Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp. 

Advertisements

Nu știu

Nu știu, la propriu. Nu mai știu ce să mai fac. Nu mai știu cum să trăiesc și încotro să o apuc. Sunt debusolată cum nu am mai fost niciodată. Sunt tot ce am disprețuit vreodată și nu am puterea să schimb asta. Mă învârt într-un cerc din care nu mai pot ieși. Mă lupt cu un lucru mai mare decât mine, mai puternic decât orice voință și orice acțiune.  

Mă lupt cu sentimentul atât de intens de dragoste. Mă lupt cu nopțile nedormite, cu zilele în care mâncarea nu are gust, în care și soarele te doare, pentru că uite, îți aduci aminte de ziua aia de la marginea unei piscine când te-a sărutat și ți-a zis că te iubește, acum un an. Te lupți cu imaginile neîncetate, cu amintirea senzațiilor, cu amintirea sentimentelor că ești pe vârful unui munte și că privești toată lumea și că ea e la picioarele tale. Că te uiți în jos și îl vezi pe el, te uiți în sus și îi vezi ochii, te uiți la stânga și îi vezi zâmbetul, te uiți la dreapta și îi vezi mâna mângâindu-ți obrazul.  

Te uiți peste tot și îl vezi pe el. Încerci să fugi și tot de el dai. Încerci să fugi de tine, și făcând asta, dai tot de el. Încerci să faci toate lucrurile posibile din lume pentru a fugi și tot nu reușești. Și-ți petreci zilele într-o continuă fugă, care este atât de obositoare, că chiar și când dormi tot obosit te simți. E un vârtej care te prinde și te îneacă. 

Încerci să ieși la mal și nu poți. Țipi, și nu te aude nimeni. Stai într-o cameră cât inima ta, și te zvârcolești de durere. Stai și lupți cu el, cu tine, și tot nu câștigi. Te rogi în fiecare secunda să te ajute Dumnezeu să treci peste, să îți dea liniște, orice numai să nu te mai simți așa.  

Și totul fără folos. Totul a devenit fără folos. Absolut fără nici un folos.  

N-am crezut că dragostea îți poate face asta. N-am crezut că poți simți acest lucru și să te pună, la propriu, la pământ. N-am crezut că poți iubi un om atât de mult, încât să fii pregătită să faci orice pentru el. N-am crezut că poți să crezi într-un om chiar și când el te dezamăgește, pe tine și pe toți cei din jur, numai că el nu te dezamăgește cu adevărat niciodată, și nici supărată nu poți fi pe el, pentru că atunci când îl auzi se liniștește tot în tine, iar atunci când nu-l auzi nu înțelegi nici măcar ce înseamnă acest cuvânt, liniște. Nu înțelegi nimic.  

Nu mai înțeleg nimic, nu mai știu nimic, și nu mai pot să fiu așa, nu mai pot lupta cu acest sentiment. De ce trebuie să trăiesc o dragoste cu care trebuie să mă lupt? De ce să nu pot, pur și simplu, să o revărs asupra lui, să nu mai fie nici măcar un fel de barieră? 

Pentru că asta este și chestia. Dragostea de genul acesta nu dispare, iar neprezența persoanei nu o face să înceteze. O intensifică, o face să fie mai mare, mai ucigătoare, mai firească și mai dureroasă. Neprezența persoanei face ca totul să dispară din jurul tău în cel mai urât mod, întru-un mod care te face să vrei, pur și simplu, să dispari.  

M-am îndrăgostit de el când l-am cunoscut, și cumva am ajuns să îl iubesc din ce în ce mai tare de fiecare dacă când am fost despărțiți. Iar eu, personal, nu mai știu ce să mă mai fac cu sentimentul de dragoste și nu mai știu cum să nu mai înnebunesc de dor.  

Nu mai știu nimic.  

Înainte să ne fi născut

Îmi aduc aminte și acum primul moment când l-am văzut. Era o zi de Ianuarie geroasă, dar însorită. De-atunci a tot fost soare până astăzi. Azi, a început să plouă cu stropi mari, ce par să doară. Mai că-mi vine să râd singură când mă aud ce spun, dar este adevărat.

Cred că l-am iubit din prima secundă când l-am văzut, înainte să știu măcar numele lui. De multe ori mă gândesc că ceva înăuntrul meu îl cunoștea, ca și cum îl iubeam cumva dinainte să mă fi născut, exact ca-n cele mai clișeice filme romantice.

Nu știu de ce scriu despre el. Mă gândesc că poate dacă scriu, îmi va ieși din inimă, din suflet, din ființă și din minte. E prima dată când îmi dau voie să scriu despre el fără rețineri, fără să mă tem că s-ar putea întâmpla ceva, fără să-mi fie frică de propriile cuvinte, fără să le reprim. Știu, totuși, că orice aș face, el nu va pleca, mă va urmări peste tot și va fi undeva în spatele minții, oricând, oriunde, gata să iasă la suprafață.

Știam, în adâncul inimii, că ar fi trebuit pur și simplu să mă întorc și să plec. Dar simpla lui prezență era magnetică. Avea o carismă dominantă; când intra într-o încăpere, atrăgea atenția asupra lui fără să vrea. Sau, cel puțin, așa mi se întâmpla mie de fiecare dată când intra în cameră. Și, oricât de mult aș încerca să pun pe hârtie tot ce am simțit atunci, nu aș reuși. Mi-a rămas în minte o frază pe care am citit-o recent în Promisiunea zorilor de Romain Gary, și care cred că ar putea descrie cel mai bine ce s-a întâmplat atunci: ”Ce vreau să spun e că avea niște ochi în care era atât de bine să trăiești, încât de-atunci n-am mai știut niciodată încotro s-o apuc.”

Știam că ar fi trebuit să întorc spatele în loc să îi întind mâna. Să nu zic ”A, păi mă și ridic!” când mi-a fost prezentat. Să nu îi bag în seamă zâmbetul, ochii, privirea, râsul. Dar nu ai cum să întorci spatele sentimentului că ai ajuns cumva acasă, că două piese din tine s-au unit, că ești, în sfârșit, trează. Că nu îți pasă de nimic, nici de ce ar trebui. Și nu ai cum să eviți lucrul care trebuie să se întâmple, mai ales când sentimentele provin din ambele părți, se întâlnesc ți se împletesc, și rezultă într-o stare continuă de vis, ceva ce-a tot durat și-a tot ars tot în jurul nostru, și continuă să o facă.

N-ai cum să spui nu la fericire, oricât de periculoasă ar fi. Nu ai cum să zici nu la… fericire, în sfârșit. Oricât ai încerca. Sau poate niciodată nu o faci. Poate niciodată nici unul dintre noi nu a încercat să spună nu. De fapt, nu poate, ci cu siguranță. Niciodată, nici unul dintre noi nu a spus nu la… cu tine sunt fericit, în sfârșit!

Și-a tot venit fericirea asta.

A venit fără margini, fără rațiune, fără băgare de seama, fără pic de regret și fără nimic altceva decât sete. Sete de fericire, una întârziată și negăsită. A venit în creațo, pi, frumusețe, iubirea mea,  și alte cuvinte care răsună peste tot. Nu tu semeni cu Marilyn Monroe, ea seamănă cu tine! A venit în toate colțurile orașelor. A venit peste tot. A venit într-un te iubesc spus de-atâtea ori, ce îl puteai vedea în ochi și în toată ființa. A venit în cântece, în destăinuiri, în sentimente împărtășite, de o intensitate care aproape te năucește și pe care nici unul dintre noi nu le mai întâlnise. A venit la fiecare atingere și la fiecare șoaptă, la fiecare zâmbet și la fiecare radiere a chipului. La fiecare dorință de a-l face pur și simplu fericit pe celălalt și a reuși.

Mă întreb de ce tot scriu despre el, dacă nici nu mai vreau să mă gândesc la el. De fapt știu. Pentru că oricât aș încerca să îmi asum alegerea, nu ai cum să uiți un asemenea sentiment, și o asemenea conexiune. Nu ai cum să uiți împlinirea de a fi cu respectiva persoană, nu ai cum să îți oprești mintea din a repeta din nou și din nou toate clipele împreună, din a face tot felul de scenarii și din a trăi acest sentiment de iubire.

Iar ea nu se uită niciodată. Oricât ai încerca, oricât te-ai păcăli, oricât te-ai comporta ca și cum o faci. Iubirea de genul acesta nu se uită și nici nu pleacă, absolut niciodată, sub nici o formă și sub nici o mască pusă. Și sunt multe măști puse, sub care aproape nimeni nu poate vedea. Se vede la fiecare pas, la fiecare privire în gol, la orice gest. Și nici nu va fi ținută sub control, nu pentru totdeauna. Nu când tu te gândești și afirmi, până la pasul final, că vrei și alegi o viață plină de o astfel de iubire, cea pe care nu mulți o întâlnesc și care îți cuprinde toată ființa.

 

Daydream

Deschid și închid pagina de Word de cinci ori. Nu mă hotărăsc ce să fac. Am ieșit de la muncă de o oră jumătate și nu mai am putere de nimic. E soare afară, în sfârșit, și ce folos? Ce folos, când ieși singură de la muncă, te duci și mănânci singură într-un restaurant micuț vietnamez în care ai mâncat tot singură de atâtea ori, te duci singură acasă, și intri în camera în care parcă trăiești de-o viață. Te gândeai că dacă iese soarele, îți va fi bine. Dar nu îți e. De fapt, nu îți mai e de mult bine. 

Ți-a fost vreodată bine? 

Nu. Eu, de fel, de când mă știu am o nefericire ascunsă mereu în mine. Am trăit cu bucurie totuși, și-acum a dispărut și aia. Mama îmi zice că nu știe cu ce a greșit de sunt atât de nefericită, iar eu încerc să-i explic că nu este de vină nimeni.  

Mă pun în pat și încerc să lucrez. Nu iese, trebuie să o las pe mâine. Mă deranjează ideea că trebuie să fac ceva atât de simplu, și totuși trebuie să amân. M-aș apuca de studiat, dar nu-mi vine să plec din casă iarăși, și nici să stau închisă aici nu-mi vine. Îmi fac o cafea, a doua pe ziua de azi. Mai aprind o țigară, la astea le-am pierdut numărul. Îmi trece prin minte că e ultimul pachet din România. Nașpamă gândesc, și parcă aș spune mai multe despre cât de mult îmi displac țigările din Olanda, dar nu mă pot concentra nici pe asta.  

N-am habar ce vreau să fac, și nici nu-mi găsesc locul. Mă gândesc că singura rezolvare e să scriu, dar mă întristează că de-atâtea luni scriu lucruri care mă deprimă și pe mine când le citesc după ceva vreme, d-apăi pe străinii care le citesc. Deschid geamul, vine cald de-afară, se înserează, și-mi aduc aminte de serile târzii din Grecia, și de alte astfel de seri, mai apropiate în timp, când eram fericită. Mă uit pe geam și văd un cuplu cu valizele. Mai c-aș râde, dacă nu m-ar durea fiecare celulă din corp. Stau și mă uit țintă la ei, nu-mi dezlipesc privirea orice ar fi, iar din spatele lor apare un tată cu o fetiță de mână. Asta umple de tot paharul, închid geamul și trag și perdeaua, să nu mai văd și să nu mai aud nimic. Nu mai vrea să văd nimic atât timp cât nu e ceea ce vreau eu.  

Parcă miroase la fel. Seamănă, dar mă mâhnește și mai tare că e doar o asemănare și nu același moment, același sentiment, aceeași senzație.  

Merg în derivă, nu mai reușesc să mă agăț de nimic. Îmi trec zilele fără nici un rost, fără urmă de bucurie. Încerc din răsputeri să găsesc ceva în mine, dar sunt amorțită. Și problema apare în momentul în care eu știu foarte bine de ce sunt amorțită. Știu bine, mă văd. Corpul mi-e aici, în Olanda, inima și toată ființa mi-e altundeva, și dacă n-aș fi atât de masochistă, îmi duceam trupul lângă suflet și gata. 

Dar ce rost are?  

Ce rost are când nu te mai simți în nici un fel, când ai fost și nu mai ești? 

Ce ironie! Nu pot decât să râd. Ce ironie idioată că unii lasă să treacă pe lângă ei fericirea și dragostea, și că ți-o iau automat și pe a ta, și nici măcar nu te întreabă dacă vrei sau nu. Și ce cruzime, să cunoști un așa sentiment și să fugi de el. Mai că aș râde, dacă nu m-ar mâhni și nu m-ar înfuria atât de tare.  

Daydream. Nici măcar nu era un vis. Era o senzație palpabilă, un sentiment pe care îl știu prea bine. Daydream era august, era un parfum, erau geamurile mașinii deschise și aerul ce intra în timp ce conducea cu mâna pe piciorul meu. Era liniște, era o gură de vin sec, era posibilitatea unei lumi întregi la picioarele noastre, era soare, o plajă cu apă prea rece, era râsul lui, zâmbetul din colțul gurii, muzica dată la tare, sunetele inimilor noastre la un loc,  cafelele prea multe ca să fim cât mai mult timp trezi, libertatea infinită și totuși atât de finită, era dragostea infinită și fericirea nebună pe care n-ai cum să le uiți niciodată. Daydream e încă acolo, în toate locurile prin care ne-a purtat viața, în toate colțurile care ascund fericirea noastră.  

Visul este real, și voi toți sunteți nebuni dacă-mi cereți să-l las să plece, pentru că nici nu vreau, și nici nu pot. Sau poate-aș putea, dar nu mă interesează o viață fără un august infinit.  

Mă uit în oglindă și vorbesc cu mine, îmi spun cuvintele pe care n-ar trebui să le aud eu.  

Să fi înnebunit oare de tot? 

Poate.  

Dar mai degrabă aș trăi în senzația asta de nebunie decât în pustiu. 

Utrecht, 18 martie 2019

18 Martie 2019. Zi de luni, trezirea la 8:30, mâncat, băut cafea, citit. Mers la psiholog. O zi de-a dreptul banală, cu multe planuri pentru ziua ce de-abia începea. Am mers la psiholog, iar când am ieșit s-a instaurat panica totală. Apeluri de acasă, mesaje, nici nu știam ce se întâmplă. Eram buimacă după 50 de minute de vorbit despre mine, mă gândeam deja la următorul lucru pe care trebuie sa îl fac.  

Am ieșit din clădire, liniște mormântală. Caut pe net să văd ce s-a întâmplat. Atac terorist cu trei morți și nouă răniți la doar patru km de unde mă aflam. Ți se învârte capul, nu știi ce să faci. Iei sau nu autobuzul? 

Bă, dă-i înainte, ce să-i faci!” Nici nu crezi că realizezi că te afli într-o situație pe care ai văzut-o doar la televizor și pentru care, practic, nu ești niciodată pregătit. Pentru că pur și simplu nu te gândești că așa ceva chiar se întâmplă. 

Și totuși, dintre toate orașele din lume, Utrecht a fost ales să devină ținta unui atac terorist. Îți îngheață tot în tine când te gândești că atacatorul este încă neprins, că nu există nici o metodă de a-l recunoaște, că nu ai cum să te aperi. 

Maică-mea care mă roagă să mă duc acasă. Tata care tace mâlc, frate-miu care mă caută disperat, prieteni și oameni iubiți care mă sună. Stau în stație și-aștept, nu e nimeni pe stradă, nu se mișcă nimic. Mă ia o frică pe care nu credeam că am să o cunosc vreodată, aproape irațională, care se intensifică atunci când urc în autobuz. Încep să suspectez pe toți, aproape că o iau la fugă când un tip și-a dus mâna la buzunar să scoată un șervețel. Zece minute se transformă într-o oră, și te gândești pur și simplu la toate persoanele pe care le iubești și pe care nu le-ai iubit de-ajuns când ai putut. Și în momentul ăla, nu îți poți dori nimic mai mult decât să fii cu ei. Nici carieră, nici bani, nici nimic.  

Nu știu de ce scriu. Scriu pentru că nu-mi găsesc locul și nu știu ce altceva să fac. Pentru că în momente ca acestea, nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să rămâi calm. Auzi elicopterele și sirenele de poliție. Citești obsesiv știrile, dai mesaj la toți prietenii pe care îi ai, suni pe toată lumea, numai să nu-ți mai fie frică. Te gândești la cei ce au fost acolo, oameni nevinovați care au fost prinși într-un cerc de percepții greșite, într-o adunătură de ură provocată de atât de mulți factori, încât ar lua ani de zile să studiezi și să înțelegi un astfel de comportament. Nu am cum să nu scriu despre asta. Ce s-a întâmplat azi nu voi uita cât voi trăi.  

E cumplit să vezi un oraș atât de liniștit și de sigur fiind patrulat de poliție, militari, și trupe anti-tero. Aud elicoptere de cel puțin șase ore, sirenele nu se opresc din țipat, și cu toate astea vezi lume pe stradă. Într-un fel, viața merge înainte, dar este paralizată de frică și de durere. Și, spre deosebire de alte dăți, ești în mijlocul panicii și a durerii, și nu știi cum să te confrunți cu o durere atât de mare, care planează asupra întregului oraș. Totul este închis, nimic nu se mișcă. Mai vezi câte un rătăcit pe stradă, dar și ăla se mișcă repede și îi poți vedea, aproape, panica în fiecare mișcare. Verifici obsesiv știrile să vezi dacă l-au prins. Nu poți face nimic altceva, pentru că totul se întâmplă în zona cartierului tău. Ești aproape înmărmurit când te gândești că treci prin fiecare zi prin locul în care s-a întâmplat și că puteai fi și tu acolo la momentul nepotrivit. 

Utrecht este, în general, un oraș liniștit, cu o atmosferă ușor feerică, un loc animat de studenți din toată lumea, străduțe mici pline de cafenele, librării, boutiq-uri și muzee. E orașul perfect, însă astăzi a fost pătat, murdărit în cel mai urât mod, și, de-acum înainte, nu va mai fi așa cum îl cunoșteam toți. Va plana o stare generală de tristețe, în legătură cu ce s-a întâmplat, și, chiar dacă nu este la același nivel cu alte întâmplări de genul acesta, te zguduie la fel de tare.  

Între timp, suspectul  fost prins. Motivele încă nu se cunosc, și nici dacă este cu siguranță el. Răul rămâne făcut, fie că a fost prin sau nu, și rănile provocate nu pot fi înlăturate cu nimic. În general, sunt mereu foarte afectată de evenimentele de genul acesta, dar să se întâmple atât de aproape de mine mi-a arătat un nou nivel de panică, de frică și de durere. Iar lucrurile la care m-am gândit în momentele acelea, panica că nu voi mai apuca să fiu cu persoanele pe care le iubesc, mi-au spus mai multe decât orice altceva. Nu ai ce să faci în clipe din acestea decât să te gândești, să simți, să vezi unde ți se îndreaptă mintea în starea de panică, ce te face să uiți și de frică, și să înțelegi de ce ai nevoie cu adevărat în viață și ce este important. Și, cu siguranță, nu sunt nici banii, nici cariera, ci oamenii pentru care ți se frânge tot în tine când te gândești că poate nu ai să-i mai vezi niciodată.  

Olanda cu altă față, îndurerată, paralizată de frică și panică. Olanda în impas, țara aproape perfectă dărâmată de un singur om. Iar în momentele de panică, realizezi că degeaba ai bani și lucruri materiale, dacă ești singur într-un oraș pe care îl simți aproape străin și ai cea mai mare nevoie să fugi departe, în brațele  care știi că te-ar proteja cel mai bine și lângă vocea care a reușit să te facă să uiți de ce-i în jurul tău.  

Nici un cuvânt nu poate să descrie ce se întâmplă în momentul în care orașul tău este zguduit de așa ceva, în care sângele curge pe străzi, și durerea, panica și confuzia este la cote maxime. Nu am cum să descriu frica pe care o simți, senzația că ești un șoarece prins într-o capcană, nevoia de a te duce acasă și singurătatea pe care o simți în mod normal, dar care se accentuează când te gândești că ți s-ar putea întâmpla ceva și nimeni nu ar ști. Este o lume nebună, pe care o stricăm noi cu mâna noastră. Mai multe nu pot să spun acum, pentru că ziua de astăzi m-a lăsat cu un gust atât de amar, cu o senzație de frică și cu o oboseală fantastică, dar și cu un sentiment de recunoștință că am fost, din nou, păzită de o astfel de tragedia. Nu pot să nu mă gândesc la cei ce au fost răniți și la familiile victimelor, și sper din tot sufletul să se găsească un mod ca toți cei din Utrecht să fie aproape de ei. 

To be loved

Iubesc.
Iubesc cărțile. Iubesc mirosul lor, senzația de a ține o carte în mâini și de a te adânci în povestea ce se desfășoară între paginile ei. Senzația de siguranță, de împlinire, atunci când citești nu se compară, parcă, cu nimic din lumea aceasta.
Iubesc să scriu. Iubesc senzația de a ține un pix în mână și de a înșirui gânduri și sentimente pe o foaie. Iubesc să-mi deschid laptop-ul și să încep să tastez. Iubesc să scriu în avion, cu căștile în urechi și capul în nori, așa cum am fost dintotdeauna: cu litere pe buricele degetelor, muzică în urechi, și capul în nori.
Iubesc muzica. Iubesc să fac muzică, să o ascult, să o studiez, chiar dacă nu mereu, să mă pierd în ea și să visez datorită ei. Mă-nsoțește peste tot, e tot timpul cu mine, în mine, prin mine. Reprezintă aproape tot ce înseamnă ființa mea și, până nu de mult, mi-a definit întreaga viață și întreaga ființă.
Iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece toată viața numai în aeroporturi și hoteluri. Iubesc să mă hotărăsc cu trei zile înainte să plec undeva, să stau trează noaptea târziu să mă pregătesc, să dorm trei ore înainte de a-mi lua valiza și de-a pleca cu trenul la aeroport. Iubesc să fiu așteptată la aeroport, iubesc fiecare persoană pe care o văd când se deschid porțile spre destinația finală, și primele clipe alături de o cineva de care ți-a fost atât de dor, încât ai avut impresia că te stingi ușor din cauza sentimentului acesta.
Iubesc oamenii, și nu mi se pare nimic mai important decât să ai o conexiune faină cu o mână de oameni care să te înțeleagă și care, mai presus de toate, să te accepte. Am avut noroc; mă număr printre cei care au parte de două-trei prietenii adevărate, care întețesc sentimentul de dragoste de oameni și de frumos.
Îl iubesc pe-un om mai mult decât pe ceilalți, chiar dacă n-ar trebui. Iubesc tot ce ține de persoana aceasta. Iubesc serile în care vine de la muncă, bate la ușă și îi sar la gât de parcă nu îl mai văzusem de nouă ani, nu de nouă ore. Iubesc să mă uit la el din pat în timp ce se pregătește de muncă, cu ochii încă lipiți de somn, orbecăind după șosetele pe care și le aruncă mereu prin cameră, și din cauza cărora întârzie întotdeauna, pentru că dacă nu le găsește pe alea pe care le vrea, nu iese din casă. Iubesc că-i fixist, perfecționist, și arogant până în măduva oaselor. Iubesc că se mai întinde cinci minute lângă mine înainte să plece. Iubesc orele împreună, pentru că sunt infinite și în același timp prea scurte, iubesc vocea, ochii, parfumul și tot ce înseamnă el, adică ceva ce nu pot descrie. Iubesc faptul că m-a iubit chiar și când nu ar fi trebuit, și că a fost singura persoană care m-a luat în brațe să mă liniștească după ce am țipat ca nebuna. Și iubesc la el și lucruri de care încă nu sunt conștientă.
Îmi iubesc vioara, poate nu la fel de mult ca în trecut, dar e un fel de iubire care nu trece niciodată. De fapt, o dată ce ai sentimentul acesta pentru ceva sau pentru cineva, nu pleacă niciodată. Poate se potolește sau înveți să nu-i mai dai curs, dar va rămâne mereu parte din tine. Iubesc senzația lemnului și a metalului corzilor, a arcușului care continuă să îmi dea bătăi de cap. Iubesc să mă pierd în orele interminabile de studiu, să încerc să dau de capăt unei piese, să ies pe scenă, să împărtășesc publicului toată munca mea de luni de zile.
Îmi iubesc țara natală, chiar dacă în trecut am urât-o pentru că m-a alungat. Iubesc oamenii, tradiția, limba, priveliștile, orașele. M-am îndrăgostit definitiv de Cluj, de Sibiu, de Brașov și, într-un mod ciudat, și de Timișoara. Cel mai bine mă simt când sunt acolo, când merg pe străzile pe care le știu deja prea bine, când pot purta o conversație în română, și pot rupe o glumă pe care numai noi, ”românașii”, o înțelegem. Iubesc mâncarea aia nesănătoasă, așa cum o numesc unii străini, dar absolut delicioasă, așa cum știm toți că este. Iubesc papanașii, mămăliga, bulzul, micii, toate gusturile cu care am crescut, dar și pe cele pe care mi le-am dezvoltat mai apoi.
Iubesc să construiesc, să fac ceva din piatră seacă, din nimic. Îmi place să creez, să fiu martora acestui proces, îmi place să ma las purtată de curentul acela specific procesului de creație, să văd rezultatele, care apar greu, dar sigur, și care îți oferă o o satisfacție și o împlinire enormă.
Iubesc lumea acesta, cu bune și cu rele, și, ce-i drept, există și lucruri pe care le iubesc mai puțin decât pe altele, dar îmi place să cred că ura nu are loc în inima mea. Îmi iubesc prietenii, familia, câinele, chiar dacă nu mai este. Iubesc mâncarea, vinul, cafeaua, țigările bune, oamenii frumoși, locurile care-ți taie răsuflarea.
Și, iubind toate lucrurile astea, mă iubesc și pe mine, pentru că ele reprezintă tot ceea ce sunt și ce port în inima și în ființa mea. Sunt compusă din lucrurile pe care le iubesc, și-așa va fi mereu. Iar uneori te inundă un sentiment atât de puternic, încât te întrebi… Oare cum poate încăpea atâta iubire într-un omuleț de nici 1.70? Atât de multă, încât uneori doare.

Same place

Ochii care nu se văd se uită.
Bine-ar fi fost, n-am ce zice. Dar doar de nu s-ar mai vedea o dată, și poate chiar aș uita. Pe cine păcălesc eu, n-au să-i uit niciodată. Uite linia de final al maratonului, mai treci o dată peste ea. Ce te-așteaptă în continuare, nu știi.
Mă chinui să scriu de vreo câteva ore. Închid pagina de Word, o dechid din nou, și tot așa. Mă simt obosită psihic după muncă, dar știu că trebuie să scriu. De fapt, în mintea mea scriu mereu, chiar și când gândesc. Scriu mai mult decât cânt. Vorbeam zilele trecute cu un prieten și îi spuneam că mi-e mult mai ușor să scriu decât să cânt. În scris, nu respect nici o regulă, nu mă interesează nimic. Deschid pagina de Word sau jurnalul de la Cărturești, și pun pe hârtie tot ce simt. Spre deosebire de muzică, unde sunt atât de multe reguli. Iar pe mine regulile, de fel, mă obosesc cumplit.
Deschid din nou Word-ul, îmi zic că trebuie să scriu de data asta, că nu am mai făcut-o de mult. Bine, de vreo două zile, dar multe se pot schimba în timpul acesta. Tu, eu, lumea întreagă. Sau poate reveni la vremuri mai bune, chiar dacă ploaia continuă mereu. Mai este, din când în când, și puțin soare, câteva minute pe zi, când ignori orice în jurul tău, și simți căldura de care ai atâta nevoie. Și-ți dai voie s-o simți la intensitate maximă.
Dau drumul la muzică. Selectez o melodie la întâmplare, dar nimic din ce vine nu îmi este indiferent. Fiecare melodie are atașată o amintire care să mă ducă înapoi în timp. Îmi dau seama, din nou, cât de periculoase pot fi amintirile, și cum ele nu pleacă nici o secundă.
De două lucruri mi-a fost cel mai frică în viață: de amintiri și de sentimente, și-am ajuns să fiu dominată de ambele. Îmi zic că nu-i nimic, că important este să mă ridic din pat și să fac ce trebuie, chiar dacă îmi vine să-mi trag plapuma peste cap în fiecare zi când îmi sună alarma și să uit de tot. Dar de uitat, nu o voi face cât voi trăi.

Μη ξημερώσει ποτέ να μη τελειώσει
Μέσα μου μείνε να σ’ αγαπώ…

Îți mai aduci aminte de când ascultai melodia asta?
Da, normal că da. Dacă mă concentrez destul, dacă blochez totul din jurul meu, aproape că pot retrăi toată scena respectivă. Mi-aduc aminte totul ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Cine știe, poate chiar s-a întâmplat ieri, nu mai am nici de unde să știu. Nu mai știu nimic.
Mă gândesc că totuși încă mai există seri care n-ai vrea să se termine niciodată. Și cu cât nesaț le trăiești. În minte, totuși, îți rămâne tot, fiecare rană, fiecare cuvânt spus. Și te-ntrebi, să fie cu adevărat ce trăiesc, sau e din nou o amintire? De fapt, nu mai știi nimic sigur. Știi că păstrezi pe vecie frumosul în inima ta.
Și mai știi și cine ești tu. Îți amintești de-odată cine ești, cine ai fost, cine poți fi. Îți vin în minte și imaginile cu tine. Cu visele tale. Realizezi că alergi mai multe maratoane, și nu unul singur. Că nici unul nu s-a încheiat, chiar dacă te-ai împiedicat. Te scuturi și mergi mai departe, gândindu-te că există două părți în tine. Partea ta și partea pe care o împarți. Și-ți aduci aminte că partea ta trebuie iubită la fel de mult ca și pe cea pe care o imparți.
Mai aprind o țigară, se schimbă și melodia. Încremenesc imediat ce-o aud. Cămașa. Din nou, îmi aduc aminte de prima dată când am auzit-o, de prima dată când am purtat-o. Las melodia să cânte, mă uit la ce port, și mă pufnește râsul, unul amar, de-o ironie ce nu încape în cuvinte. Hai jură-te, mă gândesc, și schimb melodia. N-am chef să mă complic.
Parcă miroase tot la fel.
Sunt o mie de gânduri în același timp, o luptă interminabilă între inimă și minte, între ce vrei să faci și ce trebuie să faci. E o bătălie pe toate părțile. Și mai există un gând, a ceva ce ai putea în sfârșit să faci, dar acum te sperie mai mult ca oricând.
Pentru că acum poți, și-nainte nu. Și dacă nu va fi cum credeai? Și dacă, dacă, dacă…
O mie de gânduri, atât de multe melodii, milioane de trăiri într-un timp mult prea scurt. Trăiești în timpul ăla mai mult decât trăiesc alții într ani de zile.
Fugi de tine, fugi de el, fugi de toată lumea. Și pici în brațele care trebuie.
A cui să fie oare?
Vine la rând Here with you. Pe asta chiar că o las să cânte, și mă bucur de ea mai mult ca oricând.
N-ai cum să nu trăiești până nu pierzi tot ce-ai avut mai scump. Dar chiar să fi pierdut?
– Uite că păr am!
-Da, frumos…

Decembrie

Același scenariu de ieri. Deschid laptop-ul și încerc să scriu. Singurul lucru pe care îl mai simt zilele astea este nevoia de a scrie. Dacă ar trebui să o fac sau nu, nu știu. Nu mă face să mă simt mai bine, nimic nu o face. Mi se pare deja inimaginabil că s-ar putea să mă simt la un moment dat mai bine. Niciodată nu mă voi mai simți la fel de bine, însă măcar să nu mă mai simt ca acum.
Stau la o masă într-o cafenea. E plin de studenți. Sunt la al doilea ceai. Mi-aș dori să pot lucra la ce am de lucrat, dar nu mă pot concentra. Simt că bâjbâi pe teren străin, undeva unde nu am mai călcat de ani de zile. Departe de mine gândul de a termina în seara aceasta toate proiectele la care ar trebui să lucrez. La care ar fi trebuit să lucrez de mult timp. Îmi arde gâtul după o țigară, mi se termină bateria la laptop și priza e prea departe, nu-mi arde să mă ridic și să mă mut acolo.
Mă uit în jur. E plin de studenți. E o cafenea cozy, special proiectată pentru studiu și pentru a sta cu prietenii. Sunt laptop-uri și oameni afundați în munca lor cât vezi cu ochii. Alții râd și glumesc zgomotos cu prietenii. Ospătarii aleargă prin sală, muzica bubuie în boxe. A mea aproape că nici nu mi se aude în căști, dar nici că le scot.
Sunt singura din cafenea care e singură. A, nu, stai, mai e o tipă care mănâncă niște paste și scrie pe laptop. Mă gândesc la ultima dată când am mâncat paste carbonara. Mă încearcă o vagă senzație de foame, dar m-am obișnuit cu ea. Mai beau un ceai și-mi trece.
Lumânări și lumini de Crăciun peste tot. Oameni care râd și zâmbesc. Se pregătesc de sărbători. Cumpără cadouri. Beau vin fiert și sunt fericiți.
Și undeva în tot scenariul acesta, mă aflu eu. Îmbrăcată toată în negru, cu căștile în urechi, ascultând aceleași melodii pe care le ascult de zece zile. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul, dar uite-l că trece la fel ca înainte. Diferența este că eu nu mai exist în timp. Eu sunt în afara lui, urmărind tot ce se întâmplă de undeva dintr-o parte. Nu mai vreau să particip la nimic. Merg pe stradă buimacă. Fac totul din pură inerție.
Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mi s-au tras obrajii atât de tare, că dacă nu sunt atentă, îi mușc cu dinții involuntar. Am cearcăne negre, adânci, pe care nu le mai pot masca nici cu machiajul meu preferat. Dar ochii, ăia mă iau mereu prin surprindere, pentru că sunt pur și simplu negri. Nu mai sunt nici căprui, nici verde închis, nici luminoși. Sunt pur și simplu negri, și-am o încruntătură permanentă pe chip.
Mă uit la reflecția mea și mă întreb cine mă privește de pe partea cealaltă, pentru că sigur nu sunt eu. Aș vrea să mă trezesc o dată din starea asta, să fiu pur și simplu cine am fost eu o dată. Bine, dacă stau să mă gândesc, niciodată nu am fost eu un om extraordinar de fericită. Veselă da, dar fericită cu adevărat, foarte rar.
Am fost fericită când nu aveam dreptul de a fi.
Mă întreb de ce râde lumea asta din jurul meu. Ce motiv au să fie fericiți când lumea, de fapt, arde, și ei nici măcar nu-și dau seama. Nimeni nu-și dă seama că lumea arde, nici cei ce ar trebui.
E ca și cum sunt prinsă în mintea mea și nu pot ieși de acolo.
Mă uit din nou la mine, și mă pișc singură, să mă asigur că sunt trează. Mă-ntreb dacă mă voi trezi vreodată din bula asta. Ce mi se pare mai amuzant e că din afară nu arăt nimic. Sunt aceeași persoană care eram și acum două săptămâni. Dar, de fapt, nu am fost niciodată mai diferită.
Îmi vine să mă rog de alții să nu mă lase să plec de tot. Dar mai bine m-aș ruga de mine să nu mă las să plec. Doar că nu prea-mi pasă. De fapt, nu-mi pasă deloc. Tot una îmi e, orice aș face. Bine că a mă uita înainte să trec strada este unul dintre instinctele de care nu pot scăpa niciodată. Altfel nu m-ar fi interesat prea tare nici asta.
Oh, nights of loveless love, I hope it made you feel good, knowing how much I adored you.
Nu, nu mă face să mă simt mai bine. Mă face să mă simt infinit mai măruntă decât ar trebui să fiu. Infinit mai goală.
Aceleași ritmuri, aceeași melodie, aceleași versuri. Dar fără August, ci cu un Decembrie din cele mai grele, mai friguroase, mai insuportabile. Unul de care mă întreb în fiecare dimineață cum voi trece. Poate peste unele lucruri nu treci niciodată, ci te obișnuiești pur și simplu.

Am crezut mereu că fantomele sunt entitățile alea înfricoșătoare care apar după ce moare cineva. N-aveam de unde să știu că de fapt o fantomă poate fi și vie, să existe, să aibe ochi negri pe care-i vezi peste tot și totuși nicăieri. N-am avut idee că ceva te poate urmări atât de mult încât să simți că este mereu în spatele minții, chiar și când n-ar trebui.

Hm, i-auzi că se aude Queen din boxele cafenelei. În minte îmi vine ultima dată când am ascultat Queen. Ultimele dăți când am ascultat Queen.

Vedeți, fantomele sunt reale și te bântuie chiar și-atunci când auzi trupa ta preferată. Sau poate mai ales atunci.

Sunt…

Salut, sunt Bianca și n-am mai scris de mult. Am blog-ul acesta din 2010, adică de opt ani, și în ultima vreme nu mai scriu. De fapt, în ultima vreme nu mai fac aproape nimic din ce obișnuiam să fac. De aproximativ un an prioritățile mele se tot schimbă, și de fiecare dată când una nou apare, punând-o pe alta mai veche pe o treaptă mai joasă a topului, mă îngrijorez că nu mă regăsesc. Sunt Bianca și azi am alergat pe scări spre casă ca să ajung mai repede la laptop și să scriu. Nu am mai scris de pe 26 Ianuarie, de când eram la Predeal și beam sucuri naturale de portocale și mâncam papanași. Dar azi am lăsat tot și am deschis o nenorocită de pagină de Word. Azi vreau să scriu.

Salut, sunt Bianca și am aproape 20 de ani. Vârsta mi-a venit mereu de hac, pentru că niciodată nu m-am simțit de 20 de ani, sau de 19, sau de 18, și mai nimeni nu are încredere in tinerii care se vor a fi mai maturi decât vârsta lor. Întotdeauna am avut dorința de a face lucruri nespecifice vârstei. Sunt Bianca, și sunt studentă în anul întâi la facultatea de muzică HKU Utrecht, și nu-mi place viața de student. Visez la lucrurile ce au să vină, la o casă numai a mea, la un job frumos, care să îmi ofere mulțumire, stabilitate și fericire. Visez să fac ce-mi place, adică să combin muzica cu literatura, și să am un trai bun datorită acestor două ocupații. Vreau să am casa mea, pentru că nu mai vreau să-mi împart intimitatea cu nimeni. Vreau să dorm dezbracată, pentru că nu suport pijamalele, vreau să mănânc pe canapea, uitându-mă la un film, vreau să dorm cu obloanele închise pentru că nu-mi place să fie lumină noaptea, vreau să ascult muzică la maxim și vreau să țip când îmi vine să țip. Sunt Bianca și-mi place să fiu singură și să mă bucur de mine și să fac ce îmi trăsnește prin cap, dar în același timp mă atașez repede de oameni și am nevoie de ei, am nevoie să știu că sunt bine și că sunt fericiți.

Sunt Bianca și am multe de spus. N-am mai spus ceva în scris de mult timp. De fapt, nu știu dacă în ultima perioada am mai spus ceva, punct. M-am adâncit prea mult în real, și-am uitat să visez. Plătesc facturi, asigurări, merg la muncă, îmi caut apartament, îmi declar taxele, trimit contracte și cine știe mai ce. Am uitat să mă adâncesc în lumea artei, unde totul este bine și în același timp nimic nu este cum trebuie, unde există o linie foarte fină între plăcere și durere, unde frumosul se îmbină cu urâtul, și unde pot fi eu cu adevărat. M-am lăsat răpită de aparențe, de un parfum scump, de o cremă de corp la care visam acum un an, de un rimel pe care nu mi-l permiteam, de o haină după care tânjeam. Mi-e bine așa, îmi place viața pe care o am acum, dar parcă eram mai bine înainte. Parcă eram mai mulțumită când eram numai eu și vioara mea, și nimic din lumea reală nu ne stătea în cale.

Și totuși… totuși, nu aș schimba nimic. Am multe lucruri de spus, dar nu pot să le spun. Și nici nu vreau, pentru că una dintre schimbările din viața mea este faptul că nu mai spus la fel de ușor prin ce simt, ce gândesc sau ce trăiesc. Sau cel puțin nu pe internet. Obișnuiam să împărtășesc totul cu oamenii care mă citeau din spatele unui alt ecran, dar acum nu mai pot face asta. Acum am nevoie de o conexiune reală pentru a împărtăși o parte din mine cu altcineva, iar când am nevoie neapărată să mă exprim, iau vioara și cânt.

Sunt Bianca, și sunt o moldoveancă nebună, care face isterii prea des, care se supără ca un copil din orice, care are nervi din jumătate în jumătate de oră, căreia îi place să audă cuvinte de laudă, chiar dacă nu are nevoie de ele, pentru că este o doză aproape interminabilă de aroganță. Mi-e drag tot ce-i frumos și mi-e frumos tot ce mi-e drag. Îmi place luna August, iubesc Atena, ador mâncarea, nu știu nici măcar să bag la cuptor o pizza cum trebuie, port la mână o brățară care îmi este atât de dragă, încât nu o scot nici la duș. Nu știu să mă feresc de suferință, și nici nu vreau, pentru că în viață nu poți avea parte de fericire fără suferință. Ador muzica, mă regăsesc total atunci când călătoresc, îmi place să văd locuri noi și aș vrea să merg în cât mai multe orașe frumoase. Vreau să vizitez Atena din nou, să văd Thailanda, să stau în Vamă măcar o noapte, să merg în Instanbul. Vreau să merg în toată lumea, eu, vioara mea și-o persoană dragă. Sunt Bianca și cu greu îmi găsesc liniștea, pentru că vreau mereu mai mult, mai bine, și vreau să-mi trăiesc destinul acum, pentru că nu am răbdare să vină el la mine. Nu cred în coincidențe, uneori nu mă regăsesc, am zile când nu pot studia și zile când studiez prea mult. De cele mai multe ori mi-e greu să mă înțeleg și nu aștept ca altcineva să o facă.

Sunt Bianca, sunt violonistă, dar asta nu mă definește. Mă definesc toate lucrurile pe care le ador, pentru că ele sunt parte din mine și ele îmi motivează acțiunile. Îmi place humusul, îmi placeă să dorm la prânz, să mă plimb când este cald, să merg cu trenul și autobuzul, nu-mi place aglomerația, mă panichez în spații strâmte cu multe persoane în jur, ador ploile de vară și nopțile târzii de August, în care totul este bine și nimic altceva nu mai contează decât momentul prezent. Nu am mulți prieteni și nici nu caut să-mi fac prea mulți. Îmi plac câinii, mănânc înghețată și iarna, sunt dependentă de cafea, iar băuturile mele preferate sunt gin tonic și prosecco. Îmi plac concertele de muzică clasică, iar cele mai bune momente din viața mea sunt cele în care stau pe o scenă și cânt. Ordinea mă liniștește, dar rutina mă agasează și mă face să nu îmi găsesc locul. Uneori mi-e greu să mă regăsesc și nu știu ce vreau, alteori sunt nedreaptă cu oamenii dragi fără să vreau, mi-a fost multă vreme greu să spun ”îmi pare rău”, sunt recunoscătoare pentru orice lucru mic care mi se oferă, chiar dacă uneori nu arăt asta. Pot deveni obsedată de lucrurile care îmi plac, până la punctul în care le stric farmecul sau magia.

M-am născut în România, am crescut în Grecia, și acum stau în Olanda. Visez să petrec măcar o lună în România, ca să știu ce înseamnă țara mea natală. Vreau să văd toată Grecia, iar cu Olanda am o relație tare ciudată, pentru că uneori o urăsc, alteori nu îmi pot imagina viața mea dacă m-aș întoarce în Grecia sau în România. Consider că nu există mâncare mai bună decât cea din România, vreme mai frumoasă ca în Grecia, și arhitectură mai pe placul meu decât în Olanda. Îmi place să mănânc, spun mereu că mă duc la sală și niciodată nu o fac, am momente când pierd timpul aiurea, obosesc destul de repede, dar nu las să se vadă, uneori nu mă țin de program, mă pierd cu firea repede, nu studiez cu cap și încă nu mi-am găsit propria voce prin vioară. N-am niciodată timp să fac ce vreau, iar când îmi place ceva, sau trăiesc momente frumoase, nu pot accepta faptul că se termină. Mă grăbesc, sunt zăpăcită, mă lovesc mereu de ceva, beau prea multă cafea, îmi place mâncarea bună, caut mereu calitatea și nu-mi plac lucrurile prost făcute. Sunt creață, și mi-am urât părul aproximativ 13 ani, pentru că nu am știut ce să fac cu ceva atât de diferit de restul.

Sunt Bianca si sunt făcută din toate lucrurile acestea, și refuz să le ignor sau să le schimb datorită lumii reale. Sunt o visătoare, iubesc mult și fără discernământ, trăiesc clipa, viața mea este arta, urăsc tot ce e banal, îmi plac oamenii care refuză să se lase astârpiți de tot ce e rău în lume și sunt o sumă a unor contradicții și elemente greu de înțeles. Nu am de gând să recitesc ce-am scris, și nici să editez, pentru că este cea mai reală chestie pe care am scris-o în ultimele luni, și sunt sigură că nu am scris nici măcar 5% din ce aveam în minte și în suflet, pentru că întotdeauna merg pe stradă și-mi imaginez ce voi scrie, dar mereu uit până ajung la hârtie sau la laptop.

Sunt Bianca și iubesc viața.

Cel mai frumos loc de pe pământ

Duminică, ora 12.23 am. În doișpe ore voi fi într-un avion spre Atena. Acasă. Nu chiar, dar totuși acasă. Pe pământul meu. Nu am înțeles niciodată fraza asta,până acum. N-am înțeles niciodată cum e să ți se întoarcă stomacul de emoție și de frică să te duci acasă. Cel mai frumos loc de pe Pământ. Acasă.

Mă duc la un concert. Sunt membru al Orchestrei naționale de Tineret. Mi se pare absolut hilar cum a trebuit să plec ca să fiu parte din această orchestră. Nici nu mai contează.

Mă duc acasă. 

E 3 decembrie. Blog-ul face 7 ani. Doamne, unde eram acum șapte ani? Într-o cameră din România. Șapte ani, nici măcar un deceniu, în care am schimbat atâtea case, am cunoscut atâția oameni, am fost atâtea persoane. 7 ani care mi se par infiniți, dar care sunt, de fapt, infimi. Nu prea mai am dreptul, dar trebuia s-o spun. La mulți ani, dragă blog!

Uite-mă, frântă de oboseală, după o săptămână infernală, frumoasă, nebună. O săptămână în care am știut că, Duminică, mă duc acasă. Și cumva, totul a fost mai bine. E tare ciudat cum poți fi împărțit între două locuri, între două persoane care poți fi, care ești, între două lucruri de care ai nevoie. Între ce știi că vrei să faci, între ce trebuie să faci și între ce ai nevoie să faci. Și mai ciudat e să știi că totul trece și nu prea. Că mereu o parte din tine se va întreba ce fac?

E decembrie și nu e. Decembrie însemna cu totul altceva. Totul însemna altceva, și de cele mai multe ori ai vrea ca totul să însemne același lucru ca înainte. Când am plecat de-acasă, mă așteptam să-mi fie dor numai de oamenii mei. Acum mi-am dat seama că e mult mai mult de-atât.

Ninge pe blog, și de-abia acum am observat. Cum era când ningea pe blog! Nebunie!

Frig de crapă pietrele în Utrecht. Gri și ceața. În Atena 20 de grade. Soare.

Și acasă, într-un fel.

Acasă, Bianca dinainte și nu prea, pentru o săptămână.

Cel mai frumos loc de pe pământ, a fi tu cea dinainte, chiar dacă doar ca o iluzie.

Și dor și drag și vestitul “toate-or să treacă”