20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂

14 cadouri pentru iubitorii de carte

Cum 14 Februarie se aproprie cu pași repezi, am decis că ar fi un moment bun să răscolesc internetul și să vă ofer câteva idei de cadouri perfecte pentru iubitorii de carte. Având în vedere că Ziua Îndrăgostiților este peste 2 zile, nu știu cât de mult vă va folosi această listă, însă vă puteți inspira din ea pentru următoarele ocazii în care va trebui să oferiți un cadou. Fie că vreți să faceți un cadou deosebit pentru o zi specială sau pur și simplu  vreți să faceți o bucurie unei persoane dragi, obiectele de mai jos sunt perfecte pentru orice cititor înrăit. Eu, spre exemplu, am pus câteva dintre ele în wishlist și sper că le voi achiziționa cât mai curând posibil.

So, let’s see!

1. O copertă de carte rezistentă la apă

waterproof-book-cover

Îmbinând utilul cu plăcutul, această copertă este ideală pentru cititorii care vor să se relaxeze cu o carte în apropierea apei, fără a se îngrijora că o vor uda sau strica. Mi se pare o idee genială, mai ales că poți foarte ușor să schimbi paginile, iar materialul transparent nu creează nici o barieră între cititor și cartea lui. În plus, mi se pare și un mod de a spune că îți pasă de cărțile celui căruia o dăruiești, nu numai de persoana lui! 🙂

O puteți achiziționa de aici.

2. O lumânare care miroase a cărți vechi

old-books-smell

Se știe că iubitorii de lectură adoră lumânările și mirosul cărților vechi. Așadar, această combinație este ideală. Personal, ador lumânările, chiar dacă nu le aprind prea des, și îmi place foarte mult când primesc în dar una. Mi-am propus ca vara aceasta să îmi fac o mică colecție începând, bineînțeles, cu lumânarea aceasta care miroase a cărți vechi. Ce poate fi mai bun de-atât?

Lumânarea poate fi achiziționată de aici.

3. Șosete imprimate cu titlurile cărților interzise

banned-books-socks

Cine mă cunoaște știe că ador șosetele. Nu numai pentru că îmi păstrează picioarele calde, ci și pentru că mi se par un accesoriu indispensabil. Am șosete de toate culorile, pe care le asortez în funcție de culoarea pantalonului sau al pantofului pe care îl port. Deci, dacă vreți să îmi faceți un cadou, să știți că la mine șosetele țin! Mai ales dacă au imprimate pe ele titlurile cărților interzise, ca cele de mai sus. M-am îndrăgostit iremediabil de ele și le vreau neapărat. Uitați-vă și voi cât sunt de adorabile!

Dacă le vreți, le puteți achiziționa de aici.

4. O carcasă de telefon care arată ca o carte veche

phone-caseAceastă carcasă nu numai că îți protejează telefonul, dar îi informează pe ceilalți că ești un cititor înrăit și că nu îți este rușine de pasiunea ta. Mi se pare o idee adorabilă, stilată și foarte practică, mai ales că în ea îți poți pune și cardurile sau buletinul. Există foarte multe modele de carcase care arată ca o carte veche, dar mie cea de sus mi s-a părut cea mai reușită. Bineînțeles, puteți alege și o carcasă care are legătură cu o anumită carte sau cu lumea romanelor în general. Ca să vedeți toată oferta, puteți intra pe Etsy.

5. Un tricou inscripționat cu rândurile cărții preferate

book-tshirt

Cei de la Litographs au lansat o colecție de tricouri inscripționate cu rândurile cărții preferate, iar eu m-am îndrăgostit complet de această idee. Mi se pare, de fapt, cadoul suprem, mai ales pentru o împătimită a modei care iubește lectura, cum sunt eu. Pe Litographs puteți găsi o mulțime de modele și cărți cu care pot fi inscripționate tricourile. În imaginea de mai sus, tricoul are pe el rândurile din ”On the road” de Jack Kerouac, însă puteți găsi o varietate imensă de romane. Dacă vreți să achiziționați o astfel de bluză, dați un click aici.

6. O lampă în formă de carte

book-shaped-light

Una dintre probleme pe care le întâmpin seara când vreau să citesc este, bineînțeles, lumina. Becul mi se pare prea puternic, iar lampa prea slabă. Această lampă în formă de carte este superbă, mai ales că este și practică, dar și o piesă de decor unică, perfectă pentru fiecare cititor înrăit. Ce să mai, eu o ador și vreau neapărat să mi-o cumpăr la un moment dat! Pentru a o cumpăra, dați un click aici.

7. Un suport pentru cărți

bookend

Cu toții ne-am confruntat cu problema ultimelor cărți de pe un raft, care au obiceiul să cadă. Cu aceste suporturi adorabile, problema aceasta se rezolvă, în același timp fiind o piesă de design unică. Este un cadou practic și foarte drăguț, mai ales dacă are și un mesaj ca cel de mai sus sau dacă are legătură cu o anumit carte sau serie. Modelul de mai sus poate fi găsit pe H&M.

8. O geantă în formă de carte

bag-that-looks-like-book

Încerc de vreo cinci minute să găsesc un mod de a vă explica cât de mult îmi plac aceste genți, dar îmi este imposibil. Mi se par, pur și simplu, geniale. Sunt stilate, adorabile, și cadoul perfect. Vreau, vreau, vreau! Geanta poate fi achiziționată de aici. Bine, dacă vreți să mi-o faceți cadou, să știți că nu mă supăr! 😀

9. Perne inspirate din cărți

book-pillow

Fie că se aseamănă cu o carte, cu un card de acces la bibliotecă sau are pur și simplu legătură cu romanul preferat, o pernă este un cadou foarte reușit pentru un cititor înrăit. Cărțile și pernele merg împreună perfect, pentru că toți știm cât de mult ne zvârcolim până găsim o poziție confortabilă atunci când vrem să citim. Pernele acestea sunt drăguțe, confortabile, și îți oferă posibilitatea de a plânge în voie atunci când personajul preferat dintr-o poveste moare. Mai multe modele puteți găsi pe Redbubble.

10. Novel tea, sau ceaiul special pentru cititori

novel-teas

Ce poate fi mai bun decât un ceai… literar? Novel Teas este o colecție de ceaiuri cu inscripții și citate din diverse cărți clasice. Pentru iubitorii de ceai și romane clasice, acesta este cadoul potrivit! Eu vreau de mult să îmi cumpăr o cutie , dar încă nu l-am găsit în nici un magazin. Tipul ceaiului este English breakfast, deci pentru o experiență tipic britanică, se recomandă alături de un roman din era Victoriană.

Ceaiul se găsește pe Amazon.

11. Pahare de vodkă cu citate din cărți

shot-glasses

Pasiunea pentru cărți înainte de toate! Chiar și înaintea alcoolului. Chiar dacă nu sunt o împătimită a shot-urilor sau a tăriei, aș fi extrem de fericită dacă cineva mi-ar face cadou aceste păhăruțe cu citate din cărți și fotografiile anumitor autori pe ele. Mai ales că unul dintre ei este Oscar Wilde, scriitorul meu preferat. Ideea este absolut genială, ce să mai!

Paharele le găsiți pe Amazon.

12. Un ceas cu tematică literară

book-clock

Când eram mică, aveam o adevărată pasiune pentru ceasurile de perete. Mi se păreau fascinante, și nici acum nu îmi pot explica de ce. Cert este că, pentru mine, un ceas de perete este un cadou foarte bun. Este practic și foarte simpatic, mai ales dacă are o inscripție cu tematică literară. Pe internet se găsesc o mulțime de modele. Daca vreți să le vedeți, dați un click aici.

13. Un colier special pentru cititori

il_570xn-748763021_c6cu

Cadoul acesta este numai bun pentru cititoarele înrăite! Eu îmi doresc de mult un colier care să aibă legătură cu lumea cărților, iar cel de mai sus mi-a atras atenția și mi-a furat inima definitiv. Este stilat, cât se poate de finuț, atestă faptul că persoana care îl poartă este un iubitor de cărți, iar faptul că poți inscripționa o literă pe el mi se pare foarte drăguț. Pe Etsy puteți găsi mai multe modele.

14. Un tote bag în care să îți cari cărțile 

original_book-sketch-cotton-tote-bag

Mi-au plăcut dintotdeauna așa zisele ”tote bags”, în care poți căra orice, dar în special cărți. Sunt practice, confortabile, ușor de cărat și super adorabile. Am și eu câteva, pe care le folosesc de fiecare dată când trebuie să merg la librărie sau la bibliotecă. Plănuiesc să îmi cumpăr una a cărei inscripție să aibă legătură cu cărțile. Cea de mai sus îmi place foarte mult, dar dacă vreți să vedeți mai multe modele, o puteți face aici.

Acestea sunt doar câteva dintre obiectele pe care le puteți face cadou unui iubitor de cărți fără a vă fie frică că ați dat greș. Eu m-am îndrăgostit complet de câteva dintre lucrurile de mai sus și mi le voi cumpăra cu siguranță. Sper că și pe voi v-am ajutat și v-am oferit un pic de inspirație. Dacă aveți recomandări și idei de cadouri, le aștept în comentarii! 🙂

 

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Generația care rezistă

Mi-am promis mie să nu scriu niciodată despre politică pe blog, dar dacă nu scriu acum despre ce se întâmplă la ora actuală în România, simt că explodez. La fel ca o națiune întreagă, nu mai pot să tac. Iar ce scriu acum nu mai este despre politică, ci despre omenie, curaj, îndârjire și o frumusețe pe care nu am mai văzut-o în mica Românie de ani de zile.

De aproape o săptămână mii de oameni ies în stradă și își strigă drepturile după care tânjesc de ani întregi. Aceleași drepturi pentru care în 1989 au murit mii de oameni și care ne-au fost furate an după an de un grup de tâlhari.

Aseară, 250.000 de oameni din toată țara s-au strâns în Piața Victoriei. Imaginea pe care am văzut-o dis de dimineața la cafea mi-a dat fiori și m-a lăsat fără cuvinte. Am simțit poate pentru prima dată mândrie pentru un popor pe care l-am blamat și pe care aproape l-am urât ani întregi. Am văzut o piață luminată de o mare de oameni uniți pentru aceeași cauză: viitorul următoarelor generații. Viitorul lor a fost furat, așa că acum luptă pentru cei care vin din urmă. Și o fac cu îndârjire, cu tupeu și cu inteligență pentru că s-au săturat să fie călcați în picioare. România se trezește, fraților! Se face lumină încet încet și nu știu dacă există o afirmație mai frumoasă decât aceasta.

protest

Spre deosebire de protestele din trecut, acestea sunt liniștite, dar în aer se simte o energie fantastică. O pot simți eu, care mă uit la ei, la revoluționarii ăștia superbi, la televizor și pe internet. Și mi-e ciudă, mi-e al naibii de ciudă că nu pot fi printre ei. Totul se datorează deceniilor de tăcere, de frică, de hoție și de trai prost. Legea lui Dragnea a fost picătura care a umplut paharul sau care, mai degrabă, a făcut o țară întreagă să răbufnească.

Tot ce se întâmplă acum în România mi se pare de o frumusețe rară, și nu cred că mi-a părut vreodată mai rău decât acum că nu sunt în țară. Mi se pare strigător la cer că i-am lăsat să ne vândă țara. Dacă aș fi putut, aș fi fost acum pe stradă, alături de revoluționarii aștia care vor să schimbe ceva. Pentru că și mie mi-a fost furat viitorul așa cum mi-l imaginasem când eram copil. Și nu are nici o importanță că nu mai stau în țară sau că nu plănuiesc să mă întorc vreodată. Vreau ca strada să ne răzbune pe noi toți ăștia care am fost dărâmați la un moment dat de un sistem infect. Și-aș vrea să mă pot uita în ochii criminalilor ăștia și să le spun cât de tare doar să fii copil și să îți vezi familia despărțită, să te întrebi dacă ai să reușești vreodată, să fii pus în coada listei doar pentru că nu ești copil de bani gata. Mă-ntreb dacă știu cum e să ai 13 ani și să lași în urmă tot ce ți-a fost familiar vreodată. Nu mai vreau nimic de la România. Vreau doar ca ei să știe. Vreau să ne aibă pe toți pe conștință. Vreau să știe că au pierdut doctori, scriitori, avocați, matematicieni, muzicieni, oameni care ar fi putut duce România pe culmi. Și mai vreau ca, atunci când vor intra acolo unde le este locul, adica la pușcărie, să știe că națiunea pe care au încearcat să o controleze i-a ÎNVINS.

protest-1Ieri, când am văzut la TV cum studenții din toată țara vin în București la protest și sunt așteptați la gară cu mâncare și băuturi calde de niște străini, efectiv am amuțit. Acum, când scriu asta, îmi dau lacrimile când mă gândesc câtă lume unită am văzut. Mi se pare imposibil să nu te emoționeze tot ce se întâmplă acum în țară, mai ales când nu mai sperai să vezi vreodată așa ceva în mica Românie. Exact în momentul în care îți pierzi orice speranță pentru un sistem normal, vine o mână de oameni și îți arată că se poate. Până la urmă, ordonanță asta a adus ceva bun. Un spirit civic și un patriotism care au lipsit timp de 27 de ani.

Faptul că mii de oameni sunt uniți pentru o cauză mi se pare superb și mă înclin în fața lor. Măcar pentru asta să se schimbe ceva, pentru curajul de care dă dovadă generația asta care nu acceptă ca hoția să fie legală.

Noi suntem generația pentru care au murit ai noștrii în ’89. NOI. Atunci ei au crezut că lupta se termină, dar de-abia începea. Ne-am lăsat pe o ureche, conduși de falsa libertate de după anii comunismului, fără să ne dăm seama că lupta trebuie să continuie. Așa am ajuns să fim o generație de studenți săraci, cu vise mari, speranțe puține, genii alungate și luptători prea puțini și prea obosiți. Ei, tâlharii, au crezut că pot face ce vor cu țara aceasta. Au avut impresia că îți pot însuși o țară de care nici măcar nu le pasă. Dar au uitat că se pun cu un popor a cărui desert preferat e coliva, iar cu ăștia nu te pui. Nu au realizat că generația care este acum în stradă a suferit datorită lor și, mai presus de toate, s-a săturat de mizeria lor.

16473877_1193850277336394_4772187718831384459_n

Eu una vă mulțumesc vouă, celor care ați ridicat capul și le-ați arătat ce înseamnă să fii român. Mi-ați arătat că țara asta nu este pierdută și că se mai poate schimba ceva. Poate că trupul îmi este în Grecia, dar sufletește sunt pe stradă, acolo cu voi, și îmi strig drepturile de mult pierdute.

Sufletește, #rezist.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli. Nu am chef să corectez. Postarea aceasta vine din suflet și vreau să fie autentică, fără bariera corecturilor. De data asta, nu vreau să fie perfectă.

 

 

Recenzie: ”Chemarea îngerului” de Guillaume Musso

chemarea-ingerului

Descriere:

Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă povestea a două vieți legate de un secret uluitor, o comedie romantică ce se transformă pagină cu pagină într-un thriller care te ține cu sufletul la gură. 

New York, aeroportul Kennedy. În sala de aşteptări aglomerată, un bărbat şi o femeie se ciocnesc, îşi cer scuze, apoi fiecare îşi vede de drumul lui. Madeline şi Jonathan nu se mai întâlniseră până atunci şi n-ar fi trebuit să se revadă vreodată. Dar, ajunşi la destinaţiile lor, descoperă că au încurcat telefoanele mobile. Când îşi dau seama de greşeală, sunt despărţiţi de zece mii de kilometri: ea are o florărie la Paris, el se ocupă de un mic restaurant la San Francisco. Învinşi de curiozitate, fiecare cercetează conţinutul telefonului celuilalt. O dublă indiscreţie şi o revelaţie: vieţile lor sunt legate printr-un secret pe care-l credeau îngropat pentru totdeauna…

„O poveste care te face să visezi cu ochii deschişi. Guillaume Musso este un autor care îşi cunoaşte foarte bine cititorii.“ – Paris Match

„Imposibil să nu te prindă: Chemarea îngerului este fără îndoială unul dintre cele mai bune romane ale lui Musso.“ – Terra Femina

„Un romancier care și-a testat încă o dată talentul de a da viață unor personaje cu care ne putem identifica cu toții.” – Le Figaro littéraire

„Musso are darul de a crea intrigi originale și pe acela de a clădi și de a spori suspansul până la ultima pagină.” – Direct Soir

Detalii tehnice:

Numar pagini: 336
Culoare interior: alb negru
ISBN: 978-973-724-635-6
Data publicatie: 12.06.2012
Colectie: Guillaume Musso

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii All, cărora țin să le mulțumesc pentru copia de recenzie pe care mi-au oferit-o!

Recenzie:

Cred că nu mai trebuie să vă spun că sunt complet îndrăgostită de romanele lui Musso, de la care nu mă văd să fac o pauză prea curând. În special după Chemarea îngerului, care mi-a demonstrat din nou că Musso este un autor briliant și care, așa cum mă așteptam, mi-a plăcut la nebunie. De fapt, aș putea spune că este a doua cea mai bună carte scrisă de el pe care am citit-o până acum, prima fiind Central Park.

Chemarea îngerului este un roman superb, care m-a cucerit de la primele pagini, povestea fiind de o frumusețe și  de o originalitate aparte. Intriga pornește de la o întâmplare cât se poate de banală: doi străini se ciocnesc în aeroportul Kennedy și, din greșeală, fac schimb de telefoane. După câteva încercări nereușite de a și le recupera, cei doi se lasă pradă curiozității și încep să caute în telefonul celuilalt. Madeline este o florăreasă din Paris, iar Jonathan este un fost chef și deținător al unui lanț de restaurante care i-a adus faima. Săpând din ce în ce mai adânc în viața celuilalt, ambii descoperă secrete care, până la urmă, îi vor aduce împreună, cel mai important fiind și cel mai tragic: Madeline și Jonathan sunt uniți de o întâmplare dramatică din trecut, fără ca măcar să o știe. Astfel, destinele celor doi se unesc și o aventură plină de situații imprevizibile începe.

Deși începutul cărții are accente de romance foarte puternice, Chemarea îngerului este orice, dar numai romance siropos nu. De fapt, cartea are de toate: suspans, mister, dramă, aventură și romance. Toate într-o măsură numai bună să îți mulțumească fiecare nevoie de cititor. Mi-a plăcut enorm complexitatea poveștii, pentru că am putut găsi absolut tot ce căutam la ea. Am urmărit parcursul personajelor cu sufletul la gură, în același timp sperând la un miracol care îi va aduce împreună. Desigur, datorită tuturor răsturnărilor de situație de pe parcursul anchetei pe care ajung să o desfășoare Madeline și Jonathan, nu am putut fi niciodată sigură de nimic și am fost mereu într-o constantă stare de alertă, iar acesta a fost aspectul meu preferat al cărții. Atmosfera imprevizibilă care m-a ținut cu sufletul la gură, dezvăluirile care m-au făcut să citesc cu mai multă curiozitate și dramatismul poveștilor celor două personaje principale.

În acest roman, Musso oferă cititorului o perspectivă specială asupra sentimentelor și a trăirilor personajelor,evidențându-le prin fiecare gest și vorba a acestora.  De la începutul romanului până la sfârșit, simți un amalgam de sentimente: curiozitate, adrenalină, tristețe, speranță, teamă, confuzie, suferință și un ciudat sentiment de drag față de personaje. M-am simțit complet absorbită de poveștile de viață a lui Madeline și a lui Jonathan, ambele fiind cât se poate de interesante și de triste. Mi-a plăcut mult modul în care autorul dezvăluie încetul cu încetul trecuturile celor doi, astfel trezindu-ți curiozitatea și făcându-te să te atașezi de ei.

Merită menționat faptul că personajele sunt de o complexitate aparte, chiar și pentru Musso. El le construiește personalități puternice și povești cât se poate de reale. Un atu al cărți este faptul că cititorul are ocazia de a descoperi secretele din trecut a personajelor o dată cu acestea, astfel încât intriga devine din ce în ce mai captivantă cu fiecare dezvăluire. Secretele sunt dezvăluite pe încetul cu încetul, unele dintre ele șocându-te, altele întristându-te și altele făcându-te să vrei să citești mai repede. Cert este că nu poți rămâne indiferent față de întâmplările din carte.

Am adorat-o pe Madeline, care este un personaj pe cinste. Este o femeie puternică, echilibrată, deșteaptă și ambițioasă, dar cu un trecut deloc plăcut, peste care încă încearcă să treacă. Jonathan este un fost chef care a picat de pe culmile succesului într-un bar bistro din San Francisco. Înșelat de soția pe care o adora și lăsat fără afacerea care i-a adus recunoașterea mondială, acesta încearcă să își găsească drumul în viață. Mi-a plăcut mult modul în care autorul dezvăluie personalitățile adevărate ale personajelor pe parcurs, acestea fiind un adevărat mister la începutul cărții.

Intriga este extraordinar de complexă și de captivantă. Personajele trec prin situații cât se poate de neobișnuite și de imprevizibile și  dezvăluirile care se ivesc pe parcursul acțiunii îți trezesc mereu tot mai multe întrebări. Misterul te învăluie rapid, iar atașamentul față de personaje și încercarea lor de a afla adevărul în legătură cu trecutul care i-a zbuciumat sunt două elemente care te fac să te gândești încontinuu la poveste și să pui cartea jos cu greu.

Ritmul acțiunii este alert încă de la primele pagini, diversitatea scenelor nu te lasă să te plictișești nici măcar o secundă, iar scrisul autorului superb. Cred că este deja un aspect pe care nu mai trebuie să îl menționez, dar am să o fac, pentru că mi se pare fascinant modul în care cuvintele lui mă vrăjesc și mă fac să uit de lumea din jurul meu. De data aceasta, în combinație cu povestea frumoasă și personajele fascinante, rezultatul a fost o zi în care nu am putut face nimic altceva în afară de a citi. Sfârșitul a venit mult prea repede și a fost o adevărată explozie de suspans, situații la limită, emoții și dramatism.

Chemarea îngerului este un roman pe care trebuie să îl citiți! Are o poveste superbă, care te va emoționa și te va ține cu sufletul la gură în același timp. Personajele îți vor deveni rapid buni prieteni, iar partea polițistă a romanului nu te va lăsa să pui romanul jos, fiind excelent scrisă. Un thriller incredibil, o poveste de viață fascinantă și un romance superb!

Notă: 5 stele din 5

Recenzie: ”Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpan

povestea-asasinilor-mei_1_fullsize

Descriere:

Roman inspirat din biografia autorului

Cu accente de thriller și ecouri kafkiene, presărată cu umor negru, suspans și erotism, „Povestea asasinilor mei” este un roman despre putere, identitate și echitate.

Într-o duminică dimineața, un jurnalist de investigație faimos în presa din New Delhi află de la televizor că tocmai a fost salvat de la moarte. Complotul de asasinare a fost dejucat de poliție, iar cei cinci ucigași plătiți să îl elimine au fost arestați. Înainte să își dea seama despre ce este vorba, jurnalistul este pus sub supravegherea permanentă a guvernului până la finalizarea procesului. În câteva ore, viața i s-a schimbat radical. Cu toate că este păzit zi și noapte de indivizi bine înarmați, încearcă să își desfășoare activitățile obișnuite. Se străduiește să găsească o sursă de finanțare pentru revista pe care o conduce, îi face vizite regulate unui guru faimos și își continuă relația extraconjugală, tumultuoasă și plină de pasiune, cu Sara. o intelectuală activistă pentru egalitatea de gen, emanciparea marginalilor și o societate echitabilă. Deranjată de pasivitatea amantului său și sceptică față de buna-credință a autorităților în soluționarea cazului, Sara demarează propria investigație. Așa vor ieși la lumină poveștile cutremurătoare ale celor cinci suspecți. Cu toții provin din clase sociale defavorizate și au fost victime ale violenței extreme, mizeriei și abuzurilor. O Indie brutală, nemiloasă, îi ia astfel locul Indiei fascinante din discursurile occidentale, sub a cărei strălucire exotică se ascunde o realitate crudă.
„O carte care îți dă fiori pe șira spinării […] scrisă cu măiestrie și o luciditate mușcătoare.“ – The New Yorker

„De acum înainte nu vom mai putea vorbi despre India fără să fi citit acest roman.“ – L’Express

„Tarun J. Tejpal este genial. Povestitor autentic, scriitura sa este presărată cu detalii grafice atât de năucitoare, că îți taie respirația.“-  New York Journal of Books

„Unul dintre cei mai seducători scriitori indieni de limbă engleză ai generației sale.“ – The Times Literary Supplement

„Inteligent și inventiv […]. În cel mai profund sens, Tejpal scrie pentru India.“ – V. S. Naipaul

Detalii tehnice:

Format carte: b5 130×200
Numar pagini: 568
ISBN: 978-973-724-736-0
Data publicatie: 02.09.2016
Colectie: Strada Fictiunii Bestseller

Comanda se poate efectua de pe site-ul editurii All, cu un simplu click aici. Țin să le mulțumesc pentru copia de recenzie oferită!

Recenzie:

Am evitat mult timp literatura indiană. După o încercare eșuată de a citi o carte scrisă de un scriitor indian, am decis că acest gen nu este pentru mine. Multă vreme l-am asociat cu descrierile lungi și plictisitoare, cu poveștile complicate și cu o atmosferă în care nu mă puteam regăsi. Cu toate acestea, am ales să citesc Povestea asasinilor mei pentru că descrierea m-a atras incredibil de mult și am sperat că îmi va schimba părerea despre tot ce înseamnă cultura indiană. Am făcut o alegere minunată, nu numai pentru că într-adevăr mi-a schimbat viziunea asupra literaturii indiene, dar mi-a oferit șansa să călătoresc pe tărâmuri fascinante și să cunosc o cultură complet diferită de cele cu care sunt obișnuită. Am terminat de citit romanul acum o zi și simt că am trăit fiecare capitol pe pielea mea, că am fost martoră la acte de violență tulburătoare și că am primit una dintre cele mai bune lecții din viața mea.

Sunt multe de spus despre cartea lui Tejpan. Îmi este greu să îmi adun gândurile, pentru că sunt încă sub influența romanului și a lumii pe care o dezvăluie acesta. Cert este că, pentru mine, Povestea asasinilor mei a fost o adevărată revelație. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și cu atât mai puțin să mă influențeze. În timpul lecturii, m-am gândit de multe ori că este imposibil ca o carte să fie atât de puternică și ca un scriitor să aibă talentul de a transmite cititorului toate viziunile lui asupra lumii și a omenirii într-un mod atât de unic. Cartea aceasta mă surprindea plăcut încontinuu și adorația mea pentru ea creștea la fiecare capitol.

Povestea asasinilor mei este o carte bogată și puternică. Bogăția constă în infinitele informații despre India, despre cultura și sistemul corupt al acestei țări, dar și despre mentalitatea și traiul poporului indian. Cantitatea de informații poate fi ușor copleșitoare, dar felul în care acestea sunt puse în poveste îți trezește interesul și te face să citești cu o curiozitate care crește la fiecare pagină.

Un alt aspect care m-a surprins plăcut a fost felul în care autorul analizează și înțelege psihologia umană. Citind cartea, realizezi că Tejpan are abilitatea de a vedea în adâncul psihologiei și a sufletului unui om, înțelegând cum funcționează acestea și care sunt lucrurile care le modelează și le influențează. De asemenea, scriitorul oferă o importanță destul de mare relațiilor dintre oameni și a modului în care funcționează acestea.

Nu consider că Povestea asasinilor mei este o carte pentru toată lumea. O mare parte din senele din carte sunt de o violență tulburătoare, aproape prea greu de acceptat. Tejpan nu ascunde nimic și spune lucrurilor pe nume, arătând lumii că India este o țară răscolită încă de brutalitate, crime, violuri și corupție. Anumite scene sunt greu de conceput, pentru că sunt de o violență despre care îți vine greu să crezi că încă mai există. Un lucru pe care l-am înțeles datorită acestui roman este că poporul indian se află încă sub puternica influență a tradițiilor lor, prinși undeva între trecut și prezent.

Chiar dacă pare că prin expunerea tuturor acestor lucruri, autorul încearcă să își denigreze țara, eu am simțit că în spatele cuvintelor ironice se ascund un drag imens de țară, o dorință de a lupta pentru binele acesteia și un regret enorm față de neputința acestuia de a schimba mentalitatea conaționalilor lui.

Povestea este de un realism izbitor. Cu toate acestea, are o atmosferă aproape magică, care te fură din realitatea ta și te face să călătorești alături de personaje în locuri fermecătoare. Am experimentat o mulțime de lucruri citind cartea: frică, tristețe, furie, tulburare, uimire, fascinație și un ciudat atașament față de personaje. Atmosfera Indiei este transmisă excelent, iar citind, poți simți soarele dogoritor, străzile arhipline și aerul plin de miresme. Mi-a plăcut mult felul în care poveștile asasinilor au fost spuse. De multe ori aveam impresia că citesc un basm indian modern de un realism rar întâlnit. De asemenea, intriga este foarte bine creată, fiind bazată pe mister, suspans și atmosfera aceasta care aproape că îți intră în vene și de care devii dependent.

Tejpan acordă o atenție minuțioasă poveștilor asasinilor, astfel creând niște personaje foarte puternice, de care ajungi să te atașezi. Chiar dacă cei cinci asasini nu sunt definiția bunătății și a corectitudinii, autorul îi pune într-o lumină umană, arătându-ne mereu ce a provocat acest comportament mai puțin normal. Romanul încearcă să dovedească că la bazele răului stă întotdeauna un motiv real, o traumă profundă.

Aspectul meu favorit al acestui roman este, cu siguranță, scrisul autorului. Rar am întâlnit o voce atât de reală și puternică, un fir narativ îndeosebi de cursiv și o ușurință atât de mare în a transmite mesaje și sentimente. El scrie cu o energie incredibilă, dramatism, voci diferite și un umor fermecător. Scopul romanului este să arate lucrurile ascunse, cărora nu le dăm atenție, reușind în același timp să emoționeze și să înfioare.

În concluzie, Povestea asasinilor mei este un roman fascinant, cu arome și peisaje indiene, din care poți afla o mulțime de lucruri despre această cultură, despre oameni, dar și despre lumea în care trăim în general. Nu voi uita niciodată experiența aceasta și cred cu adevărat că este una dintre cărțile pe care toți trebuie să o citească o dată în viață. De neratat!

Notă: 5 stele din 5

Eu, o melodie evreiască și YouTube

Stau și mă gândesc de vreo oră la ce să scriu în această postare. Nu știu nici măcar cum să încep. Este ceva complet diferit de tot ce am făcut până acum. Sunt obișnuită să recomand cărți, autori, filme și muzica altora. Astăzi trebuie să fac o schimbare de scenariu, și să mă recomand… Ei bine, să mă recomand pe mine și muzica mea.

Zău că nu știu cum se face chestia aceasta. Adică, cum scrii despre tine și despre arta ta? Eu am rămas absolut perplexă în fața acestei provocări. Trebuie, totuși, să încep de undeva și să fac și acest pas. Trebuie să învăț să îmi accept arta și să o scot la suprafață. Îmi vine greu să scriu aceste cuvinte, chiar dacă v-am vorbit despre muzica și despre vioara mea timp de 6 ani de zile. Astăzi, puteți vedea despre ce vorbesc de atât de mult timp. Ei bine, puteți vedea și puteți auzi.

Ieri am publicat pe YouTube primul meu videoclip în care cânt la vioară. Un fel de debut în miniatură, chiar dacă forțat. Este videoclip-ul pentru o audiție destul de importantă pentru mine. Nu vreau să vă vorbesc despre asta încă, pentru că vreau să știu mai întâi rezultatele. Vreau doar să vă rog să îmi țineți pumnii. Orice fel de susținere este importantă în perioada aceasta. Un comentariu, un like sau un share. Un gând bun, mai presus de toate.

În videoclip-ul de mai jos, înregistrat la Universitatea Macedonia din Salonic, cânt o piesa evreiască dragă mie, de care m-am îndrăgostit încă de când am început să o studiez. La pian cântă Anna Tkatsenko, pianista cu care am cântat și la diplomă. După cameră se ascunde proful meu. Piesa? Se numește ”Nigun” și a fost compusă de Bloch. E frumusețe curată.

Nu mai știu ce să vă mai spun. Sper din tot sufletul să vă placă, iar dacă acesta este cazul, o părere, un share, un like sau un thumbs up pe YouTube contează și ajută enorm! 🙂

Zbor liber

danceIeri am avut prima repetiție cu pianul după diplomă. În aceeași sală, cu aceeași pianistă, cântând la același pian. Scenariul, aproape identic. Diferența izbitoare sunt eu. Imediat ce am intrat în sală m-am gândit la persoana care eram acum un an, iar schimbarea m-a lovit din plin, fiind aproape copleșitoare și incredibilă. Anul trecut parcă bâjbâiam, mergând într-un întuneric infinit cu picioarele unui copil. Anul aceasta am intrat în sala aceea ca o tânără femeie în pragul vieții, mai sigură pe ea, mai experimentată, mai matură. Și, cel mai important, mai ușoară, mai liberă, lipsită de tot ce mă trăgea în jos în trecut.

A fost un sentiment tare ciudat, să intru și să studiez în sala aceea. Să nu mai am diploma fugărindu-mă din urmă, să nu mă mai intereseze hârtia care spune că trebuie să plătim taxele școlare, să simt că știu ce fac și, mai presus de toate, să știu că pot și că va fi mai bine.

M-a întrebat pianista, fosta mea profesoară de istoria muzicii, ce fac. Întrebarea tipică, aproape obligatorie, fără nici o semnificație aparte. Răspunsul meu a fost, de data aceasta, sincer. Pentru că pentru prima dată în viața mea am spus că sunt bine și am simțit-o din toată inima. Cred că s-a văzut asta, pentru că profa mi-a zis că parcă zbor.

Da, doamna profesoară, zbor.

Zbor pentru că nu mă mai ține nimic înapoi și pentru că am scăpat de tot ce îmi umbrea fericirea. Zbor pentru că am luptat pentru mine și în sfârșit m-am câștigat. Zbor pentru că sunt pe un drum de care sunt mulțumită și, deși sunt departe de locul în care știu că pot ajunge, măcar acum sunt convinsă că voi fi acolo într-o zi. Încep, practic, să-mi ating visele și mi se pare aproape ireal. Nu-mi mai este atât de frică, în sfârșit. Știu că mereu se va găsi o cale, atât timp cât există poftă de muncă, voință și determinare. Am fost complet terifiată de pașii aceștia ani întregi, dar acum că se întâmplă și primesc ajutorul de care aveam nevoie, parcă nu mi se mai pare atât de greu.

Zbor pentru că nu îmi mai este dor, frică sau greu. Iubesc ce fac și o fac bine, cu cap. Se poate și mai bine, dar important este că am început și că nu am de gând să mă opresc. Zbor pentru că îmi fac repetițiile, cânt, studiez și munca îmi este recunoscută. Zbor pentru că încep să mă implic mai mult în lumea muzicală și lumea deja mă cunoaște. Avansez cu pași siguri după ani întregi în care am șovăit.

Muncesc mult, dar mie îmi place să fac asta. Alerg încontinuu. Sunt tot timpul undeva, am tot timpul ceva de făcut și lista mea cu lucruri de făcut este aproape interminabilă. Dar asta mă face fericită. Ador să fiu adâncită în munca mea și nu accept momentele când stau degeaba . Eu trebuie să fiu mereu în mișcare, altfel nu-mi găsesc locul.

Aproape că mi se pare ireal că după atâta timp, sunt bine. Mă imt bine. Parcă mi-e și frică să nu rup vraja, să nu vorbesc înainte de vreme. Atât de obișnuită sunt cu starea de rău, încât binele mi se pare o ciudat, ireal. Oricum ar fi, vreau să-mi amintesc de această stare aproape mirifică de zbor liber cât voi trăi.

Recenzie: ”După șapte ani…” de Guillaume Musso

dupa-sapte-ani

Descriere:

Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă povestea uluitoare a unui cuplu pe care divorțul l-a separat, dar pericolul îl reunește, pe parcursul unei aventuri care începe la Paris și se prelungește până în Amazonia. 

 

Artistă boemă şi temperamentală, Nikki dă buzna în viaţa liniştită şi ordonată a lui Sebastian, un lutier dintr-o veche și bogată familie newyorkeză. Deși sunt cum nu se poate mai diferiți, se iubesc cu pasiune și se căsătoresc. Dar căsnicia lor nu merge și, încet-încet, ura ia locul iubirii. După un divorţ furtunos, fiecare merge pe drumul lui. Până într-o zi, când dispariția misterioasă a fiului lor o face pe Nikki să-i ceară ajutorul fostului soț, pe care nu l-a mai văzut de şapte ani. Constrânşi să-şi unească forţele, Nikki şi Sebastian pornesc într-o urmărire plină de neprevăzut, care îi poartă de pe străzile Parisului până în inima junglei amazoniene. Prinși într-o conspirație infernală, cei doi au prilejul de a redescoperi intimitatea pe care o credeau pierdută pentru totdeauna.

„Un cuplu à la Cary Grant și Katherine Hepburn, multe personaje interesante, o scriitură care dă dependență. Un roman pe care îl veți citi cu sufletul la gură.“ – Europe 1

„Un thriller romantic, plin de emoții și de aventuri, de sentimente și de răsturnări de situație.“ – Le Soir Magazine

„Guillaume Musso plasează o familie destrămată în miezul unui amestec irezistibil de acțiune, suspans și aventură. Nu mai există multe cărți care să se poată compara cu După șapte ani.” – Le Parisien

„Un roman mai întunecat decât romanele timpurii ale lui Musso. Un thriller agresiv, dar romantic.” – Le Monde

„Un romancier care și-a testat încă o dată talentul de a da viață unor personaje cu care ne putem identifica cu toții.” – Le Figaro littéraire

„Guillaume Musso ne convinge să citim, chiar să îi devorăm romanul, oriunde și oricând, în tren sau pe nisip. Primim la schimb din ce în ce mai multă dragoste pe măsură ce străbatem paginile, plus explozii de suspans și fantezie la tot pasul.” – Figaroscope

Detalii tehnice:

Format carte: b5 130×200
Numar pagini: 312
ISBN: 978-973-724-723-0
Data publicatie: 24.09.2013
Colectie: Strada Fictiunii Bestseller

Mulțumesc editurii All pentru copia pentru recenzie oferită. Dacă vreți să achiziționați cartea, o puteți face cu un simplu click aici.

Recenzie:

După șapte ani este al doilea roman scris de Musso pe care îl citesc și deja mi se pare o mică tragedie când termin o carte semnată de el. Îmi este dificil să îi recenzez cărțile și să exprim în cuvinte cât de mult îmi plac acestea. Voi încerca, totuși, să scriu o recenzie care să se ridice la nivelul cărții acesteia, în speranța că vă voi convinge să o citiți.

Voi începe această recenzie prin a vă aminti că După șapte ani este o carte scrisă de Guillaume Musso, iar acest aspect este de ajunj pentru a vă face să o comandați deja. Musso este, fără doar și poate, unul dintre cei mai talentați autori ai secolului 21. Cred că niciodată nu mă voi obișnui cu felul în care își creează poveștile, cu un realism care te face să simți că participi la evenimentele din carte, în același timp păstrându-și magia caracteristică. Cuvintele lui Musso au puterea de a te captiva cu totul în lumea personajelor create de el, iar după ce închizi cartea, simți o nostalgie profundă, ca și cum te-ai fi despărțit de cel mai bun prieten. El creează mereu intrigi complexe, cu întorsături de situație care te șochează și care îți oferă o doză de adrenalină de care ajungi să fii dependent.

După șapte ani are un loc special în inima mea, datorită accentului pe care autorul îl pune pe lumea muzicii clasice și a viorii. Fiind violonistă, mi s-a părut extrem de interesant faptul că unul dintre personajele principale este un lutier prestigios, iar toate detaliile despre vioară m-au fascinat și mi-au oferit un sentiment de familiaritate care m-au făcut să intru în poveste mult mai ușor.

Chiar dacă nu ar fi existat acest detaliu, povestea tot mi-ar fi plăcut la nebunie. Ca și celelalte povești scrise de Musso, cea din romanul de față are mister, suspans și o doză de dramatism numai bună să te emoționeze și să te captiveze. De data aceasta, autorul a ales să îmbine muzica clasică și viorile, cu lumea drogurilor, o dispariție care declanșează o serie de evenimente la limită și o familie dezbinată. Toate aceste elemente și încă câteva, pe care le veți descoperi singuri, sunt ingredientele pentru o carte incredibilă ca aceasta.

Intriga începe într-un ritm liniștit, fiindu-ne prezentați Sebastian, un lutier faimos, și fiica acestuia, o adolescentă în pragul faimei. Ritmul acțiunii devine mai alert atunci când fosta soție a lui Sebastian îl anunță că fiul lor a dispărut. Trecând de toate divergențele dintre ei, cei doi foști iubiți încep o aventură pe viață sau pe moarte. Povestea lor este plină de aventuri periculoase, întorsături de situație care te fac să crezi că nu mai există cale de salvare și scene pline de emoție, care sunt un fel de gură de aer proaspăt în toată învălmășeala specifică cărților thriller.

Trecând de aspectele de roman polițist, cartea aceasta este plină de substraturi. Povestea te face să înțelegi că dragostea nu poate învinge chiar toate barierele care i se pun în cale și că, uneori, diferențele dintre doi oameni pot fi mai puternice decât o iubire adevărată. Pe măsură ce citești, însă, realizezi că dacă doi oameni sunt meniți să îmbătrânească împreună, Universul va face ca asta să se întâmple și că tragediile aduc oamenii împreună și îi unesc pe viață.

Ca de obicei, personajele sunt extrem de bine conturate. Vocile lor sunt reale, iar caracteristicile puternice cu care Musso îi creează îți dau impresia că sunt oameni reali. Cunoscându-le poveștile, ajungi să te atașezi atât de Nikki, cât și de Sebastian, iar astfel, povestea devine și mai captivantă. Datorită suspansului, a afecțiunii pentru personaje și a atmosferei bine create, ai impresia că te afli în poveste și că trăiești toate aventurile personajelor alături de ei.

Una peste alta, După șapte ani este un roman polițist excelent, plin de suspans și situații imprevizibile. De asemenea, este o poveste de dragoste și de familie care te face să realizezi că nu te poți lupta cu destinul. Un roman fascinant, bine scris, care te va purta pe meleaguri străine!

Notă: 5 stele din 5

Live blogging: Cum să paralizezi o țară într-un singur pas

Live blogging de la mine din dormitor, unde mi-am petrecut ultima săptămână. Grecia e paralizată de luni, iar eu nu găsesc un mod mai bun de a-mi spune of-ul decât pe blog. Școlile sunt închise de o săptămână (nu că mi-ar părea rău), în fiecare seară rămânem fără apă, iar pe timp de zi nu curge prea multă, autobuzele de-abia se mișcă, lumea e în panică totală, îl aștept pe frate-miu să vină cu apă îmbuteliată să îmi fac și eu o cafea ca un om normal, n-am mai făcut o baie normală de duminică, iar în general, situația seamănă cu un mic început de apocalipsă.

Deci, cum paralizezi o țară întreagă într-un singur pas?

Simplu!

Iei…

(Stați, că a venit frate-miu, să-mi fac o cafea, poate mă mai calmez și eu.)

Așa, bun, mi-am făcut o cafea și m-am spălat pe față cu apă înghețată. E bine, e bine!

Deci, încercam să vă spun cum să paralizați o țară. Simplu. Luați o țară cu climă foarte caldă, cum e Grecia, unde practic, mergi în geacă de piele la mijlocul lui Decembrie. Apoi, dai cu un val de friguri peste ea, faci să înghețe apa pe jos și începi să dai și cu ninsoare, să fie și ea, țara vreau să zic, în ton cu toată Europa. La naiba, cu toată lumea. Vorbind, totuși, de o ninsoare normală în comparație cu ce văd în România. Îți ajunge până la glezne.


Apoi, Domnul cu mila. Încerci să-ți pui lanțurile la roți, dar nu știi cum. Aștepți să vină un român care știe. Aka, frate-miu, de data asta. Nu știi nici cum să te bați cu zăpadă și te sperii când românca din grup vrea să te bage cu capul în zăpadă, aceasta fiind eu. Autobuzele, în special pe alea cu burduf, le bagi în hangar, le scoți pe alea mici din 20 în 20 de minute, iar cine vrea să meargă cu autobuzul, fiecare pe turta lui. Școlile și universitățile le închizi că nu ai bani de căldură.

Iar apa? Asta e altă poveste! Apa o inchizi în fiecare seară, de la vreo 7 până a doua zi dimineață. Astăzi, au trecut mai bine de 12 ore și noi tot nu avem baie. Când îi dai drumul, nu curge destulă pentru o baie normală. Te speli pe bucățele, cu chiu, cu vai. Și asta pentru că se sparge o țeavă în fiecare zi. La naiba, sau poate se sparge aceeași și ei fac o treabă de mântuială când o repară, habar nu am. Tot ce e posibil.

Oh da, și să nu uităm de rafturile din supermarket-uri, care sunt aproape goale. Înțeleg că nu trec distribuitorii, dar mie mi se pare uimitor cum toată lumea s-a grăbit să cumpere ceva în caz că nu mai apucă. Păi, măi omule, ia-o mai ușor, că e o simplă ninsoare, nu apocalipsa! Se topește în câteva zile.

Șpilul e că țara aceasta e complet nepregătită de așa ceva. Grecia, țara care a inventat democrația, sistemul pe care cică se bazează o lume întreagă, e paralizată de o ninsoare. Nu știu dacă e hilar sau tragic. Bănuiesc că un pic din amândouă. Și nu, nu-mi veniți cu placa aia că nu sunt pregătiți și că ce să facă și ei, dom’le? O țară care se respectă e pregătită de absolut orice, în condițiile în care se știa că va veni un val de ninsori. Dar nu, tu te crezi moțul din frunte și nu te pui în rând cu ceilalți, că Grecia e acoperită de o pătură protectoare, sau de invizibilitate, ca în Harry Potter.

Deseară am oră de vioară și după concert la filarmonică. Ca să arăt și eu ca un om normal, trebuie să mă duc la salon, să mă tund și să îmi aranjez mopul ăsta pe care îl numesc ”păr”. Trăiască, deci, Grecia și sistemul lor de inapți!

P.S.: Spuneți o rugăciune și pentru noi, să ne vină apa și să intrăm în rândul oamenilor normali. Vă roooog!