Pustiu

11:20. Ar trebui să dorm. Mâine am cursuri de la nouă, trezirea ar trebui să se facă de dimineață, ca să nu mă mai pregătesc pe fugă, cum fac de ceva timp după ce reușesc să mă conving sa cobor din pat. Nu să mă trezesc, pentru că asta ar implica simpla acțiune de a dormi.
Departe de mine gândul de a dormi. Știu deja cum îmi va fi noaptea, m-am obișnuit cu scenariul ăsta. Nu am mai dormit normal de luni de zile. Mintea îmi funcționează chiar și în somn, îmi proiectează cele mai înfricoșătoare coșmaruri, care acum mi-au devenit realitate. Iar când nu sunt coșmaruri, sunt vise atât de frumoase, din care mă trezesc cu un sentiment și mai chinuitor decât din visele urâte. Măcar când am un coșmar, mă chinui și-n somn. Dar când visez, și mă trezesc la realitatea asta, durerea devine aproape insuportabilă.
Noroc cu luminile astea de Crăciun pe care mi le-am pus la geam, că altfel stăteam pe întuneric. N-am nevoie de lumină, e o iluzie. Dau repeat la melodie, îmi mai aprind o țigară. Mă foiesc și mintea îmi copiază mișcările corpului: agitate, spasmodice, mereu aceleași, mereu în căutare de ceva.
Ceva ce-am iubit și-am pierdut, ceva ce nu-mi iese din minte, din suflet și din întreaga mea ființă, și nu mă lasă să îmi găsesc locul.
N-am știut niciodată cum să mă confrunt cu pierderea cuiva la care ții mai mult ca la tine. Nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decât oamenii. N-am cum să nu îi iubesc și să nu tânjesc după o conexiune reală, după ceea ce ne dă, până la urmă, viață. Iar când ai și pierzi, și te mustră fiecare celulă din corp că poate nu ai apreciat cum trebuia, atunci durerea este de două ori mai mare.
Mintea mi-a devenit un loc dificil, aproape de nesuportat. Există momente aproape nenumărate în care mi-aș dori să-mi scot mintea din priză și să nu mai gândesc, să nu mai simt, să nu-mi mai aduc aminte, să nu mai vreau, să nu mă mai chinui. Am crezut mereu că voi reuși să aplanez căderea, că finalul mi-l voi masca cu cărți, muzică, un pahar de vin în cinstea celor ce m-au învățat să beau vin, și o țigară pentru amintirile când ele aveau un gust infinit mai bun ca acum.
Dar niciodată nu îți dai seama când va veni finalul, și nici nu ai cum să-l aplanezi. Ruptura vine mereu brusc, oricât ai încerca, și este mereu la fel de dureroasă pe cât ai crezut că va fi. Câte momente nu au fost când m-am uitat la mine în oglindă și aproape am tresărit la gândul suferinței care avea să mă aștepte. Doar că acum s-a adăugat și mai multă, infinit mai multă. A explodat și a împrăștiat tot în jur.
Îmi zicea o prietenă azi la telefon de-un tip, și că măcar ar fi știut cum e. M-a pufnit râsul, amestecat cu amar și ceva ce-a semănat cu un hohot, pentru că eu știu cum e, și știu și cum se simte lipsa. E groaznică, e pustiitoare, e infinită și e mereu acolo, chiar dacă se estompează în rarele momente când fac ceva. I-am zis că e norooasă. Uneori e mai bine mori prost.
E un pustiu imens, pe care nu-l vei umple niciodată, ci vei încerca să îl micșorezi. E o liniște mai zgomotoasă decât zgomotul care ți-ai dorit uneori să plece. Și-a plecat, și cu ce folos?
Cu ce folos mai faci orice, când totul era legat de zgomotul care a plecat?
Mi-a zis cineva o dată că trebuie să iau durerea pe care o am și s-o folosesc într-un mod bun. Să fac ceva frumos. Dar nu mai are sens, nimic nu mai are sens, nici măcar ce-aș putea să fac. Încerc, pentru că am promis în ultimul ceas să fac asta, și măcar atât să fac din ce-am promis.
Dar a plecat tot binele din care m-am hrănit atâta timp, și mi s-a dus și lumina din ochi, aia de la care au pronit atâtea lucruri.
Mi-a trimis nașă-mea o carte de colorat și niște creioane. Mi-a zis să încerc să colorez când simt că nu mai pot. Să-mi aduc aminte de când eram copil. Am încercat azi, și mi s-a părut atât de străină senzația de a ține în mână un creion și de a desena niște linii, încât m-a izbit faptul că eu niciodată nu am desenat. Mi-am revăzut viața.
La 7 ani, mă jucam cu o vioară în săli de concerte. La 9 învățam făcând pe profesoara, aveam și-un catalog de-ăla mare, de care aveau profesorii la școală. La 12 ani am scris primele cuvinte aici. Tot atunci mi-au început colaborările cu editurile, și cititul s-a transformat într-un job. La 15 plăteam taxe și completam formulare pentru stat. La 17 mi-am luat prima licență. Până la 18 vorbeam trei limbi la perfecție și o învățam pe a patra. La 19 mi-am luat toată viața într-o valiză și am plecat într-un loc străin. Mi-am găsit un job, mi-am făcut un colțișor al meu, mi-am plătit taxele mele, mi-am împărțit banii, am stat ilegal în chirie. Când am împlinit 20 de ani, acum patru luni, inima mi-era plină de un sentiment ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
La 20, aveam undeva pe la 30, din toate punctele de vedere.
Și-acum cum să colorez ca un copil, dacă eu nu am fost unul niciodată, și dacă nici măcar nu am vrut să fiu?
Am avut și-am pierdut și niciodată nu va mai fi la fel. Dar măcar să scriu despre asta, dacă alt mod de a fi nu mai există.

Advertisements

Miezul nopții

23:57. Aproape miezul nopții. Ar trebui să-mi fie somn, dar nu-mi este, chiar dacă în ultima săptămână am dormit, poate, în total, 12 ore. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Nu-mi este nimic. Nu-mi mai este nimic de ceva timp, și arde tot în mine să fie, dar nu este nimic.

Este una dintre nopțile de vară în care totul doare și totul este apăsător, și nu poți face nimic să ieși din vârtejul în care ai intrat. Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Camera mea mi se pare prea mică, prea apăsătoare, prea-mi aduce aminte de o pușcărie, și nu am chef în seara asta. Am coborât să ies pe balcon, am deschis ușa și m-a izbit o mireasmă de mare, un miros atât de familiar, încât mi s-a tăiat respirația. Am avut impresia, pentru o secundă, că sunt înapoi în Grecia, că ies pe terasă seara târziu cu mama, și că sunt persoana care eram înainte de toate acestea, persoana la care uneori visez să mă întorc și nu pot. Persoana la care știu că nu ar trebui să mă întorc.

Mi-am fumat țigara și mi-am terminat paharul de Martini din sticla pe care o am dintr-o epocă, de-atunci de când stăteam în cămin, și pe care încă o păstrez cu sfințenie, și din care beau câte un pic atunci când vreau să îmi aduc aminte de ce a fost și nu va mai fi. Aș vrea să își facă efectul, dar nu și-l mai face. Nu mă mai amețește. Are doar un gust dulce, și mă arde puțin pe gât, dar nimic mai mult.

Mă uit în jur și-ncerc să mă plasez undeva în spațiu, așa cum ne-au învățat la cursul de Alexander Technique de la începutul anului. Nu reușesc, pentru că astăzi a fost prima dată când am simțit că nu mai sunt om, că nu mai sunt nimic. Și că nu mai simt nimic, că nu mai vreau nimic, și că trăiesc într-o bulă, într-un cerc din care nu pot ieși, oricât de tare aȘ vrea.

Și mi-am zis, “eu dacă nu scriu, nu rezist”, iar singurul loc la care m-am putut gândi să scriu a fost blog-ul. Aș fi scris în carnețelul ăla albastru pe care îl am, dar am scris prea mult în el în ultimele zile, și pare deja mult prea încărcat cu tot ce am trăit și n-am trăit, și mă gândesc că dacă dau drumul acestor cuvinte undeva pe internet, mă voi elibera cu totul de ele, și poate și de sentimentul acesta apăsător de nimic.

Mi se învârt gândurile în cap, și nu reușesc să mă prind de unul singur și să îl fructific. Ascult o melodie care îmi place la nebunie, deși face ca senzația de dor și singurătate să fie și mai accentuată, dar am pus-o pe repeat, doar doar voi simți ceva, și pentru că am teoria asta că dacă faci ceva în exces, te saturi de el.

Țigara s-a terminat, Martini la fel, tot s-a terminat, iar eu am rămas, și uneori aș fi vrut să nu. Am dorința arzătoare de a mă ridica și de a fugi, de tot și de toate, și de a lăsa în urmă tot ce am fost. Dar nu fac nimic, niciodată nimic, și mă uit în gol, și-aștept ceva, nu știu ce, dar aștept să vină și nu mai vine, și sângele îmi este tot liniștit în vene, și nu mai clocotește de mult.

Melodia tot pe repeat e, și am mai pus pe repeat câteva lucruri, pe care le văd, dar aș vrea să le trăiesc, și mi-e dor și poftă și singurătate și și și Și…

Camera e prea mică, eu nu știu ce să fac, locul este același, pereți au aceeași culoare, cărțile sunt aceleași. Aș vrea să fiu în altă cameră, să văd altceva, să fiu altcineva, dar nu pot. Vorba lui Oscar Wilde, ”I am tired of myself tonight, I should like to be somebody else”.

Am obosit de persoana mea, vreau alta.

Am urât dintotdeauna verile, chiar dacă le aștept cu nerăbdare. Nu-mi plac zilele în care nu ești tu, în care nu te regăsești în nimic, în care infinitul este atât de mare, și nu într-un mod bun, iar tu ești numai o părticică inexistentă și complet neimportantă. Încerci să te confrunți cu asta, dar nu poți. Nu-ți iese. Știi foarte bine că există o lume întreagă în afara locului acestuia, mii de persoane în afară de tine, și totuși totul se rezumă la camera ta, la persoana ta, la singurătatea ta, din care nu poți ieși.

Îmi aduc aminte de niște seri de iarnă, în care frigul nu se simțea, singurătatea nu era, fericirea era acolo, și o puteai prinde imediat, și totul era bine și nimic nu durea, iar dacă se întâmpla să doară ceva, se putea rezolva. Dar ”habar n-avusem că fericirea putea să doară atât de tare.”

Pe asta am luat-o de la Knausgard. Pe el îl citesc zilele astea, și-am citit mai mult în ultima săptămână decât am făcut-o în toate cele 12 luni de când am plecat de-acasă. Cum naiba să plec eu de-acasă, stau și mă întreb uneori? Cum să te ridici într-o zi și să spui ”eu vreau să plec”, și pur si simplu să pleci, să nu te mai intereseze nimic, și-acum să fii undeva aici, cu o viață mai bună, dar care nu îți aduce nici o fericire, și să te gândești că pe-atunci nu prețuiai nimic din ce aveai, chiar dacă de-abia acum realizezi cât era totul de important și de bine.

Aveam mai multe lucruri pe care voiam să le spun, dar mi-a atras atenția ceva la un moment dat, și mi-a scăpat tot, fiecare cuvânt a fugit undeva în neant. Ce aveam în minte era atât de bun și de puternic, iar ce văd pe ecran este exact opusul.

Nu mai are nici un rost, nu? Pentru ce să mă chinui să scriu aici, până la urmă? Am un alt concept în cap, și vreau să-i dau naștere, și-o să  iasă mișto tare dacă sunt deșteaptă,

Și-aș putea să lupt, dar ce folos?

Despre amintiri

De câteva zile îmi tot pe creier să scriu despre amintiri. Nu știu de ce, dar eu trebuie să scriu despre asta. Am o mulțime de lucruri despre care vreau să vorbesc, mii de gânduri pe care vreau să le pun pe hârtie, dar prea puțin timp să mă concentrez pe asta. Dar astăzi trebuie să scriu despre amintiri. Poate de vină este romanul lui Vodolazkin, ”Aviatorul”. Fenomenală carte. Aș vrea să o recitesc, dar mai am câteva romane pe care mor de curiozitate să le citesc.

Amintirile, deci, sunt niște lucruri tare ciudate, dar vitale. La fel ca visele. De fapt, dacă stăm să ne gândim, aceste două lucruri ne definesc. Pentru vise muncim, iar prin amintiri căpătăm experiență și învățăm. Până la urmă, au avut dreptate toți cei care mi-au spus că amintirile sunt cele care contează. Multă vreme nu am înțeles exact de ce, însă acum mi-e mai clar ca bună ziua. La sfârșitul zilei, când rămânem singuri cu mințile noastre, momentele frumoase pe care le-am trăit ne țin companie. Bine, nu de fiecare dată ne și bucurăm toate amintirile pe care le avem, pentru că ele pot fi de două feluri: plăcute sau neplăcute. Plăcute sunt alea după care tânjești, momentele pe care ai vrea să le mai trăiești o dată. Neplăcute sunt momentele pe care cauți să le îndepărtezi cu orice măsură din memorie.

Eu am destule amintiri, însă dacă ar fi să mor mâine, n-aș fi împăcată, pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe momente și experiențe noi de trăit, încât experiențele pe care le-am avut până acum sunt aproape infime. Există, totuși, multe lucruri pe care nu mi le amintesc și pe care ar trebui. Memoria mea parcă refuză să își amintească cu claritate toți anii petrecuți în România. Dacă e să mă gândesc la ce am trăit acolo, în minte îmi vin doar două-trei scene clare. În rest, frânturi, imagini neclare, câteva propoziții și oameni pe care știu că i-am întâlnit, dar pe care nu îi mai văd în minte. Și-mi pare rău, pentru că mi se pare infernal să nu mai știi atât de multe lucruri care te definesc.

Aș vrea să pot să îmi amintesc tot ce am trăit, dar cred că și asta ar fi nepotrivit, pentru că de multe ori încercăm dinadins să uităm ca să nu mai suferim. Mi se pare, totuși, că o dată cu amintirile urâte, pleacă și câteva dintre cele frumoase. Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai multe concerte, mai multe adunări de familie și cred că, mai presus de toate, mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai clar persoana care eram pe vreme aia.

Haruki Murakami quote

Apartamentul în care am crescut îmi pare acum străin. După ce l-am vândut, nu m-am mai gândit la el. Recent, însă, mi-a venit în minte sufrageria. Am văzut niște poze de când eram mică, și am văzut cât de diferită era mobila. Am realizat, astfel, că viața este într-o continuă mișcare, și o dată cu ea, ne schimbăm și noi. Uitându-mă la poze, am văzut râsete, zâmbete sincere și priviri încărcate de emoție. Am încercat să îmi aduc aminte câte ceva din momentele capturate în fotografii, dar nimic nu a ieșit la suprafață. Dacă aș putea, zău că aș călători în timp, pentru că pozele respective surprind niște momente atât de frumoase, încât îmi pare sincer rău că nu îmi pot aminti nimic despre ele.

Cum ziceam, apartamentul nu mi-l amintesc aproape deloc. Îmi pot aduce aminte doar câteva elemente din mobilă și știu cum erau aranjate camerele. În rest, totul este teoretic. Asta mă face să mă întreb dacă peste câțiva ani nu mă voi gândi la fel și la apartamentul în care stau acum și în care am avut parte de cele mai importante trăiri de până acum. În locul acesta am râs, am plâns, m-am îndrăgostit, am iubit, am urât, am crescut, am luat decizii, aproape că am renunțat de câteva ori și întotdeauna am mers mai departe.

Mă deranjează profund că nu îmi aduc aminte ce mi-a venit în minte să scriu cât eram în autobuz. Mi se pare că aveam de gând să spun cu totul și cu totul alte lucruri dar, ca deobicei, nu îmi aduc aminte nimic din ce voiam să spun.

Mă uit des cu surprindere și la mine. În mintea mea, mă gândesc la mine ca la un adolescent, nereușind să realizez că sunt un adult, sau un aproape-adult, care urmează să plece în lume și să se desprindă de tot ce i-a fost familiar până acum. Cât mă uitam pe pozele de când eram mică, aveam un straniu sentiment de uimire și de nefamiliaritate, pentru că mi se părea incredibil că fetița cu ochi mari și voioși sunt eu. Râdeam încontinuu, eram veselă, atrăgeam atenția neintenționat și mâncam fără mustrări de conștiință. Într-un fel totul a rămas la fel, chiar dacă mama zice că acum am griji pe cap, în timp ce eu zic că uneori sunt un pic supărată pe viață. Voioșia și optimismul mi le-am păstrat, în ciuda tuturor grijilor. Mă surprind uneori uitându-mă la mine și nevenindu-mi să cred cât de departe am ajuns. Poate că 19 ani nu sunt mulți, dar luând în considerare toate lucrurile prin care am trecut, pot spune că am trăit. Îmi văd mâinile la care încep să se vadă venele, picioarele ușor obosite, cearcănele din ce în ce mai adânci, și conștientizez că nu numai că cresc, dar ajung să trăiesc toate lucrurile la care am visat și am sperat atât de mult timp.

Tot zic că amintirile sunt legate de poze, dar ele pot fi declanșate de mulți factori. Mirosuri, culori, mâncăruri, cărți, cântece, o senzație de familiaritate cu un obiect pe care nu știi de unde să o iei. Pentru mine, mirosurile sunt un declanșator incredibil de amintiri. Fie că vorbim de un parfum sau o simplă mireasmă, dacă îmi este cunoscută, eu am să îmi amintesc un anumit moment în timp când am mai mirosit mireasma respectivă. Și, dacă mă concentrez destul de tare, pot simți viața de atunci, pot avea impresia că încă sunt persoana care eram atunci.

Până la urmă, totul se învârte în jurul amintirilor. Cu ele ne hrănim și ele ne dau putere și speranță. Sau tot ele ne pot ucide, depinde de caz. Cert este că numai cu amintirile rămânem. Într-un final, și visele se transformă tot în amintiri. Important este să le punem undeva la o parte, într-un colț al minții de unde să le luăm doar atunci când avem nevoie. Să le rememorăm cu drag, dar nu cu jind, pentru că altfel înseamnă că nu trăim în prezent. Iar de trăit în trecut, nu merge. De trăit trăim în prezent. Nici în trecut, nici în viitor. În prezent.

Mi s-au terminat anii de liceu

Cine mă urmărește pe Facebook știe deja că astăzi am trăit un moment special în viața oricui, pe care îl așteptam de ani de zile. Ultima zi de liceu. Ultima zi în banca în care am stat trei ani, cu oameni care m-au enervat și m-au făcut să râd de atât de multe ori. Bineînțeles, este un moment important pentru mine și după cum bine știți, eu trebuie să scriu despre toate momentele acestea pe blog. Dar mai întâi aș vrea să ne întoarcem în 2014, când terminam ciclul gimnazial. Tot ce voi scrie mai jos are mare legătură cu ce am scris atunci, așa că vă rog să dați un click aici și să citiți mai întâi gândurile Biancăi de la 15 ani. Apoi, continuați cu gândurile Biancăi de la 18 ani.

În postarea de la sfârșitul clasei a noua descriam cât de mult m-am schimbat, cum habar nu am cum a trecut timpul, cât de tristă sunt să îmi las colegii în urmă, cât de mult urăsc școala și cât de entuziasmată sunt pentru liceu și pentru colegiu. Practic, descriam toate lucrurile pe care le trăiesc acum. Îmi amintesc perfect momentul când scriam cuvintele acelea, la fel cum îmi voi aminti și ziua aceasta și cuvintele pe care le scriu acum.

Îmi aduc aminte că aveam planuri mari, de care îmi era groaznic de frică. Aveam diploma  de conservator în fața, intrarea la facultate, mutatul în altă țară pentru asta. Îmi aduc aminte, entuziasmul, nesiguranța, întunericul pe care îl vedeam când mă gândeam la clasa a 12-a și la lucrurile pe care va trebui să le fac.

Iar acum iată-le, exact în fața mea, înconjurându-mă din toate părțile și definindu-mă. Trăiesc clipele pe care le descriam acum trei ani. Atunci scriam de o facultate în Anglia. Între timp, destinația s-a schimbat și mă bucur enorm, pentru că am descoperit o opțiune mult mai bună pentru mine, care mă entuziasmează enorm. Despre asta voi scrie când voi fi sigura 100% că se va întâmpla.

Mai scriam și că sunt foarte entuziasmată pentru toate lucrurile care voi urma. Adevărul este că nu aveam idee ce avea să mă aștepte. Nu m-am așteptat nici măcar la jumătate dintre lucrurile care mi s-au întâmplat pe parcursul liceului, dar uitându-mă în urmă, nu aș schimba absolut nimic. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus aproape de oamenii pe care sunt mândră să îi numesc ”ai mei” și, cel mai important, m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Nu mă așteptam să îmi iau diploma de conservator în clasa a 11-a. Nu mă așteptam să vizitez Atena și Parisul. Nu mă așteptam să am parte de o prietenie atât de frumoasă cu Nefeli. Nici în visele mele nu mă așteptam să studiez cu profesul meu de acum. La naiba, atunci nici nu știam că există. Nu mă așteptam la nimic și am primit lucruri mult mai frumoase decât cele la care visam eu. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu mă gândeam că voi absolvi acest liceu. Planul era să merg la un liceu de meserii, dar m-am transferat la unul general cu două zile înainte de începerea noului an școlar.

Am vrut să termin școala încă de când am început-o. Nu mă înțelegeți greșit. M-am distrat la școală. Am fost populară, am cunoscut oameni frumoși, oameni mai puțini frumoși, am învățat multe lucruri despre societate și despre lumea în care trăim. Clasa a 12-a a fost cu totul și cu totul specială. Am avut lângă mine oameni care mi-au ridicat moralul, cu care am putut râde ore întregi, care mi-au fost alături. Nu știu de ce, dar clasa a 12-a are o putere extraordinară asupra tuturor. Ne-a unit, ne-a dat forță, ne-a dărâmat și ne-a pus pe un piedestal aproape de neatins în ochii celor din clasele mai mici. Am trăit momente superbe, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte și nu pot fi mai rescunoscătoare pentru anii de liceu de care am avut parte.

Însă a fost și greu. Ce vreau să înțelegeți este că eu am urmat un liceu general, care nu  are nici o legătură cu muzica. Cunoștințele muzicale mi le-am aprofundat la un conservator, așa cum bine știți. Asta înseamnă că trei ani de zile am fost într-un colectiv care nu m-a putut înțelege. Am trăit, practic, cu niște oameni pentru care muzica bună înseamnă trap, hip hop, pop și în foarte puține cazuri, rock. Din tot liceul, doar patru persoane am  cunoscut care să asculte muzică clasică sau să cânte la un instrument muzical clasic. Așa că am fost întotdeauna neînțeleasă. La început a fost greu, dar mai apoi m-am obișnuit și am reușit, chiar, să mă bucur de aceste diferențe.

Problema cea mai mare a reprezentat-o programul încărcat, care nu m-a lăsat să studiez așa cum ar fi trebuit. M-am trezit la 7 timp de trei ani, începeam orele la 8 și ieșeam la ora 2. Mă întorceam repede acasă, mâncam și apoi mă apucam de studiam cam patru ore, apoi mai învățat pentru conservator. Timp de scris, citit sau relaxat nu îmi rămânea aproape deloc.

Faptul că a trebuit să pierd timp în fiecare zi făcând ceva care nu numai că nu îmi plăcea, dar nu îmi aducea cunoștințele de care aveam nevoie a fost un lucru cu care m-am obișnuit greu. M-am gândit aproape obsesiv la toate lucrurile pe care le pierdeam în timp ce îmi toceam coatele într-o bancă și la toate șansele care au trecut pe lângă mine datorită școlii.

Însă, la sfârșitul zilei, nu puteam face nimic în legătură cu asta decât să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să trec de acești trei ani și să mă descurc cât mai bine pot cu situație care mi-a fost dată. Până la urmă, am reușit. Clasa a 12-a mi-am petrecut-o pe toată citind cărți pe sub bancă, scriind o recenzie sau câteva articole pentru blog atunci când știam că nu voi avea timp de asta acasă. Mi-am disperat colegii cu faptul că citeam o nouă carte în fiecare săptămână și am devenit rapid persoana lor de încredere când venea vorba de literatură.

Dar uite că acum s-a terminat totul. Nu știu cum mă simt, totuși. Nu-mi dau seama încă. O parte din mine cred că nu realizează că nu voi mai fi niciodată elevă, că băncile noastre vor fi ocupate de niște străini și că de data aceasta chiar că ne împrăștiem toți prin o mie de locuri. M-am înțeles bine cu colegii, chiar dacă lipsa de maturitate a unora m-a enervat și m-a obosit enorm ani de zile.

Bucuria există, bineînțeles, dar este mai mult o idee mai mult decât prezența sentimentului. Cred că cel mai bine voi realiza și simți că am terminat școala după ce îmi voi da examenele finale și după banchet. Deocamdată mai am de tras cam o lună și jumătate până când mă voi putea relaxa cât de cât. Nu pentru școală, bineînțeles.

La fel de bine știu că îmi va fi dor de perioada aceasta. Am trăit ani frumoși, la care mă voi uita cu dor și cu melancolie peste câțiva ani. Îmi va fi dor de pauzele cu colegii, de bășcălia cu anumiți profesori, de serbările nebunești și de prețioasele momente de relaxare. Nimic nu va mai fi la fel, dar este ok, pentru că sunt pregătită pentru ce va veni. Iar atunci când îmi va fi dor de școală, îmi voi aminti și de părțile proaste, de programul prea încărcat, de profesorii care m-au făcut uneori să mă simt proastă doar pentru că mi-am ales o carieră diferită de a lor.

Cert este că lucrurile de care îmi era frică nu sunt atât de înfricoșătoare și de grele pe cât credeam eu că vor fi. Da, este greu, dar nu de netrecut. Atât timp cât am lumea la care țin aproape de mine, pot trece peste orice. Între timp, permiteți-mi să mai spun o dată CĂ AM TERMINAT ȘCOALA/CLASA 12-A/ANII DE LICEU.

În încheiere, vă las prima melodie pe care am auzit-o după ce am ieșit astăzi de pe porțile liceului și pe care mi-o voi aminti mereu ca marcând acest eveniment special.

Recomandarea săptămânii – This is us

Scurte aplauze, vă rog, pentru faptul că am reușit să îmi impun să las un pic învățatul pentru o postare care să nu aibă legătură cu viața mea trist de încărcată. Bineînțeles, ce citiți acum nu va fi o recomandare lungă și elaborată, pentru că sâmbătă dau examenul IELTS pentru a-mi lua certificatul de proficiency în engleză și nu vreau să întind coard prea mult. Trebuie să și învățăt. Am hotărât, totuși, ca astăzi să vă ofer o recomandare la care mă gândesc încă de când am descoperit serialul în cauză. Este vorba de This is us, un serial care are în roluri principale actori ca Mandy Moore, Sterling K. Brown și Milo Ventimiglia.

Am descoperit acest serial în ziua de Paște. Nu știu ce mă apucă în fiecare vacanță de primăvară, dar tot ce fac este să mă uit la filme și seriale. Îmi amintesc că prin 2014 am văzut 3 filme într-o singură zi. De data aceasta, serialul ce mi-a ținut companie pe durata zilelor de leneveală a fost This is us, pe care bineînțeles că l-am mai văzut pe la prietenii de pe Facebook, dar căruia nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Știam, totuși, că este foarte bun, așa că m-am hotărât să văd despre ce este vorba.

Ei bine, This is us este un serial excelent. Sincer, eu nu spun asta despre orice serial sau film, însă acesta chiar își merită laudele. În afara faptului că are o poveste superbă, care este în același timp dramatică și amuzantă, actorii m-au impresionat de la primul episod. Serialul acesta este plin de actori geniali. Spre exemplu, Sterling K. Brown a devenit imediat unul dintre actorii mei preferați. Felul în care joacă omul ăsta te lasă fără cuvinte! La fel de mult mi-au plăcut și Milo Ventimiglia, Chrissy Metz și Justin Hartley. De fapt, singura actriță care nu mi-a plăcut absolut deloc a fost Mandy Moore.

Povestea are în prim plan trei frați. Doi dintre ei sunt gemeni, iar celălalt este adoptat. Și negru. Primele scene ne fac cunoștință cu părinții lor, iar restul ne pun la curent cu viețile lor ca și adulți. Pe parcursul fiecărui episod, ajungem să cunoaștem atât copilăriile lor, cât și perioadele de maturizare și, până la urmă, viețile lor de adulți. În același timp, acțiunea se concentrează foarte mult pe părinții acestora, astfel făcând legătura cu anumite decizii și evenimente din viețile celor trei frați.

Povestea are de toate: profunzime, dramă, romance și umor. Ce să mai, eu am stat lipită de calculator timp de 18 episoade fără să mă plictisesc deloc. Mi s-a părut fascinant felul în care povestea dezvăluie viața unei familii și laturile acesteia în care cu toții ne putem regăsi. Experiențele personajelor, puse într-o lumină atât de normală, te fascinează tocmai pentru că te poți regăsi în ele. Personajele sunt oameni normali care trec prin niște întâmplări cât se poate de obișnuite.

Mi-a plăcut la nebunie emoția pe care serialul mi-a transmis-o. M-am atașat rapid de personaje, iar asta se datorează interpretărilor excelente ale actorilor. Absolut fiecare scenă cu Sterling L. King m-a emoționat foarte mult, iar restul actorilor fac și ei o treabă incredibilă. Am râs împreună cu ei, am plâns, am trăit amintirile lor din trecut și am stat cu sufletul la gură  până la final.

This is us este serialul pe care trebuie să îl vedeți cât mai repede. Este o poveste superbă, excelent spusă, iar interpretările actorilor te răvășesc. Personal, mor de nerăbdare să apară sezonul doi, care sper să fie la fel de bun ca și primul! Între timp, vă las mai jos trailer-ul, în speranța că vă va convinge să urmăriți serialul:

Pentru mai multe detalii despre serial, puteți intra pe pagina oficială de IMDb.

Fiecare viață contează

Cred ca atacul chimic din Siria nu este o noutate pentru nimeni. Încă de joi dimineață circulă pe internet diverse filmulețe cu oamenii din țara respectivă și chinurile prin care trec datorită acestui atac. Sinceră să fiu, nu am fost în stare să mă uit la nici unul dintre filmulețele care au consternat o lume întreagă. Nu mă pot obișnui cu ideea că, în timp ce eu îmi fac griji despre facultate, bani, studii și deadlines-uri, milioane de oameni nevinovați se luptă pentru viețile lor. Aș vrea, totuși, să vorbesc despre asta astăzi, pentru că nu mai pot ține în mine.

Am spus-o, o spun și-am s-o mai spun. Absolut fiecare viață contează. Fiecare suflet de pe planeta aceasta este important. Am crescut cu ideea aceasta și am să continui să o spun, în speranța că măcar o persoană va înțelege și o va adopta. Dacă pot inspira această idee unei singure persoane, atunci pot fi mulțumită.

Treaba stă în felul următor: statutul social, contul bancar, mașina, casa în care locuim și hainele pe care le purtăm nu spun absolut nimic despre noi ca și persoane. Tot ce contează este ce avem în interior. Ce fel de oameni suntem. Sufletul, mintea și felul în care alegem să le folosim sunt factorii care ne diferențează unii de alții. Iar faptul că un om cu un suflet bun s-a născut în Siria, în Congo sau în altă țară pe care noi alegem să o considerăm mai prejos de noi nu ne dă dreptul să decidem ce facem cu viața acestuia. Și nici faptul că noi am avut norocul de a ne naște în Europa sau în America nu ne face cu nimic mai buni decât ei. Asta ține strict de noroc. Până la urmă, nu alegem unde ne naștem. Spre exemplu eu, Bianca, aș fi putut avea soarta de a mă naște în Africa. Aș fi avut aceeași minte, același suflet, poate o piele diferită, însă persoana mea ar fi fost aceeași, cu câteva diferențe cauzate de tradițiile țării. Cu toate acestea, șansele mele de a scrie aceste cuvinte acum ar fi fost destul de slabe, însă acestea ar fi existat undeva, călcate în picioare de prejudecățile create de o societate complet distrusă de stereotipurile din care refuzăm să ieșim.

Totul pornește din mintea noastră. Lumea în care trăim a fost creată de noi, de ideile noastre și de neputința de a înțelege, o dată pentru totdeauna, că politica, războaiele și violența sunt niște tâmpenii care nu ne vor ajuta sub nici un fel să avansăm. Știu că este o idee care pare deja răsuflată, spusă de milioane de ori, dar degeaba o spunem, dacă nu o și aplicăm. Adevărul cutremurător este că nu suntem cu nimic diferiți față de acum 100 de ani, când un pictor psihopat a hotărât să distrugă o lume întreagă pentru că nu a fost acceptat la o școală de artă. Sunt complet consternată de faptul că alegem să ne întoarcem la greșelile din trecut votând oameni ca Trump, dându-le putere de decizie și acțiune unor oameni care  nu numai că nu o merită, dar nu știu cum să o folosească în binele societății. Niște oameni care consideră că au dreptul de a decide ce se întâmplă cu viețile altora.

Politica, războaiele religioase și violența sunt niște prostii menite să scoată bani de pe urma unor națiuni care au avut ghinionul de a se naște în țări slabe. Violența, la rândul ei, naște doar violență. Mă întreb de mult timp cât vor mai continua aceste atacuri teroriste care au loc acum în lume și dacă sunt doar un fel de preludiu la ceva mult mai mare și mai sângeros. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, trăim al treilea război mondial, numai că acesta nu se duce cu armele de acum o sută de ani. Însă este la fel de sângeros și la fel de nedrept și mi se pare îngrozitor faptul că nu putem găsi o modalitate de a înțelege că această lume aparține tuturor. Granițile pe care le-am pus pentru a delimita teritoriul unei țări nu sunt bariere care să ne interzică să intrăm într-o anumită țară și nici nu determină valoarea unei națiuni.

Toate acestea provin din dorința noastră absurdă de a fi superiori celorlalți și din complexul pe care televizorul, internetul și toate platformele de socializare ni-l creează. Practic, internetul ne spune că toate viețile ar trebui să arate la fel, că fiecare femeie trebuie să aibă fundul lui Kim Kardashian, că e ok să devii vedetă de pe urma unui film porno și că pozele pe care le postăm trebuie să fie mereu fabuloase. Poze fabuloase, vieți mizerabile. Când simțim că nu ne putem ridica la standardele impuse de aceste exemple  absolut stupide și total false, ne place să ne uităm la țările din lumea a treia. Adorăm, practic, să vedem că cineva o duce mai rău ca noi. Ne oferă o mică doză de adrenalină. ”Ia uite, mă, ce am reușit eu să fac și cât sunt eu de deștept că am un Porsche cumpărat de tata și ce prost e ăla că stă și învață ca să scape din țara în care s-a născut și să aibă aceeași șansă cu mine!”

Bineînțeles, internetul și toate ideile pe care acesta le promovează au în spate o minte umană. Nimic nu este postat pe internet de un robot fără sentimente, ci de oameni. Așa că, așa cum am mai spus-o, totul provine din mintea noastră. Lumea aceasta a fost creată de cei care trăiesc în ea. Tocmai asta este tragedia: faptul că ne-am făcut-o cu mâna noastră și ne adâncim din ce în ce mai tare în mizeria asta pe care ne place să o numim civilizație.

Dacă am ști să luptăm cu armele potrivite, lumea ar fi un loc mai bun. Dacă am realiza, într-un final, că fiecare persoană trebuie să ia acțiune și să nu tolereze ura și răul, atunci binele s-ar răspândi mai repede. Internetul ar fi cea mai ușoară metodă de a face asta, însă bănuiesc că e mult mai ușor să ne concentrăm pe lucrurile care, la judecata finală, sunt cele mai neimportante.  În primul rând, dacă am realiza că în momentele cele mai importante suntem toți egali, viețile ne-ar fi mult mai ușoare. Și, de asemenea, că planeta aceasta aparține tuturor, indiferent de rasă, religie sau orientarea sexuală.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli de exprimare și ușoara mea incoerență. Sunt buimacă și mult prea supărată de tot ce se întâmplă acum în lume.

Recenzie: ”O viață măruntă” de Hanya Yanagihara

Descriere:

Patru absolvenţi ai unui mic colegiu din Massachusetts – debusolaţi, fără un ban în buzunar şi susţinuţi doar de prietenia şi ambiţia lor – se mută la New York pentru a-şi face o situaţie. Cei patru sunt chipeşul Willem, care-şi doreşte să devină actor; JB, un pictor născut în Brooklyn care încearcă să pătrundă în lumea artei; Malcolm, un arhitect frustrat angajat la o firmă importantă; şi Jude, o minte sclipitoare, dar un individ retras şi enigmatic, în jurul căruia gravitează toţi ceilalţi. De-a lungul anilor, relaţiile dintre ei se adâncesc şi se complică, însă provocarea cea mai mare pentru ei rămâne Jude, ajuns cu timpul un avocat extrem de talentat, însă din ce în ce mai instabil, cu mintea şi trupul însemnate de o copilărie cumplită, de o traumă pe care se teme că nu o va putea depăşi niciodată.
O viaţă măruntă este un roman de o extraordinară forţă şi emoţie despre legăturile indisolubile ale prieteniei şi despre limitele rezistenţei umane.

Detalii tehnice:

Autor: Hanya Yanagihara

Editura: Litera

Pagini: 706

Format: 127 x 197

Vreau să mulțumesc librăriei online Librex, care mi-a oferit acest roman spre recenzie.

Recenzie:

Am amânat recenzia aceasta zile întregi. După ce am terminat de citit O viață măruntă nu m-am simțit în stare să îi scriu recenzia. De fapt, nici acum nu consider că sunt pregătită să o fac, însă trebuie. În ciuda nevoii de a păstra cartea aceasta pentru mine,  trebuie să spun tuturor ce fel de roman este O viață măruntă de Hanya Yanagihara.

Îmi este imposibil să scriu o recenzie care să se potrivească cu adevărata valoare a romanului de față. O viață măruntă este un munte de carte, cu 700 de pagini care te răscolesc și te obsedează. La aproape o săptămână de la momentul în care am terminat-o, simt că sunt încă sub puternica influență pe care povestea a avut-o asupra mea.

Sunt sigură că ați înțeles deja că mi-a plăcut. De fapt, nu, nu mi-a plăcut. Am adorat-o. Sunt absolut sigură că este cel mai bun roman pe care l-am citit anul acesta, și asta spune ceva, pentru că de la începutul anului 2017 am citit numai cărți superbe și am descoperit autori care au trecut imediat în topul celor preferați. Cumva, O viață măruntă a reușit să se propulseze în vârful listei încă de la primele pagini.

Romanul Hanyei Yanagihara este unul important, pe care absolut fiecare persoană de pe planeta aceasta trebuie să îl citească. Este genul de carte greu de suportat, pentru că îți deschide ochii, te izbește din plin și îți schimbă viziunea asupra vieții. Dincolo de tehnica impecabilă a scriitoarei și a poveștii răscolitoare, cartea este o mărturie de o importanță vitală.

O viață măruntă spune povestea a patru prieteni care se cunosc în colegiu. Acțiunea urmărește viața lor încă de la vârsta sărăciei și a găsirii de sine, până la anii pensiei și a vieții mai liniștite. Personajul ”principal”, pe care povestea se concentrează cel mai mult, este Jude St. Francis, un avocat de o inteligență aparte. Prietenul lui, Willem, este un actor de succes. JB, cel mai arogant dintre toți prietenii, este un pictor recunoscut în lumea artei, iar Malcom, un arhitect cu o pasiune de nestăpânit. Împreună, cei patru au parte de o prietenie care va trece peste ani și peste toate încercările și diferențele dintre ei.

Personajul central, Jude, este un om cu un trecut care nu îl lasă să trăiască prezentul. Datorită unui accident care i-a schimbat complet viața, el a rămas invalid, fapt care îl diferențează cu totul de prietenii lui și de restul lumii. Cartea urmărește încercările lui de a trăi printre oamenii normali și de a trece peste toate traumele din trecut. Trăirile lui sunt prezentate cititorului cu o brutalitate și o sinceritate pe care nu le-am mai întâlnit niciodată. Viața lui Jude este un șir de dureri, chinuri, amintiri pe care acesta încearcă să le uite, dar și momente frumoase petrecute alături de prietenul lui cel mai bun, Willem.

Sinceră să fiu, cartea nu este ușor de suportat. Așa cum am menționat mai sus, copilăria lui Jude a fost una traumatică, plină de întâmplări groaznice. Toate aceste scene, scrise într-o atmosferă atât de reală , te îngrozesc și te tulbură până la punctul în care vrei, pur și simplu, să închizi cartea și să uiți de ea. Însă este prea târziu, pentru că romanul te cucerește de la primele pagini și îți este absolut imposibil să îl lași din mâini. O viață măruntă are un efect nemaiîntâlnit asupra cititorului: te face, practic, să îți fie frică de ce vei găsi în continuare în paginile cărții, dar în același timp, îți este imposibil să nu dai pagina cu o nerăbdare arzătoare.

Hanya Yanagihara trece peste orice limită și barieră impuse de literatură și de societatea noastră. Lasă la o parte orice fel de teamă, de reținere, și expune viața așa cum nimeni altcineva nu o mai face: cu ferocitate. Anumite scene sunt atât de greu de digerat, încât te întrebi cât poate suporta un personaj. Dar, cel mai important, cartea pune la încercare cititorul. Îi deschide ochii, mintea, și îl face să trăiască totul cu o intensitate aproape nebunească. În cartea aceasta te implici, fie că vrei, fie că nu. Și, în ciuda recenziilor negative pe care le-am citit la adresa romanului, cred că este o mărturie extrem de importantă despre viața invalizilor, despre percepția pe care societatea o are asupra lor și despre greutățile fizice și psihice pe care aceștia le întâmpină.

Povestea debordează de dramatism. Tragediile își fac loc în fiecare pagină, iar trăirile, sentimentele și gândurile lui Jude sunt atât de răspicat expuse, încât este imposibil să nu te marcheze. Fiind martor la viața unui om cu o viață atât de dificilă, nu vrei decât să iei personajul în brațe și să încerci să îl ferești de răul care știi, pur și simplu, că îl pândește. În același timp, nu poți să nu te lași absorbit de splendoarea prieteniei dintre Jude si Willem și de lumina în care autoarea pune viața.

Scrisul? Absolut magnific! Rar întâlnești scriitori contemporani cu o forță  debordantă, cu un scris care să te zdruncine și să te macine. Cuvintele Hanyei își fac loc atât în mintea cititorului, cât și în sufletul acestuia. Fiecare rând și cuvânt mi-au ajuns la inimă, de unde mă îndoiesc că vor mai ieși vreodată. Am fost și sunt dependentă de carte. O răsfoiesc și acum, când încerc încă să rezist tentației de a o citi din nou. Cert este că va rămâne unul dintre romanele pe care le voi căra cu mine peste tot pe unde mă voi duce și pe care le voi citi de multe ori în viața mea.

Cuvintele sunt de prisos acum. O viață măruntă este un roman care nu poate fi descris. De o forță și o emoție dezarmante, acesta reușește să arate adevărata față a societății. Citind cartea, treci printr-o mulțime de emoții, devenind dependent de ea încă de la primele rânduri. Tragica poveste a lui Jude te va tulbura, iar frumusețea prieteniei dintre cele patru personaje principale te va face să vezi că viața  îți va oferi mereu un motiv pentru care să o trăiești. Un roman nemuritor, care schimbă deja întreaga lume literară.

Notă: 6 stele din 5

Recenzie: ”Shantaram” de Gregory David Roberts

Descriere:

O poveste uriașă, copleșitoare și irezistibilă

În acest roman de inspirație autobiografică, Gregory David Roberts își poartă cititorii prin cartiere mizere și hotele de cinci stele, printre mafioți și sfinți, descriind o serie de experiențe care vor lua prin surprindere și cea mai excentrică imaginație. „Shantaram” a fost publicat în peste 40 de limbi și a fost vândut în peste 4 milioane de exemplare.

„Mi-a luat mult timp și am străbătut aproape întreaga lume până am aflat ceea ce știu acum despre dragoste, despre destin, despre alegerile pe care le facem, însă esența acestor lucruri m-a lovit într-o clipă, în timp ce eram înlănțuit de un zid și torturat.” Așa începe halucinanta poveste a lui Lin (prescurtarea de la Lindsay), un australian evadat din închisoare și stabilit într-un oraș supraaglomerat de pe alt continent. Bombay-ul i-a devenit complice, ajutându-l să își piardă urma. Nemaiavând casă, familie sau identitate, Lin a fost nevoit să caute iubire și sens în mahalalele sărace, făcându-și între timp ucenicia în afaceri murdare.

Însoțit de ghidul și de bunul său prieten Prabaker, a pătruns într-o lume formată din mafioți și cerșetori, prostituate și sfinți, soldați și actori, indieni și expați, din haosul căreia s-au desprins două figuri clare. Prima îi aparține lui Khader Khan, șeful bandei mafiote care i-a cumpărat libertatea de la autoritățile indiene, un infractor cu vocație de filosof care i-a devenit treptat mentor. A doua este frumoasa Karla, o femeie periculoasă ale cărei trăiri sunt alimentate de secretele care o chinuie, pe de o parte, și îi dau o putere incredibilă, pe de altă parte. Această descindere în societatea subterană a Bombay-ului l-a aruncat pe Lin într-o succesiune de întâmplări enigmatice și sângeroase. Totul se complică iremediabil atunci când acceptă să intre într-un război care nu îi aparține și din care nu știe dacă va scăpa cu viață…

„Tulburător… Romanul este străbătut de un sentiment sincer, cinemascopic. O lectură senzațională.“ – Publishers Weekly
„Cu totul unic, absolut îndrăzneț și minunat de sălbatic.” – ELLE

„Un roman amplu, inteligent, plin de personaje vibrante. Dar Bombay-ul în sine este cel mai puternic personaj din «Shantaram», iar dragostea lui Roberts pentru India și pentru oamenii ei este cât se poate de evidentă.” – The Washington Post

„«Shantaram» e o adevarată epopee. O poveste uriașă, copleșitoare și irezistibilă.” – The Seattle Times

„«Shantaram» te captivează încă de la prima frază. E palpitant, emoționant, înspăimântător… un roman extraordinar.” – Detroit Free Press

Detalii tehnice:

Format carte: 15 x 22.5
Numar pagini: 900
Culoare interior: alb negru
ISBN: 978-606-783-033-0
Data publicatie: 01.12.2016
Colectie: Shantaram si Umbra muntelui

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii All, cărora vreau să le mulțumesc pentru șansa de a o citi!

Recenzie:

Shantaram este un munte de carte. Cu un impresionant număr de 890 de pagini și o mărime impresionantă, cartea aproape că te intimidează la prima privire. Pentru mine, a fost o adevărată provocare, fiindcă sunt genul de cititor care, oricât de mult i-ar plăcea o poveste, la un moment dat se plictisește de ea. 890 de pagini a reprezentat o cursă pe care trebuia să o duc neapărat la sfârșit, lucru pe care l-am făcut și de care sunt foarte mândră. Consider că Shantaram a fost o încercare a răbdării, dar și a maturității mele.

Adevărul este că începutul a fost destul de greu. Chiar dacă știam că este un roman bun, care până la urmă mă va fascina, dinamica lentă a începutului și numărul mare de pagini m-au făcut să mă gândesc de multe ori să o las pe mai târziu. Însă ceva nu mă lăsa să fac asta. Știam, pur și simplu, că trebuie să continui lectura și să o duc până la capăt. Și bine am făcut, pentru că Shantaram este o carte care simt că mi-a schimbat viața cu adevărat.

Romanul autobiografic a lui Roberts te poartă peste tot prin lume: de la o închisoare de maximă securitate, până într-o mahala din Bombay, ca mai apoi să te introducă în fascinanta lume mafiotă din India. Povestea te poartă peste tot și nu te ferește de absolut nimic, debordând de viață și de tot ce înseamnă aceasta și  vorbind moarte, durere, violență, dragoste și abandon într-un mod în care nu multe cărți o fac. Când ajungi la ultima pagină, simți că ai trăit o viață și că ai acumulat o mulțime de experiențe și de lecții.

Condamnat la 19 ani de închisoare în Australia, Gregory David Roberts – sau ”Lin”, așa cum își spune în carte – decide să evadeze și să fugă în India. Acum un fugar dat în urmărire în întreaga lume, acesta își găsește refugiul în Bombay, un oraș pe cât de animat, pe atât de liniștit într-un mod ciudat. Acolo, Lin își găsește o familie adoptivă, formată din indieni cu suflete mari și personalități extrem de colorate și pune bazele unei noi vieți care îi va oferi experiențe cât se poate de diverse.

M-a fascinat lumea în care acest roman m-a introdus. India mi se pare un loc atât de îndepărtat și atât de diferit față de cel în care trăiesc eu, încât îmi este greu să îmi imaginez că este real. Însă autorul îți arată tainele acestei țări cu o ușurință de-a dreptul dezarmantă, făcându-te să te îndrăgostești de India și de locuitorii ei imediat. Toate tradițiile și caracteristicile culturii indiene sunt descrise cu exactitate, fiind în același prezentate într-o lumină specială, dar și introduse în cotidianul autorului. Atmosfera acestui tărâm special te învăluie, permițându-ți să simți miresmele atât de bogate și de diverse și făcându-te să vrei să vezi locurile din carte cu ochii tăi.

Personajele sunt foarte greu de descris și aș putea folosi foarte multe cuvinte pe care a face asta. Cert este că așa personaje nu am mai întâlnit, acestea fiind diverse, animate, complexe, cu culori puternice și o profunzime uimitoare. M-am îndrăgostit de fiecare personaj în parte, și credeți-mă, nu sunt puține. Pe cât de mare este povestea, pe atât de multe personaje se găsesc în ea. Însă nu m-am putut plânge, pentru că mi-au plăcut la nebunie. Am învățat ceva prețios de la fiecare, iar câteva dintre teoriile unora dintre ei mi-au dat serios de gândit.

De fapt, întreg romanul mi-a oferit multe teorii și filozofii asupra cărora am meditat. Toate aceste lecții pe care simt că le-am luat din carte provin atât din experiențele scriitorului, cât și din gândurile lui. Cartea prezintă multe ideologii despre dragoste, viață, durere, lume și felul fiecăruia de a o trăi, dar și despre cultura și oamenii Indiei. Shantaram este una dintre cărțile care nu îți dă pace și care te face să te trezești la viață.

Povestea mi s-a părut de-a dreptul incredibilă, iar experiențele scriitorului par a fi de domeniul fantasticului. Acesta se întâlnește de multe ori cu moartea, se uită în ochii ei și decide să o învingă. La fel de bine, el iubește, rănește, se lasă rănit, se lasă pradă mâhnirii, trăiește fericirea pură și, mai ales, intră în situații la limită, din care ai impresia că nu are cum să iasă. Cumva, el iese mereu învingător și trece peste fiecare obstacol cu capul sus, trăindu-și viața cu o intensitate aproape feroce.

Cu siguranță, cartea nu duce lipsă de acțiune. Datorită ocupațiilor mai puține obișnuite a lui Lin, dar și a personajelor din poveste, Shantaram te face să stai cu sufletul la gură de la prima pagină până la ultima, nepermițându-ți să te plictisești nici măcar o clipă. Cartea dispune de o diversitate vastă, curpinzând atât scene de dragoste, cât și scene de acțiune parcă desprinse din filmele cu James Bond. Printre acestea, se perindă și scene în care sentimentele scriitorului ies, practic, dintre pagini și te curpind întru totul. Cartea îți oferă de toate: mâhnire, frică, speranță, dragoste, prietenie, bucurie, aventură și multe lecții.

Shantaram debordează de viață. Este unul dintre cele mai importante romane pe care le-am citit vreodată și cu siguranță unul pe care nu îl voi uita cu ușurință. Cred cu tărie că trebuie citit de toată lumea măcar o dată în viață, pentru că oferă o viziune asupra vieții și a lumii, pe care nu des o poți întâlni. Nu vă lăsați intimidați de mărimea impresionantă a cărții – merită!

Notă: 4.5 stele din 5

Recomandarea săptămânii – Mozart in the Jungle

Deși în fiecare săptămână îmi promit că de acum voi posta câte o recomandare în fiecare luni, timpul limitat și activitățile numeroase și obositoare nu îmi permit acest lucru. Mi se pare că timpul zboară efectiv pe lângă mine și că tot ce am timp să fac este să studiez, să mai scriu un pic și să citesc. Dar asta este o discuție pe care vreau să o las pentru altă dată. Astăzi vreau să vă recomand unul dintre serialele mele preferate la momentul acesta: Mozart in the Jungle. 

Serialul Mozart in the Jungle mi-a fost recomandat de Nely, care era extrem de entuziasmată de el și care mi-a zis că mi se potrivește ca o mănușă. La perioada respectivă nu aveam chef deloc de seriale, așa că l-am amânat până lunea trecută, când am văzut primul episod. Atunci am înțeles că Nely a avut mare dreptate și cinci zile mai târziu văzusem deja toate cele 30 de episoade apărute până acum.

Serialul Mozart in the jungle se concentrează pe viețile muzicienilor din orchestra simfonică a orașului New York. Printre personajele principale se află o tânără pe nume Hailey, care cântă la oboi și care visează să aibă o carieră în această orchestră. Aceasta participă la audițiile ținute de Rodrigo, noul dirijor și director artistic al orchestrei, care, în ciuda faptului că este încă foarte tânăr, are o carieră incredibilă, fiind considerat cel mai bun dirijor din lume. Rodrigo are o viziune destul de diferită în ceea ce privește muzica și încearcă să readucă orchestra la statutul pe care l-a avut cândva, dându-i în același timp prospețime, caracter și energie. Misiunea lui nu este ușoară, mai ales pentru că mulți dintre instrumentiștii pe care îi dirijează nu au încredere în el, cel puțin la început.

Pe parcursul celor trei sezoane apărute până acum, muzicienii din rolurile principale, împreună cu Rodrigo, au parte de o mulțime de aventuri și sunt puși în fața multor bariere și încurcături, atât pe plan financiar, cât și pe plan muzical. Diferențele dintre generații și viziunile acestora reprezintă o problemă foarte serioasă la început, dar încet încet, orchestra începe să îl îndrăgească din ce în ce mai mult pe dirijorul nebun, ajungând să aibă o încredere aproape oarbă în el.

Cred că v-ați dat seama de ce ador acest serial. Este pur și simplu perfect pentru mine. Am știut că îl voi iubi chiar de la prima scenă, în care Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violoniști din lume la ora actuală, interpretează concertul de vioară scris de Tchaikosvky. Muzicieni renumiți ca și Joshua Bell și Lang Lang apar în mai multe scene pe parcursul episoadelor, lucru care mă entuziasmează și mă fascinează de fiecare dată. De asemenea, soundtrack-ul este sublim. Am auzit unele dintre piesele mele favorite, ca și concertul de Sibelius, pe care pur și simplu visez să îl cânt de când l-am auzit prima dată.

Recomand serialul, însă, și celor care nu sunt muzicieni, pentru că are de toate. Este captivant și arată viața muzicienilor în așa fel încât te poți regăsi în trăirile lor chiar dacă nu ai pus mâna pe un instrument muzical în viața ta. Există dramă, umor, probleme absolut banale, pe care cu toții le întâmpinăm măcar o dată în viață, dragoste, sex, petreceri nebune și multă muzică bună. Este un mod bun de a înțelege cum funcționează această lume atât de străină unora. Mi-a plăcut mult că jargonul pe care îl folosesc nu este exagerat și poți înțelege despre ce vorbesc personajele cu ușurință. Bineînțeles, denumirile și definițiile muzicale nu ar reprezenta o problemă pentru mine, însă sunt sigură că nu ar fi fost prea plăcut dacă fiecare episod ar fi fost împânzit cu diverse cuvinte de neînțeles pentru unii. Din fericire, nu este cazul.

Rodrigo este un personaj genial și cu siguranță unul dintre motivele principale pentru care iubesc serialul acesta atât de mult. Personalitatea lui excentrică m-a făcut să mă conectez cu el de la început, iar profunzimea lui muzicală și felul în care vede această lume mă impresionează din ce în ce mai tare cu fiecare episod. Nebunia lui mi se pare extraordinar de atractivă, iar dacă vreodată voi avea un dirijor ca el, ei bine, aș avea probleme mari de concentrare.

Îmi place mult și faptul că serialul dezvăluie secretele din spatele cortinei. De cele mai multe ori, când mergem la un concert sau la o piesă de teatru, vedem numai partea frumoasă a lucrurilor, însă există și una mai puțin plăcută. Serialul se concentrează mult pe relațiile (de foarte multe ori de-a dreptul problematice) dintre muzicieni, pe secretele și pe certurile dintre ei, dar și pe felul în care lumea vede lumea muzicii clasice: ca pe o afacere. Și, dacă stăm bine să ne gândim, asta și este până la urmă. O afacere din care unii profită, un mod de viață pentru alții și o pasiune supremă pentru foarte puțini.

Combinația acestui serial este explozibilă. Are o dinamică incredibilă, o poveste frumoasă, aventuri captivante, personaje excentrice, dramă, secrete, dragoste, prietenie și, mai presus de toate, muzică. Multă muzică bună, mulți muzicieni incredibili și un dirijor absolut nebun. De neratat!

Pentru a afla mai multe despre serial, puteți accesa site-ul IMDb. De asemenea, în caz că eu nu am reușit să vă conving, vă las mai jos trailer-ul. Poate reușește el să vă facă să urmăriți serialul. 😉


 

Obsesii și lumi paralele

Mă întreb de multe ori cum ar fi fost dacă nu aș fi fost violonistă. Dacă mama nu s-ar fi gândit să vadă dacă am ureche muzicală la șapte ani sau dacă s-ar fi dovedit că sunt complet paralelă cu muzica. Probabil că acum aș fi învățat pentru BAC, tot în Bârlad, într-un liceu normal, poate tot la umanistică sau, printr-un miracol, la real. În lumea asta paralelă, la care îmi place mie să mă gândesc uneori, mintea mea funcționează complet diferit. Urechea mea nu interceptează fiecare sunet ca fiind muzică, cărțile îmi sunt  străine, iar blogul acesta nu există.

e33356121c4666f982b926946e91a5a0

Bănuiesc că ce mă întreb eu este cum ar fi să fiu o cu totul altă persoană. Nu că aș vrea, dar bănuiesc că toată lumea s-a gândit la asta la un moment dat. La persoana lui, sau la alegerile pe care le-a făcut și care i-au adus viața pe care o duce acum. Eu mă gândesc des la alegerile pe care le-am făcut, unele mai bune, altele mai proaste. Bineînțeles, în spatele oricărei alegeri, sunt convinsă că există un motiv întemeiat și da, cred că totul ne este scris, dar mai cred, de asemenea, că destinul ți-l faci cu mâna ta. De fapt, destinul este o combinație între alegerile noastre și cele pe care o forță mai puternică decât lumea în sine le face pentru noi. Pe cele din urmă sunt sigură că nu le putem schimba.

Unul dintre lucrurile care mi-au fost scrise a fost talentul pentru muzică care mi-a fost oferit. În unele zile, poate fi un adevărat blestem, dar chiar și atunci este tot un dar dumnezeiesc. Talentul meu pentru muzică și faptul că am fost printre cei aleși să facă această formă de artă care salvează vieți mi se par o adevărată minune. Însă există și zilele alea, în care greutatea acestei răspunderi îți apasă întreaga ființă și de-abia dacă te lasă să respiri. Zile în care îți este scârbă să mai muncești la aceleași lucruri tot timpul, când nu mai suporți psihic să știi că trebuie să dai mai mult din persoana ta deja destul de goală și când îți vine să lași totul la o parte pentru că pare insuportabil să înveți toată viața, să duci o existență plină de aceleași note și aceeași singurătate mereu și, mai rău, aceeași nevoie de singurătate în fiecare zi. Și da, este o răspundere, pentru că ești conștient că sunt puțini cei care primesc acest dar și tocmai de-aia nu îl poți respinge. Tocmai pentru că ești printre cei puțini, și dacă toți l-ar respinge pentru că este prea greu, lumea ar rămâne fără muzică.

Da, este al naibii de greu. E greu să muncești atât de mult și apoi să te întorci acasă cu cuvintele profului în cap, care ți-a spus că se poate și mai bine și cu care aproape că te iei la bătaie la fiecare oră chiar dacă tu știi că ai muncit la ce ți-a spus el. E greu să depui atât de mult efort psihic în fiecare zi, să trebuiască să te concentrezi patru ore pe zi doar la un singur lucru, în cazul meu vioara, în același timp având grijă de tot ce presupune aceasta. Intonație, poziția corpului, articulație, frazare, expresie, mii de tehnici, corp relaxat și ritm, naiba să-l ia de ritm. Nu poți lăsa nimic la o parte, pentru că muzica este făcută din toate aceste lucruri și încă vreo mie, fiind exact ca un mecanism, a cărui piese nu funcționează una fără cealaltă.

Partea cea mai rea este că ajungi la un punct în care ești atât de obsedat de muzică și vrei atât de mult ca totul să iasă bine,  încât viața din afara micului tău balon, în care ești numai tu și muzica ta, efectiv te deranjează. Aici apar și contradicțiile,pentru că o parte din tine vrea cu ardoare să se dedice întru totul muzicii și încearcă, pe cât posibil, să îndepărteze orice poate fi o distragere, iar cealaltă parte din tine și-ar dori să fie un om mai bun, mai sociabil, mai prezent în moment. O parte din tine mereu își va dori să asculte cu mai multă atenție lumea care îți vorbește, însă în capul tău auzi mereu muzica cântând, exact ca o bandă stricată, dar atât de frumoasă.

Dacă nu aș fi fost violonistă, probabil că m-aș fi luptat să intru la o facultate de pe undeva din Anglia, probabil la design sau la jurnalism. Sau cine știe, poate că aș fi căutat o meserie care să îmi ofere o siguranță financiară din primii ani ai facultății. Reversul ar fi fost să mă mulțumesc cu puțin, să fac o facultate doar pentru că toți ceilalți din jurul meu au făcut-o, apoi să nu-mi găsesc de muncă în respectivul domeniu și să mă angajez ca și casieră la un supermarket. Nu că ar fi ceva greșit cu această meserie. Apoi m-aș fi căsătorit, din dragoste sau nu, cu un bărbat bun cu mine și l-aș fi lăsat să mă protejeze și n-aș fi avut sentimentul acesta care seamănă cu repulsia atunci când vine vorba despre a fi la mâna unui bărbat.

120224cr02

Într-o lume paralelă, aș fi fost un om complet normal, care nu își pune întrebări, care se lasă dus de mulțime, fără să ceară nimic mai mult decât i se oferă, fără a se chinui să aibă o altfel de viață. Un roboțel într-un sistem de rahat, care încearcă să transforme oamenii în oi. Și poate că aș fi fost mai fericită. Sau dacă nu mai fericită, mai liniștită. Nu mi-aș fi stricat psihologia atât de tare la 18 ani, n-aș fi avut o parte mereu nefericită, pentru că n-aș fi avut nevoie de mai mult mereu. N-aș fi știut, în negura ignoranței, că există mai mult. Și n-aș fi fost dependentă de muzică, iar sufletul meu nu ar fi fost o bucată de lemn și nici nu aș fi luptat atât pentru niște vise pentru care nici nu îmi garantează nimeni că se vor îndeplini într-un final.

Aș fi dus o existență ușoară, dar într-un final ar fi fost doar asta: o existență. Nu o viață. N-aș fi lăsat nimic în urma mea și nici nu aș fi vreu să devin nemuritoare prin muzică. N-aș fi avut o voce care să vrea să spună ceva cu adevărat important.

Însă eu nu vreau asta. Pentru mine este totul sau nimic. Eu nu vreau doar câteva părți ale vieții. Eu vreau lumea toată, pentru că altfel, care este sensul? Pentru ce lupt atât dacă nu pot avea lumea? Și adevărul este că nu aș schimba nimic, decât niște alegeri efemere, care, puse în imaginea mare, nu semnifică nimic. De fapt, nici nu știu dacă există un adevăr pe lumea aceasta, pentru că el este diferit pentru fiecare persoană. Adevărul meu suprem este arta și poate că, într-un final, această obsesie și acest chin vor merita dacă îmi vor oferi lumea întreagă.