Cenușa fluturilor albi

Există momente în viață în care trebuie să te uiți în oglindă și să privești adânc în interiorul tău. Să fii sinceră cu tine și, oricât de mult ar durea, să privești în ochi toți demonii care nu îți dau pace și nu te lasă să fii tu. Să îți faci sufletul să tacă și să asculți numai de mintea ta, exact ca și cum ai fi un spectator la propria-ți viață.

Este foarte ușor să te lași prinsă într-un vârtej de lucruri care nu ți se potrivesc. Acelea care la început se simt bine, îți dau o energie faină, te fac să te simți încrezător în lumea întreagă. Parcă soarele strălucește mai tare, parcă e mai puțin ger, parcă, parcă, parcă. Totul este un ”parcă”. Dar când trece euforia de început, în orice aspect posibil, și trebuie să te confrunți cu realul situației, încep să se strecoare în mintea ta semne de întrebare. Niște beculețe care se aprind mai des decât ai vrea, care îți provoacă stări total opuse de cele descrise mai sus.

Ne-am obișnuit, din păcate, să le ignorăm și să alergăm după senzația de adrenalină de la început, care mai apare din când în când, atunci când are chef, numai ca să îți amintească și să te țină prinsă în aceeași situație. Rău cu rău, dar mai rău fără rău?

Alungi semnalele roșii ca pe niște muște enervante. Le dai la o parte, le ignori și le pui pe seama nebuniei tale. Îți zici în repetate rânduri că tu ești cea de vină, că tu ai greșit, că tu trebuie să te schimbi, că tu trebuie să repari. Încerci să fii altfel. Să fii mai bună. Mai înțelegătoare. Mai nu știu cum… Te simți stricată, proastă, ca și cum ceva este fundamental greșit cu tine. În tine. Ajungi să te urăști, pentru că orice ai face nu este de ajuns.

Faci asta până când te uiți în oglindă, și nu te mai recunoști. Până când viața îți devine un amalgam de evenimente pe care nu le poți controla, de lucruri care merg prost, de oameni care nu îți mai plac. Până devii constrânsă să simți că totul este în neregulă, că nimic nu mai este bine și frumos, decât acel lucru care, din când în când, te mai face să te simți ok, dar de la care știi în subconștient că pornește totul.

Vine un moment în care nu mai poți și spui stop. La orice. Carieră, prieteni, relații, familie, facultate. Pui frână, te uiți în jur, și îți dai seama că te-ai schimbat atât de mult, pentru că ai uitat de valorile tale. Ai uitat de ce te face să fii tu, unic, special, de neînlocuit. Și ai făcut totul pentru o imagine în oglindă a ceea ce a fost o dată, pentru că ai crezut că așa va fi totul bine din nou, fără să realizezi că anumite lururi în viață nu sunt menite să fie. Că energiile nu se contopesc și că nu ai nici o datorie să faci singur sau să tragi de un lucru care nu vrea să se urnească din loc, care rămâne prins acolo ca și cum are rădăcini. Și că tu, ca și persoană, nu ești menită să stai în locul acela atât timp cât nu se încearcă măcar a fi frumos.

Însă obișnuința este un lucru greu de schimbat. O dată ce ți-a intrat ceva în sânge aproape, îți trebuie o luptă titanică cu tine pentru a înlocui acest obicei, devenit atât de nesănătos. Și, de cele mai multe ori, nici nu vrei să schimbi ceva la situația această, pentru că familiaritatea este mai importantă decât orice pentru ființele umane, fie ea una bună, sau una proastă. Ea te protejează, dar poate să te și ucidă.

Te uiți în jur și te gândești… cum am ajuns așa? Câtă luptă greșită am dus, și câte lucruri aș fi putut evita? Cum am ajuns să văd totul atât de negru, atât de închis la culoare, încât nici să nu mai vreau să mă privesc în oglindă? Cum am putut să mă schimb atât de mult, încât să uit de mine? Și ce să fac, când inima este obișnuită într-un fel, și mintea cere să lase tot în urmă și să își dea un restart?

Am mai spus-o, și-am să o mai spun. Viața noastră ne aparține numai nouă. Nimeni nu are habar ce este viața cu exactitate, pentru că nu există o definiție clară a ei. Este un amalgam de momente, sentimente, senzații, gânduri, oameni, alegeri… și multe altele. Dar trebuie să fim foarte atenți la fiecare lucru care se intersectează cu drumul nostru. Și mai important de atât mi se pare ca atunci când se fac mai multe gropi în pavaj decât să se peticească imperfecțiunile din el, trebuie să o luăm în altă direcție. Singuri, sau nu. Vrând, nevrând.

În teorie, sună ușor. Dar practica este de un miliard de ori mai grea, pentru că pentru a te elibera de ceva de care ai ținut cu dinții atât de mult timp, trebuie să te împaci cu ideea că lupta ta a fost în zadar, și să conștientizezi că nici un război nu merge la infinit. Sau o face, dar cu prețul vieții. Iar ca să te împaci cu aceste lucruri, trebuie să stai să despici totul în patru, să analizezi totul la rece, și, de cele mai multe ori, să îți calci pe suflet, să vii în contrast cu tot ce ți-a fost familiar până acum și să te lupți cu firea ta, care îți spune mereu că este nefiresc să ai grijă în primul rând de tine… Să te lupți cu grija, cu amintirile, cu visele spulberate, cu ce credeai că va fi sigur, atât de sigur, pentru că ai crezut că doar ce simți și vrei tu este important și va face ca totul să se întâmple așa cum trebuie.

Și când visele astea se spulberă, și înțelegi că totul a fost un nimic crunt, ce faci? În câte perne să dai și de câte ori să plângi? De câte ori să te schimbi pe tine și să încerci să îți schimbi percepția? Cum accepți adevărul crunt? Ăla că totul a fost degeaba. Că ai luptat degeaba.

Trebuie să schimbi tot în tine ca să te eliberezi, iar ăsta este un proces continuu, în care trebuie să îți reamintești de ceea ce faci și de ce se întâmplă și motivele din spatele acestor decizii dimineața, la prânz și seara, să o faci să fie un fel de rugăciune, să devină ideile noi atât de familiare, încât trecutul să fie inconfortabil de fiecare dată când îl revizitezi. Dar, oricum ar fi, doare de te năucește și te schimbă în moduri în care nu ai crezut posibil.

Te face să devii ceea ce ți-ai promis că nu vei deveni niciodată. Ceea e i-ai promis că nu vei deveni.

Te face să devii rece.

Indiferentă.

Și când nu ești nici unul dintre lucrurile de mai sus, ești doar…

Furie. Ești furie pură. Care arde atât de tare, încât doare.

Pe curând,

Creața

”Cand ma privesti ca un las
Ascuns printre riduri

Stii si tu, stiu si eu
Vom ramane singuri.”

Și-am rămas amândoi singuri din cauza unui viitor pe care nimeni, niciodată, nu ți l-a garantat, iar în proces, mi-ai luat și mie viitorul, și pentru asta n-am să te iert niciodată.

Niciodată.

Urmează să ne prăbușim, știai asta?

Și mai știai că vom avea pace doar între patru ziduri?

Undeva ca în August.

Cum am decis să mă aleg pe mine

Am tot scris în ultima vreme despre lupta prin care trec, despre cum încep să revendic ceea ce ar fi trebuit mereu să fie al meu. Despre cum îmi iau viața înapoi și încerc să o transform în ceva de care să nu îmi mai fie frică. Au fost mereu cuvinte vagi, care au lăsat loc interpretărilor și care, poate, au indus confuzie. Cred că este foarte greu ca cineva ce nu mă cunoaște să înțeleagă exact despre ce vorbesc, mai ales când nici măcar unii dintre cei ce mă cunosc cel mai bine nu au făcut-o. Însă astăzi am hotărât să vorbesc clar si răspicat despre ceea ce trăiesc de ceva vreme. Sunt multe subiecte de atins, dar voi începe cu cel mai important. Celelalte mai pot aștepta.

Cuvintele pe care le voi scrie de acum încolo nu vin ca o explicație. Nu datorez nici una nimănui. Refuz să îmi mai trăiesc viața găsindu-mi scuze și fiindu-mi frică de a-mi trăi viața pentru a nu dezamăgi pe cineva. La fel de bine, nimic din ce se va spune poate, nu îmi va schimba opinia. Însă aleg să scriu despre asta, pentru că așa am făcut întotdeauna și pentru că în minte am un plan bine pus la punct despre ceea ce vreau să fac, iar lucrul acesta face parte din el, dar și pentru că devine mai real cu cât mai mult vorbesc despre asta.

Am cântat la vioara paisprezece ani de zile. Nu este nici un secret. Nu a fost, nu este, și nu va fi. Oricine m-a citit sau mă citește știe că vioara mi-a format întreaga viața. De la șapte ani, de când am pus mâna pe vioară prima dată, totul s-a învârtit în jurul acestei activități. Orice mișcare, orice alegere, orice pas a fost cu gândul la și înspre muzică.
Dar câți dintre acești pași au fost spre binele sufletului meu?

Nu voi pune nici o mască de falsă modestie, și voi spune că am un talent enorm la vioară. Chemarea mea teoretică este muzica. Știu asta și am știut-o de la începutul vieții mele. Într-un fel, sunt norocoasă pentru că este un dar să cunoști lucrul pe care cu siguranță îl poți face în viață. Am știut de mică că am abilitatea de a cânta la vioară cu ușurință întreaga viață, și că aș putea-o face într-un mod special. Însă am crezut vreodată că voi face asta cu adevărat toată viața? Sau, mai degrabă, mi-am dorit asta cu adevărat?

Nu cred. Sau poate că am făcut-o. Poate că la un moment dat, între sutele de repetiții, concerte, audiții și concursuri, chiar am crezut că voi face asta toată viața.

Nu mi-a plăcut vioara de la început. Îmi aduc aminte de o scenă din clasa a doua, în care studiam cu mama lângă mine, m-am oprit din cântat și I-am spus că mie nu îmi place vioara. Ea mi-a zis să mai vedem un pic, și dacă chiar nu îmi place, mă pot opri. Apoi am fost la o oră de vioară unde am fost foarte apreciată și unde, în momentul respectiv, mi-a mers foarte bine, și am uitat de toate supărările. Copil fiind, îmi plăceau foarte mult aprecierile, aplauzele, premiile, sentimentul de aprobare din partea tuturor. Îmi plăcea să fiu specială în fața unei mulțimi de sute de oameni. Uram momentele în care dădeam greș, iar asta mă făcea să țintesc mereu spre reușită. Însă aceasta, pentru mine, nu era procesul de a face muzică, ci rezultatul, adică aprecierile.

Ceva în mine m-a făcut mereu să am nevoie de aprobarea și aprecierea celorlalți pentru a fi mulțumită de mine, fapt care m-a și ținut lângă vioară atât de mulți ani. Îmi oferea aprobarea tuturor celor din jurul meu.

Am trecut printr-o perioadă în care am fost foarte pasionată de vioară. După ce am ascultat concertul de vioară de Tchaikovsky, am fost efectiv fermecată de partitura respectivă și voiam neapărat să o cânt. Începuseră să mi se creeze în mine visele potrivite, cele ce se conformau cu imaginea celorlalți asupra persoanei mele și a viitorului meu, ceea ce pentru mine era un plus de motivație. Știam că așa nu voi dezamăgi pe nimeni. Era ușor să aleg calea care mi se potrivea. Consideram că este cumva firesc să fac ceva la care am un mare talent, nefiind conștientă dacă îmi place cu adevărat sau nu, dacă mă bucură procesul de a face muzică în sine, sau alte idei preconcepute despre genul acesta de viață.

Așa am ajuns să studiez la conservator în Salonic la 14 ani și să absolv la 17, cu diplomă de merit. Tot așa am ajuns și să studiez cu un profesor de renume din același oraș. Și tot prin același proces de a căuta aprobare am ajuns și în Olanda, la studii.

Zău că am luptat pentru muzica mea mai mult decât pentru orice altceva în viața mea. Am vrut să-mi doresc cu disperarea asta. Să fac muzică cu o pasiune și cu o dorință care să șteargă totul în jurul meu. Mi-am programat mintea să creadă că ceea ce simțeam este pasiune, când era, de fapt, dorință pentru pasiune.

Nu cred că mi-am dorit niciodată cu adevărat să cânt la vioară o viață întreagă. Undeva în interiorul meu, știam asta. Dar pentru mine, muzica a fost un vârtej în care am fost prinsă. Pașii mi-au fost ghidați de oameni care au considerat că talentul trebuie să îți fie și pasiune. Și nu îi judec, pentru că știu că au făcut-o pentru binele meu, și apreciez și iubesc enorm fiecare persoană care a contribuit la formarea mea. Când spun asta, mă refer la mine ca și persoană, pentru că știu că persoana care sunt acum se datorează stilului de viață pe care vioara mi l-a oferit.

Dar visul de a fi o personalitate în lumea muzicii clasice nu a fost niciodată al meu în totalitate. A fost creat de alte persoane și adoptat de mine ca fiind firesc. Atunci când faci ceva o viață întreagă, nu poți să îți dai seama dacă acest lucru provine din interiorul tău sau nu. Din fericire, natura are mereu o cale de a-ți arăta ce este și ce nu este pentru tine.

Am plecat în Olanda în 2017. După șase luni de facultate și muncă intensă, am clacat. Am căzut într-o depresie profundă, din care de-abia acum încep să ies. Mi-am urât viața cu ardoare, am vrut să scăp de ea de multe ori, m-am gândit de foarte multe ori că nu este pentru mine. Că este firesc ca viața să nu fie pe placul meu. Că așa trebuie să fie. Am trecut prin atacuri de panică, prin zile când eram prinsă la pat, îngrozită de ideea de o altă zi trăită în același stil, negându-mi fericirea și orice dorință care ar fi putut veni în contrast cu ceea ce știam că ar trebui să fie al meu.

Am iubit vioara și încă o fac. Îmi place să cânt la vioară. Am momente când, de fapt, ador să fac asta. Uneori, nu există nici un sentiment mai bun decât acela când uiți de tine în muzică. Însă un moment din viața mea mi-a arătat că stilul acesta de viață nu este pentru mine, și mi-a luat trei ani de zile să accept asta în totalitate. Iar momentul acela a fost examenul de absolvire de la facultate din Grecia, atunci când a trebuit să las tot ce însemna viață, dorințe, plăceri și personalitatea mea, pentru un țel. Pentru muzică. Și atunci mi-am dat seama că nu pot face asta.

Nu mă înțelegeți greșit. Consider că în viață, chiar trebuie să dai totul pentru ceea ce îți dorești. Dar tocmai aici stă șpilul: ca să dai tot pentru un lucru, trebuie să ți-l dorești cu adevărat. Iar eu, în adâncul meu, știam că nu îmi doream asta cu adevărat. În mine se ducea o luptă continuă, pentru că m-am gândit ani întregi la toți anii de muncă, la visele ”mele” și a altora, la sacrificiile lor și la faptul că îmi irosesc un talent pe care nu mulți îl au.

Am reușit să mă mint multă vreme, până când nu s-a mai putut. Adică până prin Octombrie anul acesta, într-o zi de miercuri, când m-am trezit la 6:30. Era încă întuneric afară, dormisem vreo cinci ore, trebuia să ajung la istorie la ora nouă, să mă spăl pe păr, să mănânc, să merg la cursuri și să studiez o zi întreagă.

Cine mă cunoaște, știe că nu suport să mă trezesc dimineața, și mai ales când este frig și încă întuneric afară. Iar dacă trebuie să fac asta pentru ceva ce nu îmi place, este și mai rău.

În ziua respectivă, am făcut baie plângând. Am mâncat micul dejun înghițindu-mi lacrimile și întrebându-mă care este sensul în a trece prin încă doi ani de chin, la o facultate pe care nu o prețuiesc atât de mult, ca să ce? Să ies cu o hârtie pe care o voi lăsa într-un sertar și nu voi face nimic cu ea? Câte lucruri aș putea face, oare, în acești doi ani pe care simt că I-aș fi pierdut dacă continuam în aelași stil?

Deși mă durea sufletul, inima și corpul, mi-am luat vioara și am pornit la drum. Am sărit peste istorie, și m-am dus la o cafenea să citesc o oră înainte de a începe studiul, și acolo s-a terminat cel mai lung capitol din viața mea. Mi-am dat seama că ceva trebuie să se schimbe în momentul în care încercam să citesc și nu reușeam, pentru că mă uitam încontinuu la ceas, nevrând ca timpul să treacă și să ajung din nou în aceeași sală de studiu. Gândurile mi-o luau razna. Nici nu îmi amintesc exact tot ce mi-a trecut prin minte atunci. Știu clar că mă gândeam doar ”nu mai vreau, nu mai pot, vreau să plec, o să mor, vreau să ies din asta, nu mai vreau”.

Mi se părea totul un zgomot infernal, o ploaie de gânduri ce mă lovea din plin în față ca niște lovituri. Efectiv o furtună din care nu puteam să ies. Stăteam înțepetină pe acel scaun,și nu reușeam să fac nimic. Mă luptam cu lacrimile, pentru că mi se părea penibil să plâng într-o cafenea, nu reușeam nici să mă ridic să plec, nu puteam să fac nimic. Nu mai știu cum am reușit să plătesc și să ies, dar știu că am ieșit în stradă și am crezut, pentru prima dată în viața mea, că voi muri. Oboseală și amețeală de genul acela nu am simțit în viața mea. Stăteam în stația de autobuz și nu îmi dădeam seama cum să ajung acasă. Am avut inspirația de a-mi suna una dintre cele mai bune prietene, iar ea a reușit să mă calmeze.

Primul lucru pe care i l-am spus, cu o voce care semăna cu cea a Biancăi din clasa a doua, a fost ”nu-mi place să fac asta”. Și atunci am știut că s-a terminat totul.

De atunci, nu am mai pus mâna pe vioară. Nu știu exact cât timp a trecut. Dar știu că în ziua aceea, am decis ca anul acesta să fie anul meu sabatic. Am discutat cu toată lumea din viața mea și le-am explicat situația. Au fost cât se poate de susținători și de înțelegători, mai ales tatăl meu, de a cărui dezamăgire mi-a fost mereu cel mai frică. Dar el mi-a trimis un mesaj scurt în ziua aia, în care mi-a zis că mă iubește și că tot ce este important este ca eu să fiu fericită.

blog post

Și chiar asta am decis să fac. Am decis să îmi ofer un an în care să văd exact unde este fericirea mea în carieră. Fericirea mea proprie, care să rămână indiferent de cine vine și pleacă din viața mea. Pe zi ce trece, insă, sunt din ce în ce mai convinsă că mulțumirea și viitorul meu nu stau în muzica clasică.

Nu am de gând să vorbesc despre ceea ce fac acum. Nu are sens, asta trebuie spus altă dată. Cert este că alegerea de a pune vioara jos și de a îi spune, cu cea mai mare dragoste, că nu o părăsesc, ci că schmb genul de relație pe care o am cu ea, a fost probabil cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum, dar și cea mai grea. Am reușit, de atunci, să îmi pun cumva viața în ordine, iar asta începe de la a îmi face curățenie în dulapul de la baie și bucătărie, până la a-mi face tot felul de examene medicale. Să am grijă mai multă de mine. Să aleg cu cine mă înconjor și să mă gândesc la sufletul meu mai mult. Să elimin orice fel de energie negativă din viața mea. Dar sunt multe momente în care mă gândesc că am înnebunit, în care îmi spun să îmi revin și să o regăsesc pe Biancuța care avea să ajungă cea mai mare violonistă.

Refuz să mai trăiesc o clipă din viața aceasta forțându-mă să fac ceva ce nu vreau și fiindu-mi cel mai mare dușman. Nimeni, niciodată, nu a murit dacă a ales o altă cale. Și nici din cauza dezamăgirii pe care a provocat-o altora. Sunt de părere că dacă explici cuiva prin ce treci, și respectivul continuă să fie dezamagit, nu are ce căuta lângă tine, indiferent de cine vorbim.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să fiu sinceră cu mine. Să îmi iau viața în mâini. Să profit de sentimentul de libertate pe care îl obții atunci când decizi că nimeni altcineva în afară de tine nu îți trăiești viața, și că seara, când pui capul pe pernă, tu trebuie să fii mulțumit cu și de tine, nimeni altcineva.

Am cel mai mare respect pentru muzica clasică. Va fi o parte din mine pe care nu o voi uita, și care nu va muri niciodată. Dar viața este un continuu proces de evoluție, iar eu nu pot face asta dacă nu sunt sinceră cu mine. Și poate într-o zi voi regreta decizia luată acum, dar mă îndoiesc, pentru că știu că nimic nu este mai important ca sănătatea mea fizică și mintală.

Voi iubi vioara mereu și mereu voi fi violonistă. Dar un talent se poate transforma repede într-un blestem, iar la mine asta s-a întâmplat. Nu renunț la vioară, ci aleg să o transform în plăcere personală. Și cu cât mai des spun aceste lucruri, cu atât mai liberă și mai împăcată cu mine mă simt.

Despre procesul emoțional prin care am trecut în această perioadă, mai târziu.

Pe curând,
Bianca

Ce se întâmplă atunci când capitulezi?

Devine din ce în ce mai greu să mă concentrez pe scris. Sau, mai degrabă, pe subiectele despre care vreau să vorbesc. În mine s-au adunat atât de multe gânduri, trăiri și experiențe, care au dus la atât de multe lecții, lucruri pe care vreau să le împărtășesc, încât îmi este greu să mă axez pe un singur lucru. Când totul pare atât de important, ce are prioritate?

Mă gândesc foarte mult în perioada aceasta la mine. La alegerile mele, la motivele pentru care le-am făcut, la viața mea în general. Încerc să mă observ mai des, să fac fiecare pas cu un motiv, să nu pierd nici un moment. Mi se pare că am pierdut mult prea mult timp deja. Mă întreb aproape zilnic… oare câți ani au zburat pe lângă mine luptându-mă cu mine, nefiind în stare să accept inevitabilul și luptând cu morile de vânt?

Îmi vin în minte momente din trecut. Reiau în capul meu filmul tuturor celor întâmplate, și mă gândesc la cum era viața mea anul trecut pe vremea asta. Cât de mult mă chinuiam, și cât de mult mă luptam cu anumite lucruri cu care nu ar fi trebuit să mă lupt. Cum încercam să țin în viața mea lucruri care încercau cu disperare să plece. Câtă luptă am dus cu mine și cu ceea ce îmi țipa universul!

Bianca de anul trecut… ce poveste! Cum să pui toate aceste lucruri în cuvinte? Cum să descrii acele experiențe unor persoane care nu le vor înțelege? Cum să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că altfel nu se putea? Că dacă nu ai fi trecut prin toate aceste lucruri, nu te-ai fi trezit la realitate, nu ți-ai fi dat seama niciodată că poți alege cine să fii, ce să faci și cum să reacționezi. Înainte ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca totul să se năruie.

Câtă durere, câtă suferință și cât zbucium. De cele mai multe ori mă întreb cum am suportat toate lucrurile acestea și cum de mă aflu încă aici, cumva sănătoasă, pe o cale bună spre a mă regăsi și a fi cine trebuie să fiu. Cât de neîmpăcată cu mine am fost ani de zile! Trei ani de zile, un an jumătate în special în care am țipat prea mult fără să mi se răspundă.

M-am luptat cu inevitabilul ani de zile. L-am mirosit, aproape. L-am știut de la început, și totuși, am tras de tot destinul meu pentru a-l evita. Cu ce preț? Cu prețul durerii, a suferinței și a neîmpăcării cu sine. A zilelelor pierdute într-un zbucium pe care acum nu îl mai recunosc și care nu îmi mai este obișnuință. Amintirea zilelor, săptămânilor și a lunilor petrecute în pat, plângând, nemâncând, țipând, cerând, îmbătându-mă cu semne cât de mici, este acum o ceață pe care cumva o mai simt, dar care se îndepărtează din ce în de mai tare.

Ce faci cu tot ce a fost? Asta mă întreb cel mai des. Ce faci atunci când stai drept în fața furtunii, și o lași să plece? Te uiți la ea, la cât de mare a devenit, și de data aceasta îi îngădui să se îndepărteze, fără să mai alergi după ea. Și ce faci cu ideea că ai luptat atât de mult pentru ea, și ai ajuns la momentul în care nu mai poți? Lași armele jos și lași lupta să plece, așa cum nu ai făcut-o niciodată.

Capitulezi.

Dar oare chiar asta faci, dacă somnul ți-a devenit mai liniștit, dacă cumva începi să râzi mai cu poftă, dacă poți cumva să privești cu speranța că vei ierta la un momentdat? Că te vei ierta.

Cât de lung este drumul! Și câte lucruri nespuse, adunate într-un corp de 1.68 care n-a știut niciodată cum să se protejeze și cum să aibă grijă de el. Câte obiceiuri toxice pe care trebuie să le schimb. Da, obiceiuri care nici nu mi-am dat seama că s-au format și care, cu toate acestea, mi-au controlat întreaga viață.

Viața, se pare, este o sumă a unor obiceiuri pe care nici nu le conștientizăm, până încep să ne ucidă.

Nu am mai cântat la vioară de mai bine de o lună, și nici nu plănuiesc să o fac prea curând. Îmi îndop creierul cu cărți de specializare despre psihicul uman și despre tot ce înseamnă asta. Mă hrănesc cu toate lucrurile care mă fac să mă orientez spre o Bianca în ochii căreia pot să mă uit și să spun ”Da, îmi place de tine!”

Nu a fost, nu este și nici nu va fi ușor vreodată. Este un proces continuu, care influențează toate aspectele din viața mea. Până și blog-ul acesta va fi influențat de evoluția aceasta, pentru că o dată ce începi, nu te poți opri la ceva. Nu poți lua cu tine nimic din vechea viață care îți făcea rău, decât dacă respectivul evoluează în aceeași direcție cu tine.

Există destui oameni care nu înțeleg ce îmi trece prin minte și ce se întâmplă cu mine, dar nici nu contează. Bineînțeles că doare, dar dacă pierzi respectul celor care pretind că te iubesc, înseamnă că evoluția ta este deranjantă în ochii lor, și că sentimentele lor maschează alte lucruri.

Îmi este greu să explic ce se întâmplă cu mine. Tot ce am scris pare vag, dar poate este din cauza faptului că rar poți scrie în timpul acțiunii. Dar va veni și vremea când voi fi pregătită să vorbesc despre tot în detaliu. Până atunci, va trebui să continui să lucrez la mine.

Am avut două iubiri, și am capitulat în fața ambelor. Le-am lăsat să plece atunci când a trebuit să aleg între a mă ține cu dinții de ele și a mă pierde de tot, sau a mă ține cu dinții de mine și a le pierde pe ele. Iar dacă am ales ultima variantă, asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare.

Pe curând,

Bianca

Început de viață

Există multe lucruri care îmi plac în viață. În general, mă bucur de lucrurile mici, pentru că mi-au lipsit cel mai mult. Momentele acelea ce par a fi banale, dar care fac viața să pară cu adevărat extraordinară. Să mă plimb prin Amsterdam o zi întreagă. Să beau o cafea și să citesc într-o librărie pe care o iubesc. Să mă uit la copaci în timp ce mă plimb. Să merg cu trenul, și să mă uit pur și simple pe geam. Să nu mă grăbesc, și să nu mă ascund. Să fiu complet transparentă despre intențiile, dorințele și nevoile mele. Complet transparentă în ceea ce privește persoana mea.

La fel de bine, există și destule lucruri care îmi lipsesc. De cele mai multe ori, totul se rezumă, din nou, la lucrurile mici din viață. O îmbrățișare, un sărut, o vorbă bună. Am ales calea aceasta și mi-am asumat, însă de multe ori îmi doresc să fi avut acces continuu la ele. Să fi fost aceleași personaje, dar un scenariu diferit.

Toate lucrurile acestea mi-au lipsit toată viața. M-am hrănit cu momente grandioase, cu realizări la care unii nici măcar nu visează. Am făcut tot ce am dorit, pentru că am putut și pentru că am muncit. Însă, în tot jocul acesta, am pierdut ceva mult mai important: viața însăși, de care mi-a fost foarte dor și pe care, poate, nici măcar nu am cunoscut-o cu adevărat până acum.

Dar cel mai mult mi-a fost dor să fiu eu. Să fiu persoana care să se bucure de tot ce oferă viața, oricând și oriunde. Cumva, reușeam să o fac în trecut, dar când am plecat de acasă, nu am mai reușit. Momentul acela a produs o schimbare ușor iremediabilă în mine. Bineînțeles, este firesc ca atunci când îți iei viața în mâini, să te schimbi ca persoană, dar aici a intervenit greșeala mea. Am considerat că viața și schimbarea din mine trebuie să fie după un anumit tipar, după niște reguli nespuse, dar induse de tot parcursul meu de până atunci.

14 ani de zile, au trăit în mine două persoane. Sau, cel puțin, așa simt acum. Cea care eram în exterior – violonista Bianca care nu se oprea niciodată, căreia îi păsa numai de cariera ei și care nu zicea nu niciodată. Și Bianca cea din interior, un copil speriat, o adolescentă stresată, o tânără depresivă. Persoana care visam să fiu era înăbușită de comportamentul pe care trebuia să îl am în viața de zi cu zi, iar acesta era bazat pe țelurile și valorile impuse de ceilalți. Pe aprecierilor lor – mă hrăneam cu acestea, pentru că de mine îmi plăcea prea puțin ca să mă mulțumesc cu părerea mea despre mine.

Trăiam cu Bianca de zi cu zi și cu cea din imaginația mea, persoana ce voiam să fiu. Am trăit în stilul acesta cel puțin trei ani de zile, și în tot timpul acesta, ceva era mereu deranjant la mine și la viața mea. Îmi programasem un fel de gândire și de comportament care se conforma standardelor pe care mi le-a impus lumea muzicii, talentul meu și așteptările celorlalți de la mine. Mi-am format toată viața pe baza acestor trei considerente.

E frumos să ai un talent la care să fii bun, care îți poate aduce faimă, bani, călătorii, o viață diferită, de intelectual, care să te includă în cele mai bune cercuri. În elită. Dar apoi a apărut, încet încet, o altă Bianca, una care voia cu totul altceva, care avea nevoi diferite, care o făcea pe Bianca din viața de zi cu zi să fie depresivă, supărată, mereu tristă și să simtă o greutate imensă în a trăi în general.

Nu există ideologia de două persoane în una, decât dacă ne referim la tulburare de dublă personalitate. În general, oamenii au mai multe laturi și-atât. Problema este că, de cele mai multe ori, ignorăm cine suntem cu adevărat, sau alegem să fim o persoană greșită, diferită de ceea ce vrem noi să fim, influențați fiind de anumiți factori sociali. Iar eu, oricât de mult am crezut că sunt stăpână asupra persoanei mele și a alegerilor mele, pe zi ce trece îmi dau seama că nu a fost așa.

De-abia când mi-am dat voie să mă întreb ce vreau eu cu adevărat, am aflat că răspunsul este diferit de cel pe care l-am rostit mai bine de un deceniu. Când mi-am dat voie să mă trezesc dimineața și să aleg ce să fac cu ziua mea, cum să mi-o petrec și asupra căror lucruri să mă concentrez, atunci m-am îndreptat într-o altă direcție în fiecare zi. Iar când am căutat atent înăuntrul meu, mi-am dat seama câte capacități și talente am pe care le-aș putea dezvolta.
Și cât de bine este să aleg în fiecare zi cine să fiu! Am crezut o viață întreagă că lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat sunt în afara puterilor mele. Acum, îmi dau seama din ce în ce mai clar, că tot ce îmi doresc să fiu și să fac este la un singur pas distanță: acela de a alege, pur și simplu, să fac ceea ce îmi doresc.

Nu este ușor, recunosc. Am cântat la vioară 14 ani de zile. Mi-am setat mintea să fie acea persoană. Am avut vise, indiferent de cum le-am creat în mintea mea, de a fi muzician. Am un talent enorm pentru muzică, iar asta este cel mai greu de ignorat. Talent care știi că a fost oferit unui număr limitat de oameni. Cum să îl ignor? Cum să fii atât de inconștientă încât să ignori talentul acesta divin? Revino-ți, întoarce-te la școală, lasă prostiile, vioara te va face fericită, astea sunt doar prostii.

Mi se ridică tensiunea când mă gândesc la cuvintele asta, pe care le-am auzit din partea cuiva care ar fi trebuit să mă cunoasă mult mai bine de-atât. Mă gândesc în general la cât de mult curaj mi-a trebuit să spun, în sfârșit, că nu mai vreau, că eu nu sunt persoana pe care o vedeau toți în mine, și că eu sunt singura care poate decide dacă vreau sau nu să continui pe acest drum. Pentru că, la sfârșitul zilei, eu trebuie să trec prin toate încercările și să trăiesc cu această carieră. Nimeni altcineva.

Este un drum lung, dar frumos. De cele mai multe ori, mă simt liberă să aleg cine vreau să fiu. Mai sunt și zile în care nu mă dau jos din pat, pentru că tot ce mi s-a întâmplat până acum mă pune din nou la pământ. Însă, pe zi ce trece realizez că nu este atât de greu să te schimbi, și că a fi fericit, sau măcar mulțumit, este o alegere proprie, nu ceva ce îți oferă cineva în dar.

Cred că, mai mult ca orice, m-am săturat de depresia și de anxietatea care m-au urmărit aproape toată viața. M-am săturat să fiu nemulțumită cu mine și să scriu numai despre lucruri urâte. Îmi doresc să am un loc al meu pe internet care să inspire, să facă măcar o persoană să fie mai bună cu ea, mai mult ea însăși. Și îmi doresc, mai mult ca orice, să am parte de mai multe zile ca aceasta, în care viața să îmi amintească cât de frumos este să trăiești.

M-am trezit târziu, fără să mă gândesc la nimic altceva decât la mic dejunul pe care urma să mi-l fac. Fără zgomot inutil, fără senzația că îmi vine încontinuu să plâng, fără să mă gândesc cum să fac să vorbească din nou cu mine. Apoi m-am gândit la ce vreau să fac, și mi-am dat seama că vreau să fiu într-un tren, să merg la librăria aceea de lângă muncă, care se întinde pe trei etaje și are și o cafenea, să străbat fiecare raft cu privirea, să beau o cafea și să citesc. Să privesc Amsterdamul cu ochi de turist. Să mă duc la gară pe jos, prin aerul rece de toamnă, și să mă uit la soare. Să nu citesc pe tren, ca să mă pot uita pe geam și să admir peisajul. Să îmi beau cafeaua și să o savurez cu adevărat. Să îmi inchid telefonul și doar să mă plimb pe străzi. Să aleg ce gânduri să las să îmi străbată mintea. Să mănânc mâncarea mea preferată cu un prieten bun. Iar acum, să stau în acest moment, să mă bucur de un pahar de vin bun și să mă concentrez doar pe aceste cuvinte, pe ce vreau să transmit, și să mă hrănesc cu senzația de a face ceva care să mă facă să fiu mulțumită de mine, ceva ce îmi doresc.

Cred că, cel mai mult, mi-a fost dor de zilele acestea frumoase. Mi-a fost dor să nu îmi lipsească nimic.
Nimic în afară de tine, dar cred că totul este o chestiune de obișnuință. Însă, de altfel, nu mi-am dorit niciodată să mă obișnuiesc fără tine.

Și nici acum nu vreau.

Dar ce îmi doresc cu ardoare, este să învăț cum să îmi creez o viață care să se conformeze valorilor mele, care să nu deranjeze pe nimeni și, mai ales, o viață cu care să mă mândresc pentru că m-a făcut fericită.

Post iubire

Cum pui în cuvinte ceea ce nu poate fi spus? Cum deschizi Word-ul, jurnalul, telefonul, și începi să scrii tot ce nu ai curaj nici măcar ție să îți recunoști? Mi-am promis de atâtea ori că voi pune în cuvinte numai adevărul și nimic mai puțin, și totuși, când este timpul să o fac, îmi îngheață degetele, nu mai știu unde sunt literele și aș face orice altceva în afară de a rosti ceea ce simt că explodez dacă nu scot afară.

Miercuri, 9:30 dimineața. Stau la masa mea preferată din cafeneaua în care mi-am petrecut prea multe dimineți. Deja mi se pare că am dus acolo o viață întreagă. În mine trăiesc, încă, toate momentele de fericire și de tristețe pe care le-am vărsat și le-am lăsat la aceeași masă, unde le găsesc oricând. Aș vrea să fug de locul acela, dar nu pot. Este ca și cum ideea de durere îmi este deja atât de familiară, că acolo mă simt cel mai bine. Cumva păzită, cumva eu însumi.

Încerc să beau din cafeaua pe care mi-am comandat-o și să mă concentrez pe ce citesc. ”Homo Deus”, carte la care am râvnit mult și pe care aș mânca-o pe pâine, dimineața, la prânz, și seara. Dar nu reușesc să citesc, cumva cuvintele mi se par că zboară pe lângă mine. Citesc o propoziție, o mai citesc de vreo cinci ori, îmi impun să mă relaxez și să mă concentrez pe carte. Dar nu reușesc. După fiecare frază, mă uit afară și cad într-un vârtej de gânduri din care nu reușesc să ies. Mă gândesc să fug, să mă ridic și să plec.

Să plec de tot și să las totul în urmă, pentru că este prea mult. Și este de prea mult timp.
Mă uit la ceas la fiecare cinci secunde. Nu vreau să treacă timpul, nu vreau să mă ridic de la masă, nu vreau să dau ochii de ceea ce mă face să nu vreau să mă trezesc dimineața, și nici să mă culc seara, ca să nu vină ziua următoare. Și cel mai rău este că tocmai lucrul de care încerc să fug este cel spre care am alergat atâta timp.
14 ani de zile.

Să-l ia naiba de număr, paișpele ăsta, că are ceva în el.

Mă paralizează gândul că trebuie să mă ridic de la masă. Nu vreau să o fac și n-am mai vrut să o fac de multă vreme. Nu văd de ce m-aș ridica, când colo lumea pare imensă, totul pare posibil, iar eu sunt Bianca, cea cu care trăiesc în clipele dintre orele în care ea dispare. Bianca care zâmbește, râde, iubește, se vaită, ia pe toată lumea dragă la mișto că așa se exprimă ea, scrie, citește, se plimbă, bea cafea, și visează la ceva ce crede, printr-un absurd, că nu va putea avea niciodată.

Iar Bianca asta, cea care este atât de rar în mine, dispare complet atunci când se ridică de la masă și intră în acea cameră, unde de-odată nimic nu mai este posibil, totul pare fără sens, fiecare mișcare este infernal de grea.

Simt cum mi se ridică lacrimile în gât. Vreau acasă.

Mă gândesc încontinuu că nu mai vreau. Gândurile mă obsedează, se suprapun și mă copleștesc, nu mă lasă să trag aer în piept, la propriu. Simt cum mi se închide gâtul. Mă panichez mai tare, la fel cum mi s-a întâmplat de atâtea ori. Încerc să mă abțin, să nu plâng în mijlocul cafenelei, dar nu reușesc. Vreau să mă ridic de la masă și să plătesc, dar nu mă țin picioarele. Mă simt împietrită de tot și de toate, simt că mă ține ceva mult mai mare decât mine în loc.
Mă gândesc că trebuie să vreau să plec, trebuie să mă duc, trebuie să mă ridic și să las bazaconiile, că vreau și pot și-mi place și sunt doar obosită, și și și și.

Dar nu pot. Și mă ridic de la masă, habar n-am cum, mă tot gândesc că trebuie să o fac, tot nu reușesc să respir, inima-mi bubuie în piept și nu aud nimic în jurul meu. Ies cumva din cafenea, ajung pe stradă și-o iau în direcția opusă decât cea în care ar fi trebuit să merg. Și simt același lucru pe care l-am simțit de-atâtea ori, doar că înzecit mai rău.

Pentru că ajungi la un punct în care se termină. În care simți că asta a fost, că dacă continui așa, ai să ajungi la nebuni, că nu te mai ține nici un minut. Însă să renunți este mult mai greu uneori, pentru că trebuie să renunți la imaginea ta, a lor, a tuturor celor ce-au crezut vreodată în tine, și trebuie să îți explici ție, și-apoi lor, că ceea ce ai văzut tu atât timp nu mai există acolo. Că, pe parcurs, ai pierdut ideea, ai pierdut speranța, ai lăsat visul să plece și că, dacă a plecat, nu a fost niciodată acolo.

Sunt pe-o stradă pe care mi se pare că o cunosc, dar nu știu în ce parte să o iau. Mi se pare că sunt complet singură pe lume, părăsită de oricine, fără de salvare, mă gândesc că din asta nu mai ies, nu am mai respirat de minute întregi, nu-mi simt picioarele, și mă ia o amețeală pe care n-am mai simțit-o niciodată. Mă gândesc, de fapt sunt convinsă, că acolo o să mor.

Și mă întristez și mai tare, pentru că simt lucrul care m-a făcut să trăiesc atât timp, mă va omorî într-un final. Dar cred că este firesc ca, după ce ai trăit atât de intens și atât de mult timp, să ajungi să mori repede, subit, fără să îți dai seama, și să iasă la suprafață o altă persoană. Dar cum o accepți pe aia nouă? Poți? Poți să o înlături pe cea veche, oricât de rău ți-ar face, și să o îmbrățișezi pe cea nouă? Să te convingi că absolut nimic în lumea aceasta nu este mai important decât tine însuți și decât sănătatea ta? Să îți spui că nu mai vrei niciodată să simți că mori. Să te întrebi de câte ori ai simțit asta pe parcursul anilor, și de câte ori ai ignorat. Sau de câte ori ai zis că îți place, doar ca să mulțumești pe altcineva. Sau de câte ori ai făcut doar pentru momentul de ușurare de după, doar ca să simți că poți, și nu pentru esența lucrului în sine. De câte ori ai fi vrut să fii cineva diferit, și nu ai avut curaj.

Vreau să vreau. Vreau să-mi placă. Dar atacurile mele de panică și depresia mea au avut din senin sens în momentul în care am ajuns acasă și m-am simțit ușurată, am simțit că asta a fost, că s-a terminat și că nu mai vreau să mă mint singură. Că trebuie să am curaj să îmi schimb percepția asupra întregii lumi și să las în spate tot ce mi-a fost vreodată familiar. Să mă jupoi de pielea asta, să uit aproape tot ce știu, și să compun o altă persoană, una care este cu adevărat fericită, împlinită și liniștită.

Cumva, mi se pare că greul de-abia acum începe. Mă simt ca și cum m-aș despărți de cineva după o relație de 14 ani (îți dau voie să râzi, am făcut-o și eu) și trebuie să mă obișnuiesc cu o viață nouă. Dar, cumva, sună bine. Sună ca și cum aș putea să fac totul și nimic. Ca și cum aș putea să aleg fix ceea ce mă face să fiu împlinită și să aduc la viață imaginile care mă liniștesc în serile când nu pot să adorm de stres că trebuie să fac ceva ce mă stoarce de orice energie.

Îmi este, încă, mult prea greu să vorbesc clar despre asta. Nici să gândesc clar nu pot. Seamănă că este o idee ireală, ceva ce niciodată nu se va întâmpla. Dar trebuie să îmi antrenez mintea să fie mai puternică decât emoțiile mele, pentru că dacă mă las pradă sentimentelor ce mă încearcă, o sa fac același lucru pe care l-am făcut mereu. Mă voi întoarce la lucrul care mă rănește doar pentru că este familiar și pentru că, uneori, doare mai tare să îl las în urmă.
N-am să las niciodată în urmă iubirea pe care i-am purtat-o 14 ani de zile. Dar am să o îngrop undeva, și o voi scoate la suprafață doar atunci când voi simți nevoia. Îmi voi canaliza dragostea spre ceva care mă va face să mă simt, în primul rând, liberă. Ceva în care să mă pot refugia atunci când totul în jurul meu se năruie.

Dar mai întâi vreau să-mi plâng dragostea pierdută. Pentru că asta și este, și mi-a luat aproape doi ani de zile să îmi dau seama că nu mai este acolo și că nu mai reușesc să o reaprind, oricât aș încerca.

Post iubire. Post tristețe. Post amărăciune și veselie. Post furtună și liniște. Post zbucium. Post Bianca care sper că nu va mai fi niciodată.
În prag de libertate. În prag de alegere proprie.

Furtună de gânduri

Este o dimineață răcoroasă ca oricare alta. Soarele strălucește pe cer, cerul este albastru, o briză ușoară completează scenariul. Aștept trenul spre Amsterdam cu o cafea în mână. Cât stau pe peron, inspir aerul dimineții și mă izbește mirosul atât de familiar. Mă gândesc la toate diminețile răcoroase pe care le-am petrecut în aceeași gară, așteptând același tren, cu o destinație complet diferită. La diminețile de fericire. Mi se învârt în cap diferite scene, se îngrămădesc să ia prioritate, aproape că le trăiesc pe toate. Sunt amețită de amintiri, senzații, emoții pe care mi le-am reprimat, și nu știu de ce să mă agăț ca să nu-mi fugă pământul de sub picioare.  

Nici nu știu ce vreau să scriu. N-am mai scris de atât de mult timp, încât tastele îmi par mai nefamiliare ca oricând. Mă gândesc mereu la scris, la cuvinte, la propoziții și la lucruri ce trebuie spuse. Mă trezesc în fiecare dimineață și-mi promit că azi voi scrie, dar niciodată nu o fac. Cum să scriu, când eu nici să gândesc clar nu reușesc? Fac lucrurile din pură inerție, așa cum le fac de ceva vreme, dar cu mai multă ușurință. M-am obișnuit cu lipsa mulțumirii, a bucuriei, a entuziasmului. M-am luat de mână cu rutina.  

Nu mă pot desprinde de toate imaginile din minte. De cel mai frumos loc de pe pământ, cel ce mi-a fost și-mi va fi mereu. Caut cu disperare de o zi întreagă toate melodiile care mi-au fost coloană sonoră atunci. Am două în minte pe care nu mi le amintesc neam, dar știu că mă dăduseră pe spate. Stau pe facebook jumătate de oră și mă uitat la toate postările mele de anul trecut ca să le găsesc. Și cu postările alea m-am văzut și pe mine, și pe tine, și pe noi toți, mi-am văzut viața de anul trecut. Mi-am văzut prieteni pierduți, senzații uitate, emoții reprimate, durere, fericire, entuziasm, libertate. Am văzut ce-a fost și poate nu va mai fi niciodată. Am retrăit totul prin prisma unor melodii, așa cum fac mereu. 

M-a întrebat ieri psihologul meu de ce am nevoie ca să fiu fericită. N-am știut decât să-i spun că de libertate am nevoie. Aia în are pot să-mi fac alegerile fără să-mi fie teamă de nimic. Fără să țin cont de nici o frică și de nici un eșec. Nu mai știu exact ce a încercat să-mi explice. Nu prea am ascultat-o ieri, nu am reușit. Chestia cu terapia e că, tocmai atunci când ai impresia că progresezi, dai înapoi și cazi din nou. Și poate niciodată nu vei fi pe linia de plutire în mod constant. Cine știe. 

Îmi dau seama că nu mai știu ce vreau să scriu, că mi s-au evaporat toate gândurile care au dat afară în seara asta.  

Ascult melodiile pe care le-am găsit de anul trecut. Mă gândesc la tot ce era atunci, la toată viața mea de-atunci, și cumva o invidiez pe Bianca de atunci. Era stabilă. Calmă. Mulțumită. Fericită. Iubitoare. Iubită. Constantă.  

Tot ce-am uitat să fiu eu acum.  

Mă gândesc și la perioada dinainte de a veni totul și mi se strânge inima de fiecare dată când îmi aduc aminte de zilele acelea. Totul a devenit un fel de ”înainte” și ”după”, și cred că mi-a fost mereu foarte frică să revin la perioada de ”înainte”, pentru că e anostă, și nu-mi plăcea persoana respectivăEra goală, cumva seacă. De fapt, nici nu am cum să fiu aceeași persoană, sau să îmi doresc să fiu aceeași persoană ca atunci, când știu că nu vine valul la fel cum s-a întâmplat atunci.  

E ora 1:36. Scriu de 10 minute fără direcție, la fel cum și parcă trăiesc de câteva zile. Am luat trenul până la urmă dimineață. Am citit, ca să-mi abat gândurile. Am fost la interviu și a fost prima dată în viața mea când m-am simțit intimidată de o femeie. M-am întors, nu mâncasem nimic. Era deja ora prânzului. Am mai băut o cafea, am mâncat o pizza. Am bătut magazinele degeaba, numai ca să nu mă întorc acasă și să mă gândesc la tot ce mă paște din dimineață. Am dat să mă întorc acasă, am mai stat la un pahar de vin pe terasă, cu cartea pe care o citesc acum.  

Orice, numai să evit.  

Dar nu poți să eviți o viață întreagă, și nici să fugi. Iar eu, în seara asta, nu am fugit, m-am adâncit în tot ce nu am vrut să văd din nou, în tot ce am crezut ca am lăsat în urmă. Voiam să spun mult mai multe. Dar am uitat și-am obosit, și mi-am dat seama că nu am lăsat nimic în urmă, că de atât de mult timp trăiesc într-un ciclu ce a început la sfârșitul unui Ianuarie oarecare, și care încă nu s-a sfârșit. Iar durerea ce mi se părea că am depășit-o m-a prins din urmă, exact ca un tir pe care-l depășești de șapte ori pe autostradă și care te prinde din urmă la fiecare benzinărie la care oprești. 

Am obosit. Lumea mea m-a epuizat de orice urmă de energie. Și nu știu tragedie mai mare decât asta.  

Pentru că lumea mea ai devenit tu de atât de mult timp, și de-abia acum am ajuns să realizez asta.  

Și-am obosit, rău. De jocul acesta, de mine, de lumea mea, de ei, de toată lumea, de gândurile ce nu-mi dau pace, de rutină, de a încerca să fiu împăcată cu mine.  

Am obosit de tăcerea asta continuă. De liniștea asta zgomotoasă și de furtuna de gânduri ce nu-mi dă pace orice aș face. Și, mai ales, de toate piesele de puzzle după care tot alerg să le îmbin, dar care fug de fiecare dată când încerc să le asamblez.

Opusul fericirii

Îmi trec un milion de gânduri prin minte în fiecare zi. Mintea mea a devenit o rețea încurată de gânduri diferite, alergând fiecare într-o altă direcție, nici una foarte clară. Vise, imagini din trecut, din viitor, scene pe care le-am trăit și altele pe care voiam cu toată ființa mea să le trăiesc. După unele încă tânjesc. Și cred că cel mai tare doare faptul că știu că nu vor fi. 

Mă tot gândesc în ultima vreme că nu am mai fost fericită de mult. Nici măcar nu mai știu de când. Mă refer la fericirea aceea liniștită, nu cea de moment. Aia în care te trezești dimineața și nu te apasă nimic. Nu vrei să te întorci pe o parte și să dormi din nou. Deschizi ochii și te dai imediat jos din pat, pentru că știi că există o viață întreagă care așteaptă să o trăiești.  

Fericirea liniștită e cea pe care mi-am dorit-o mereu, cea constantă și complexă, când totul este în regulă. Când ai încredere în tine și în forțele proprii, când serviciul merge cum trebuie, facultatea la fel, ești constantă în tot ce faci, și există cineva care îți pune un zâmbet sincer pe buze. Fericirea și mulțumirea în care pur și simplu te găsești uneori fără să încerci, de care îți dai seama în momentele când te surprinzi uitându-te în gol și zâmbești, oftezi, și nu te poți, parcă, trezi din ce ți se întâmplă, pentru că totul are gust de vis frumos, care nu mai vrei sa se termine. 

Opusul nu este nici măcar nefericirea. Cred că opusul fericirii este indiferența, sentimentul apăsător de nepăsare, când pur și simplu ți se rupe dacă se întâmplă sau nu ceva în viața ta. Îți este indiferent dacă e soare, dacă plouă, dacă te duci la muncă și este cât de cât ok, sau dacă este rău, dacă citești, scrii sau asculți muzică. Pur și simplu nimic nu îți mai aduce mulțumire, veselie sau tristețe. Este o mare de indiferență și de nimic. Un nimic imens.  

Când ești trist, ai măcar impresia că trăiești. Când ești indiferent, efectiv nu te atinge nimic. Ești neutru la orice. Nu simți. Nu trăiești.  

Sentimentele astea două, tristețea constantă și indiferența, ajung să se contopească. Este foarte ușor să pici în ele, și este infernal de greu să ieși, uneori aproape imposibil. Este la fel ca un curent care te ia și nu te mai lasă să ieși la mal. Iar eu, de ceva vreme, mi-am dat seama că am fost indiferentă la tot ce mi se întâmplă, cumva sub apă, fără puterea de a mă trezi nici în cele mai extreme cazuri.  

Este bine să fii pasiv dacă ești un om care nu vrea să facă nimic în viață. Miserupsimul este bun dacă ești dobitoc; problema intervine când ești opusul, și vrei să faci totul în viață, să fie bine, să schimbi tot ce e rău, să faci să fie viața exact așa cum știi că poate fi. Nu extraordinară, pentru că nu toată lumea este menită să fie extraordinară, ci bună, mulțumitoare.  

67220716_384523572202338_6696005184427917312_n

Stai așa și te uiți în gol, cu o încruntătură pe care trebuie să te chinui să o înlături, și te întrebi cum ai ajuns aici. Cum a ajuns o persoană care toată viața a fugit după fericire și mulțumire să nu mai simtă nimic din aceste lucruri? Cum a ajuns să scrie numai chestii triste, care și pe mine m-ar băga în depresie dacă n-aș fi deja acolo, care vorbește numai de episoade triste în loc de reușite? Cum poate o persoană care a obținut totul în viață după bunul plac, să ajungă să considere că cea mai mare reușită a lui este un birou pe care și l-a asamblat singur? 

Mi-am luat un birou mic de la IKEA, și ieri când am ajuns acasă m-am pus să îl asamblez. Mă și luase plânsul când am văzut câte șuruburi și piese sunt acolo, și când mă uitam la șurubelnița aia pe care habar nu aveam cum să o folosesc, dar mi-am zis ”prietene, n-ai ce să faci, n-ai la cine apela, trebuie să faci singură”. Și-am stat, m-am chinuit, și-am făcut singură un birou pentru prima dată în viața mea. Și-am fost mulțumită, nu zic nu, că citeam în cartea asta pe care mi-am achiziționat-o săptămâna trecută că fericirea vine din rezolvarea problemelor. Însă am fost și tristă, pentru că mi-am dat seama că este de-a dreptul chinuitor să ajungi să te gândești la o bucată de mobilă ca la cea mai mare realizare a ta din ultima vreme. Mă rog, dacă nu pui la socoteală examenul ăla pe care l-am picat de două ori și l-am luat până la urmă, dar aia a fost cu două luni în urmă.  

Stau și îmi imaginez versiunea ideală a Biancăi. Psihic, sufletește, moral, comportamental, în ceea ce privește cariera, tot. Mă văd iubind, scriind, cântând, fiind propriul meu șef, hotărând singură în ceea ce privește mulțumirea mea în carieră, și tot tacâmul. Știți și voi imaginea aia ideală pe care o avem toți în capul nostru despre noi, mi-e silă să înșir acum toate adjectivele pe care le găsesc la îndemână. Mă, și mă gândesc așa, că eu aproape reușisem să fiu cine visam să fiu, dar cumva mi-a scăpat din mână în ultimul moment, și nici că am mai reușit de atunci.  

Mă uit la toată lumea și am impresia că toți își trăiesc viețile cum trebuie. Am prietene care deja se logodesc, altele care se mută cu iubiții lor, la început de carieră, altele care se duc zilnic la sală și sunt cumva fericite de ce le înconjoară, merg pe drumul cel bun. Și-apoi mă uit la mine și parcă nu mai văd nimic.  

Mă gândesc așa, și-mi dau seama că atunci când îți pui fericirea în mâinile altei persoane, atunci te pierzi. Mă și pufnește râsul, că-mi aduc aminte de vremurile când râdeam de oamenii care erau dependenți de cineva, și mă întrebam cum se poate să fii așa de nesigur de tine încât să ai nevoie de cineva ca să simți că trăiești.  

Ei, uite, că se poate. 

Se poate și să pierzi fericirea din toate părțile dacă nu o apreciezi și, mai ales, dacă nu ai grijă de ea.  

Cum am ajuns aici știu și eu, dar îmi este mult prea frică să-mi admit mie adevărul de care mă tot ascund. 

În fine, luați și o melodie care mă scoate din toate stările în ultimele zile. Ca să fie bine, zic.

Tumultum

Scriu direct de pe telefon. Mi-am zis ca ar trebui sa încetez sa mai aștept “momentul potrivit”. Sa nu mai găsesc scuze, sa fac ceva chiar dacă îmi este greu, așa cum obișnuiam înainte de toate acestea. Așa ca scriu de pe telefon, fără un draft inițial, fără sa corectez sau sa schimb ceva. Scriu ce simt, așa cum ar trebui sa o fac mereu. Sa scriu și sa trăiesc ce simt.

De vreo câteva zile sunt in Grecia, in vizita la ai mei. Mi-as fi dorit sa zic “acasă la ai mei”, dar cumva mi-e străin tot, uneori și râsetele maica-mii. Casa nu e cea in care am crescut eu. Orașul e și el altul. Țara îmi pare, din senin, straina și ma simt ca și cum as fi un turist venit pentru prima data. Ma uit cu curiozitate la clădiri, la lume, aud limba, o înțeleg, dar cumva nu ma regăsesc in ea.

Stau și ma uit la ce ma înconjoară și ma întreb cum am reușit atât de mult timp sa consider locul acesta casa mea, și de ce brusc, nu mi se mai pare la fel. De ce mi se pare totul străin și de ce nu îmi mai găsesc locul?

Doar plaja aceasta este aceeași. Stau aici de câteva zile. Am încercat sa fie liniștite, dar nu prea mi-a reușit. Nu mereu. Am multe momente de zbucium, de neliniste, de îngrijorare. Cumva, in trecut marea reușea sa ma liniștească. Însă acum marea îmi amintește de altceva. Am prea multe amintiri care de multe ori dor. De multe ori am impresia ca orice as face nu îmi mai găsesc linistea, ca și dacă as fugi la capătul lumii tot neliniștită as fi. Tot lipita de telefon, tot cu mintea in alta parte, și cu sufletul la mii de kilometrii distanță.

Ma uit in jur și încerc sa găsesc ceea ce caut, dar încă nu vine, și parca este mai departe ca oricând. Aștept zilele mai bune ce ar trebui sa vina, care sunt atât de aproape ca parca le simt, dar îmi scapă printre degete exact ca nisipul cu care ma tot joc.

Încerc sa dorm, dar somnul îmi e zbuciumat de vise violente, fără sens, care nu au nici o legătura cu viața mea. Încerc sa ma linistesc singura, sa fiu rațională, sa nu ma las prada nebuniei ce ma pândești de după colț. Încerc sa ma ridic de-asupra a ceea ce fierbe la foc mic. Încerc sa fug de flacara ce mistuie tot in jurul ei. Caldura ma apasă, aproape ca ma sufoca. Încerc sa ies din mijlocul infernului, dar nu pot.

Ma întreb tot mai des cum poți sa fii lăsat pur și simplu sa arzi. Sa fii privit de pe margine și sa continui sa fiiasat in mijlocul flăcării. Și, mai ales, cum poți tu singur sa te lași sa fii acolo.

Nu mai are sens nimic. Vezi niște lucruri și nu le crezi. Înțelegi, dar te convingi singura. Știi mai bine de-atât, dar continui sa te minți. Auzi, dar parca ești surd. Vezi, dar parca ești orb.

Ești, cumva, sub apa, și nu poți respira. Tipi, dar nu te-aude nimeni. Încerci sa salvezi, dar ai nevoie și tu sa fii salvat. Încerci sa crezi, dar ți-ai epuizat resursele.

E o nebunie in care te tot învârti și din care nu știi cum sa ieși.

Personajele sunt aceleași, scenariul aproape la fel, dar nimic nu se simte la fel. Și-obosești sa mai lupți.

Ce se întâmplă atunci când nu știi să iei o pauză

Am citit undeva că cel mai bine este să începi și să termini un articol cu un adevăr. Totul bine și frumos, dar cum alegi adevărul despre care vrei să vorbești prima dată, după o perioadă lungă în care nu ai mai avut curajul să te privești în oglindă și să îți recunoști nici măcar ție anumite lucruri? 

Povestea mea de astăzi este un capitol foarte sensibil din viața mea, și cu siguranță nu ceva ce poate fi spus cu ușurință. De altfel, mi-a luat și mie foarte mult timp să înțeleg și să mă împac cu ce s-a întâmplatMi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să vorbesc despre asta, și mai dificil mi s-a părut să scriu într-un mod adecvat, fără a mă lăsa pradă sentimentelor încă atât de prezente. 

Luni am terminat al doilea an de facultate. Dacă mă întrebi pe mine, nu pot să îți spun unde au trecut cei doi ani de când am decis să îmi iau viața în mâini și să plec în străinătate de una singură. Mi se pare că au zburat și, între timp, nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mă uit înapoi, absolut tot s-a schimbat. De multe ori mi se pare o minune că am ajuns aici, iar când spun asta, nu mă refer numai la trecerea rapidă a timpului. Unul dintre motivele din spatele acestei afirmații are legătură cu episodul prin care am trecut la sfârșitul anului I, când am fost dată afară de la conservator. Cum ar veni, exmatriculată, ca să o facem să sune mai frumos. Aceeași Marie cu altă pălărie. 

Recunosc că îmi este destul de greu să scriu despre asta. Având în vedere persoana care obișnuia să scrie pe acest blog, o Bianca studentă model, ambițioasă și cu note perfecte în muzică, mi se pare bizar să povestesc un astfel de incident. Dar este cu siguranță uman ca uneori să dăm greș. 

Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat, pe parcursul primului an, am clacat. Aproape tuturor studenților la muzică li se întâmplă asta la un moment dat. Nivelul presiunii, al stresului și a fricii de a eșua este fantastic, iar dacă nu gestionezi aceste sentimente corect, te pun la pământ. Trebuie să fii foarte bine pus la punct cu tine, cu puterile și cu limitele tale pentru a te ține pe linia de plutire.  

Primul semestru din anul I a mers ca pe roate. Aveam un program strict: mă trezeam la 6:30 dimineața, iar la opt eram deja la facultate la studiu, de unde ieșeam pe la zece seara. Eram la zi cu toate proiectele, mergeam la toate cursurile, studiam tot la timp, mă implicam în toate proiectele posibile. Eram cunoscută în conservator ca fiind cea pe care toți o găseau deja acolo când ei se trezeau, și cea care ieșea ultima din clădire la închidere. 

Îmi plăcea, nu zic nu, dar uitându-mă în urmă, realizez că nu eram fericită. Era o mulțumire de moment, dar atunci când închideam ușa după mine seara, nu aveam absolut nimic care să mă separe de cariera mea sau care să îmi ofere satisfacție pe oricare alt plan. Nu aveam timp nici de prieteni, nici de plimbări, nici măcar de a sta la o cafenea să citesc o carte. Devenisem un roboțel al viorii, un sclav inconștient la muzicii și al minții mele. Ajunsesem să trăiesc într-o constantă stare de oboseală și de amărăciune, complet inconștientă la semnalele pe care mi le dădeau mintea si corpul meu 

Oboseala și-a pus amprenta asupra mea treptat, iar cele mai clari semne le-am perceput undeva prin martie. Până atunci, încercam să continui în ritmul meu obișnuit, dar nu reușeam să dau același randament. Începusem, ce-i drept, să dau de gustul vieții separate de carieră, și parcă miroseam ceva de genul că nu constă totul în carieră și în muncă. Deși eram fericită pe alte planuri, starea mea psihică se înrăutățea pentru că nu știam să recunosc semnele unui burn out. Privind în urmă, îmi dau seama că de când am pus mâna pe vioară pentru prima dată, nu m-am mai oprit niciodată, iar dacă am făcut-o, am fost mereu încărcată de vinovăție și mult prea ocupată cu planuri de viitor pentru a face o pauză adevărată. 

Am început prin nu a mai merge la un curs, apoi la altul, apoi mai săream câte o zi de studiu. Pentru prima dată în viața mea, nu reușeam să găsesc resursele necesare pentru a face ceea ce mă definea. Nu mai voiam să aud de nimeni și de nimic: de nicio colaborare, de niciun curs, de niciun profesor și de nicio orchestră. Îmi doream să plec și să las tot de izbeliște absolut tot timpul. Nu eram numai stresată, ci și nefericită pentru că nu realizam ce se întâmplă cu mine.  

Nu știam deloc să îmi ascult mintea. Nu-mi dădeam seama că durerile de cap, oboseala fizică, nevoia de a dormi mai mult și mai des se datorau toate lupții psihologie pe care o duceam: corpul meu îmi semnala că trebuie să mă opresc, dar mintea îmi dicta să continui. Eram într-un continuu clenci cu mine însumi: aveam nevoie de o pauza, dar nu puteam să accept că persoana mea, fetița perfectă și responsabilă, a ajuns într-un asemenea punct.  

Zilele pierdute de facultate și de studiu îmi provocau un sentiment groaznic de vinovăție. Simțeam că nu sunt la măsura așteptărilor, că dezamăgesc pe toată lumea și, în special, pe mine. Treptat, au început să apară episoadele atacurilor de panică, pe care multă vreme nu le-am recunoscut și nu am știut să le cataloghez. În mintea mea era un amalgam de sentimente: vinovăție, extenuare, reproș, disperare si amărăciune. Iar tot chinul acesta m-a făcut să nu mai găsesc nici cea mai mică plăcere în a cânta la vioară sau în a fi la conservator. Totul era negru. Nici măcar gri, ci un negru din care mi s-a părut la un moment dat că nu voi mai ieși niciodată. 

În mai am avut sesiunea. Am tocit mult la istorie, am trecut peste tot și-am avut cea mai mare notă din an. A doua zi după examenul de istorie, l-am avut pe cel de teorie, care mi-a pus capac. N-am știut nimic. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de nota pe care am luat-o, dar era sub 5.  M-am blocat, pur și simplu, în fața foii de examen, incapabilă să gândesc logic sau să îmi aduc aminte de orice am învățat pe parcursul anului.  

Când am picat examenul mi-am dat seama că ceva se întâmpla cu mine. Nu era lene. Chiar încercam să învăț, dar nu mă puteam concentra, îmi provoca o stare fizică de rău, și nu găseam nici cea mai mică plăcere în orice activitate legată de muzică. În mine se trezise deja întrebarea dacă mai vreau să fac asta sau nu. Sau, mai rău, dacă sunt făcută pentru muzică, așa cum am crezut toată viața mea. Întrebarea a continuat să mă chinuie până nu de mult, și cu siguranță nu a fost ușor să se năruie tot ce aveam impresia că aclădit până acum și să mă găsesc în fața unui pustiu ce părea a fi infinit. 

Lipsa de motivație, de interes, întrebările ce mi se învârteau mereu în minte și starea continuă de anxietate m-au făcut să pic și a doua oară examenul, și, astfel, să nu adun numărul necesar de credite pentru a trece în al doilea an. Olanda are o regulă prin care, dacă la sfârșitul anului I nu aduni 56 de credite el puțin, ești dat afară de la facultate, ceea ce evident mi s-a întâmplat și mie.  

Mă uitam la notă și nu îmi venea să cred. Efectiv simțeam că totul se năruie în jurul meu și nu-mi doream decât lucrul pe care îl pierdusem. Stăteam și plângeam în camera mică unde am stat până nu de mult, și mă simțeam exact ca ultimul om de pe pământ. M-am adunat cumva și am plecat la facultate alergând, unde am vorbit cu toată lumea cu care trebuia, mi s-a zis ce mai rămâne de făcut. M-am dus la un psiholog care mi-a pus, cumva, diagnosticul de burn out, am făcut apel la comisia facultății și le-am scris o scrisoare prin care le-am explicat prin ce treceam. A fost un du-te vino continuu timp de vreo lună jumătate, timp în care am fost pur și simplu la pământ cu psihicul. Mă învârteam într-o spirală de stres, rușine, ură de sine și neputință de a mă pune pe drumul corect. 

Cumva mă resemnasem cu ce mi se întâmpla și aveam un plan pregătit: să muncesc full time și să fac ore de vioară private. Din fericire, nu a fost nevoie, pentru că, luând în considerare scrisoarea mea, comisia a decis să mă treacă în anul doi și să îmi redau examenul în Mai anul acesta. Între timp l-am luat, dar chinul meu cu acest burn out neînțeles și nebăgat în seamă de-abia acum începe să se termine. Pentru că nici măcar anul acesta nu am reușit să mă pun pe picioare complet. Procesul de a te vindeca atunci când trei printr-un burn-out este lung și dureros, și te mănâncă din interior, pentru că trebuie să îți schimbi complet felul în care abordezi munca, cariera și viața ta, trebuie să fii conștient de tine și de ce vrei cu adevărat și trebuie să fii ok cu a-ți îngădui timp să te regăsești pe tine în muncă. Multă vreme am trecut prin aceleași greutăți de a-mi admite mie că trebuie să o iau mai ușor și, mai ales, multă vreme am fost incapabilă să îmi recunosc anumite lucruri sau să găsesc vreo plăcere în a face muzică. 

Am și-acum restanțe din anul doi, dar mă simt împăcată cu mine: dacă nu îmi dădeam timp atunci când trebuia, acum nu mai eram la facultate deloc și probabil vioara mea ar fi fost uitată undeva, într-un colț al camerei și al sufletului meu. Dar despre asta voi vorbi altă dată. 

Tot ce am de spus despre ce s-a întâmplat cu mine este mult mai complex decât această povestire. O dată cu acest episod s-a trezit în mine un fel de furtună, care a dărâmat mai orice în jurul meu. Am trecut prin lucruri groaznice, de care nu vreau să-mi amintesc, câteva provocate de mine în mod inconștient, datorate stării mele psihice. Despre asta voi vorbi mai detaliat altă dată. Ideea este că atunci când ești atât de inconștient la semnalele pe care ți le dă mintea și te adâncești din ce în ce mai tare în această negură, este foarte greu să ieși din ea și îți poate afecta întreaga viață. 

Ce vreau să transmită cu aceasta povestire imensă este că trebuie să știi când să te odihnești. Pentru a reuși în viața, este vital să știi să îți asculți mintea și corpul, să le dai atât de multă importanță pe cât ai da persoanei iubite  sau celor dragi. De multe ori avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, iar asta este o chestie foarte periculoasă. Atunci când nu știi când să te oprești, îți poți distruge întreaga viață. 

Drumuri cu soare

Soarele bate prin perdea, razele îmi încălzesc chipul încă adormit, iar senzația de somnolență nu vrea să îmi părăsească corpul. Îmi este cunoscută senzația, am mai simțit-o de atâtea ori. Nu deschid ochii, ci doar mă întorc cu spatele la soare, așa cum fac de-obicei când mă trezește soarele, și nimic altceva. Întind o mână din obișnuință, am impresia că trăiesc aceeași clipă pe care parcă am mai trăit-o de atâtea ori. Dar acum nu dau de nimic. Cearșaful e gol, rece, spațiul atât de existent, un abis prea evident.  

Încerc să deschid ochii, dar nu găsesc nici un motiv, și nici putere. Nu am la ce mă uita. Mă întorc din nou spre soare, în speranța că mă va adormi la loc.  

Mirosul care persistă, același pe care l-am iubit de la început și de care nu mă mai satur niciodată. Inspir, expir, tot acolo este. Rămâne mereu imprimat în fiecare spațiu liber din mine, din tine, din noi, din tot ce ne înconjoară.  

Lipsește substanța, e doar o imitație ieftină, o urmă rămasă în aer ce nu pleacă oricât de mult aș încerca. Dar nici nu vreau. Mi-aș dori, doar, să nu mai fie o simplă urmă.  

Mă mai forțez o dată să deschid ochii, dar dacă îi țin închiși, cu mirosul în jurul meu și senzația soarelui pe pielea mea, mă pot păcăli singură că substanța este acolo, că voi deschide ochii și voi vedea nu un abis, ci un infinit în fața mea. 

Roțile mașinii scârțâind, praful ce se ridică în urma noastră, soarele apus de mult, gălăgia rămasă în urmă, viața pe care o lăsăm în spate. 

Drumul e plin de gropi, corpul mi se mișcă dintr-o parte într-alta, dar sunt liniștită, nii o urmă de agitație sau nervozitate nu îmi dă târcoale. Există doar o senzație de serenitate interminabilă. Nu mai este nici soare, nici gălăgie, nimic altceva decât momentul ăla. Întorc capul și mă uit, privesc lung să-mi imprim în minte, să îmi întipăresc fiecare detaliu în memorie și în suflet. Privesc și zâmbesc, întind mâna și ajung acasă. Mă gândesc că aș vrea să țină pentru totdeauna, să fie un continu răsărit și nici un apus, să nu se termine niciodată, să rămânem în momentul de față și în alte mii de momente. Îmi doresc să nu mai plec niciodată de acasă, și mă cuprinde panica că la un moment dat va trebui să o fac, că va trebui să învăț, cumva, să trăiesc fără senzația de liniște și de întreg. Că va trebui, cumva, să fiu incompletă, că viața îmi va juca o festă pe care o tot evităm râzând, și-mi va lua singurul lucru care mi-a arătat vreodată ce este frumosul.  

Privesc în continuare și zâmbesc, observ fiecare detaliu cât de mic, și încerc să îl cuprind cu toată ființa mea, să mă umplu de el și să nu mai trebuiască niciodată să îmi fie frică și dor, să nu mai trebuiască niciodată să număr orele, să mă îngrozească să mă uit la ceas. 

Avionul care își ia zborul, trenul care pleacă, cămașa uitată, casa lăsată în urmă, acolo unde rămân liniștea, zâmbetele, râsetele și fericirea.   

Soarele, luna, cerul infinit, sunetele de care am atâta nevoie. Mirosul din aer. Mașina care gonește cu viteză pe autostradă, vântul care intră pe geam când îl deschid să fumez o țigară. Norii care amenință să se reverse din nou. Nimic nu contează, nimic nu poate fi rău. N-are cum. Privesc și zâmbesc, nu mi-aș lua ochii și nici n-aș mai pleca. Nu m-aș mai întoarce la camera rece și mică pe care o numesc acasă. Mă cuprinde teama că din nou îmi las sufletul în altă parte, iar corpul mi-l duc undeva apăsător, gri, friguros, un loc pe care aproape că nu îl mai suport.  

Dar privesc și zâmbesc, uit de tot când dau cu ochii de priveliștea din jurul meu. Nu mă gândesc la nimic, nu pot. Doar simt. Nu mai contează nimic decât lumea aceea micuță, în care nimeni și nimic nu intră.  

-Uită-te în spate!  

Mă uit în spate și văd soarele arzând, transformând cerul într-o paletă de culori de foc, fiind aproape o stare, mai mult decât ceva material. Mă uit și nu-mi vine să cred, mă minunez de cât de frumoasă poate fi lumea în acel moment, de câte senzații și trăiri se amestecă în mine și în noi, între noi, împrejurul nostru. Muzica, soarele, zâmbetul, mirosul. Mă uit în spate, mă uit în stânga. Mă uit la drum, dar îmi iau repede ochii de la el. Nu mă interesează unde duce și nici cât durează, dar mi-aș dori să îl pot face infinit. Mă uit din nou la soare și zâmbesc, și mă gândesc în momentul acela că poate, doar poate, viața nu trebuie să fie rea și nici apăsătoare, ci frumoasă, plină de culori și miresme și drumuri interminabile, o vâlvătaie de senzații și sentimente. Mă gândesc la infinit și aproape îl simt, dacă mă întind pe vârfuri îl ajung, îl iau și îl fac al meu, nu-l mai las să plece nicăieri.  

Dar mă trezesc din visul ce a fost o dată real, și dau din nou cu ochii de același loc gol, același vid pe care nu mai reușesc să îl ignor.  

Mașina, cămașa, vântul, zâmbetul, parfumul. Infinitul.   

Și abisul.  

Se confundă și se contopesc, devin una mereu, parte din mine ambele, orice aș face și oricât al încerca să le separ. Mă mai uit o dată pe geam, și văd că a dispărut soarele, a fugit undeva după nori, și în locul lui apare obișnuita ploaie, care îmi acompaniază zilele de atât de mult timp.