Recenzie: ”Shantaram” de Gregory David Roberts

Descriere:

O poveste uriașă, copleșitoare și irezistibilă

În acest roman de inspirație autobiografică, Gregory David Roberts își poartă cititorii prin cartiere mizere și hotele de cinci stele, printre mafioți și sfinți, descriind o serie de experiențe care vor lua prin surprindere și cea mai excentrică imaginație. „Shantaram” a fost publicat în peste 40 de limbi și a fost vândut în peste 4 milioane de exemplare.

„Mi-a luat mult timp și am străbătut aproape întreaga lume până am aflat ceea ce știu acum despre dragoste, despre destin, despre alegerile pe care le facem, însă esența acestor lucruri m-a lovit într-o clipă, în timp ce eram înlănțuit de un zid și torturat.” Așa începe halucinanta poveste a lui Lin (prescurtarea de la Lindsay), un australian evadat din închisoare și stabilit într-un oraș supraaglomerat de pe alt continent. Bombay-ul i-a devenit complice, ajutându-l să își piardă urma. Nemaiavând casă, familie sau identitate, Lin a fost nevoit să caute iubire și sens în mahalalele sărace, făcându-și între timp ucenicia în afaceri murdare.

Însoțit de ghidul și de bunul său prieten Prabaker, a pătruns într-o lume formată din mafioți și cerșetori, prostituate și sfinți, soldați și actori, indieni și expați, din haosul căreia s-au desprins două figuri clare. Prima îi aparține lui Khader Khan, șeful bandei mafiote care i-a cumpărat libertatea de la autoritățile indiene, un infractor cu vocație de filosof care i-a devenit treptat mentor. A doua este frumoasa Karla, o femeie periculoasă ale cărei trăiri sunt alimentate de secretele care o chinuie, pe de o parte, și îi dau o putere incredibilă, pe de altă parte. Această descindere în societatea subterană a Bombay-ului l-a aruncat pe Lin într-o succesiune de întâmplări enigmatice și sângeroase. Totul se complică iremediabil atunci când acceptă să intre într-un război care nu îi aparține și din care nu știe dacă va scăpa cu viață…

„Tulburător… Romanul este străbătut de un sentiment sincer, cinemascopic. O lectură senzațională.“ – Publishers Weekly
„Cu totul unic, absolut îndrăzneț și minunat de sălbatic.” – ELLE

„Un roman amplu, inteligent, plin de personaje vibrante. Dar Bombay-ul în sine este cel mai puternic personaj din «Shantaram», iar dragostea lui Roberts pentru India și pentru oamenii ei este cât se poate de evidentă.” – The Washington Post

„«Shantaram» e o adevarată epopee. O poveste uriașă, copleșitoare și irezistibilă.” – The Seattle Times

„«Shantaram» te captivează încă de la prima frază. E palpitant, emoționant, înspăimântător… un roman extraordinar.” – Detroit Free Press

Detalii tehnice:

Format carte: 15 x 22.5
Numar pagini: 900
Culoare interior: alb negru
ISBN: 978-606-783-033-0
Data publicatie: 01.12.2016
Colectie: Shantaram si Umbra muntelui

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii All, cărora vreau să le mulțumesc pentru șansa de a o citi!

Recenzie:

Shantaram este un munte de carte. Cu un impresionant număr de 890 de pagini și o mărime impresionantă, cartea aproape că te intimidează la prima privire. Pentru mine, a fost o adevărată provocare, fiindcă sunt genul de cititor care, oricât de mult i-ar plăcea o poveste, la un moment dat se plictisește de ea. 890 de pagini a reprezentat o cursă pe care trebuia să o duc neapărat la sfârșit, lucru pe care l-am făcut și de care sunt foarte mândră. Consider că Shantaram a fost o încercare a răbdării, dar și a maturității mele.

Adevărul este că începutul a fost destul de greu. Chiar dacă știam că este un roman bun, care până la urmă mă va fascina, dinamica lentă a începutului și numărul mare de pagini m-au făcut să mă gândesc de multe ori să o las pe mai târziu. Însă ceva nu mă lăsa să fac asta. Știam, pur și simplu, că trebuie să continui lectura și să o duc până la capăt. Și bine am făcut, pentru că Shantaram este o carte care simt că mi-a schimbat viața cu adevărat.

Romanul autobiografic a lui Roberts te poartă peste tot prin lume: de la o închisoare de maximă securitate, până într-o mahala din Bombay, ca mai apoi să te introducă în fascinanta lume mafiotă din India. Povestea te poartă peste tot și nu te ferește de absolut nimic, debordând de viață și de tot ce înseamnă aceasta și  vorbind moarte, durere, violență, dragoste și abandon într-un mod în care nu multe cărți o fac. Când ajungi la ultima pagină, simți că ai trăit o viață și că ai acumulat o mulțime de experiențe și de lecții.

Condamnat la 19 ani de închisoare în Australia, Gregory David Roberts – sau ”Lin”, așa cum își spune în carte – decide să evadeze și să fugă în India. Acum un fugar dat în urmărire în întreaga lume, acesta își găsește refugiul în Bombay, un oraș pe cât de animat, pe atât de liniștit într-un mod ciudat. Acolo, Lin își găsește o familie adoptivă, formată din indieni cu suflete mari și personalități extrem de colorate și pune bazele unei noi vieți care îi va oferi experiențe cât se poate de diverse.

M-a fascinat lumea în care acest roman m-a introdus. India mi se pare un loc atât de îndepărtat și atât de diferit față de cel în care trăiesc eu, încât îmi este greu să îmi imaginez că este real. Însă autorul îți arată tainele acestei țări cu o ușurință de-a dreptul dezarmantă, făcându-te să te îndrăgostești de India și de locuitorii ei imediat. Toate tradițiile și caracteristicile culturii indiene sunt descrise cu exactitate, fiind în același prezentate într-o lumină specială, dar și introduse în cotidianul autorului. Atmosfera acestui tărâm special te învăluie, permițându-ți să simți miresmele atât de bogate și de diverse și făcându-te să vrei să vezi locurile din carte cu ochii tăi.

Personajele sunt foarte greu de descris și aș putea folosi foarte multe cuvinte pe care a face asta. Cert este că așa personaje nu am mai întâlnit, acestea fiind diverse, animate, complexe, cu culori puternice și o profunzime uimitoare. M-am îndrăgostit de fiecare personaj în parte, și credeți-mă, nu sunt puține. Pe cât de mare este povestea, pe atât de multe personaje se găsesc în ea. Însă nu m-am putut plânge, pentru că mi-au plăcut la nebunie. Am învățat ceva prețios de la fiecare, iar câteva dintre teoriile unora dintre ei mi-au dat serios de gândit.

De fapt, întreg romanul mi-a oferit multe teorii și filozofii asupra cărora am meditat. Toate aceste lecții pe care simt că le-am luat din carte provin atât din experiențele scriitorului, cât și din gândurile lui. Cartea prezintă multe ideologii despre dragoste, viață, durere, lume și felul fiecăruia de a o trăi, dar și despre cultura și oamenii Indiei. Shantaram este una dintre cărțile care nu îți dă pace și care te face să te trezești la viață.

Povestea mi s-a părut de-a dreptul incredibilă, iar experiențele scriitorului par a fi de domeniul fantasticului. Acesta se întâlnește de multe ori cu moartea, se uită în ochii ei și decide să o învingă. La fel de bine, el iubește, rănește, se lasă rănit, se lasă pradă mâhnirii, trăiește fericirea pură și, mai ales, intră în situații la limită, din care ai impresia că nu are cum să iasă. Cumva, el iese mereu învingător și trece peste fiecare obstacol cu capul sus, trăindu-și viața cu o intensitate aproape feroce.

Cu siguranță, cartea nu duce lipsă de acțiune. Datorită ocupațiilor mai puține obișnuite a lui Lin, dar și a personajelor din poveste, Shantaram te face să stai cu sufletul la gură de la prima pagină până la ultima, nepermițându-ți să te plictisești nici măcar o clipă. Cartea dispune de o diversitate vastă, curpinzând atât scene de dragoste, cât și scene de acțiune parcă desprinse din filmele cu James Bond. Printre acestea, se perindă și scene în care sentimentele scriitorului ies, practic, dintre pagini și te curpind întru totul. Cartea îți oferă de toate: mâhnire, frică, speranță, dragoste, prietenie, bucurie, aventură și multe lecții.

Shantaram debordează de viață. Este unul dintre cele mai importante romane pe care le-am citit vreodată și cu siguranță unul pe care nu îl voi uita cu ușurință. Cred cu tărie că trebuie citit de toată lumea măcar o dată în viață, pentru că oferă o viziune asupra vieții și a lumii, pe care nu des o poți întâlni. Nu vă lăsați intimidați de mărimea impresionantă a cărții – merită!

Notă: 4.5 stele din 5

Scurt update – De ce nu prea mai scriu pe blog

Salutare, salutare! Nu, nu am uitat de existența acestui blog, cu toate că absența noilor articole cam asta ar sugera. Bineînțeles, de blog nu pot uita orice s-ar întâmpla, însă uneori, dorința mea de a scrie nu se conformează la timpul liber pe care îl am. Tocmai de-aia, nu am mai scris de mult timp pe blog, lucru de care îmi pare enorm de rău.

Știți, când am început acest blog, scriam aproape în fiecare zi. Acum, chestiile pe care le scriam nu se puteam consider și foarte bune, dar măcar puteam face ceva ce îmi place în fiecare zi. Acum, îmi permit să spun că ce scriu este bun și are o anumită substanță, care în timp sper să ia din ce în ce mai mult contur. Problemă este că am crescut și cresc, iar timpul face exact opusul: se micșorează, în timp ce activitățile mele cresc în număr o dată cu vârsta mea și importanța lor. În mai puține cuvinte, nu prea mai dispun de mult timp liber. Și chiar dacă prind puțin timp liber, mintea nu îmi este niciodată liberă.

Ca să o spun pe aia dreaptă, am devenit absolut obsedată de vioară. Nu numai că studiez mai mult și sper eu și mai bine, ci și ascult aproape încontinuu lucrări de vioară care mă ajută să înțeleg acest instrument mai bine. Când nu ascult vreun concert sau vreo piesă, mă gândesc la piesele mele, la pasajele care nu îmi ies, la cele care îmi ies dar nu așa cum aș vrea eu, la cele care îmi ies mult mai bine decât m-aș aștepta și la imaginea totală a pieselor pe care le cânt.

Chestia e că nu mă deranjează să totala mea obsesie și dedicare pentru vioară. Îmi place. Mă simt bine să fiu înconjurată de muzică, și nu pentru că îmi dă impresia că sunt mai importantă decât ceilalți, ci pentru că muzica dă un sens vieții mele.

Sunt tare importanți anii ăștia. Cei mai importanți, dacă stau bine să mă gândesc. Dacă nu am grijă acum și dau greș, îmi pot strica întreaga carieră. În primul rând nu vreau să dau greș, iar al doilea rând mi se pare că presiunea asta, stresul acesta și încercarea de a răzbate fac ca anii aceștia să fie al naibii de frumoși.

Ideea e că vioara îmi ocupă tot timpul. Mă pregătesc pentru ceva important acum. De fapt, la naiba, mă pregătesc pentru diverse lucruri important acum, și dacă nu mă dedic 100% acestora, simt că dau greș. Însă lucrul acela la care am visat și care m-a speriat ani de zile vine. E la câteva luni distanță și nu vreau să vă spun ce este încă, însă mă sperie și mă entuziasmează în aceeași măsură.

Și apoi mai e și școala, care îmi mănâncă din timp absolut inutil. Nu m-ar fi deranjat să mă duc la școală dacă învățam ceva, dar la momentul acesta, când mai avem 5 săptămâni și terminăm, pur și simplu nu se mai învață nimic. Nici măcar cei care dau examenele naționale nu mai învață la școală, pentru că materia au terminat-o și au repetat-o de cel puțin două ori până acum. Clasa mea e un haos total, compus din strigăte, râsete, glume proaste și replici de-a dreptul obositoare. Noroc că avem profesori înțelegători și ne lasă ori să citim sau să ascultăm muzică în căști.

Dar mai am cinci săptămâni și termin, slavă Domnului.

Apoi mai sunt și articolele pe care le scriu pentru Serial Readers și Librex. Ador aceste două blog-uri aproape la fel de mult pe cât ador blog-ul meu, iar faptul că am, practic, un deadline și o obligație de a scrie mă determină să îmi eliberez câteva ore pe săptămână și să scriu pentru ei. Încerc să fac același lucru și când vine vorba de blog-ul meu, dar nu sunt foarte bună la a fi propriul meu șef la ora actuală, cel puțin când vine vorba de blogging.

Încerc să fac față la tot. Încerc să mă țin tare, să fiu optimistă și să văd jumătatea plină a paharului. Din citit nu mă opresc și partea bună este că pot citi la școală, iar asta mă ajută enorm. Optimismul a devenit ceva normal pentru mine și când mă gândesc cât de întunecată îmi era mintea anul trecut pe vremea asta, nu pot fi decât mândră că am reușit să ies din locul acela. Bineînțeles, și acum mai am zile când îmi este greu să râd, când mă îngrijorez din cauza celor mai banale lucruri și când oboseala mă termină, dar am învățat să fac un pas în spate când totul devine prea mult și să am măcar o zi pentru mine.

Sper ca, într-un final, totul să fie bine și să revin și pe blog. De fapt, sper ca într-un final totul să fie bine. Punct.

Recomandarea săptămânii – Mozart in the Jungle

Deși în fiecare săptămână îmi promit că de acum voi posta câte o recomandare în fiecare luni, timpul limitat și activitățile numeroase și obositoare nu îmi permit acest lucru. Mi se pare că timpul zboară efectiv pe lângă mine și că tot ce am timp să fac este să studiez, să mai scriu un pic și să citesc. Dar asta este o discuție pe care vreau să o las pentru altă dată. Astăzi vreau să vă recomand unul dintre serialele mele preferate la momentul acesta: Mozart in the Jungle. 

Serialul Mozart in the Jungle mi-a fost recomandat de Nely, care era extrem de entuziasmată de el și care mi-a zis că mi se potrivește ca o mănușă. La perioada respectivă nu aveam chef deloc de seriale, așa că l-am amânat până lunea trecută, când am văzut primul episod. Atunci am înțeles că Nely a avut mare dreptate și cinci zile mai târziu văzusem deja toate cele 30 de episoade apărute până acum.

Serialul Mozart in the jungle se concentrează pe viețile muzicienilor din orchestra simfonică a orașului New York. Printre personajele principale se află o tânără pe nume Hailey, care cântă la oboi și care visează să aibă o carieră în această orchestră. Aceasta participă la audițiile ținute de Rodrigo, noul dirijor și director artistic al orchestrei, care, în ciuda faptului că este încă foarte tânăr, are o carieră incredibilă, fiind considerat cel mai bun dirijor din lume. Rodrigo are o viziune destul de diferită în ceea ce privește muzica și încearcă să readucă orchestra la statutul pe care l-a avut cândva, dându-i în același timp prospețime, caracter și energie. Misiunea lui nu este ușoară, mai ales pentru că mulți dintre instrumentiștii pe care îi dirijează nu au încredere în el, cel puțin la început.

Pe parcursul celor trei sezoane apărute până acum, muzicienii din rolurile principale, împreună cu Rodrigo, au parte de o mulțime de aventuri și sunt puși în fața multor bariere și încurcături, atât pe plan financiar, cât și pe plan muzical. Diferențele dintre generații și viziunile acestora reprezintă o problemă foarte serioasă la început, dar încet încet, orchestra începe să îl îndrăgească din ce în ce mai mult pe dirijorul nebun, ajungând să aibă o încredere aproape oarbă în el.

Cred că v-ați dat seama de ce ador acest serial. Este pur și simplu perfect pentru mine. Am știut că îl voi iubi chiar de la prima scenă, în care Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violoniști din lume la ora actuală, interpretează concertul de vioară scris de Tchaikosvky. Muzicieni renumiți ca și Joshua Bell și Lang Lang apar în mai multe scene pe parcursul episoadelor, lucru care mă entuziasmează și mă fascinează de fiecare dată. De asemenea, soundtrack-ul este sublim. Am auzit unele dintre piesele mele favorite, ca și concertul de Sibelius, pe care pur și simplu visez să îl cânt de când l-am auzit prima dată.

Recomand serialul, însă, și celor care nu sunt muzicieni, pentru că are de toate. Este captivant și arată viața muzicienilor în așa fel încât te poți regăsi în trăirile lor chiar dacă nu ai pus mâna pe un instrument muzical în viața ta. Există dramă, umor, probleme absolut banale, pe care cu toții le întâmpinăm măcar o dată în viață, dragoste, sex, petreceri nebune și multă muzică bună. Este un mod bun de a înțelege cum funcționează această lume atât de străină unora. Mi-a plăcut mult că jargonul pe care îl folosesc nu este exagerat și poți înțelege despre ce vorbesc personajele cu ușurință. Bineînțeles, denumirile și definițiile muzicale nu ar reprezenta o problemă pentru mine, însă sunt sigură că nu ar fi fost prea plăcut dacă fiecare episod ar fi fost împânzit cu diverse cuvinte de neînțeles pentru unii. Din fericire, nu este cazul.

Rodrigo este un personaj genial și cu siguranță unul dintre motivele principale pentru care iubesc serialul acesta atât de mult. Personalitatea lui excentrică m-a făcut să mă conectez cu el de la început, iar profunzimea lui muzicală și felul în care vede această lume mă impresionează din ce în ce mai tare cu fiecare episod. Nebunia lui mi se pare extraordinar de atractivă, iar dacă vreodată voi avea un dirijor ca el, ei bine, aș avea probleme mari de concentrare.

Îmi place mult și faptul că serialul dezvăluie secretele din spatele cortinei. De cele mai multe ori, când mergem la un concert sau la o piesă de teatru, vedem numai partea frumoasă a lucrurilor, însă există și una mai puțin plăcută. Serialul se concentrează mult pe relațiile (de foarte multe ori de-a dreptul problematice) dintre muzicieni, pe secretele și pe certurile dintre ei, dar și pe felul în care lumea vede lumea muzicii clasice: ca pe o afacere. Și, dacă stăm bine să ne gândim, asta și este până la urmă. O afacere din care unii profită, un mod de viață pentru alții și o pasiune supremă pentru foarte puțini.

Combinația acestui serial este explozibilă. Are o dinamică incredibilă, o poveste frumoasă, aventuri captivante, personaje excentrice, dramă, secrete, dragoste, prietenie și, mai presus de toate, muzică. Multă muzică bună, mulți muzicieni incredibili și un dirijor absolut nebun. De neratat!

Pentru a afla mai multe despre serial, puteți accesa site-ul IMDb. De asemenea, în caz că eu nu am reușit să vă conving, vă las mai jos trailer-ul. Poate reușește el să vă facă să urmăriți serialul. 😉


 

Obsesii și lumi paralele

Mă întreb de multe ori cum ar fi fost dacă nu aș fi fost violonistă. Dacă mama nu s-ar fi gândit să vadă dacă am ureche muzicală la șapte ani sau dacă s-ar fi dovedit că sunt complet paralelă cu muzica. Probabil că acum aș fi învățat pentru BAC, tot în Bârlad, într-un liceu normal, poate tot la umanistică sau, printr-un miracol, la real. În lumea asta paralelă, la care îmi place mie să mă gândesc uneori, mintea mea funcționează complet diferit. Urechea mea nu interceptează fiecare sunet ca fiind muzică, cărțile îmi sunt  străine, iar blogul acesta nu există.

e33356121c4666f982b926946e91a5a0

Bănuiesc că ce mă întreb eu este cum ar fi să fiu o cu totul altă persoană. Nu că aș vrea, dar bănuiesc că toată lumea s-a gândit la asta la un moment dat. La persoana lui, sau la alegerile pe care le-a făcut și care i-au adus viața pe care o duce acum. Eu mă gândesc des la alegerile pe care le-am făcut, unele mai bune, altele mai proaste. Bineînțeles, în spatele oricărei alegeri, sunt convinsă că există un motiv întemeiat și da, cred că totul ne este scris, dar mai cred, de asemenea, că destinul ți-l faci cu mâna ta. De fapt, destinul este o combinație între alegerile noastre și cele pe care o forță mai puternică decât lumea în sine le face pentru noi. Pe cele din urmă sunt sigură că nu le putem schimba.

Unul dintre lucrurile care mi-au fost scrise a fost talentul pentru muzică care mi-a fost oferit. În unele zile, poate fi un adevărat blestem, dar chiar și atunci este tot un dar dumnezeiesc. Talentul meu pentru muzică și faptul că am fost printre cei aleși să facă această formă de artă care salvează vieți mi se par o adevărată minune. Însă există și zilele alea, în care greutatea acestei răspunderi îți apasă întreaga ființă și de-abia dacă te lasă să respiri. Zile în care îți este scârbă să mai muncești la aceleași lucruri tot timpul, când nu mai suporți psihic să știi că trebuie să dai mai mult din persoana ta deja destul de goală și când îți vine să lași totul la o parte pentru că pare insuportabil să înveți toată viața, să duci o existență plină de aceleași note și aceeași singurătate mereu și, mai rău, aceeași nevoie de singurătate în fiecare zi. Și da, este o răspundere, pentru că ești conștient că sunt puțini cei care primesc acest dar și tocmai de-aia nu îl poți respinge. Tocmai pentru că ești printre cei puțini, și dacă toți l-ar respinge pentru că este prea greu, lumea ar rămâne fără muzică.

Da, este al naibii de greu. E greu să muncești atât de mult și apoi să te întorci acasă cu cuvintele profului în cap, care ți-a spus că se poate și mai bine și cu care aproape că te iei la bătaie la fiecare oră chiar dacă tu știi că ai muncit la ce ți-a spus el. E greu să depui atât de mult efort psihic în fiecare zi, să trebuiască să te concentrezi patru ore pe zi doar la un singur lucru, în cazul meu vioara, în același timp având grijă de tot ce presupune aceasta. Intonație, poziția corpului, articulație, frazare, expresie, mii de tehnici, corp relaxat și ritm, naiba să-l ia de ritm. Nu poți lăsa nimic la o parte, pentru că muzica este făcută din toate aceste lucruri și încă vreo mie, fiind exact ca un mecanism, a cărui piese nu funcționează una fără cealaltă.

Partea cea mai rea este că ajungi la un punct în care ești atât de obsedat de muzică și vrei atât de mult ca totul să iasă bine,  încât viața din afara micului tău balon, în care ești numai tu și muzica ta, efectiv te deranjează. Aici apar și contradicțiile,pentru că o parte din tine vrea cu ardoare să se dedice întru totul muzicii și încearcă, pe cât posibil, să îndepărteze orice poate fi o distragere, iar cealaltă parte din tine și-ar dori să fie un om mai bun, mai sociabil, mai prezent în moment. O parte din tine mereu își va dori să asculte cu mai multă atenție lumea care îți vorbește, însă în capul tău auzi mereu muzica cântând, exact ca o bandă stricată, dar atât de frumoasă.

Dacă nu aș fi fost violonistă, probabil că m-aș fi luptat să intru la o facultate de pe undeva din Anglia, probabil la design sau la jurnalism. Sau cine știe, poate că aș fi căutat o meserie care să îmi ofere o siguranță financiară din primii ani ai facultății. Reversul ar fi fost să mă mulțumesc cu puțin, să fac o facultate doar pentru că toți ceilalți din jurul meu au făcut-o, apoi să nu-mi găsesc de muncă în respectivul domeniu și să mă angajez ca și casieră la un supermarket. Nu că ar fi ceva greșit cu această meserie. Apoi m-aș fi căsătorit, din dragoste sau nu, cu un bărbat bun cu mine și l-aș fi lăsat să mă protejeze și n-aș fi avut sentimentul acesta care seamănă cu repulsia atunci când vine vorba despre a fi la mâna unui bărbat.

120224cr02

Într-o lume paralelă, aș fi fost un om complet normal, care nu își pune întrebări, care se lasă dus de mulțime, fără să ceară nimic mai mult decât i se oferă, fără a se chinui să aibă o altfel de viață. Un roboțel într-un sistem de rahat, care încearcă să transforme oamenii în oi. Și poate că aș fi fost mai fericită. Sau dacă nu mai fericită, mai liniștită. Nu mi-aș fi stricat psihologia atât de tare la 18 ani, n-aș fi avut o parte mereu nefericită, pentru că n-aș fi avut nevoie de mai mult mereu. N-aș fi știut, în negura ignoranței, că există mai mult. Și n-aș fi fost dependentă de muzică, iar sufletul meu nu ar fi fost o bucată de lemn și nici nu aș fi luptat atât pentru niște vise pentru care nici nu îmi garantează nimeni că se vor îndeplini într-un final.

Aș fi dus o existență ușoară, dar într-un final ar fi fost doar asta: o existență. Nu o viață. N-aș fi lăsat nimic în urma mea și nici nu aș fi vreu să devin nemuritoare prin muzică. N-aș fi avut o voce care să vrea să spună ceva cu adevărat important.

Însă eu nu vreau asta. Pentru mine este totul sau nimic. Eu nu vreau doar câteva părți ale vieții. Eu vreau lumea toată, pentru că altfel, care este sensul? Pentru ce lupt atât dacă nu pot avea lumea? Și adevărul este că nu aș schimba nimic, decât niște alegeri efemere, care, puse în imaginea mare, nu semnifică nimic. De fapt, nici nu știu dacă există un adevăr pe lumea aceasta, pentru că el este diferit pentru fiecare persoană. Adevărul meu suprem este arta și poate că, într-un final, această obsesie și acest chin vor merita dacă îmi vor oferi lumea întreagă.

Recenzie: ”Lupta mea: Un bărbat îndrăgostit” de Karl Ove Knausgard

un-barbat-indragostit

Descriere:

Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.

Detalii tehnice:

Editura: Litera

Data apariției: martie 2016

Tip copertă: Cartonată

Format: 107 x 177

Nr. pagini: 688

Cartea mi-a fost oferită spre recenzie de către librăria online Librex. Mulțumesc!

Recenzie:

Mi se pare aproape imposibil să recenzez cărțile lui Karl Ove Knausgard așa cum se cuvine. Am știut, încă de la lecturarea primului volum din cele șase, că seria Lupta mea îmi va rămâne pentru totdeauna în minte și în suflet, devenind un fel de Biblie personală. De Knausgard sunt profund fascinată, având aproape o relație personală cu el. Este unul dintre oamenii care nu vor înceta niciodată să mă uimească, atât datorită abilităților lui scriitoricești, cât și datorită personalității lui, atât de vastă și de plină de substraturi și culori.

Lupta mea: Un bărbat îndrăgostit este al doilea volum din seria de șase volume autobiografice a autorului norvegian Karl Ove Knausgard. Dacă în primul volum, Moartea unui tată, scriitorul ne-a vorbit despre anii lui de copilărie și despre teroarea pe care tatăl lui i-a indus-o, în această carte autorul pune accent pe anii de adult, în care se îndrăgostește și își face o familie. Tumultul adus de dragoste, suferința cauzată de rutina atât de nedorită de acesta, dar și nevoia lui acută de singurătate și dorința de a obține ceva mai mult de la viață sunt câteva dintre subiectele centrale din carte.

Așa cum ne-a obișnuit, Knausgard scrie cu atât de multă substanță încât devine de-a dreptul copleșitor. Dacă citind primul volum am crezut că nu se poate ca celelalte volume să fie mai bune, m-am înșelat. În comparație cu Un bărbat îndrăgostit, Moartea unui tată este doar o introducere în viața și mintea unui om care are atât de multe de spus. Romanul de față, cu un impresionant număr de 685 de pagini, debordează, pur și simplu, de emoție, substanță, esență și viață.

Încă de la primele pagini, Karl Ove intră direct în miezul lucrurilor, analizând fiecare experiență, nelăsând nimic la voia întâmplării. Am fost complet uluită de felul lui de-a aborda fiecare trăire cu o ferocitate aproape înfricoșătoare. Knausgard caută esența și semnificația oricărui lucru, mai apoi punând totul în carte pentru cititorii lui. Însă, de foarte multe ori am avut impresia că el nu a scris o carte pentru alții, ci pentru el însuși. Așa cum însuși autorul a spus în nenumărate rânduri, seria Lupta mea a fost modalitatea lui de a se confrunta cu aspectele dificile ale vieții și de a se înțelege în raport cu realitatea. Nu pot decât să mă bucur că el a ales calea literaturii pentru a-și contempla trăirile, pentu că rezultatul este o serie plină de filozofii prețioase, poveși captivante, substraturi incredibile și un stil de scriere care te farmecă pur și simplu.

Îmi este deja clar că Knausgard este unul dintre scriitori despre care vom auzi mult timp de-acum încolo. În ciuda faptului că el nu si-a dorit nici o secundă faima de care se bucură acum, mi se pare imposibil ca un om ca el să nu fie în centrul atenției. Talentul lui scriitoricesc este nemărginit, iar modul în care prezintă totul, chiar și cea mai mică întâmplare din viața lui, este captivant. De fapt, sunt mai captivată de cărțile lui decât de orice thriller pe care l-am citit vreodată. Dincolo de poveștile lui atât de interesante, aspectul care atrage cititorul este, cu siguranță, emoția cu care sunt scrise acestea. Citind romanul de față, am trecut printr-o mie de stări, de la euforie și extaz, la tristețe și o profundă depresie pe care este imposibil să nu o simți atunci când înțelegi cât de tare își dorește acest om să fie un scriitor bun, un om cu virtuți, un tată ireproșabil și un soț iubitor și grijuliu.

Există atât de multe pasaje de o frumusețe izbitoare în romanul de față, încât cartea mea este plină de sublinieri. Scena nașterii primului copil a scriitorului îmi va rămâne mereu în minte. Fericirea care reiese dintre respectivele rânduri te lasă mut. Dragostea pentru Linda, dar și exasperarea care urmează în primii ani de paternitate, cauzată de rutina și de așteptările soției, sunt două sentimente mereu prezente și pe care le poți simți și tu, ca spectator a poveștii lui. Am avut de foarte multe ori impresia că sunt exact acest lucru: un spectator la viața unui om cât se poate de normal, dar care are o minte și un suflet atât de profunde. Faptul că seria aceasta îți oferă șansa să fii martor la o viață aproape banală, să intrii în mintea unui om și să te regăsești în trăirile lui este o raritate și un aspect care nu va înceta niciodată să mă face să iubesc aceste volume autobiografice.

Descrierile care se întind pe zeci de pagini și detaliile în care se pierde uneori autorul reușesc să surprindă toate aspectele vieții, nefiind deloc plictisitoare sau agasante. De la muzică, prietenie, familie, dragoste, copii, relațiile dintre oameni și influențele pe care anumite figuri le-au avut asupra lui Knausgard, cele aproape 700 de pagini reușesc să curpindă tot ce înseamnă viață, artă și literatură. Personajul principal este, firește, scrisul, la un loc cu dorința de a scrie în fiecare moment al zilei și suferința autorului că nu se poate dedica complet pasiunii lui.

În concluzie, Lupta mea este una dintre seriile pe care toți trebuie să le citim măcar o dată în viață, iar Un bărbat îndrăgostit este un excepțional roman care arată banalitatea vieții de părinte într-un mod captivant, plin de emoție și substanță. O călătorie cu suișuri și coborâșuri, la care trebuie neapărat să luați parte!

Notă: 6 stele din 5

10 motive pentru care aștept cu nerăbdare să termin liceul

Ieri am aflat că mai am doar trei luni de liceul. Anul școlar se termină pe 26 mai pentru noi, cei care nu dăm examenele naționale pentru a intra la o facultate în Grecia. Tot ieri s-au împărțit declarațiile pe care fiecare elev trebuie să le completeze pentru a lua parte la examen. A fost, deci, primul pas decivis înspre viitorul pe care toți îl visăm. Iar nouă ni s-a spus că, practic, mai avem trei luni din viața pe care o cunoaștem atât de bine, pe care am trăit-o timp de 12 ani. Dacă scoatem din calcul toate zilele libere și cele două săptămâni de vacanță de Paște, nici trei luni nu mi-au mai rămas.

school-hallway

Sentimentele mele sunt contradictorii. Predomină, bineînțeles, nerăbdarea și ușurarea. Însă undeva, într-un colț al ființei mele, nu am cum să nu fiu absolut terifiată de faptul că termin liceul și că tot ce îmi este familiar se termină. Ieri am avut un șoc când m-am uitat în jur, mi-am văzut toți colegii glumind și râzâd în clasă, cu tipica lor nebunie, și mi-am dat seama că pe unii dintre ei nu îi voi mai vedea niciodată, după trei ani de zile în care am petrecut șapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână, cu ei.

Cu toate acestea, ziua de azi mi-a confirmat că liceul trebuie să se termine cât mai repede. Am avut o zi care m-a obosit psihic. Am scris un eseu de două ore, în care a trebuit să mă lupt cu colegii mei care nu voiau să tacă din gură, în timp ce încercam să scriu ceva coerent. După ce am terminat eseul, mi-am deschis veșnicul caiet unde îmi scriu gândurile și am înșirat cele zece motive pentru care abia aștept să se termine liceul. Habar nu am unde voi fi anul viitor pe vremea aceasta, însă cert este că nu mai suport holurile școlii, băncile mici și chipurile pe care le știut deja pe de rost.

Așadar, cele zece motive pentru care aștept cu nerăbdare să ies de pe băncile școlii sunt:

  1. Am obosit să fiu forțată să socializez cu oameni cu care nu am nimic în comun

Unul dintre cele mai rele lucrurile la școală a fost, pentru mine, faptul că a trebuit să petrec atât de mult timp cu niște ființe cu care nu am nici o legătură. Din toți cei 24 de oameni care suntem în clasă, am ceva în comun cu maxim trei. În rest, diferențele dintre mine și colegii mei sunt uriașe. La naiba, pe unii nici măcar nu îi simpatizez și, ca să fiu sinceră, îmi vine să îi omor cu zile pe cei mai mulți dintre ei. Problema nu sunt diferențele dintre noi, ci faptul că ei nu știu să treacă peste ele și nu acceptă ca cineva să ducă o viață diferită de a lor.

  1. Mi s-a urât de rutina de a mă trezi în fiecare zi la șapte doar pentru a sta șapte ore degeaba

Trebuie să înțelegeți că eu ador să mă trezesc dimineața. Dacă aș putea, mi-aș începe activitatea la ora 5, când este încă liniște și toată lumea doarme. Sunt doar eu și gândurile mele, fără a fi deranjată de așteptările și cerințele oamenilor din jurul meu. Nu trezitul devreme este problema, ci inactivitatea de după. Pur și simplu nu mai suport să stau într-o bancă minusculă timp de șapte ore, înconjurată de idioți care urlă ca din gură de șarpe, fără a face ceva productiv, când am o mie de activități pe care trebuie și vreau să le fac.

  1. Mă sictiresc glumele proaste și ironiile colegilor

La mine în clasă predomina nevoia fiecăruia de a ieși în evidență. De cele mai multe ori, nu într-un mod bun. Am o mulțime de colegi care suferă de un acut complex de inferioritate care îi face să apeleze la tot felul de tertipuri pentru a atrage atenția asupra lor. De exemplu, glumele proaste și ironiile care se vor a fi deștepte, reușind doar să agaseze restul lumii și să demonstreze cât de limitați sunt ei. Unde mai pui că mai am și câțiva rasiști și misogini în clasă.

  1. Nivelul de imaturitate din clasă mă exasperează

Nu înțeleg ce am făcut să nimeresc într-o clasă cu mai mulți băieți decât fete. La naiba, nu sexul colegilor mei este problema, de fapt. Problema cea mai mare este lipsa de educație din familie și imaturitatea de-a dreptul frustrantă. Putem lua ca exemplu eseul de azi, asupra căruia nu m-am putut concentra cum trebuie, pentru că dragii mei colegi erau puși pe șotii și glume, țipând din gura mare și dându-se în spectacol, fără a ține cont de cei care voiau să scrie ceva bun. În general, clasa mea este vestită în școală pentru prostiile pe care le facem și pentru gălăgia nestăvilită.

  1. Mă irită complet falsa aparență a bunătății și a maturității

Am să fiu sinceră. Cei mai mulți dintre colegii mei sunt falși. Chiar dacă râdem și glumim sunt sigură că bârfele despre mine și nu numai sunt la ordinul zilei. Spre exemplu, toată lumea crede că sunt putred de bogată doar pentru că sunt stilată și am cel mai bun telefon dintr-o masă de aproximativ 500 de elevi. Îi las în pace și nu mă amestec în treburile lor, comunicând cu ei doar când este nevoie. Nu mă încred deloc în zâmbetele lor, pentru că privirea spune totul. Și apoi, sunt complet exasperată de pretențiile lor de oameni maturi. Mai toți se vor a fi adulți, când de fapt se comportă ca niște copii.

  1. Urăsc ideologiile pe care încearcă să ni le forțeze profesorii

Zău că îmi apreciez profesorii, mai ales pentru că au de-a face cu o clasă ca a mea, doar că mulți dintre ei sunt atât de old school, încât au și uitat că lumea se bazează pe diferențele dintre oameni și că două persoane nu pot fi la fel. Ideile și opiniile lor pot fi interesante. Problema intervine în momentul în care ei încearcă să ne impună crezurile lor, refuzând să accepte faptul că lumea și generațiile se schimbă, și că noi nu putem crede în aceleași lucruri ca ei. Dacă ar avea vreun rost, le-aș explica câtorva dintre ei că fiecare persoană vrea altceva de la viață și că nu mi se pare deloc corect faptul că ne consideră inferiori lor doar pentru că avem alte vise.

  1. Am trecut de stadiul de liceană, atât fizic, cât și psihic

Nu mă mai regăsesc în tot ce înseamnă a fi elev. Școala nu mai reprezintă o prioritate pentru mine și consider că mă ține pe loc. Am atât de multe lucruri pe care aș putea să le fac în timpul pe care îl pierd la școală, încât mi se ridică tensiunea. Fizic, nimeni nu mă crede când le spun că sunt în clasa a 12-a. O dată, la un concert la care am avut reducere la bilet, mi s-a cerut carnetul de elev pentru a demonstra că nu sunt studentă. Eu zic că ar fi cazul să trec la etapa următoare.

  1. M-am săturat să ridic mâna de fiecare dată când am nevoie la toaletă.

Mi se pare deja penibil ca la 18 ani să îmi cer voie la baie. Partea mai rea este că, datorită elevilor care nu înțeleg că hârtia igienică nu este făcută să fie risipită, directorul școlii a hotărât ca aceasta să fie ținută la birou, de unde ne ducem să cerem înainte de a folosi toaleta. Mă exasperează la culme că directorul trebuie să știe când am eu nevoie la baie. Unde mai pui că se așteaptă de la noi să ieșim în lume și să ne comportăm ca adulții, când noi încă trebuie să ridicăm mâna ca să mergem la baie.

  1. Vreau să studiez dimineața

Perioada aceasta este atât de importantă pentru cariera mea, încât mă enervează la culme că trebuie să studiez după-amiaza, când deja sunt obosită după peripețiile cu colegii de la școală. Tânjesc după studiul odihnit de dimineața, pe care acum îl pot face doar sâmbăta. Gata, m-am săturat să mă țină școala pe loc. Îmi vreau viața acum.

  1. ÎMI VREAU LINIȘTEA, LIBERTATEA ȘI ALEGERILE PROPRII!

Nu mai pot să fiu băgată într-o oală cu oameni cu care nu am nici o legătură. Nu mai vreau să fac lucruri care îmi sunt impuse de alții, nu mai vreau să tac, nu mai vreau să am de-a face cu un sistem de rahat. Nu mai vreau să fug după aprobarea unor persoane care se cred importanți doar pentru că au puterea de a ne pune niște note. Nu mai vreau să am de-a face cu imaturitate și cu falsitate. Îmi vreau libertatea. Vreau să mă trezesc dimineața la cinci, să beau cafea, să fumez și să scriu, apoi să mă culc, să mă trezesc pe la nouă și să studiez. Vreau să ies la o cafea dimineața, vreau să îmi fac orele de vioară dimineața, vreau să-mi câștig banii, să-mi dau concertele, să călătoresc în voie și să învăț pentru că vreau eu să o fac.

Pfui, ce bine a fost! Sunt atât de obosită de școală, încât lunile acestea trei mi se par interminabile, chiar dacă știu că sunt cele mai ușoare. La fel de bine știu că la un moment dat voi regreta școala. Însă până atunci, motivele acestea mă fac să ard de nerăbdare până când voi călca pentru ultima dată în afara școlii și voi pleca din acel loc fără să mă uit înapoi.

Dacă sunteți și voi elevi, aștept părerile voastre despre școală. Vreau să aud dacă vă place, dacă nu și care motivele din spatele sentimentelor voastre legate de instituția aceasta. J

Despre viață și fericire

Viața reprezintă suma momentelor care ne fac fericiți. Căutăm fericirea de când ne dăm seama că în ea se ascunde sensul vieții, până în momentul în care închidem ochii pentru totdeauna. Avem impresia că dacă găsim acel ceva care ne face fericiți, starea aceasta de bine, aproape de exaltare, va ține cât vom trăi. Uităm, în schimb, că respectiva stare nu durează, pentru că nu este menită să o facă.

Fericirea este făcută să vină și să treacă. Răul ne este dat ca să învățăm anumite lecții, cum ar fi  cum să apreciem binele și cum să îl dobândim. De cele mai multe ori, căutăm binele și fericirea în lucrurile grandioase, fiindu-ne implementată încă de mici ideea că o carieră de succes, o mașină luxoasă și o casă imensă sunt ingredientele din rețeta fericirii și a unei vieți frumoase. Avem impresia că dacă facem ceva care va rămâne pentru totdeauna în lume ne vom atinge menirea și vom fi veșnic binecuvântați cu fericire. Până la urmă, poate există un anumit adevăr în această ideologie. Însă tot ce este grandios cere sarificii, iar acestea vin la pachet cu înfrânarea și uitarea de sine și cu un soi de nefericire care îți răpesc din starea de blis a reușitei care va urma.

Ideea e mult mai simplă și atât de clișeică, că îmi este și rușine să o spun. Fericirea este exact în fața noastră, pentru că ea constă în lucrurile mici. Adevărata fericirea este cea pentru care nu trebuie să rupem din noi, cea care ne face să ne uităm în jur, la lucrurile simple, și să ne dăm seama că lumea este un loc mult mai frumos decât am crede. Și, în ciuda la tot ce ne este vândut, fericirea înseamnă tot ce ne aduce liniște, plăcere și o stare de împlinire. Bineînțeles, nu neg faptul că lucrurile grandioase prezintă o anumită atracție aproape irezistibilă și desigur că ne controlează starea de bine, dar din experiență proprie, vă spun că fiecare vis care credem că ne va face să ne simțim împliniți va lua din noi o bucată pe care nu o vom mai putea recupera niciodată.
Pentru mine, fericirea constă în liniștea de dimineață, când mă trezesc la ora 7, îmi fac o ceașcă de cafea, mănânc ceva, fumez o țigară și apoi mă pregătesc de școală. Sunt doar eu, muzica mea și gândurile mele și nu există nimic mai bun, pentru că este pace și lumea pare că doarme. Perspectiva tuturor lucrurilor pe care le pot face în ziua care tocmai începe mă umple de entuziasm. Rar mi se întâmplă să mă trezesc dimineața fără chef. Însă, pentru mine, singurătatea și liniștea sunt absolut necesare pentru starea mea de bine. Prezența continuă a altcuiva mă face să mă simt strâmtorată și absolut nerăbdătoare să mă întorc la activitățile care mă fac să mă simt împlinită. Cum ar fi cântatul la vioară, care pentru mine este actul suprem, fericirea în stare pură. De fapt, tot ce ține de artă mă face să simt că sunt pe lumea aceasta cu un rost, iar atunci când fac artă, sunt conectată cu tot ce reprezintă lumea aceasta. Sunt, practic, în centrul universului.

0772be9e7464f56dcc2ed4ac9a0e61f4

Fiecare formă de artă pe mine mă face să simt că acesta îmi este rostul pe lume și că, practic, esența stă în tot ce este frumos. De multe ori m-am gândit că adevăratul sens al vieții se găsește chiar în artă, pentru că ea vindecă lumea. Nu există om care să nu aprecieze măcar o formă de artă, fie că vorbim de muzică, literatură, teatru sau dans. Dar asta, din nou, ține de fiecare om. Esența și rostul vieții stă în persoana noastră și în ce alegem să aducem lumii. În cazul meu, muzica.

Nu sunt o persoană tocmai fericită, dar știu să mă bucur de lucrurile mici. Spre exemplu, ador să ies pe ușă dimineața și să văd cerul albastru și soarele sclipitor. Îmi place să ascult muzică când merg cu autobuzul, iubesc cafeaua și fiecare înghițitură este o mică explozie de bucurie, țigările îmi plac și ele chiar dacă nu ar trebui și nu există nimic mai bun decât prima țigară de dimineața, ultima de seara și aia pe care o fumez după ora de vioară. O carte în care mă regăsesc este mereu un motiv de bucurie, iar clipele în care citesc și uit de mine sunt neprețuite. Oricât de mult aș aprecia singurătatea și liniștea, momentul acela când o văd dimineața pe cea mai bună prietenă pe holurile școlii îmi vor rămâne mereu în cap ca fiind cele care îmi fac ziua mai bună. Convorbirile cu ai mei, râsetele cu frate-miu, glumele cu proful de vioară, revederile cu persoanele dragi, reușitele în carieră, fie ele mici sau mari, momentele când cânt și uit de mine, în același timp fiind complet conectată cu lumea și cu sinele meu. Scrisul. Soarele care mă încălzește în drum spre școală. Oamenii care îmi sunt dragi. Blogul. Toate acestea sunt mici momente de exaltare care, adunate, aduc fericirea.

Recenzie: ”Chimista” de Stephenie Meyer

chimista_1_fullsize

Descriere:

A fost „arma“ secreta a uneia dintre agentiile-fantoma ale guvernului american. Cand a devenit incomoda, au decis sa o lichideze. Ca sa ramana in viata, s-a transformat intr-un cameleon care jongleaza cu identitatile si adresele. L-au ucis pe singurul om in care avea incredere, insa ea reprezinta in continuare o amenintare. Vor s-o vada moarta, si asta cat mai repede. Cand fostul sef ii ofera o cale de iesire, realizeaza ca ar fi singura sansa de a-si reinventa destinul. Dar pentru asta va trebui sa accepte o ultima misiune. Constata insa ca informatiile pe care le obtine o pun intr-o situatie si mai primejdioasa. Hotarata sa infrunte direct amenintarea, se pregateste pentru cea mai dificila lupta din viata ei, dar se indragosteste de un barbat. Noua pasiune nu poate decat sa-i micsoreze sansele de supravietuire. Aflata in impas, isi valorifica talentele unice in feluri pe care nu si le-a imaginat niciodata. In acest roman cu o intriga bine incheiata, Stephenie Meyer creeaza o noua eroina apriga si fascinanta, cu abilitati iesite din comun. Ne arata inca o data de ce este una dintre cele mai bine vandute autoare din lume.

„Felul cum Meyer gestioneaza curiozitatea cititorului, intretinand si controland fluxul informatiilor, demonstreaza o maiestrie de virtuoz… Oamenii nu vor doar sa citeasca romanele lui Meyer; ei vor sa patrunda in interiorul lor si sa traiasca acolo.“ — Lev Grossman, Time

„Meyer scrie cu o claritate luminoasa, fara sa se interpuna nicio clipa intre cititor si ceea ce isi imagineaza acesta. Originalitatea ei este incontestabila.“ — Orson Scott Card, autorul seriei Jocul lui Ender

„Meyer este mai interesata de relatii decat de conventiile superficiale ale genului… Lectia ei de viata pozitiva este dezarmanta.“ — Jeff Giles, Entertainment Weekly

„Nu citesti un roman de Stephenie Meyer, ci il traiesti, alaturi de personajele vii si convingatoare pe care le-a creat. Meyer are modul sau special de a-l implica pe cititor in viata personajelor ei.“ — Ridley Pearson, autorul bestsellerului White Bone

Detalii tehnice:

Autor: Stephenie Meyer

Nr. de pagini: 608

Titlul original: The Chemist
Limba originală: engleză
Traducere de: Constantin Dumitru-Palcus
Anul apariţiei: 2016
Format: 130 x 200 mm, paperback cu clape

Cartea aceasta mi-a foarte oferită de librăria online Librex pentru recenzie. Mulțumesc!

Recenzie:

Stephenie Meyer este autoarea a căror cărți m-au făcut să iubesc lectura. Ați ghicit, probabil, că vorbesc despre seria Amurg, care mi-au arătat cât de bine este să te pierzi în lumea cărților. După ce am citit-o în mai puțin de o săptămână, am știut că voi fi dependentă de cărți toată viața și că seria respectivă îmi va rămâne la suflet orice se va întâmpla. La Amurg mă întorc mereu cu mare drag, și tocmai datorită dragostei mele pentru seria aceasta am fost atât de entuziasmată când am aflat de Chimista. Am fost foarte curioasă să văd cum s-a dezvoltat Meyer ca autoare și cum se descurcă cu cărțile pentru adulți și cu  poveștile fără vampiri și vârcolaci.

Bineînțeles, mi-a plăcut. Chiar mai mult decât mă așteptam, dacă stau bine să mă gândesc. Deși Stephenie Meyer îmi va fi mereu dragă pentru faptul că mi-a oferit dragostea pentru lectură prin cărțile ei, crescând, mi-am dat seama că nu este autoarea cea mai potrivită pentru cititoarea din mine, care caută altceva de la cărți. Stephenie Meyer este autoarea pe care o voi citi atunci când voi simți nevoia de o poveste antrenantă și în același timp relaxantă. Pentru că poveștile ei chiar așa sunt: destul de bine scrise încât să fie extrem de captivante, dar nu consider că pot găsi ceva mai mult la ele.

În ultima vreme am citit destul de multe cărți din genul thriller încât să îmi pot da seama atunci când citesc un roman de acest gen bun. Din fericire, romanul de față este un thriller bun, având toate elementele necesare. Este bine scris, are o idee originală, personaje interesante, intrigă, schimbări de situație din plin și este destul de captivant încât să te facă să te gândești la poveste chiar și în momentele în care nu ar trebui, cum ar fi în timpul unei teze. Am avut mari probleme de concentrare la teza la engleză pentru că dădusem de o întorsătură de situație care m-a lăsat cu gura căscată și trebuia să știu imediat cum se va rezolva.

Stephenie Meyer va fi mereu o maestră în a crea povești reale. M-a surprins într-un mod plăcut, desigur, modul în care personajele ei, la fel ca și dialogurile și anumite scene, par să prindă viața, pur și simplu. Foarte rar mi se întâmplă să simt că mă uit la un serial în timp ce citesc, dar lecturând Chimista, cu siguranță am experimentat această impresie. Povestea ei este plină de dramatism, scene care te șochează și te fac să citești cu și mai mult interes, iar combinația aceasta de expunere de sentimente și acțiune care ar putea fi confundată cu un film cu James Bond te face să te implici în poveste mai mult decât ai vrea.

Mi-a plăcut extrem de mult ideea poveștii. Am fost întotdeauna fascinată de afacerile ascunse ale guvernului și de oamenii care se află în spatele lor. Încă de la primele pagini, personajul principal are un aer de mister accentuat, ceea ce face ca povestea să îți trezească interesul. La început, am fost captivată de roman pentru că voiam să aflu care este povestea acestei Chimiste-Camaleon. Apoi, pe măsură ce descopeream secretele ei și intram tot mai adânc în intrigă, mă gândeam din ce în ce mai des la carte pentru că, la fel ca toate cărțile lui Meyer, aceasta are puterea de a te învălui fără să îți dai seama. Atașamentul meu pentru personaje m-a făcut, de asemenea, să vreau să citesc cât mai repede, pentru a afla ce se întâmplă în continuare și care este deznodământul poveștii lor.

Intriga, deși pe alocuri mult prea complicată, mi s-a părut foarte interesantă și m-a ținut cu sufletul la gură. Autoarea oferă cititorului destule informații pentru a-l face să citească mai departe, dar nu îndeajunse pentru a-l face să își piardă interesul. De asemenea, atmosfera generală a cărții este exact cea la care mă așteptam și speram. Romanul te face să te uiți peste umăr noaptea când mergi pe stradă, invocându-ți un sentiment de paranoia nefiresc și o dorință enormă fie de a ajuta personajele, fie de a deveni și tu un camaleon care se poate păzi de toți dușmanii.

Un alt atu al romanului sunt, cu siguranță, personajele. Spre deosebire de celelalte cărți scrise de Meyer, de data aceasta ea a reușit să portretizeze o eroină foarte puternică, extrem de independentă și de deșteaptă, cu o poveste de viață cât se poate de tristă. Celelalte două personaje principale, Daniel și Kevin, au caracteristici foarte interesante, care se potrivesc exact cu povestea. Chiar dacă Daniel nu se numără printre personajele care mi-au stârnit un deosebit  interes sau afecțiune, mi-a plăcut felul în care acesta influențează ritmul acțiunii.

Dialogurile dintre personaje mi-au cauzat emoții contradictorii. Unele dintre ele erau foarte bine scrise, cu voci reale și cu puncte de vedere care se mulau extraordinar de bine pe poveste și contribuiau la dinamica acțiunii. În schimb, am întâlnit destul de des schimburi de replici care m-au făcut să îmi dau ochii peste cap. Anumite pasaje ale romanului mi s-au părut fie puerile, fie atât de dramatice, încât îmi aduceau aminte de telenovelele la care se uita bunica mea și de care era atât de impresionată. Ceea ce mă aduce la un alt punct.

Nemulțumirea mea cea mai mare legată de această carte a fost partea de romance, adică povestea de dragoste dintre Chimistă și Daniel. Mi s-a părut complet nepotrivită cu mesajul pe care am simțit că romanul încearcă să îl transmită și m-a făcut să îmi dau ochii peste cap în exasperare de multe ori. Pentru mine, un roman thriller adevărat nu apelează la aceste tertipuri pentru a impresiona cititorul. Nu este nevoie de nici o poveste de dragoste imposibilă pentru a emoționa cititorul, chiar dacă uneori poate fi benefică pentru dinamica acțiunii. De data aceasta, însă, am simțit că elementele acestea romantice au intrerupt firul naratic atât de antrenant și au redus sentimentul de pericol pe care ți-l induce situația în care se află personajele. Aș fi preferat ca lucrul care le leagă pe personaje să nu fie o poveste de dragoste. De altfel, dacă ar fi fost scrisă într-un alt fel, nu m-ar fi deranjat atât de tare, însă am găsit multe dialoguri și scene mult prea siropoase pentru acest gen de roman.

Una peste alta, Chimista este o carte pe care cu siguranță trebuie să o citiți. Este o poveste pentru adulți reușită, cu personaje reale, situații la limită, o idee extrem de interesantă și un deznodământ care te va face să zâmbești și să oftezi în același timp. O reușită pentru Meyer și o bucurie pentru toți cititorii ei.

Notă: 3.5 stele din 5

This or That Book Tag

this-or-that-book-tag

Am fost provocată de Alina de pe Curcubeul unui visător să răspund la câteva întrebări din cadrul provocării ”This or That Book Tag”. Cu mulțumirile și scuzele de rigoare pentru că am întârziat atât de mult, în dimineața aceasta profit de ora liberă pe care ne-au dat-o dragii noștrii profesori și răspund la întrebările Alinei.

Regulile provocării sunt:

  • Menționează creatorul tag-ului
  • Menționează blogger-ul care ți-a transmis ție tag-ul
  • Alege o opține din cele de mai jos
  • Dă tag altor 5 persoane pentru a realiza acest tag.

Preferi cititul în pat sau în alt loc?

Citesc oriunde. Datorită ritmului alert al vieții mele, trebuie să profit de fiecare minut liber pe care îl am ca să citesc. Astă înseamnă că citesc în autobuz, la școală, pe holurile conservatorului, absolut oriunde. În pat, sincer, nu prea mai citesc. Dar îmi place. Totuși, locul meu preferat este canapeaua din living room, cu pătura mea preferată și o cană de cafea sau ceai.

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?

Sincer, nu am preferințe. Depinde foarte mult de cum este construit personajul și de cât de tare mă regăsesc în el. Mi s-a întâmplat să mă regăsesc mai mult într-un personaj masculin decât într-unul feminin.

Gustări dulci sau gustări sărate?

Gustări dulci, cu siguranță. Dar în general, le prefer pe cele făcute de mama sau un fruct de sezon. Gustarea mea preferată este plăcinta cu mere a mamei.

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

Trilogii. Nu mă dau în vânt după seriile interminabile, excepția fiind seria ”Helen Grace” de M.J. Arlidge, care este una dintre preferatele mele și care aș vrea să nu se termine niciodată.

Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

Depinde de carte și de gen. În general, mă conectez mai bine cu narațiunea la persoana I, dar nu am o preferință clară.

Librărie sau bibliotecă?

Librărie. Rar împrumut cărți. Mă atașez de fiecare carte pe care o citesc și, dacă împrumut o carte care îmi place foarte tare, automat trebuie să o am și în bibliotecă. În general, sunt o persoană foarte posesivă și îmi place să dețin lucruri, în special cărți. Așa că prefer să aștept până când îmi pot cumpăra o carte. Însă sunt o aprigă susținătoare a bibliotecilor și consider că ar trebui promovate mai mult.

14264007_1353830631326615_6082991912780328122_n

Cărți care îți provoacă râsul cau cărți care te fac să plângi?

Cele care mă fac să plâng, cu siguranță. Ador cărțile care îmi provoacă o emoție puternică, care au substrat, pentru că înseamnă că au atins ceva înăuntrul meu, iar eu trăiesc, practic, pentru a simți. Așa că prefer cărțile care mă fac să plâng, dar nu spun nu unui roman amuzant niciodată.

Copertă albă sau copertă neagră?

Neagră. Alea albe se murdăresc ușor, mai ales pentru că sunt mereu în mișcare și car cărțile după mine oriunde merg.

Roman psihologic sau roman de acțiune?

PSIHOLOGIC! Îmi plac cărțile care se joacă cu mintea ta atât de tare încât simți că nu mai poți. Ador substraturile, cărțile pe care le citești și ai impresia că te citești pe tine. Dar și acțiunea îmi place, mai ales dacă e un roman polițist cu intrigă complicată.

În continuare provoc pe Andreea de pe Thoughts about nothing, pe Anca de pe Irrefutabilis, pe Cristina Boncea, pe Adela de pe Vanilla Moon Books și pe Claudiu de pe Cărți Alese.

Dacă vreți să răspundeți și voi la aceste întrebări chiar dacă nu aveți blog, o puteți face într-un comentariu! 🙂

20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂