Opusul fericirii

Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Advertisements

Tumultum

Scriu direct de pe telefon. Mi-am zis ca ar trebui sa încetez sa mai aștept “momentul potrivit”. Sa nu mai găsesc scuze, sa fac ceva chiar dacă îmi este greu, așa cum obișnuiam înainte de toate acestea. Așa ca scriu de pe telefon, fără un draft inițial, fără sa corectez sau sa schimb ceva. Scriu ce simt, așa cum ar trebui sa o fac mereu. Sa scriu și sa trăiesc ce simt.

De vreo câteva zile sunt in Grecia, in vizita la ai mei. Mi-as fi dorit sa zic “acasă la ai mei”, dar cumva mi-e străin tot, uneori și râsetele maica-mii. Casa nu e cea in care am crescut eu. Orașul e și el altul. Țara îmi pare, din senin, straina și ma simt ca și cum as fi un turist venit pentru prima data. Ma uit cu curiozitate la clădiri, la lume, aud limba, o înțeleg, dar cumva nu ma regăsesc in ea.

Stau și ma uit la ce ma înconjoară și ma întreb cum am reușit atât de mult timp sa consider locul acesta casa mea, și de ce brusc, nu mi se mai pare la fel. De ce mi se pare totul străin și de ce nu îmi mai găsesc locul?

Doar plaja aceasta este aceeași. Stau aici de câteva zile. Am încercat sa fie liniștite, dar nu prea mi-a reușit. Nu mereu. Am multe momente de zbucium, de neliniste, de îngrijorare. Cumva, in trecut marea reușea sa ma liniștească. Însă acum marea îmi amintește de altceva. Am prea multe amintiri care de multe ori dor. De multe ori am impresia ca orice as face nu îmi mai găsesc linistea, ca și dacă as fugi la capătul lumii tot neliniștită as fi. Tot lipita de telefon, tot cu mintea in alta parte, și cu sufletul la mii de kilometrii distanță.

Ma uit in jur și încerc sa găsesc ceea ce caut, dar încă nu vine, și parca este mai departe ca oricând. Aștept zilele mai bune ce ar trebui sa vina, care sunt atât de aproape ca parca le simt, dar îmi scapă printre degete exact ca nisipul cu care ma tot joc.

Încerc sa dorm, dar somnul îmi e zbuciumat de vise violente, fără sens, care nu au nici o legătura cu viața mea. Încerc sa ma linistesc singura, sa fiu rațională, sa nu ma las prada nebuniei ce ma pândești de după colț. Încerc sa ma ridic de-asupra a ceea ce fierbe la foc mic. Încerc sa fug de flacara ce mistuie tot in jurul ei. Caldura ma apasă, aproape ca ma sufoca. Încerc sa ies din mijlocul infernului, dar nu pot.

Ma întreb tot mai des cum poți sa fii lăsat pur și simplu sa arzi. Sa fii privit de pe margine și sa continui sa fiiasat in mijlocul flăcării. Și, mai ales, cum poți tu singur sa te lași sa fii acolo.

Nu mai are sens nimic. Vezi niște lucruri și nu le crezi. Înțelegi, dar te convingi singura. Știi mai bine de-atât, dar continui sa te minți. Auzi, dar parca ești surd. Vezi, dar parca ești orb.

Ești, cumva, sub apa, și nu poți respira. Tipi, dar nu te-aude nimeni. Încerci sa salvezi, dar ai nevoie și tu sa fii salvat. Încerci sa crezi, dar ți-ai epuizat resursele.

E o nebunie in care te tot învârti și din care nu știi cum sa ieși.

Personajele sunt aceleași, scenariul aproape la fel, dar nimic nu se simte la fel. Și-obosești sa mai lupți.

Abis

E ca și cum ai țipa, și nimeni nu te-ar auzi. Aproape că ți-e rușine că un om este atât de important, încât fără el, te simți ca un nimic. Zero barat, abis absolut. Te trezești dimineața dintr-un somn zbuciumat, deschizi ochii la aceeași realitate la care revii de câteva săptămâni. Te copleșesc sentimentele, dar  încerci să le reprimi, să nu te gândești, să faci ce trebuie. Îți spui că ești puternică, încerci să te ridici, să deschizi perdelele, geamul, să faci ordine în camera, în dulap, în minte, în suflet. Te gândești la o dimineață de acum câteva zile, când ai băut cafea cu el, și avea totul gust de paradis. De gândești că poate, doar poate, vei fi din nou fericită.

Dar ți-e și frică să speri, tu, care ai făcut totul din speranță.

Dar prezența neprezenței este mult mai apăsătoare decât prezența prezenței, și se simte în toate colțurile. Îl vezi și-l simți în fiecare colțișor. Îi vezi silueta dormind în pat, ca în dimineața aceea în care tu ai fost cea ce s-a dus la muncă. Îl vezi îmbrăcându-se, uitându-se în oglindă și făcând o glumă despre cât de bine arată. Îi simți parfumul, care este imprimat în perne. Te învăluie, te îneacă și aproape că te pune la pământ, pentru că este o simplă imitație a ceea ce era o dată. Te gândești la toate momentele în care l-ai sărutat în spatele urechii, acolo unde mirosea cel mai puternic a parfum, și îți vine în minte senzația de complet, de liniște și de libertate infinită pe care o simțeai când făceai asta, iar el te ținea în brațe. Iar lipsa acestui sentiment este mai puternic decât orice. Îl simți venind, și nu poți să faci nimic să îl oprești, te lovește din plin și te doboară.

Te lași să cazi la pat din nou. Nu ai putere de nimic, și-ar trebui să faci atâtea lucruri. În teorie, știi ca există o mulțime de lucruri pe care ai vrea să le faci. Atât de multe piese de cântat, atât de multe cărți de citit și cuvinte de scris, atâtea locuri de văzut. Îți aduci aminte de Viena, de frigul de acolo, de tot ce au reprezentat zilele acelea. Îl vezi urlând pe stradă Ih liebe dich și te uiți în gol, aștepți să îl auzi spunând din nou aceeași frază. Dar nu mai vine.

Încerci să te ridici, nu pot. Te doare stomacul când te gândești că iarăși stai. În minte îți vine vina fantastică de a nu face nimic, irosirea sinelui tot mai acută, te gândești ă aproape de regăsiseși, și te-ai pierdut din nou. Te-ntrebi cum e posibil ca nimic să nu mai aibă însemnătate atât timp cât el e acolo doar seara, sau când te vede că ajungi la limită. Te gândești care a fost momentul când ai trecut peste tot și toate, și ai făcut să fie totul despre el. Îți impui să faci ceva, orice, dar nimic nu are importanță dacă nu te urmărește el zâmbind.

Mintea ți-o ia razna, încerci să te agăți de ceva palpabil, dar intri într-un cerc de gânduri, de sentimente, de amintiri și de imagini din viitor care nu știi dacă se vor împlini sau nu. Încerci să te agăți de ceva, de orice, dar îți scapă printre degete, pierzi controlul complet, și te adâncești în sentimentul de durere, nu poți scăpa de el orice ai face. E peste tot, e în tine, e lângă tine, te-nconjoară și te compune, ești una cu el. Te-ntorci pe-o parte și e acolo, o simți vie, arzând. Te-ntorci pe cealaltă parte, tot acolo e, și încerci să scapi, să fugi, să pleci, îți vine în minte rezolvarea, să te urci în avion, e singurul mod de-a ieși din nebunia asta, dar nu poți să faci nimic, nu reușești nici să găsești voința de a merge mai departe, de a te duce să faci ceva de mâncare.

Simți că înnebunești, că o iei razna. Casa e prea mică, oriunde te-ai duce te urmărește durerea peste tot. Îți vorbește frumos, îți șoptește cuvinte de dragoste, te îndeamnă la ce-i mai rău, își face mereu simțită prezența, te trage de mânecă exact ca un copil căruia îi e foame, și nu mai poți, îți vine să urli, să țipi, să lovești ceva, să uiți complet de tine, nu mai ai putere nici măcar să lupți cu durerea.

Nu mai lupți cu ea, o lași să te învăluie, să te răpească de tot, să devină parte din tine. Și nu mai există nimic altceva, nimic, nimic, nimic… Cazi în abis și rămâi acolo. Te vezi cumva fericită în viitor, dar îl vezi și pe el lângă tine, îl vezi râzând, făcându-ți o poză, admirând ceva, făcând orice lucru dintr-un șir de lucruri micuțe care compun viața unui om. Altfel nu vezi nimic, nici măcar o simplă imagine a ta făcând un lucru banal.

Te uiți în oglindă și te întrebi cine e străina din fața ta. O întrebi de ce nu mai râde, de ce nu mai zâmbește, de ce nu mai este cine era. De ce nu se regăsește. Răspunsul îl primești din sine, și te uiți în altă parte, pentru că te copleșește prea tare să știi că nu reușești să foloșești durerea în avantajul tău, așa cum au făcut toți greii lumii.

Țipi, dar nu te aude nimeni. Cazi, și te sfărâmi.

Cine ești când nu te vede nimeni?

Iată-mă din nou aici, scriind despre ceva pe nimeni nu interesează. Adică spunând mici părți din povestea mea, împărtășind lucruri care nu schimba cu nimeni pe nimic, ci mă ajută pe mine să am impresia că fac ceva, să mai câștig puțină mulțumire, să îmi satisfac nevoia de a scrie și de a-mi stinge dorul de a face ceva. Scrisul se numără printre puținele lucruri pe care pot să le fac, singurul dor pe care pot să mi-l îndepărtez cu ușurință. 

Dar mă întreb, are vreun rost să scriu despre ceva ce nu schimbă pe nimeni? Are vreun scop ce scriu aici? Fiecare avem câte o poveste, iar eu mi-am spus-o în mare parte pe a mea aici. De vreun an și jumătate, este incompletă, aproape de neînțeles, cu frânturi mici și bucățele care, uneori, nu se leagă și nu ajung să fie puse cap la cap. Și adevărul este că nu interesează pe nimeni, dar mă ajută pe mine într-o măsură în care nu mă așteptam să o facă. Simpla senzație de a tasta, sunetul tastelor și felul în care se naște ceva din nimic, aproape că îmi dă fiori. Sunt, în esență, un om care își trăiește viața după ceea ce simte, altfel nu pot.  

Iar povestea mea m-a făcut să simt destule lucruri până acum.  

Ieri am avut o prezentare finală la facultate, în cadrul cursului de comunicare profesională. Dacă mă întrebați pe mine, o aberație de curs, care nu se potrivește deloc cu numele dat, dar îmi plăceau orele, pentru că profesoara avea un râs atât de natural, atât de sănătos și din inimă, încât era o simplă bucurie să o vezi cum se înveselește de la cel mai mic lucru.  

În fine, prezentarea aceasta se numește ”pecha kucha”, și este făcută în PowerPoint, iar în total, trebuie să dureze șase minute, timp în care trebuia să vorbim despre parcursul nostru profesional. Am amânat să lucrez la proiect până în seara dinaintea cursului, pentru că mă paraliza gândul că trebuie să vorbesc despre ceva ce nu există. La mine, anul acesta, nu a existat nici un parcurs profesional. Și mă paraliza pur și simplu gândul că trebuie să stau în fața unei săli întregi și să mint, iar eu mi-am jurat că nu mai mint niciodată.  

Apoi am realizat că nu trebuie să mint. Mi-am dat seama că pauza mea a fost, în sine, un progres profesional diferit de a celorlalți. Așa că am hotărât să vorbesc despre problemele pe care le-am avut anul acesta. Nu am ținut cont de cele șase minute, iar cumva profesoara a înțeles că trebuie să oprească ceasul de când m-am ridicat și mi-am făcut introducerea la prezentare. Pentru mine, timpul s-a oprit în loc atunci, pentru că urma să recunosc ceea ce n-aș fi făcut niciodată anul trecut pe vremea aceasta: faptul că Bianca cea de piatră, tipa miștocară care făcea cele mai proaste glume în mijlocul celor mai importante momente doar ca să detensioneze situația, dar care putea și să îți spună ce acord folosește Mahler în mijlocul Simfoniei nr. 2, e frântă în mii de bucățele.  

Mi-am făcut prezentarea cu voce tare, stând pe propriile picioare în fața viitorilor colaboratori și concurenți, lume care poate va încerca să mă mănânce de vie în viitor, vorbind clar și răspicat. Iar ei au ascultat, și-au și aplaudat, apoi mi-am spus că sunt curajoasa, deși nu a fost vorba nici de curaj și nici de dorință de a fi admirată, ci de o pură dorință de a vorbi despre lucrurile despre care nimeni nu vorbește. Vorbind despre problemele mele, și observând tăcerea ce se lăsase peste clasă, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin asta, iar dacă am reușit să fac măcar o singură persoană să își ia în serios problemele ce i-ar putea distruge, asta este mai important ca oricând.  

53761999_995780514144476_2648769424512778240_n

A fost bine, mai bine ca oricând, să vorbesc despre lucrurile acestea, să mă prezint așa cum sunt eu acum, în forma cea mai reală, să mă dezbrac de fiecare așteptare și de fiecare imagine, și să spun clar și răspicat ”asta sunt eu și aceasta este viața mea acum”. Și asta am făcut și în seara aceasta, asta fac în acest moment, când eu scriu, și tu citești. Am venit acasă, mi-am făcut duș cu gelul meu de duș preferat, m-am dat cu crema de corp pe care o ador, cu balsamul de mâini, m-am schimbat în pijama, și mi-am aprins toate lumânările parfumate pe care mi le-am cumpărat azi și pe care le aveam. Am prins o pasiune aproape bolnavă pentru lumânările parfumate, care îmi provoacă o mulțumire până nu demult străină. Asta m-a învățat pe mine Cel Mai Iubit Dintre Pământeni, că atmosfera și a te simți bine în locul în care trăiești este vital. Așa că mi-am făcut camera cât mai confortabilă posibil, și-am început să scriu. 

În prezentare am vorbit despre anxietate, depresie, atacuri de panică, neputința de a te ridica din pat, vina de a nu te ridica la nivelul la care știi ca poți fi, groaza că nu întâlnești așteptările celorlalți, și până la urmă, procesul de a te accepta pe sine, apoi de a te schimba luând datele și situațiile date. Am vorbit despre o perioadă în care nu am fost la facultate, în care am zăcut, în care nu mi-am putut lega coerent două gânduri, în care nu am studiat, n-am învățat, n-am făcut nimic. O perioadă în care am fost sigură că mă voi lăsa de muzică și de vioară și-mi voi schimba complet traiectoria în viață, neputând să accept că lucrurile prin care treceam se datorau anilor în care nu am știut să am grijă de mine. Am vorbit despre lucruri despre care toată lumea refuză să vorbească, dar pe care toți le trăiesc la un moment dat în viață, și cu care se confruntă numai atunci când se închid ușile și rămân singuri.  

Și despre asta am decis să vorbesc de-acum încolo pe blog, până povestea mea va fi completă, și lumea va ști exact cine sunt. Iar după ce mă voi elibera de imaginea pe care lumea și-a creat-o în cap despre mine, voi trece la subiecte care chiar contează, care pot influența lumea într-un mod memorabil, voi începe un proiect complet, care mă va reprezenta în cel mai adevărat mod de până acum. Dar ca munca ta să fie întreagă, și tu trebuie să fii la fel. Iar eu sunt departe de a fi bine, și niciodată nu voi fi bine în adevăratul sens al cuvântului, însă m-am săturat să îmi ghidez întreaga viață după așteptările celorlalți și după așteptările lor.  

Are sens sau nu? Tot nu știu. Dar trebuie măcar să încerc, trebuie să mă eliberez cumva, trebuie să spun, pentru că m-am săturat să tac. Voi lua povestea de la capăt, și o voi duce la final, așa cum am făcut cu fiecare lucru din viața mea. Și-atunci se va înțelege tot ce trebuie să fie înțeles.  

Cine ești când nu te vede nimeni?

Am încercat să fiu altcineva când mă vedea lumea. Dar acum nu mai pot. M-am săturat să mă ascund.

To be loved

Iubesc.
Iubesc cărțile. Iubesc mirosul lor, senzația de a ține o carte în mâini și de a te adânci în povestea ce se desfășoară între paginile ei. Senzația de siguranță, de împlinire, atunci când citești nu se compară, parcă, cu nimic din lumea aceasta.
Iubesc să scriu. Iubesc senzația de a ține un pix în mână și de a înșirui gânduri și sentimente pe o foaie. Iubesc să-mi deschid laptop-ul și să încep să tastez. Iubesc să scriu în avion, cu căștile în urechi și capul în nori, așa cum am fost dintotdeauna: cu litere pe buricele degetelor, muzică în urechi, și capul în nori.
Iubesc muzica. Iubesc să fac muzică, să o ascult, să o studiez, chiar dacă nu mereu, să mă pierd în ea și să visez datorită ei. Mă-nsoțește peste tot, e tot timpul cu mine, în mine, prin mine. Reprezintă aproape tot ce înseamnă ființa mea și, până nu de mult, mi-a definit întreaga viață și întreaga ființă.
Iubesc să călătoresc. Mi-aș petrece toată viața numai în aeroporturi și hoteluri. Iubesc să mă hotărăsc cu trei zile înainte să plec undeva, să stau trează noaptea târziu să mă pregătesc, să dorm trei ore înainte de a-mi lua valiza și de-a pleca cu trenul la aeroport. Iubesc să fiu așteptată la aeroport, iubesc fiecare persoană pe care o văd când se deschid porțile spre destinația finală, și primele clipe alături de o cineva de care ți-a fost atât de dor, încât ai avut impresia că te stingi ușor din cauza sentimentului acesta.
Iubesc oamenii, și nu mi se pare nimic mai important decât să ai o conexiune faină cu o mână de oameni care să te înțeleagă și care, mai presus de toate, să te accepte. Am avut noroc; mă număr printre cei care au parte de două-trei prietenii adevărate, care întețesc sentimentul de dragoste de oameni și de frumos.
Îl iubesc pe-un om mai mult decât pe ceilalți, chiar dacă n-ar trebui. Iubesc tot ce ține de persoana aceasta. Iubesc serile în care vine de la muncă, bate la ușă și îi sar la gât de parcă nu îl mai văzusem de nouă ani, nu de nouă ore. Iubesc să mă uit la el din pat în timp ce se pregătește de muncă, cu ochii încă lipiți de somn, orbecăind după șosetele pe care și le aruncă mereu prin cameră, și din cauza cărora întârzie întotdeauna, pentru că dacă nu le găsește pe alea pe care le vrea, nu iese din casă. Iubesc că-i fixist, perfecționist, și arogant până în măduva oaselor. Iubesc că se mai întinde cinci minute lângă mine înainte să plece. Iubesc orele împreună, pentru că sunt infinite și în același timp prea scurte, iubesc vocea, ochii, parfumul și tot ce înseamnă el, adică ceva ce nu pot descrie. Iubesc faptul că m-a iubit chiar și când nu ar fi trebuit, și că a fost singura persoană care m-a luat în brațe să mă liniștească după ce am țipat ca nebuna. Și iubesc la el și lucruri de care încă nu sunt conștientă.
Îmi iubesc vioara, poate nu la fel de mult ca în trecut, dar e un fel de iubire care nu trece niciodată. De fapt, o dată ce ai sentimentul acesta pentru ceva sau pentru cineva, nu pleacă niciodată. Poate se potolește sau înveți să nu-i mai dai curs, dar va rămâne mereu parte din tine. Iubesc senzația lemnului și a metalului corzilor, a arcușului care continuă să îmi dea bătăi de cap. Iubesc să mă pierd în orele interminabile de studiu, să încerc să dau de capăt unei piese, să ies pe scenă, să împărtășesc publicului toată munca mea de luni de zile.
Îmi iubesc țara natală, chiar dacă în trecut am urât-o pentru că m-a alungat. Iubesc oamenii, tradiția, limba, priveliștile, orașele. M-am îndrăgostit definitiv de Cluj, de Sibiu, de Brașov și, într-un mod ciudat, și de Timișoara. Cel mai bine mă simt când sunt acolo, când merg pe străzile pe care le știu deja prea bine, când pot purta o conversație în română, și pot rupe o glumă pe care numai noi, ”românașii”, o înțelegem. Iubesc mâncarea aia nesănătoasă, așa cum o numesc unii străini, dar absolut delicioasă, așa cum știm toți că este. Iubesc papanașii, mămăliga, bulzul, micii, toate gusturile cu care am crescut, dar și pe cele pe care mi le-am dezvoltat mai apoi.
Iubesc să construiesc, să fac ceva din piatră seacă, din nimic. Îmi place să creez, să fiu martora acestui proces, îmi place să ma las purtată de curentul acela specific procesului de creație, să văd rezultatele, care apar greu, dar sigur, și care îți oferă o o satisfacție și o împlinire enormă.
Iubesc lumea acesta, cu bune și cu rele, și, ce-i drept, există și lucruri pe care le iubesc mai puțin decât pe altele, dar îmi place să cred că ura nu are loc în inima mea. Îmi iubesc prietenii, familia, câinele, chiar dacă nu mai este. Iubesc mâncarea, vinul, cafeaua, țigările bune, oamenii frumoși, locurile care-ți taie răsuflarea.
Și, iubind toate lucrurile astea, mă iubesc și pe mine, pentru că ele reprezintă tot ceea ce sunt și ce port în inima și în ființa mea. Sunt compusă din lucrurile pe care le iubesc, și-așa va fi mereu. Iar uneori te inundă un sentiment atât de puternic, încât te întrebi… Oare cum poate încăpea atâta iubire într-un omuleț de nici 1.70? Atât de multă, încât uneori doare.

Nimic

Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mă simt urâtă, deformată, alterată. Ștersă. Nu-nțeleg ce spune lumea care încă are tupeul să afirme că sunt frumoasă. Nu am mai fost frumoasă de ceva vreme.
Șterg puținul machiaj ce a mai rămas. Fiecare mișcare e greoaie, am nevoie să mă conving pe mine să fac orice. Mișcările-mi sunt inconștiente, robotice. Sunt prinsă undeva în trecut, prezentu-mi trece pe lângă mine fără să îmi dau seama. Nici nu încerc să îl prind din urmă, nu-ncerc să mă regăsesc în el. Nu mă interesează.
Scrie și cântă, scrie și cântă. Liniștește-mă. Liniștește-te.
Nu mă interesează. Aș cânta și-aș și scrie, dar nu mă mai interesează nimic. Mă simt goală înăuntru, nu mai am nimic. Nu a mai rămas nimic din Bianca și nici nu văd să vină ceva înapoi. Sunt rămășițe, părți care mai revin poate cinci minute. E nebunie dintr-aia urâtă, nu frumoasă cum m-am obișnuit.
Mi se pare că semăn cu un monstru, nu mai văd nimic bun la mine. Nu mă mai simt ca o persoană. Nu mai am suflet. Sunt un corp printre alte corpuri.
Mă trezesc și pun de-o cafea. Îmi aprind un Dunhill în timp ce-aștept să se fiarbă. Trag în piept cât de tare pot, n-are același gust. Îmi scot tricoul în care dorm, îl pun la loc. Miroase la fel, mă doare tot. Beau o gură de cafea, nu simt gustul. Papilele gustative nu-mi mai funcționează. Îmi simt gura uscată, obrajii trași peste dinții ascuțiți.
Nu mai simt nimic, nu mă mai atinge nimic. Mi-e indiferent totul. Fie că-mi sună alarma sau nu, tot aia mi-e. Există un singur sunet pe care vreau să-l aud, iar ăla nu mai vine. Există doar o urmă de speranță, ceva vag, care-mi aduce aminte de o vreme când obișnuiam să simt, să ard de ce simțeam, să trăiesc mai mult decât am trăit vreodată.
Mă uit în oglindă din nou, să verific ca încă mai trăiesc. Îmi scot tricoul, chiar dacă l-aș purta tot timpul, mi l-aș face a doua piele. Mă surprind în reflecția oglinzii de pe dulap, mi se pare că nu știu cine se uită la mine. Mă dau cu parfumul, mi se pare înecăcios, și-mi doresc să nu mă fi dat niciodată cu el.
Îmi miros mână, mai e un iz din parfumul cu care m-am dat ieri când am ieșit de la muncă. E același, și totodată altul. E alta pielea și mi-e silă de ea.
Reușesc să mă îmbrac. Mă întind pe pat. Am obosit. Pur și simplu am obosit. De tot și de toate, mai ales de mine. Nu mă mai suport. Nu-mi place cine sunt. M-am iubit pe mine atâta timp. Îmi plăcea persoana care eram, mă simțeam frumoasă, și talentată, și deșteaptă. Mă tot uit în oglindă. Întorc capul în toate părțile. Mă uit peste umăr. Mă simt urmărită, hăituită, aștept din moment în moment să sară toți pe mine, să-mi ia amintirile și să mă pună să plătesc pentru ele.
Iau telefonul de care am devenit obsedată. Mă simt în siguranță când am telefonul cu mine. Îl țin la mine și la muncă, și tresar la fiecare notificare. Atunci mă simt trează. În rest dorm, sunt într-o stare continuă de somnolență.
Deschid fotografiile, mă duc înapoi în timp. Mă uit la mine, la nimeni altcineva. Mă uit la zâmbet, deschid un videoclip și-mi aud râsul. Îmi aud vocea, mi se pare străină. Aș vrea să mă trezesc, mă gândes că aș face orice să mă trezesc, dar bănuiesc că trebuie să plătesc pentru tot, că am furat și-am făcut și-am dres, și mă gândesc din nou la tot. Retrăiesc tot. Pornesc melodia, e aceeași, și-mi aduc aminte de cum era când o ascultam. Dar amintirile îmi sunt murdărite, iar dorul pur și simplu inutil, fără nici un rezultat sau țintă.
N-a mai rămas nimic.
Cântă și scrie.
Mi s-au răcit și mâinile de la iarna asta, nu mi le mai simt. Cum să cânt, dacă eu nu-mi mai simt mâinile? Cum să scriu, dacă nu mai recunosc literele? Cum să trăiesc, dacă eu nu mai exist?
Cum să gândesc, dacă nu mai am de ce? Dacă literele-mi joacă în față, dacă nu găsesc nici un punct de susținere, de plecare, nici o scăpare?
Mai dau play o dată la melodie, o las să cânte, se termină și vine alta. Prefer să nu mai ascult nici un August, dar o fac mereu. Mă întorc pe-o parte, mă uit la ceas. Ar trebui să plec, dar nu știu cum să mă ridic. Închid ochii și trag plapuma peste mine, mă ghemuiesc și mă nemulțumește, pentru că nu e senzația care trebuie. E o plapumă fără viață, fără căldură, fără miros. O dau la o parte și stau așa, încep să tremur de frig. Mi-e frig și-mi aduc aminte de zilele când stăteam în frig și ploaie și nu mă interesa.
Rămân cu ochii-nchiși și mă ia somnul. Mă gândesc la ce-am promis, dar nu mă poate determina să mă trezesc. Mă ia somnul după o noapte la fel de neagră și fără somn ca toate celelalte. Visez repede și violent, și-n vis sunt vie și sunt eu. E soare, e melodia care trebuie, e pielea care trebuie, e culoare care trebuie, e sunetul care trebuie.
Mă visez pe mine fericită. Visul e, de fapt, o amintire.
N-a mai rămas absolut nimic. Nimic. Și nici nu mai vreau nimic.
Merg pe stradă și văd pe cineva. Îmi tresare inima din piept, prima dată după atâta timp. Trec strada în grabă, nu mă uit. Oricum nu mă mai uit când trec strada, tot una-mi e. Grăbesc pasul, încerc să prind silueta din urmă. Aproape alerg, și se trezește tot în mine. Mai am puțin, foarte puțin. Sunt aproape lângă ea, lângă siluetă. O ating, o trag de mână, se întoarce spre mine.
Are ochii albaștrii și părul blond. E totul greșit. Îmi cer scuze și plec, mă întorc de unde-am venit. Visez și când sunt trează. Mă întorc acasă, închid ușa după mine. Mă urc în pat, de-atât mai am putere. Îmi trag plapuma peste cap, și simt greutatea întregii lumi pe umerii mei. Mă presează și mă îngroapă, și poate-ar fi mai ușor așa.
Am avut și-am pierdut. Ce rost mai are?

Early morning dreams

Cenușă. Atât a mai rămas. Cenușă și dor, o luptă interminabilă și aproape fizică între ce trebuie să faci și ce vrei să faci. Care câștigă într-un final? Și cu ce preț?
Mă aflu fizic în aceeași cafenea din care scriam și zilele trecute. Mi-a devenit un fel de refugiu. De-aici nu am nici o amintire, nimic legat de nimeni. Aici am numai amintiri legate de dor și lacrimi, de întrebări fără răspuns și de dorințe ce-au plecat undeva ăn neant.
Aici am amintiri legate de Infern. Raiul mi-a fost o dată gara centrală, centrul, curtea facultății, drumul spre casă, cafeneaua de lângă casă. Camera la care nu mai am acces și în care păstrez cele mai frumoase amintiri. Tot un fel de infern mi-a devenit, pentru că amintirile sunt periculoase. Aș vrea să le închit într-o cameră și să nu le mai scot niciodată de acolo… cât de tare aș vrea multe, dar cât de puține pot face de fapt.
Nu mi-a mai rămas nimic, decât să scriu. Și nici asta nu este de ajuns, pentru că nu ajută la nimic. Vindecă pe moment, apoi revenirea e mai dureroasă decât înainte. Cât de tare aș vrea să nu mai simt nimic, să fiu făcută din nepăsare și inerție!
Dar îmi aduc aminte tot, și-mi pasă mai mult decât aș vrea, și sunt paralizată uneori de amintiri. Aș vrea să știu cum să mă confrunt cu dorul care devine din ce în ce mai apăsător și cu ideea că degeaba mi-e dor. Nu va trece niciodată și nici nu va fi stăvilit.
Îl simt aproape viu. Arde și mă împinge de la spate tot timpul, își face simțită prezența. Nu-l mai poate stăpâni nimeni, nici măcar rațiunea. Nu mai poate fi dat uitării nici când încerc să-mi țin mintea ocupată.
E pur și simplu tot timpul acolo, învăluie orice altceva și nu mă lasă să fiu cine ar trebui să fiu. Cine ar trebui, pentru că cine vreau să fiu, nu pot.
Mă uit la brățara de la mâna stângă. Mi se pare că arde și ea. Îmi aduc aminte de ziua în care am purtat-o prima dată. Am impresia că au trecut ani, că scena respectivă provine dintr-o altă viață. Una mai luminoasă.
Cu ce preț faci ce trebuie?
Simt furie, nedreptate, dor, un amalgam de lucruri pe care nu le pot denumi, și-n toate astea trebuie să mă țin cu capul sus, să fac să fie bine măcar acum, să mă ridic în fiecare dimineață din pat, chiar dacă n-am dormit, să îmi fac patul, să mă îmbrac frumos, îngrijit, chiar dacă mi se rupe de cum arăt, să mă machiez cât de cât ok.
Arată ca înainte, Bianca. Fă ce trebuie, Bianca. Plătește chiria, Bianca. Mănâncă. Spală-te. Zâmbește frumos. Dă impresia că ești bine. Fă curat. Studiază. Du-te la facultate. Du-te la muncă. Fă-ți proiectele. Ridică-te și fă-ți un rost. Fii prietenoasă.
Doar că nu prea mă mai interesează nimic din toate astea și n-am idee de ce m-aș obosi să le fac. Cum să fiu prietenoasă dacă eu sunt supărată pe lume?
Citeam aseară niște chestii pe care le-am scris acum vreo doi ani în urmă despre dor, suferință și lipsă. Am șters imediat ce am scris, pentru că mi s-au părut atât de opilărești, atât de neștiutoare, atât de infime, încât mai că m-a luat râsul. Dacă aș fi știut ce înseamnă de fapt, toate astea… aș fi tăcut din gură.
Nu mai există nimic decât durere, amar și dor, și nu mai pot schimba nimic.
Nu mai pot schimba nimic.

Pustiu

11:20. Ar trebui să dorm. Mâine am cursuri de la nouă, trezirea ar trebui să se facă de dimineață, ca să nu mă mai pregătesc pe fugă, cum fac de ceva timp după ce reușesc să mă conving sa cobor din pat. Nu să mă trezesc, pentru că asta ar implica simpla acțiune de a dormi.
Departe de mine gândul de a dormi. Știu deja cum îmi va fi noaptea, m-am obișnuit cu scenariul ăsta. Nu am mai dormit normal de luni de zile. Mintea îmi funcționează chiar și în somn, îmi proiectează cele mai înfricoșătoare coșmaruri, care acum mi-au devenit realitate. Iar când nu sunt coșmaruri, sunt vise atât de frumoase, din care mă trezesc cu un sentiment și mai chinuitor decât din visele urâte. Măcar când am un coșmar, mă chinui și-n somn. Dar când visez, și mă trezesc la realitatea asta, durerea devine aproape insuportabilă.
Noroc cu luminile astea de Crăciun pe care mi le-am pus la geam, că altfel stăteam pe întuneric. N-am nevoie de lumină, e o iluzie. Dau repeat la melodie, îmi mai aprind o țigară. Mă foiesc și mintea îmi copiază mișcările corpului: agitate, spasmodice, mereu aceleași, mereu în căutare de ceva.
Ceva ce-am iubit și-am pierdut, ceva ce nu-mi iese din minte, din suflet și din întreaga mea ființă, și nu mă lasă să îmi găsesc locul.
N-am știut niciodată cum să mă confrunt cu pierderea cuiva la care ții mai mult ca la tine. Nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decât oamenii. N-am cum să nu îi iubesc și să nu tânjesc după o conexiune reală, după ceea ce ne dă, până la urmă, viață. Iar când ai și pierzi, și te mustră fiecare celulă din corp că poate nu ai apreciat cum trebuia, atunci durerea este de două ori mai mare.
Mintea mi-a devenit un loc dificil, aproape de nesuportat. Există momente aproape nenumărate în care mi-aș dori să-mi scot mintea din priză și să nu mai gândesc, să nu mai simt, să nu-mi mai aduc aminte, să nu mai vreau, să nu mă mai chinui. Am crezut mereu că voi reuși să aplanez căderea, că finalul mi-l voi masca cu cărți, muzică, un pahar de vin în cinstea celor ce m-au învățat să beau vin, și o țigară pentru amintirile când ele aveau un gust infinit mai bun ca acum.
Dar niciodată nu îți dai seama când va veni finalul, și nici nu ai cum să-l aplanezi. Ruptura vine mereu brusc, oricât ai încerca, și este mereu la fel de dureroasă pe cât ai crezut că va fi. Câte momente nu au fost când m-am uitat la mine în oglindă și aproape am tresărit la gândul suferinței care avea să mă aștepte. Doar că acum s-a adăugat și mai multă, infinit mai multă. A explodat și a împrăștiat tot în jur.
Îmi zicea o prietenă azi la telefon de-un tip, și că măcar ar fi știut cum e. M-a pufnit râsul, amestecat cu amar și ceva ce-a semănat cu un hohot, pentru că eu știu cum e, și știu și cum se simte lipsa. E groaznică, e pustiitoare, e infinită și e mereu acolo, chiar dacă se estompează în rarele momente când fac ceva. I-am zis că e norooasă. Uneori e mai bine mori prost.
E un pustiu imens, pe care nu-l vei umple niciodată, ci vei încerca să îl micșorezi. E o liniște mai zgomotoasă decât zgomotul care ți-ai dorit uneori să plece. Și-a plecat, și cu ce folos?
Cu ce folos mai faci orice, când totul era legat de zgomotul care a plecat?
Mi-a zis cineva o dată că trebuie să iau durerea pe care o am și s-o folosesc într-un mod bun. Să fac ceva frumos. Dar nu mai are sens, nimic nu mai are sens, nici măcar ce-aș putea să fac. Încerc, pentru că am promis în ultimul ceas să fac asta, și măcar atât să fac din ce-am promis.
Dar a plecat tot binele din care m-am hrănit atâta timp, și mi s-a dus și lumina din ochi, aia de la care au pronit atâtea lucruri.
Mi-a trimis nașă-mea o carte de colorat și niște creioane. Mi-a zis să încerc să colorez când simt că nu mai pot. Să-mi aduc aminte de când eram copil. Am încercat azi, și mi s-a părut atât de străină senzația de a ține în mână un creion și de a desena niște linii, încât m-a izbit faptul că eu niciodată nu am desenat. Mi-am revăzut viața.
La 7 ani, mă jucam cu o vioară în săli de concerte. La 9 învățam făcând pe profesoara, aveam și-un catalog de-ăla mare, de care aveau profesorii la școală. La 12 ani am scris primele cuvinte aici. Tot atunci mi-au început colaborările cu editurile, și cititul s-a transformat într-un job. La 15 plăteam taxe și completam formulare pentru stat. La 17 mi-am luat prima licență. Până la 18 vorbeam trei limbi la perfecție și o învățam pe a patra. La 19 mi-am luat toată viața într-o valiză și am plecat într-un loc străin. Mi-am găsit un job, mi-am făcut un colțișor al meu, mi-am plătit taxele mele, mi-am împărțit banii, am stat ilegal în chirie. Când am împlinit 20 de ani, acum patru luni, inima mi-era plină de un sentiment ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
La 20, aveam undeva pe la 30, din toate punctele de vedere.
Și-acum cum să colorez ca un copil, dacă eu nu am fost unul niciodată, și dacă nici măcar nu am vrut să fiu?
Am avut și-am pierdut și niciodată nu va mai fi la fel. Dar măcar să scriu despre asta, dacă alt mod de a fi nu mai există.

Miezul nopții

23:57. Aproape miezul nopții. Ar trebui să-mi fie somn, dar nu-mi este, chiar dacă în ultima săptămână am dormit, poate, în total, 12 ore. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Nu-mi este nimic. Nu-mi mai este nimic de ceva timp, și arde tot în mine să fie, dar nu este nimic.

Este una dintre nopțile de vară în care totul doare și totul este apăsător, și nu poți face nimic să ieși din vârtejul în care ai intrat. Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Camera mea mi se pare prea mică, prea apăsătoare, prea-mi aduce aminte de o pușcărie, și nu am chef în seara asta. Am coborât să ies pe balcon, am deschis ușa și m-a izbit o mireasmă de mare, un miros atât de familiar, încât mi s-a tăiat respirația. Am avut impresia, pentru o secundă, că sunt înapoi în Grecia, că ies pe terasă seara târziu cu mama, și că sunt persoana care eram înainte de toate acestea, persoana la care uneori visez să mă întorc și nu pot. Persoana la care știu că nu ar trebui să mă întorc.

Mi-am fumat țigara și mi-am terminat paharul de Martini din sticla pe care o am dintr-o epocă, de-atunci de când stăteam în cămin, și pe care încă o păstrez cu sfințenie, și din care beau câte un pic atunci când vreau să îmi aduc aminte de ce a fost și nu va mai fi. Aș vrea să își facă efectul, dar nu și-l mai face. Nu mă mai amețește. Are doar un gust dulce, și mă arde puțin pe gât, dar nimic mai mult.

Mă uit în jur și-ncerc să mă plasez undeva în spațiu, așa cum ne-au învățat la cursul de Alexander Technique de la începutul anului. Nu reușesc, pentru că astăzi a fost prima dată când am simțit că nu mai sunt om, că nu mai sunt nimic. Și că nu mai simt nimic, că nu mai vreau nimic, și că trăiesc într-o bulă, într-un cerc din care nu pot ieși, oricât de tare aȘ vrea.

Și mi-am zis, “eu dacă nu scriu, nu rezist”, iar singurul loc la care m-am putut gândi să scriu a fost blog-ul. Aș fi scris în carnețelul ăla albastru pe care îl am, dar am scris prea mult în el în ultimele zile, și pare deja mult prea încărcat cu tot ce am trăit și n-am trăit, și mă gândesc că dacă dau drumul acestor cuvinte undeva pe internet, mă voi elibera cu totul de ele, și poate și de sentimentul acesta apăsător de nimic.

Mi se învârt gândurile în cap, și nu reușesc să mă prind de unul singur și să îl fructific. Ascult o melodie care îmi place la nebunie, deși face ca senzația de dor și singurătate să fie și mai accentuată, dar am pus-o pe repeat, doar doar voi simți ceva, și pentru că am teoria asta că dacă faci ceva în exces, te saturi de el.

Țigara s-a terminat, Martini la fel, tot s-a terminat, iar eu am rămas, și uneori aș fi vrut să nu. Am dorința arzătoare de a mă ridica și de a fugi, de tot și de toate, și de a lăsa în urmă tot ce am fost. Dar nu fac nimic, niciodată nimic, și mă uit în gol, și-aștept ceva, nu știu ce, dar aștept să vină și nu mai vine, și sângele îmi este tot liniștit în vene, și nu mai clocotește de mult.

Melodia tot pe repeat e, și am mai pus pe repeat câteva lucruri, pe care le văd, dar aș vrea să le trăiesc, și mi-e dor și poftă și singurătate și și și Și…

Camera e prea mică, eu nu știu ce să fac, locul este același, pereți au aceeași culoare, cărțile sunt aceleași. Aș vrea să fiu în altă cameră, să văd altceva, să fiu altcineva, dar nu pot. Vorba lui Oscar Wilde, ”I am tired of myself tonight, I should like to be somebody else”.

Am obosit de persoana mea, vreau alta.

Am urât dintotdeauna verile, chiar dacă le aștept cu nerăbdare. Nu-mi plac zilele în care nu ești tu, în care nu te regăsești în nimic, în care infinitul este atât de mare, și nu într-un mod bun, iar tu ești numai o părticică inexistentă și complet neimportantă. Încerci să te confrunți cu asta, dar nu poți. Nu-ți iese. Știi foarte bine că există o lume întreagă în afara locului acestuia, mii de persoane în afară de tine, și totuși totul se rezumă la camera ta, la persoana ta, la singurătatea ta, din care nu poți ieși.

Îmi aduc aminte de niște seri de iarnă, în care frigul nu se simțea, singurătatea nu era, fericirea era acolo, și o puteai prinde imediat, și totul era bine și nimic nu durea, iar dacă se întâmpla să doară ceva, se putea rezolva. Dar ”habar n-avusem că fericirea putea să doară atât de tare.”

Pe asta am luat-o de la Knausgard. Pe el îl citesc zilele astea, și-am citit mai mult în ultima săptămână decât am făcut-o în toate cele 12 luni de când am plecat de-acasă. Cum naiba să plec eu de-acasă, stau și mă întreb uneori? Cum să te ridici într-o zi și să spui ”eu vreau să plec”, și pur si simplu să pleci, să nu te mai intereseze nimic, și-acum să fii undeva aici, cu o viață mai bună, dar care nu îți aduce nici o fericire, și să te gândești că pe-atunci nu prețuiai nimic din ce aveai, chiar dacă de-abia acum realizezi cât era totul de important și de bine.

Aveam mai multe lucruri pe care voiam să le spun, dar mi-a atras atenția ceva la un moment dat, și mi-a scăpat tot, fiecare cuvânt a fugit undeva în neant. Ce aveam în minte era atât de bun și de puternic, iar ce văd pe ecran este exact opusul.

Nu mai are nici un rost, nu? Pentru ce să mă chinui să scriu aici, până la urmă? Am un alt concept în cap, și vreau să-i dau naștere, și-o să  iasă mișto tare dacă sunt deșteaptă,

Și-aș putea să lupt, dar ce folos?

Despre amintiri

De câteva zile îmi tot pe creier să scriu despre amintiri. Nu știu de ce, dar eu trebuie să scriu despre asta. Am o mulțime de lucruri despre care vreau să vorbesc, mii de gânduri pe care vreau să le pun pe hârtie, dar prea puțin timp să mă concentrez pe asta. Dar astăzi trebuie să scriu despre amintiri. Poate de vină este romanul lui Vodolazkin, ”Aviatorul”. Fenomenală carte. Aș vrea să o recitesc, dar mai am câteva romane pe care mor de curiozitate să le citesc.

Amintirile, deci, sunt niște lucruri tare ciudate, dar vitale. La fel ca visele. De fapt, dacă stăm să ne gândim, aceste două lucruri ne definesc. Pentru vise muncim, iar prin amintiri căpătăm experiență și învățăm. Până la urmă, au avut dreptate toți cei care mi-au spus că amintirile sunt cele care contează. Multă vreme nu am înțeles exact de ce, însă acum mi-e mai clar ca bună ziua. La sfârșitul zilei, când rămânem singuri cu mințile noastre, momentele frumoase pe care le-am trăit ne țin companie. Bine, nu de fiecare dată ne și bucurăm toate amintirile pe care le avem, pentru că ele pot fi de două feluri: plăcute sau neplăcute. Plăcute sunt alea după care tânjești, momentele pe care ai vrea să le mai trăiești o dată. Neplăcute sunt momentele pe care cauți să le îndepărtezi cu orice măsură din memorie.

Eu am destule amintiri, însă dacă ar fi să mor mâine, n-aș fi împăcată, pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe momente și experiențe noi de trăit, încât experiențele pe care le-am avut până acum sunt aproape infime. Există, totuși, multe lucruri pe care nu mi le amintesc și pe care ar trebui. Memoria mea parcă refuză să își amintească cu claritate toți anii petrecuți în România. Dacă e să mă gândesc la ce am trăit acolo, în minte îmi vin doar două-trei scene clare. În rest, frânturi, imagini neclare, câteva propoziții și oameni pe care știu că i-am întâlnit, dar pe care nu îi mai văd în minte. Și-mi pare rău, pentru că mi se pare infernal să nu mai știi atât de multe lucruri care te definesc.

Aș vrea să pot să îmi amintesc tot ce am trăit, dar cred că și asta ar fi nepotrivit, pentru că de multe ori încercăm dinadins să uităm ca să nu mai suferim. Mi se pare, totuși, că o dată cu amintirile urâte, pleacă și câteva dintre cele frumoase. Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai multe concerte, mai multe adunări de familie și cred că, mai presus de toate, mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai clar persoana care eram pe vreme aia.

Haruki Murakami quote

Apartamentul în care am crescut îmi pare acum străin. După ce l-am vândut, nu m-am mai gândit la el. Recent, însă, mi-a venit în minte sufrageria. Am văzut niște poze de când eram mică, și am văzut cât de diferită era mobila. Am realizat, astfel, că viața este într-o continuă mișcare, și o dată cu ea, ne schimbăm și noi. Uitându-mă la poze, am văzut râsete, zâmbete sincere și priviri încărcate de emoție. Am încercat să îmi aduc aminte câte ceva din momentele capturate în fotografii, dar nimic nu a ieșit la suprafață. Dacă aș putea, zău că aș călători în timp, pentru că pozele respective surprind niște momente atât de frumoase, încât îmi pare sincer rău că nu îmi pot aminti nimic despre ele.

Cum ziceam, apartamentul nu mi-l amintesc aproape deloc. Îmi pot aduce aminte doar câteva elemente din mobilă și știu cum erau aranjate camerele. În rest, totul este teoretic. Asta mă face să mă întreb dacă peste câțiva ani nu mă voi gândi la fel și la apartamentul în care stau acum și în care am avut parte de cele mai importante trăiri de până acum. În locul acesta am râs, am plâns, m-am îndrăgostit, am iubit, am urât, am crescut, am luat decizii, aproape că am renunțat de câteva ori și întotdeauna am mers mai departe.

Mă deranjează profund că nu îmi aduc aminte ce mi-a venit în minte să scriu cât eram în autobuz. Mi se pare că aveam de gând să spun cu totul și cu totul alte lucruri dar, ca deobicei, nu îmi aduc aminte nimic din ce voiam să spun.

Mă uit des cu surprindere și la mine. În mintea mea, mă gândesc la mine ca la un adolescent, nereușind să realizez că sunt un adult, sau un aproape-adult, care urmează să plece în lume și să se desprindă de tot ce i-a fost familiar până acum. Cât mă uitam pe pozele de când eram mică, aveam un straniu sentiment de uimire și de nefamiliaritate, pentru că mi se părea incredibil că fetița cu ochi mari și voioși sunt eu. Râdeam încontinuu, eram veselă, atrăgeam atenția neintenționat și mâncam fără mustrări de conștiință. Într-un fel totul a rămas la fel, chiar dacă mama zice că acum am griji pe cap, în timp ce eu zic că uneori sunt un pic supărată pe viață. Voioșia și optimismul mi le-am păstrat, în ciuda tuturor grijilor. Mă surprind uneori uitându-mă la mine și nevenindu-mi să cred cât de departe am ajuns. Poate că 19 ani nu sunt mulți, dar luând în considerare toate lucrurile prin care am trecut, pot spune că am trăit. Îmi văd mâinile la care încep să se vadă venele, picioarele ușor obosite, cearcănele din ce în ce mai adânci, și conștientizez că nu numai că cresc, dar ajung să trăiesc toate lucrurile la care am visat și am sperat atât de mult timp.

Tot zic că amintirile sunt legate de poze, dar ele pot fi declanșate de mulți factori. Mirosuri, culori, mâncăruri, cărți, cântece, o senzație de familiaritate cu un obiect pe care nu știi de unde să o iei. Pentru mine, mirosurile sunt un declanșator incredibil de amintiri. Fie că vorbim de un parfum sau o simplă mireasmă, dacă îmi este cunoscută, eu am să îmi amintesc un anumit moment în timp când am mai mirosit mireasma respectivă. Și, dacă mă concentrez destul de tare, pot simți viața de atunci, pot avea impresia că încă sunt persoana care eram atunci.

Până la urmă, totul se învârte în jurul amintirilor. Cu ele ne hrănim și ele ne dau putere și speranță. Sau tot ele ne pot ucide, depinde de caz. Cert este că numai cu amintirile rămânem. Într-un final, și visele se transformă tot în amintiri. Important este să le punem undeva la o parte, într-un colț al minții de unde să le luăm doar atunci când avem nevoie. Să le rememorăm cu drag, dar nu cu jind, pentru că altfel înseamnă că nu trăim în prezent. Iar de trăit în trecut, nu merge. De trăit trăim în prezent. Nici în trecut, nici în viitor. În prezent.