu vei avea posibilitatea de a citi. Până la urmă, cine se duce la ziua prietenei cele mai bune ca să citească? Cu toate astea, romanul pe care îl citești merge întotdeauna cu tine, pentru că nu se știe niciodată când te poate salva dintr-o situație socială penibilă.

  1. Te refugiezi în cărți atunci când realitatea devine anostă

Cărțile vor reprezenta mereu o modalitate de a uita de noi. Ele ne oferă posibilitatea de a călători spre locuri fantastice, de a petrece timp cu pesoane incredibile și de a avea experiențe magice. Astfel, de fiecare dată când viața noastră ia o întorsătură nu tocmai bună, ne refugiem în lumea cărților și asta ne face să ne simțim mai bine.

  1. Nu îți este rușine să plângi în public din cauza unei cărți

Nu ți s-a întâmplat niciodată să fii în autobuz sau în orice loc public și să citești o carte atât de bună și deodată, personajul tău preferat să moară? Dacă da, probabil că știi deja că lacrimile nu țin cont de faptul că tu ești în public și că nu, nu prea poți plânge. Dar pe tine nici nu te interesează, pentru că personajul tău preferat a murit sau sfârșitul ăla este sfâșietor!

  1. Inima îți bate mai tare atunci când vezi o persoană citind

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să văd o persoană pe stradă și să simt că inima mea bate mai tare sau că zâmbesc fără să vreau. Prima mea reacție este să încerc să aflu ce carte citește persoana respectivă. Mai apoi, am tendința de a mă duce să vorbesc cu ei, dar niciodată nu o fac. Însă nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl am atunci când sunt în autobuz citind și văd o altă persoană făcând același lucru.

  1. Citești în orice moment posibil, chiar și când nu ar trebui

Din cauza programului foarte aglomerat pe care îl ai, încerci să strecori câteva minute de lectură oricând, neținând cont de unde te aflii și cu cine. Astfel, citești peste tot, chiar și unde și când nu ar trebui. Spre exemplu la școală, în pauze, la masă, într-un bar când discuția prietenilor te plictisește…

  1. Librăria este o a doua casă12079520_1038518132834800_6197307878959016552_n

Nu există dată în care să nu treci pe lângă librărie și să nu intri, să mai arunci un ochi la noile cărți de pe rafturi. Personalul te cunoaște deja, știe ce citești și știe și cum te cheamă. Tu, la rându-ți, cunoști fiecare colțișor al librăriei și aproape că poți spune unde se află o anumită carte. Petreci atât de mult timp în această librărie, încât te simți ca la tine acasă, înconjurat/ă de prieteni buni.

  1. Ai pierdut stația de autobuz din cauză că erai prea captivat/ă de o carte

Dacă mergi în mod constant cu autobuzul, sunt sigură că citești de fiecare dată când trebuie să ajungi undeva cu un mijloc de transport în comun. Până la urmă, de ce ai pierde timpul acesta prețios? Pericolul este că unele cărți sunt atât de captivante, încât te fac să uiți de tine și să trebuiască să mai mergi câteva stații până să realizezi că stația ta a trecut de mult…

  1. Sâmbetele sunt dedicate cărților

În timp ce Sâmbăta seara toți prietenii tăi își fac planuri și se gândesc la toate barurile pe care vor să le viziteze, tu te gândești la toate cărțile pe care ai vrea să le citești în weekend-ul ce are să vină. După o săptămână obositoare, Sâmbăta seara preferi să o petreci relaxându-te cu o carte bună și o cească sau două de ceai.

  1. Adori mirosul de cărți

Nimic nu se compară cu mirosul cărților. Noi, vechi, citite, necitite, cărțile au cel mai frumos miros. Miros de hârtie, cerneală, povești, cuvinte, magie…

  1. Adori și urăști în același timp ecranizările la cărțile preferate

În momentul în care apare știrea că una dintre cărțile tale preferate va fi ecranizate, ai un sentiment de exaltare. În sfârșit vei vedea personajele tale preferate în realitate! Și scena aceea, abia aștepți să o vezi! Însă teama că filmul nu va fi bun și că îți va distruge carte preferată nu te lasă să te bucuri cu adevărat.

  1. Primul lucru pe care îl pui în bagaj este tancul cu cărți pe care vrei să-l citești

Atunci când pleci în vacanță, jumătate din bagajul tău este plin ochi cu cărți. Până la urmă, este vacanța pe care ai așteptat-o atât de mult și vrei să te bucuri la maxim de ea. Asta implică și câteva cărți pe care ai vrut să le citești de mult timp… Ce mai contează alte lucruri necesare, cărți să fie!

  1. Lista de cărți pe care vrei să le citești crește în fiecare zi

Chiar dacă lista ta de cărți pe care vrei să le citești conține aproximativ 200 de cărți, adaugi o nouă carte (sau mai multe) în fiecare zi. Asta în condițiile în care știi că nu vei ajunge niciodată să le citești, dar ce mai contează?

Ei bine, dragi cititori, dacă v-ați dat seama că ”suferiți” de aceste simptome, este clar că sunteți că sunteți cititori înrăiți. Dacă acesta este cazul vostru și v-ați regăsit în situațiile de mai sus, aștept comentariile voastre! J

tumblr_nm3hd3QjX31swiwrxo1_540