Recomandarea săptămânii – Mozart in the Jungle

Deși în fiecare săptămână îmi promit că de acum voi posta câte o recomandare în fiecare luni, timpul limitat și activitățile numeroase și obositoare nu îmi permit acest lucru. Mi se pare că timpul zboară efectiv pe lângă mine și că tot ce am timp să fac este să studiez, să mai scriu un pic și să citesc. Dar asta este o discuție pe care vreau să o las pentru altă dată. Astăzi vreau să vă recomand unul dintre serialele mele preferate la momentul acesta: Mozart in the Jungle. 

Serialul Mozart in the Jungle mi-a fost recomandat de Nely, care era extrem de entuziasmată de el și care mi-a zis că mi se potrivește ca o mănușă. La perioada respectivă nu aveam chef deloc de seriale, așa că l-am amânat până lunea trecută, când am văzut primul episod. Atunci am înțeles că Nely a avut mare dreptate și cinci zile mai târziu văzusem deja toate cele 30 de episoade apărute până acum.

Serialul Mozart in the jungle se concentrează pe viețile muzicienilor din orchestra simfonică a orașului New York. Printre personajele principale se află o tânără pe nume Hailey, care cântă la oboi și care visează să aibă o carieră în această orchestră. Aceasta participă la audițiile ținute de Rodrigo, noul dirijor și director artistic al orchestrei, care, în ciuda faptului că este încă foarte tânăr, are o carieră incredibilă, fiind considerat cel mai bun dirijor din lume. Rodrigo are o viziune destul de diferită în ceea ce privește muzica și încearcă să readucă orchestra la statutul pe care l-a avut cândva, dându-i în același timp prospețime, caracter și energie. Misiunea lui nu este ușoară, mai ales pentru că mulți dintre instrumentiștii pe care îi dirijează nu au încredere în el, cel puțin la început.

Pe parcursul celor trei sezoane apărute până acum, muzicienii din rolurile principale, împreună cu Rodrigo, au parte de o mulțime de aventuri și sunt puși în fața multor bariere și încurcături, atât pe plan financiar, cât și pe plan muzical. Diferențele dintre generații și viziunile acestora reprezintă o problemă foarte serioasă la început, dar încet încet, orchestra începe să îl îndrăgească din ce în ce mai mult pe dirijorul nebun, ajungând să aibă o încredere aproape oarbă în el.

Cred că v-ați dat seama de ce ador acest serial. Este pur și simplu perfect pentru mine. Am știut că îl voi iubi chiar de la prima scenă, în care Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violoniști din lume la ora actuală, interpretează concertul de vioară scris de Tchaikosvky. Muzicieni renumiți ca și Joshua Bell și Lang Lang apar în mai multe scene pe parcursul episoadelor, lucru care mă entuziasmează și mă fascinează de fiecare dată. De asemenea, soundtrack-ul este sublim. Am auzit unele dintre piesele mele favorite, ca și concertul de Sibelius, pe care pur și simplu visez să îl cânt de când l-am auzit prima dată.

Recomand serialul, însă, și celor care nu sunt muzicieni, pentru că are de toate. Este captivant și arată viața muzicienilor în așa fel încât te poți regăsi în trăirile lor chiar dacă nu ai pus mâna pe un instrument muzical în viața ta. Există dramă, umor, probleme absolut banale, pe care cu toții le întâmpinăm măcar o dată în viață, dragoste, sex, petreceri nebune și multă muzică bună. Este un mod bun de a înțelege cum funcționează această lume atât de străină unora. Mi-a plăcut mult că jargonul pe care îl folosesc nu este exagerat și poți înțelege despre ce vorbesc personajele cu ușurință. Bineînțeles, denumirile și definițiile muzicale nu ar reprezenta o problemă pentru mine, însă sunt sigură că nu ar fi fost prea plăcut dacă fiecare episod ar fi fost împânzit cu diverse cuvinte de neînțeles pentru unii. Din fericire, nu este cazul.

Rodrigo este un personaj genial și cu siguranță unul dintre motivele principale pentru care iubesc serialul acesta atât de mult. Personalitatea lui excentrică m-a făcut să mă conectez cu el de la început, iar profunzimea lui muzicală și felul în care vede această lume mă impresionează din ce în ce mai tare cu fiecare episod. Nebunia lui mi se pare extraordinar de atractivă, iar dacă vreodată voi avea un dirijor ca el, ei bine, aș avea probleme mari de concentrare.

Îmi place mult și faptul că serialul dezvăluie secretele din spatele cortinei. De cele mai multe ori, când mergem la un concert sau la o piesă de teatru, vedem numai partea frumoasă a lucrurilor, însă există și una mai puțin plăcută. Serialul se concentrează mult pe relațiile (de foarte multe ori de-a dreptul problematice) dintre muzicieni, pe secretele și pe certurile dintre ei, dar și pe felul în care lumea vede lumea muzicii clasice: ca pe o afacere. Și, dacă stăm bine să ne gândim, asta și este până la urmă. O afacere din care unii profită, un mod de viață pentru alții și o pasiune supremă pentru foarte puțini.

Combinația acestui serial este explozibilă. Are o dinamică incredibilă, o poveste frumoasă, aventuri captivante, personaje excentrice, dramă, secrete, dragoste, prietenie și, mai presus de toate, muzică. Multă muzică bună, mulți muzicieni incredibili și un dirijor absolut nebun. De neratat!

Pentru a afla mai multe despre serial, puteți accesa site-ul IMDb. De asemenea, în caz că eu nu am reușit să vă conving, vă las mai jos trailer-ul. Poate reușește el să vă facă să urmăriți serialul. 😉


 

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Generația care rezistă

Mi-am promis mie să nu scriu niciodată despre politică pe blog, dar dacă nu scriu acum despre ce se întâmplă la ora actuală în România, simt că explodez. La fel ca o națiune întreagă, nu mai pot să tac. Iar ce scriu acum nu mai este despre politică, ci despre omenie, curaj, îndârjire și o frumusețe pe care nu am mai văzut-o în mica Românie de ani de zile.

De aproape o săptămână mii de oameni ies în stradă și își strigă drepturile după care tânjesc de ani întregi. Aceleași drepturi pentru care în 1989 au murit mii de oameni și care ne-au fost furate an după an de un grup de tâlhari.

Aseară, 250.000 de oameni din toată țara s-au strâns în Piața Victoriei. Imaginea pe care am văzut-o dis de dimineața la cafea mi-a dat fiori și m-a lăsat fără cuvinte. Am simțit poate pentru prima dată mândrie pentru un popor pe care l-am blamat și pe care aproape l-am urât ani întregi. Am văzut o piață luminată de o mare de oameni uniți pentru aceeași cauză: viitorul următoarelor generații. Viitorul lor a fost furat, așa că acum luptă pentru cei care vin din urmă. Și o fac cu îndârjire, cu tupeu și cu inteligență pentru că s-au săturat să fie călcați în picioare. România se trezește, fraților! Se face lumină încet încet și nu știu dacă există o afirmație mai frumoasă decât aceasta.

protest

Spre deosebire de protestele din trecut, acestea sunt liniștite, dar în aer se simte o energie fantastică. O pot simți eu, care mă uit la ei, la revoluționarii ăștia superbi, la televizor și pe internet. Și mi-e ciudă, mi-e al naibii de ciudă că nu pot fi printre ei. Totul se datorează deceniilor de tăcere, de frică, de hoție și de trai prost. Legea lui Dragnea a fost picătura care a umplut paharul sau care, mai degrabă, a făcut o țară întreagă să răbufnească.

Tot ce se întâmplă acum în România mi se pare de o frumusețe rară, și nu cred că mi-a părut vreodată mai rău decât acum că nu sunt în țară. Mi se pare strigător la cer că i-am lăsat să ne vândă țara. Dacă aș fi putut, aș fi fost acum pe stradă, alături de revoluționarii aștia care vor să schimbe ceva. Pentru că și mie mi-a fost furat viitorul așa cum mi-l imaginasem când eram copil. Și nu are nici o importanță că nu mai stau în țară sau că nu plănuiesc să mă întorc vreodată. Vreau ca strada să ne răzbune pe noi toți ăștia care am fost dărâmați la un moment dat de un sistem infect. Și-aș vrea să mă pot uita în ochii criminalilor ăștia și să le spun cât de tare doar să fii copil și să îți vezi familia despărțită, să te întrebi dacă ai să reușești vreodată, să fii pus în coada listei doar pentru că nu ești copil de bani gata. Mă-ntreb dacă știu cum e să ai 13 ani și să lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată. Nu mai vreau nimic de la România. Vreau doar ca ei să știe. Vreau să ne aibă pe toți pe conștință. Vreau să știe că au pierdut doctori, scriitori, avocați, matematicieni, muzicieni, oameni care ar fi putut duce România pe culmi. Și mai vreau ca, atunci când vor intra acolo unde le este locul, adica la pușcărie, să știe că națiunea pe care au încearcat să o controleze i-a ÎNVINS.

protest-1Ieri, când am văzut la TV cum studenții din toată țara vin în București la protest și sunt așteptați la gară cu mâncare și băuturi calde de niște străini, efectiv am amuțit. Acum, când scriu asta, îmi dau lacrimile când mă gândesc câtă lume unită am văzut. Mi se pare imposibil să nu te emoționeze tot ce se întâmplă acum în țară, mai ales când nu mai sperai să vezi vreodată așa ceva în mica Românie. Exact în momentul în care îți pierzi orice speranță pentru un sistem normal, vine o mână de oameni și îți arată că se poate. Până la urmă, ordonanță asta a adus ceva bun. Un spirit civic și un patriotism care au lipsit timp de 27 de ani.

Faptul că mii de oameni sunt uniți pentru o cauză mi se pare superb și mă înclin în fața lor. Măcar pentru asta să se schimbe ceva, pentru curajul de care dă dovadă generația asta care nu acceptă ca hoția să fie legală.

Noi suntem generația pentru care au murit ai noștrii în ’89. NOI. Atunci ei au crezut că lupta se termină, dar de-abia începea. Ne-am lăsat pe o ureche, conduși de falsa libertate de după anii comunismului, fără să ne dăm seama că lupta trebuie să continuie. Așa am ajuns să fim o generație de studenți săraci, cu vise mari, speranțe puține, genii alungate și luptători prea puțini și prea obosiți. Ei, tâlharii, au crezut că pot face ce vor cu țara aceasta. Au avut impresia că îți pot însuși o țară de care nici măcar nu le pasă. Dar au uitat că se pun cu un popor a cărui desert preferat e coliva, iar cu ăștia nu te pui. Nu au realizat că generația care este acum în stradă a suferit datorită lor și, mai presus de toate, s-a săturat de mizeria lor.

16473877_1193850277336394_4772187718831384459_n

Eu una vă mulțumesc vouă, celor care ați ridicat capul și le-ați arătat ce înseamnă să fii român. Mi-ați arătat că țara asta nu este pierdută și că se mai poate schimba ceva. Poate că trupul îmi este în Grecia, dar sufletește sunt pe stradă, acolo cu voi, și îmi strig drepturile de mult pierdute.

Sufletește, #rezist.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli. Nu am chef să corectez. Postarea aceasta vine din suflet și vreau să fie autentică, fără bariera corecturilor. De data asta, nu vreau să fie perfectă.

 

 

Live blogging: Cum să paralizezi o țară într-un singur pas

Live blogging de la mine din dormitor, unde mi-am petrecut ultima săptămână. Grecia e paralizată de luni, iar eu nu găsesc un mod mai bun de a-mi spune of-ul decât pe blog. Școlile sunt închise de o săptămână (nu că mi-ar părea rău), în fiecare seară rămânem fără apă, iar pe timp de zi nu curge prea multă, autobuzele de-abia se mișcă, lumea e în panică totală, îl aștept pe frate-miu să vină cu apă îmbuteliată să îmi fac și eu o cafea ca un om normal, n-am mai făcut o baie normală de duminică, iar în general, situația seamănă cu un mic început de apocalipsă.

Deci, cum paralizezi o țară întreagă într-un singur pas?

Simplu!

Iei…

(Stați, că a venit frate-miu, să-mi fac o cafea, poate mă mai calmez și eu.)

Așa, bun, mi-am făcut o cafea și m-am spălat pe față cu apă înghețată. E bine, e bine!

Deci, încercam să vă spun cum să paralizați o țară. Simplu. Luați o țară cu climă foarte caldă, cum e Grecia, unde practic, mergi în geacă de piele la mijlocul lui Decembrie. Apoi, dai cu un val de friguri peste ea, faci să înghețe apa pe jos și începi să dai și cu ninsoare, să fie și ea, țara vreau să zic, în ton cu toată Europa. La naiba, cu toată lumea. Vorbind, totuși, de o ninsoare normală în comparație cu ce văd în România. Îți ajunge până la glezne.


Apoi, Domnul cu mila. Încerci să-ți pui lanțurile la roți, dar nu știi cum. Aștepți să vină un român care știe. Aka, frate-miu, de data asta. Nu știi nici cum să te bați cu zăpadă și te sperii când românca din grup vrea să te bage cu capul în zăpadă, aceasta fiind eu. Autobuzele, în special pe alea cu burduf, le bagi în hangar, le scoți pe alea mici din 20 în 20 de minute, iar cine vrea să meargă cu autobuzul, fiecare pe turta lui. Școlile și universitățile le închizi că nu ai bani de căldură.

Iar apa? Asta e altă poveste! Apa o inchizi în fiecare seară, de la vreo 7 până a doua zi dimineață. Astăzi, au trecut mai bine de 12 ore și noi tot nu avem baie. Când îi dai drumul, nu curge destulă pentru o baie normală. Te speli pe bucățele, cu chiu, cu vai. Și asta pentru că se sparge o țeavă în fiecare zi. La naiba, sau poate se sparge aceeași și ei fac o treabă de mântuială când o repară, habar nu am. Tot ce e posibil.

Oh da, și să nu uităm de rafturile din supermarket-uri, care sunt aproape goale. Înțeleg că nu trec distribuitorii, dar mie mi se pare uimitor cum toată lumea s-a grăbit să cumpere ceva în caz că nu mai apucă. Păi, măi omule, ia-o mai ușor, că e o simplă ninsoare, nu apocalipsa! Se topește în câteva zile.

Șpilul e că țara aceasta e complet nepregătită de așa ceva. Grecia, țara care a inventat democrația, sistemul pe care cică se bazează o lume întreagă, e paralizată de o ninsoare. Nu știu dacă e hilar sau tragic. Bănuiesc că un pic din amândouă. Și nu, nu-mi veniți cu placa aia că nu sunt pregătiți și că ce să facă și ei, dom’le? O țară care se respectă e pregătită de absolut orice, în condițiile în care se știa că va veni un val de ninsori. Dar nu, tu te crezi moțul din frunte și nu te pui în rând cu ceilalți, că Grecia e acoperită de o pătură protectoare, sau de invizibilitate, ca în Harry Potter.

Deseară am oră de vioară și după concert la filarmonică. Ca să arăt și eu ca un om normal, trebuie să mă duc la salon, să mă tund și să îmi aranjez mopul ăsta pe care îl numesc ”păr”. Trăiască, deci, Grecia și sistemul lor de inapți!

P.S.: Spuneți o rugăciune și pentru noi, să ne vină apa și să intrăm în rândul oamenilor normali. Vă roooog!

Șase filme de vizionat când ninge afară

După cum probabil știți deja, vremea de afară nu ne permite să petrecem prea mult timp în afara caselor noastre. De fapt, la momentul la care scriu acest articol, Grecia se află într-o stare de panică generală datorită valului de ninsori de care a fost lovită și pentru care, firește, nu erau pregătiți. Vacanța noastră de iarnă s-a prelungit cu o săptămână, concertele de la Filarmonică au fost amânate, autobuzele de-abia merg, oamenii sunt baricadați în case, nu curge apa prea des, toată lumea alunecă și cade pe stradă, nimeni nu știe cum să-și pună lanțurile la roți și, în general, o simplă ninsoare a făcut ca întreaga țară să fie dată peste cap. Nici măcar nu mai seamănă cu o ninsoare, ci cu începutul unei apocalipse.

De patru zile sunt nevoită să stau în casă și să încerc să nu mă urc pe pereți de plictiseală. Cred că săptămâna aceasta am văzut mai multe filme decât credeam că este posibil și, pentru că cel mai probabil și voi vă aflați în aceeași situație, am hotărât să fac o selecție și să vă ofer șase recomandări de filme care sunt numai bune de vizionat când ninge afară. În zilele prea geroase și cu prea multă ninsoare, un film bun și o carte captivantă sunt prietenii noștrii cei mai buni. Bineînțeles, alături de o cană mare de ceai și o gustare delicioasă!

Anthropoid (2016)

anthropoid-poster

Anthropoid, cu Jamie Dornan și Cillian Murphy, este un film istoric bazat pe evenimente reale din timpul celui de-al doilea război mondial. Este, de asemenea, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată, chiar dacă nu mă așteptam. Am fost ușor sceptică când am văzut că în unul dintre rolurile principale joacă Jamie Dornan, care mi s-a părut absolut jalnic în Fifty Shades of Grey. Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut că tipul joacă chiar bine, cu naturalețe și emoție. Felul în care filmul spune evenimentele din timpul asasinării lui Heyndrich impresionează, actorii joacă foarte bine, iar suspansul și drama sunt la cote maxime. Un must watch, după părerea mea!

Bacalaureat (2016)

bacalaureat-1

Am vrut să văd filmul acesta dinainte de a se lansa, dar datorită faptului că nu sunt în țară, nu am putut merge la cinema să îl vizionez. A trebuie să aștept să iasă pe internet și săptămâna trecută în sfârșit l-am vizionat. Mi-a plăcut la nebunie! Chiar dacă în general îmi plac filmele românești, nu mă așteptam să fie atât de bun. M-a ținut cu sufletul la gură, iar la sfârșit mi-a părut rău că s-a terminat și mi-aș fi dorit să fie mai lung. Actorii din rolurile principale (printre care Adrian Titieni și Maria-Victoria Drăguș) joacă excelent, povestea este impresionantă, iar filmul arată foarte bine cum este să trăiești într-o Românie măcinată de birocrație și nedreptate. În regia lui Cristian Mungiu, Bacalaureat este o mândrie pentru scena artistică din România!

The Chorus (2004)

5a5aff537df1b56202c77ee0fe09c42f

După aproape 13 ani de la lansare, în sfârșit am văzut și eu filmul franțuzesc The Chorus. Bineînțeles, mi-a plăcut la nebunie! Povestea este foarte emoționantă, actorii impresionează cu naturalețea și cu emoția pe care o transmit spectatorilor, iar deznodământul te face să realizezi cât de mult își poate pune amprenta un profesor asupra elevilor lui și cum muzica poate schimba viața cuiva. La fel de mult mi-a plăcut și coloana sonoră și scenariul filmului. Cu siguranță, unul dintre filmele pe care toți trebuie să le vedem măcar o dată în viață!

Whiplash (2014)

whiplash_ver4

Sunt sigură că v-am mai vorbit despre acest film pe blog, însă mi s-a părut imposibil să nu îl includ în această listă. Am văzut Whiplash prima dată prin 2014, când de-abia se lansase, și de-atunci îl vizionez periodic. Pentru mine, filmul cu Miles Teller este o reală sursă de inspirație, pentru că vorbește despre zbuciumul prin care trece un muzician pentru a-și găsi propria voce și pentru a ieși în evidență într-un mod unic. Obsedată de muzică cum sunt, Whiplash este unul dintre filmele mele preferate, pe care îl voi recomanda mult timp de-acum încolo!


Child 44 (2015)

child-44

Child 44 este adaptarea cărții cu același titlu scrisă de Tom Rob Smith. Am văzut filmul înainte de a cunoaște acest detaliu, și chiar dacă după ce am citit cartea, am realizat că este de o mie de ori mai bună decât filmul, tot consider că merită să îl vedeți. Tom Hardy, în afara faptului că este extrem de frumușel, aduce la viață personajul lui Leo cu măiestrie și impresionează prin emoția pe care o transmite. Suspansul m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, iar scenariul arată cum era viața în Rusia comunistă. De neratat, la fel ca și cartea!

The girl on the train (2016)

girlontrainposter

Cred că știți deja că The Girl on the Train este adaptarea romanului scris de Paula Hawkins, citit și adorat de o lume întreagă. Sceptică cum sunt când vine vorba despre ecranizările cărților care mi-au plăcut foarte mult, nu mă așteptam ca acest film să îmi placă. Bineînțeles, nu se compară cu cartea, dar este o ecranizare destul de fidelă cărții, care transmite aceeași atmosferă de dramă și care te ține cu sufletul la gură până la momentul deznodământului. Mi-au plăcut mult actorii aleși, în special Emily Blunt, care mi s-a părut atât de frumoasă, încât aș fi putut să mă holbez la ea zile întregi. Recomand!


Ei bine, acestea sunt cele șase filme pe care vă recomand să le vizionați când ninge afară. La noi începe deja să se topească zăpadă, deci lucrurile vor reveni la normal în scurt timp. Dacă voi vă aflați într-un loc înzăpezit încă, sper că v-am oferit un pic de inspirație și că zilele voastre vor fi mai plăcute datorită filmelor de mai sus. Aștept părerile și, bineînțeles, recomandările voastre!

”Băi, gâgă, băi…”

215795_138255619578971_3846383_nAnul 2016 a luat multă lume. Mulți artiști, mulți oameni de valoare. Când mă gândesc la câți oameni de valoare am pierdut în aceste 12 luni, îmi vine să țip. Acum trei săptămâni, 2016 mi-a luat și mie un om pe care l-am admirat, l-am respectat și l-am iubit. Dragul meu profesor Beno Schwartzman, cu care am avut onoarea de a lucru 3 ani  când eram în România, s-a stins din viață în Decembrie, într-o zi de miercuri. Eu am primit vestea printr-un comentariu pe blog și aproape că nu mi-a venit să cred. Deși avea o vârstă înaintată, noi, elevii, ne gândim la profesorii ca la părinți – că nu vor muri niciodată și că vor fi mereu lângă noi, să ne susțină și să ne încurajeze.

Stau și mă întreb încă de când am aflat, cum? Cum se poate ca dn-ul Schwartzman să fi murit? Oamenii ca el nu trebuie să moară, pentru că ei lasă un gol imens în lume și în inimile celor care i-au cunoscut de aproape. Asta a făcut dn-ul profesor pentru mie. Și-a lăsat amprenta asupra mea, atât muzical, cât și în viața de zi cu zi. Fiecare lecție de vioară îmi oferea o învățătură valoroasă și, chiar dacă nu l-am mai văzut de 5 ani, nu mă pot obișnui cu ideea că cineva ca el nu mai există. Păi, dn-ule profesor, noi ce facem acum?

Dn-ul Schwartzman era printre ultimii profesori din generația de aur. La el nu ajungea oricine, și nu pentru că s-ar fi crezut vreun om important, ci pentru că toată lumea știa că, dacă nu o aveai în tine ca și elev, nu-i puteai face față. El era plin de experiențe greu de pus în cuvinte, de cunoștințe pe care nu oricine la avea și avea atât de multe lucruri de oferit încât, ca și elev, dacă nu aveai o foame în tine care să se potrivească cu dorința lui de a oferi, degeaba făceai ore cu el.

Nu l-am auzit niciodată cântând la vioară. Când am început noi să studiem împreună, era deja  în vârstă. Avea un ușor tremur al mâinilor, dar ochelari nu purta niciodată. În cei trei ani în care am studiat împreună, nu l-am văzut niciodată purtând ochelari. Nu pentru că i-ar fi fost rușine, ci pentru că nu avea nevoie de ei, lucru care m-a uimit mereu. De fiecare dată când îmi nota partiturile, cu un creion mult prea des ascuțit și prea mic, se apropia mult de ele, dar ochelari nici că-și punea. Era un om mândru, cu o statură impozantă și o ironie în priviri de care aproape că-mi era frică uneori. N-a țipat niciodată la mine când făceam vreo prostie în mod repetat. Mă lua peste picior în cel mai elegant mod, iar asta era suficient.

Avea două pisici care plecau din cameră de fiecare dată când cineva începea să cânte. Fotoliul pe care stătea era roz și mi l-am dorit dintotdeauna. Avea, de asemenea, o cameră plină de partituri, a căreia ușă, atunci când o deschidea, lăsa să intre un miros incredibil de ademenitor de partituri vechi și amintiri neprețuite. N-am intrat niciodată acolo, iar acum nu pot decât să mă întreb ce se va întâmpla cu toate acele partituri și să sper că vor ajunge pe mâini dacă nu la fel de bune ca ale lui, cel puțin la fel de generoase.

Prima dată când l-am văzut, cred că aveam 10 ani. 6 Decembrie. Anul, nici că mi-l amintesc. Nu mai știu dacă era 2008 sau 2009. Știu doar că, într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit, am plecat cu tata și cu mama de la Bârlad spre București, să-l căutăm pe dn-ul Schwartzman, la sfatul profesorului meu de la Bârlad, care a considerat că este vremea să mergem undeva mai sus. Nu l-am contactat înainte, să vedem dacă putem să mergem, pentru că exista posibilitatea de a ne spune că nu mai poate lua încă un elev. Am ales să mergem ”la ghici”, cu o adresă dată de profesorul meu de la Bârlad, a căror fii au studiat și ei cu dn-ul Schwartzman.

Am sunat la el la ușă după cinci ore de drum, plouați, obosiți, iar eu mai emoționată ca oricând. A răspuns, iar tata a început să-i turuie placa pe care și-o pregătise încă de acasă. Că suntem trimiși de dn-ul Andrei, că am vrea să știm o părere și că dacă mă poate asculta, etc etc. Nu mai știu. Tot ce știu e că a primit în casa lui niște străini cu un accent ciudat, un pic cam prea mult tupeu și niște cizme plouate.

Și uite așa am început să studiem împreună. Nu știu de ce, dar m-a plăcut din primul moment. Nu știu cât am deschis gura în primele dăți când ne-am văzut la lecții. Ideea de a studia cu un profesor renumit ca el mă speria în draci. Îmi aduc aminte că aveam atâtea emoții la prima oră, că a trebuit să merg la baie de vreo 3 ori într-o oră. Mi se părea că în fața mea stă un gigant al muzicii clasice căruia nu-i pot face față.

Însă dn-ul Schwartzman, vestitul profesor de vioară, era un om modest, inteligent, trecut prin viață, care m-a iubit și m-a ajutat enorm timp de trei ani. M-am obișnuit cu el la un moment dat, însă niciodată nu mi-am pierdut ușoara frică de a nu fi destul de bună pentru el. Studiam pe rupte atunci, mai mult ca niciodată, pentru că îmi era frică să nu mă dea afară, iar după puținele ore de-a dreptul jalnice pe care le-am avut, plângeam mereu de mama focului. Lucru pe care îl fac din nou acum, numai că nu cu el.

Îmi aduc aminte de orele cu el cu cel mai mare dor și drag. Poate că la vremea aceea nu realizam cât de multe lucruri mi-a dat omul acesta și nu știam cum să le prețuiesc cu adevărat, însă acum știu. Știu câte a încercat să mă învețe și știu că era sever cu mine, într-un mod prietenesc, pentru că vedea ceva în mine. Îmi aduc aminte că o dată i-a spus lui tata ”Dom’le, dacă o mai scot și pe fata asta, pot să mor liniștit.” A scos mulți violoniști de valoare, iar eu am fost următoarul lui scop. Din păcate, după trei ani, datorită crizei economice din România, a trebuit să mă opresc din mers în fiecare sâmbătă de la Bârlad la București și să mă mut într-o altă țară. Mi-a fost enorm de greu să mă ”desprind” de el și, dacă aș fi putut, nu aș fi făcut-o. Îmi aduc aminte că la un moment dat îmi spusese să mă mut la el, pentru că era nemulțumit de faptul că nu aveam posibilitatea de a merge la el decât o dată pe săptămână. ”Lasă, dragă, că sămbăta mergem la discotecă, nu-ți fă griji.” Eram prea mică atunci pentru a-l lua în serios, dar dacă aș fi avut creierul pe care îl am acum, aș fi făcut-o cu ochii închiși și poate acum n-aș mai fi avut regretul că nu l-am văzut pentru ultima dată înainte de a muri.

Îmi spunea ”gâgă”, pentru că aveam 10 ani, eram isteață și mai scoteam și prostii pe gură. Încă de atunci, mă lăsam luată de muzică, ca și acum, și uitam de partea tehnică. ”Vezi, gâgă, aveam eu dreptate, te ocupi mai mult de piese decât de tehnică.” Se axa foarte mult pe tehnică și am să-i fiu mereu recunoscătoare pentru lucrul ăsta, pentru că el mi-a pus bazele tehnice. Tot el mi-a arătat frumusețea viorii. Și tot el m-a învățat să am ochelari de cal și să nu mă intereseze ce fac ceilalți. Să mă țin cu dinții de drumul meu, să muncesc cât se poate și să profit de fiecare ocazie care mi se dă. El mi-a spus că ”dragă, concursurile sunt pentru cai. Noi suntem muzicieni.”

Era plin de povești fascinante din tinerețea lui. A cântat cu Enescu, dar nu vorbea foarte mult despre realizările lui din viața artistică. Îmi vorbea mai mult despre viața lui. Mi-a povestit cum a trăit pe vremea celui de-al doilea război mondial. Era evreu, și îmi pare nespus de rău că pe atunci nu aveam mintea de a-l întreba mai multe despre acea perioadă. Mi-a povestit și cum s-a făcut de râs în Franța alături de colegii lui. Fiecare povestire era un fel de comoară neprețuită pentru mine , pentru că el îmi vorbea despre o perioadă pe care eu am iubit-o mereu.

Aș putea vorbi ore întregi despre el, atât de tare și-a pus amprenta asupra mea. Scriu despre el la săptămâni de la moartea lui pentru că am rămas perplexă în fața acestui eveniment și nu știam cum să-mi adun cuvintele și cum să vă explic ce a fost dn-ul Schwartzman pentru mine. Nici acum nu cred că am reușit, pentru că despre oamenii ca el nu se poveștește ușor. Însă acesta este modul meu de a-i păstra vie amintirea și de a i-o onora. Am o comoară de la el, o vioară pe care mi-a vândut-o și pe care am să o păstrez mereu, chiar dacă nu mai cânt pe ea de ceva vreme.

Nu știu dacă mă vede acum, de acolo sus de unde este. Probabil este prea ocupat să-și vadă prietenii din tinerețe și să stea la o șuetă cu ei. Mă întreb dacă știe cât de tare și-a pus amprenta asupra noastră, a elevilor lui. Și mă întreb, de asemenea, dacă vede că aproape  m-a ”scos”. Dacă știe că mi-am luat diploma de conservator la 17 ani și că acum cineva încearcă, la rându-i, să mă ”scoată”. Cineva tot ca el, cu ironia și bunătatea în privire. Sper ca, într-o zi, să se uite jos la mine și să spună, cu zâmbetul lui ușor, în colțul gurii, ”Bravo băi, gâgă, ai reușit.”

Odihniți-vă în pace, domnule profesor…

 

Îmi scapă prezentul printre degete

1 Decembrie, prima zi din ultima luna din an. Frig paralizant afară, căldură moleșitoare înăuntru. Este cea mai frumoasă lună din an, chiar dacă este plină de contraste. Crăciun, An Nou, ciocolată caldă, miros de portocale, cadouri, relaxare, mâncare bună și un fals sentiment că totul este bine în lume. Oamenii sunt mai fericiți, mai relaxați, măcar pe durata sărbătorilor. Plutește entuziasmul și fericirea zilelor ce au să vină, iar eu îmi aduc aminte de o versiune a mea care obișnuia să aștept luna decembrie cu o nerăbdare aproape obositoare. Anul acesta, în ciuda frumuseții din jur, nu pot scăpa de sentimentul că toate acestea sunt în zadar și că nu mă mai pot bucura de ele ca înainte. Că, într-un fel, nu mai au aceeași importanță. Sau poate de vină sunt lipsa mea de timp și neputința de a mă bucura cu adevărat de ceva. Caut bucuria aceea nebunească, copleșitoare, amețitoare. M-am săturat de o simplă aparență a acestui sentiment.

Astăzi m-a izbit din plin faptul că timpul trece, parcă, din ce în ce mai repede. Fuge cu pași amețitor de repezi, iar eu nu mai pot să îl prind din urmă. Mă împiedic de viață și nu știu cum să o trăiesc cu adevărat în loc de a avea doar senzația că o fac.

Trăiesc în fiecare zi cu dorința arzătoare de a face mai mult. Vreau să fac toate lucrurile din lume și să fiu toate persoanele care știu că pot fi. Însă timpul se micșorează, iar viața se mărește. Aș vrea să știu cum să fac să reușesc să duc la capăt tot ce am început. Uneori am impresia că eu sunt de vină, că nu știu cum să-mi împart timpul mai bine. Aș vrea să scriu mai mult, să citesc mai mult și să studiez mai mult. Și mai bine. În același timp aș vrea să ies și să experimentez viața mult mai mult. Dar cum pot face asta când ceasul ticăie cu o viteză amețitoare? Vreau să alerg după viitor și în același timp să fiu mai prezentă acum, aici, cu persoanele care îmi sunt alături.

Vreau să exploatez fiecare secundă la maxim. Mă terifiază faptul că nu voi apuca să trăiesc tot ce îmi este dat și că voi avea mereu senzația că trăiesc, când eu de fapt doar exist. Mă sperie și goana asta continuă după ceva. Dar, mai presus de toate, mă îngrozesc lucrurile care îmi scapă printre degete.

Dacă aș putea, aș cumpăra timp. Aș da orice să am mai mult timp și un creier mai bun. Să am mai mult timp să fiu eu. Cineva mi-a spus ieri că avantajele noastre sunt vârsta, timpul infinit și creierul încă curat. Vârsta este, de fapt, problema cea mai mare. Avem entuziasmul, ambiția, curajul specifice tinereții, dar nu avem înțelepciunea și inteligența de a le folosi cum trebuie. Timpul nu este deloc infinit. Ba dimpotrivă, mi se pare mai puțin decât oricând, pentru că există mult prea multe lucruri de făcut. Iar creierul? Ei bine, el este oriunde altundeva în afară de unde ar trebui să fie.

Timpul îmi pare acum un dușman. Aș vrea să îl opresc și să mă bucur de prezent. Dar când viitorul se apropie și o dată cu el și toate lucrurile pe care le vrei, cum poți să te oprești la prezent?

 

#remembercolectiv – Un an de la tragedia care a zguduit România

colectiv30 Octombrie 2015, ora 22:32. Data la care trupa Goodbye to Gravity a vrut să își lanseze noul album. În schimb, au lansat o revoluție. Întreaga Românie a fost zbuciumată de focul care a izbucnit în clubul Colectiv. A trecut un an de-atunci. Un an care pentru mine a trecut într-o clipită, dar pentru apropiații victimelor fiecare zi din acest prim an după ce viețile lor au fost schimbate a fost un adevărat Iad. Nu numai pentru că le-au fost furați copii, prietenii, iubiții, ci și pentru că nimeni nu a plătit pentru drama pe care au produs-o din dorința lor de a se îmbogăți.

Nici măcar nu știu ce să scriu. Mii de cuvinte îmi zboară prin cap, dar nu pot să le prind. Aveam o grămadă de lucruri de spus, o mulțime de nervii și durere de pus pe hârtia asta, dar nimic nu îmi vine în minte la ora actuală. Însă trebuie să scriu asta. Le-o datorez lor, celor care au fost victimele unui sistem pe care toți l-am tolerat mult prea mult timp. Victimele unor politicieni corupți și a unei națiuni care se complace.

Îmi aduc aminte foarte clar durerea care a pus stăpânire pe întreaga Românie anul trecut. Îmi aduc aminte și cât de afectată am fost de toată povestea asta. Îmi era groază să mă uit la televizor, pentru că nu voiam să aud poveștile supraviețuitorilor, nu voiam să văd fețele victimelor și nu voiam să trăiesc cu ideea că într-un fel suntem toți vinovați, că delăsarea noastră i-a omorât pe toți. Însă urmăream totul cu o fascinație morbidă. Am citit tot, am văzut tot ce se putea vedea și am ascultat tot ce mi s-a dat. Iar, la un an de la tragedie, durerea încă mocnește, așteaptă să izbucnească din nou. O durere care nu este a mea, dar pe care o împărtășesc cu o națiune întreagă.

Ce s-a schimbat de atunci? Ce a făcut mica revoluție pe care au trezit-o cei de la Goodbye to Gravity?

Absolut nimic.

Nimic. Pentru că i-am uitat, am uitat să vorbim de ei și doar cei care trăiesc în fiecare zi cu absența lor își aduc aminte că ar trebui să lupte. Ar trebui să luptăm și noi o dată cu ei, însă e greu să faci asta când durerea nu îți aparține ție direct, când nu ai fost nedreptățit tu.

Ne-am adus aminte de ei pe 30 Octombrie, când reportajele cu supraviețuitorii și cu rudele victimelor se vând bine. Ne-am amintit de ei o secundă în comparație cu timpul pe care ar fi trebuit să îl dedicăm lor. Însă viața merge mai departe. Nebună, nedreaptă, grea și oricum ar fi aceasta, viața merge mai departe și noi uităm pentru că este mai ușor. Închidem ochii și nu vorbim pentru că ne convine mai mult decât să acceptăm crudul adevăr, acela că suntem o națiune care se complace, care înghite minciuni fără să întrebe, care este încă orbită de anii de comunism și care refuză să se schimbe. Nepăsarea noastră va continua să facă victime și să taie aripile generațiilor care vin din urmă.

Eu nu cred că tragedia aceasta nu ne-a afectat deloc, cel puțin pe plan personal. Îmi place să cred că nu s-au pierdut 64 de vieți în van. Poate că schimbarea nu va veni acum. Este, de fapt, imposibil să se schimbe ceva atât de repede, să dărâmi un sistem și să construiești altul de la zero într-un an. Și totuși nimeni nu a plătit încă pentru 64 de vieți. 64 de oameni care au plecat prea devreme din cauza unei dorințe de bogăție a unor indivizi. Este absolut imposibil să omori atâtea suflete și să trăiești liniștit în timp ce zeci de familii suferă în fiecare zi din cauza ta. Sper, totuși că la un moment dat România se va trezi și ei vor plăti. Sau, dacă nu, sper ca ei să îi aibă pe conștiință în fiecare zi.

E important să nu îi uităm. Aș vrea să nu vorbim despre ei numai pe 30 Octombrie, pentru că degeaba o facem. O singură zi pe an sau cel mult o săptămână nu rezolvă nimic. Ei trebuie să fie mereu în conștiința noastră, să trăiască prin noi și să ne amintim să morțile lor nu trebuie sub nici o formă să fie degeaba. Fără voia lor au produs o schimbare, oricât de mică, care trebuie să crească în fiecare zi și care nu trebuie să dispară. Și trebuie, mai presus de toate, să îi facem pe ei să plătească prin schimbarea care nu îi va mai lăsa să ne impună să trăim într-un sistem corupt care omoară suflete nevinovate.

Cause the day we give in is the day we die! #remembercolectiv

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie! 🙂

Live blogging: Miros de mare

Azi m-am hotărât sa încerc ceva ce nu am mai făcut niciodată. Live blogging. Va scriu “in direct”, de pe plaja, de unde stau deja de doua ore. Întinsa pe un șezlong, sub o umbrela, plină de nisip si cu marea la picioare. Îmi inunda toate simțurile plaja asta. Mirosuri, gusturi, senzații, sentimente. Totul este diferit pe plaja.

Nu ma voi satura niciodată de locul acesta. Siviri, Halkidiki. Plin de familii cu copii mici. E deja a doua vara pe care mi-o petrec aici. Trăiască părinții care muncesc sa-ți ofere ți-e totul. Altfel eram închisă intr-o casa, intr-o rutina cu care deja m-am obișnuit si acum. 


Viața e diferită aici. Parca si caldura e altfel. E sufocanta, dar suportabila. In oraș e si sufocanta, si insuportabila. Pe plaja totul este suportabil. Chiar si țipetele Omulețului asta micuț care o striga pe ma-sa încontinuu de când au venit, adică de doua ore. 

Viața miroase altfel. Miroase a o mie de posibilități si a miliarde de vieți si vise. E relaxat aici, dar ce se ascunde in spatele relaxării unor turiști putini oameni știu. Stres, țipete, munca multă, durere si sacrificii. Am acces direct la toate astea. Si totuși n-am iubit niciodată un loc mai mult decat pe asta. E magie curată, fiecare minut. Pentru ca e diferit. Uiți de toate grijile. Miroase a mare, iar marea îți alunga toate grijile. Miroase a sute de tari adunate intr-un singur loc. 

Aud in jurul meu zeci de cuvinte pe care nu le înțeleg. Oameni diferiți, culturi diverse si limbi pe care nu le înțeleg decât ei. Toată lumea e relaxata, toți discuta între ei problemele de peste an, cu un zâmbet relaxat pe fata. Au trecut de toate si se relaxează acum. Pentru o săptămana, viața e frumoasa. 

Si ceaiul are gust diferit. De răcoare si se libertate. De tot ce n-a fost in timpul anului si de tot ce ar putea fi. 


Zgomotul asta continu de țipete si de râsete, de limbi străine si de valuri. Asta e muzica curată. Cel mai frumos sunet pe care l-am auzit pana acum. L-as putea asculta in fiecare secunda al vieții mele si as fi fericita.

Nimic nu mai contează cât sunt aici. O carte buna sa am, muzica in urechi si un ceai rece. E fericire. Sunt grijile uitate de peste an, sunt visele ce urmează sa se împlinească si munca depusă pe parcursul anului. Timpul este pe pauza pentru mii de oameni, inclusiv pentru mine. Nu am mai simțit libertate ca asta de mult, si e demențial. 

Doi-trei oameni citesc. Sunt total adânciți in cărțile lor, in lumi in care eu nu am acces. Alții citesc ziare si reviste. Unii nu fac nimic. Mulți se relaxează in apa. Câțiva fumează. Cei mai mulți poarta discuții cu familia. 

Soarele arde, iar dacă nu ma bag mai bine sub umbrela asta,  am dat de naiba. Dar nici asta nu ma interesează, pentru ca nimic rău nu se poate întâmpla aici. 

Îmi bubuie muzica in urechi. E pe shuffle. Am obiceiul de a schimba melodiile pana ajung la aia pe care o vreau, dar de data asta le las pe toate sa cânte, ca un soundtrack.

N-am mai scris de zile întregi. Mi-am uitat caietul acasă, iar de laptop refuz sa ma ating zilele astea. Caut un caiet, dar nu găsesc. As scrie pe orice, si pe hârtie igienica. E singurul lucru de care nu ma pot desparți. De scris. Orice,  fără discernământ si bariere. Dacă nu scriu, simt ca explodez.

E viața multă aici. Mi-am uitat toate grijile si chinurile din timpul anului. Simt ca sunt eu așa cum nu am mai fost de mult timp. Rad mult. Citesc si mai mult. Simt. Sunt una cu marea. Fac parte dinte-o înțelegere taciturna între sute de străini, care s-au hotărât sa dea viața unui loc.

Așa e viața la marea acum. Plină de viața si mirosuri care îți inunda simțurile.