Într-o săptămână mă duc acasă

26 Iulie, aproape 27. Zi caniculară de vară, o căldură pe care nu am mai simțit-o de mult și pe care nu credeam că o voi experimenta vreodată aici, într-o țară ”chinuită” mai mereu de ploi și nori. Dar uite că vremea s-a schimbat: în Olanda este caniculă, jumătate din Grecia arde și cealaltă jumătate se inundă, undeva prin Italia ninge, Suedia se confruntă si ea cu caniculă. E ca și cum vremea s-a hotărât să pedepsească un mapamond întreg pentru răul pe care, vrând nevrând, continuăm să (n)i-l facem.

Nu pot să nu aduc în discuție, mai întâi, tragedia care tulbură Grecia de câteva zile. Zone întregi au ars fulgerător, oameni au murit, alții și-au pierdut munca de-o viață, și întregi orașe au fost rase de pe fața pământului de flăcările mistuitoare care au luat prin surprindere sute de oameni, localnici și turiști. Imaginile cutremurătoare nu-mi dau pace; le văd de fiecare dată când mă aventurez pe internet, și de fiecare dată simt cum mi se strânge inima și cum am tot mai acuta senzație că ceva în mine s-a dus o dată cu cei care au fost victimile incendiilor din suburbiile Atenei.

Am același sentiment pe care l-am avut când a ars Colectiv, cu atât mai mult cu cât am fost recent în Mati, într-o epocă care-a fost și nu mai este. Am văzut locurile cu respective cu ochii mei, am pășit pe drumurile care acum aduc numai suferință și necaz. Am fost, și-am fost fericită, și de fiecare dată când mă gândesc la locul acela, amintirea respectivei zile acolo, petrecută cu colegii de orchestră, îmi este umbrită de imaginile pe care le văd fără încetare. Nu am cum să nu mă gândesc că țara care m-a adoptat este în suferință, și n-are cum să nu mă doară, la fel cum mă doare când văd că România ajunge, încet încet, la ruină.

Implicit și fără voința mea, sunt împărțită acum între două locuri: cel în care m-am născut, și cel în care am crescut. Undeva, într-un colțișor, începe să se înrădăcineze și locul în care trăiesc acum, dar mai este până să pot spune că face parte din mine. Cert este că nu are cum să nu îmi pese de Grecia sau de România. Îmi pasă, și pentru că m-am născut cu o capacitate fantastică de a mă emoționa din toate cele și de a empatiza cu suferințele altora (făcând haz de necaz, îmi place să mă numesc o adevărată drama queen!), mă doare să văd că două țări absolut superbe suferă. Aparent, din cauze diferite. În realitate, din aceeași cauză: vanitatea unor oameni nesătuli.

Cum ziceam, trăiesc niște zile extrem de letargice. Azi au fost undeva la 37 de grade, dar s-au simțit ca mai mult. E o căldură sufocantă, care nu te lasă să faci nimic. Am de studiat, de învățat, și de făcut toate lucrurile omenești pe care urăsc să le fac (încă nu m-am împăcat cu gândul că trebuie să îmi calc rufele). Zilele astea îl citesc pe Cărtărescu pentru prima dată, îi citesc gândurile în ”Un om care scrie – jurnal 2011 – 2017”, și mă uimește abilitatea lui de a transpune pe hârtie toate gândurile care-l fac pe el om și, implicit, scriitor. Am o dorință aprigă de a mă retrage undeva la munte, într-o cabană răcoroasă, cu un ceai rece de piersică, câteva cărți, și caietul albastru în care scriu acum zilnic. Am, cum s-ar zice, nevoie de o vacanță.

Și vacanța-mi vine, într-o săptămână, și nici măcar nu realizez cu adevărat, pentru că sunt prea îngropată în toate lucrurile lumești. Spre exemplu, faptul că trebuie, mai întâi, să trec prin cinci zile de muncă consecutive, pe care le voi trece numai cu ajutorul gândului că la finalul lor îmi voi face bagajul și mă voi pregăti să merg acasă.

Acasă. Ce se întâmplă când, brusc, acasă înseamnă două locuri, între care nu știi cum să te împarți, având nevoie de ambele să te simți bine? Este vorba despre eterna luptă dintre ce vrei și ce trebuie. În final, care câștigă?

Nici n-are importanță, pentru că eu acasă, acolo de unde am plecat acum un an, n-am mai fost din August 27. N-am mai călcat prin Salonic de-atunci. Nici nu știu când a trecut un an. Mă-ntreb, fără să vreau, cum va fi să pășesc pe pământurile pe care, în nopțile târzii, triste și singuratice, am crezut că nu am să mai ajung niciodată. De cele mai multe ori, acasă înseamnă anumite persoane. Uneori, însă, acasă este și locul. Drumurile pe care ai mers de-atâtea ori, autobuzele pe care le-ai înjurat în gând de nenumărate ori din cauza întârzierilor, mâncarea de care ți-e dor în fiecare zi fiindcă tu nu știi încă să gătești, mirosul specific, pe care l-ai îmbutelia și l-ai lua cu tine oriunde, și lucrurile mici, de care nu ai parte și la care te gândești cu jind, cu drag și dor.

Voi pleca pe 2 August și voi fi acolo, acasă, timp de 12 zile. În 12 zile va trebui să îmi încarc bateriile cât pentru un an. Să mă deconectez de la Olanda, fără a o lăsa în urmă. Vioara, laptop-ul și cărțile de teorie merg cu mine. Nu mai am chef să uit de ele și apoi să încerc să mă pun din nou pe drumul cel bun. Va trebui să le strecor pe undeva, măcar o oră pe zi, printre sesiunile de înot cu mama, revederile cu prietenii, ieșirile târzii la pizza cu tata și certurile minore cu frate-miu.

37861613_2064467116929626_3354237508190732288_n

Mai mai că nu-mi vine să cred. Știu că timpul trece repede, și despărțirea va veni din nou (vedeți, mintea mea nu mă lasă în pace niciodată), dar nu pot să nu mă bucur enorm la gândul că voi putea reveni, măcar puțin, la persoana la care obișnuiam să fiu. Îmi pare extrem de rău că nu am putut pune în cuvinte și imagini toată călătoria mea de anul acesta. O călătorie a sinelui, ce de-abia a început, și care nu se va încheia de cât în momentul în care ființa mea va ajunge la punctul final, în care nu va mai fi. Am multe lucruri de spus, multe de împărtășit, dar sincer, prea puțin timp (aproape inexistent uneori). Și la fel de sigur, îmi devine din ce în ce mai clar că blog-ul acesta nu mai poate găzdui cuvintele mele la fel de clar și de răspicat ca înainte. Ele trebuie să se extindă, să zburde, să fie lăsate libere și să fie auzite.

E aproape 1 dimineața, aș vrea ca timpul să treacă mai repede, eu să trec prin el, și să ajungem la mica înțelegere, el să treacă cât mai repede când trebuie, eu să uit de mine în timpul ăla, și s-ajung cu pași grăbiți la momentul la care am visat atât de mult timp, iar apoi tot el, Timpul, să se oprească în loc.

Advertisements

Mă duc acasă

Carevasăzică mă duc acasă Joi. Cineva să mă corecteze dacă am scris greșit ”carevasăzică”, că internetul nu m-a lămurit. În fine, ideea e că scriu rândurile acestea printre bagaje și pregătiri. Mă duc acasă joi. Bine, nu acasă. Mă duc să-i văd pe ai mei în România pentru câteva zile. Ei sunt acolo pentru câteva luni cu serviciul, la Predeal.

Ideea e că de când sunt mică am visat la momentul în care mă voi duce să îi văd pe ai mei pentru prima dată după plecarea la studii. Și uite-mă acum, la două zile distanță de acest moment.

Emoții, nerăbdare și mai mult dor ca niciodată. Am văzut acum că în urmă cu patru ani, am plecat în România pentru prima dată de când mă mutasem în Grecia. Tot pe 25 Ianuarie. Tot pe 25 plec și acum. Mi se pare că devine un fel de tradiție. M-am gândit imediat unde voi fi peste patru ani, în caz că această tradiție va continua. Primul an de master, mi se pare! Ha, master! Cine știe unde voi fi, și cu cine? M-a luat o spaimă incredibilă în momentul în care m-am gândit la faptul că mai am doar 5 ani jumătate de studii, iar după, totul va depinde de mine.

Cinci ani jumătate! Voi vă dați seama cât de puțin timp mi-a mai rămas?

Dar acum nu este momentul să mă gândesc la asta. Acum vreau doar să mă bucur de zilele ce vor veni.

Parcă nici nu îmi vine să cred, sincer. Bineînțeles, se subînțelege că sunt destul de entuziasmată să merg în România. De fapt, nu aș putea numi această senzație ”entuziasm”, cât ”curiozitate”. Mi-am dat seama destul de recent că în momentul în care am plecat din România, aveam 13 ani. Nu știu nimic despre țara respectivă. Știu doar lucrurile pe care le-am trăit până la vremea respectivă, până în 2011. În rest, doar mici contacte cu diverși oameni care ba m-au dezamăgit, ba mi-au confirmat anumite lucruri pe care le știam. Practic, un contact clar cu România nu am avut de mult. Nu mai știu cum e și, sinceră să fiu, sunt curioasă.

Sunt foarte curioasă să văd cum mi se va părea țara în care m-am născut după atâția ani și după anumite experiențe. Sunt și mai curioasă să văd dacă mă voi simți vreun pic ca acasă. Mi se pare bizar cât de mult a devenit Grecia casa mea în șase ani, mai mult decât a fost România vreodată. M-am gândit de multe ori la faptul că atunci când am plecat din România, nu am avut nici un regret și nu am plâns deloc.

Nu am plâns niciodată ce am pierdut din România. Pentru că nu aveam ce pierde.

Atunci când am plecat din Grecia, am simțit că pierd tot. Mă gândesc de multe ori la asta, chiar dacă știu că oameni importanți au rămas. Cu ei vorbesc în fiecare zi și mi-e incredibil de dor de prezența lor fizică, nu de prezența lor în viața mea. Ei au rămas. Însă mi-e dor de lucrurile mici. Mi-e dor să stau la o bârfă cu prietena mea cea mai bună pe balconul ei și să vedem luminile Salonicului de deasupra. Mi-e dor de mare. Mi-e dor să mă duc sâmbăta la conservator să studiez. Mi-e dor de glumele mele și ale prietenei mele cele mai bune. Mi-e dor de mâncare, și de oameni, așa țărani cum erau ei.

I-am simțit mai ai mei decât orice altă națiune. M-au adoptat, iar în schimb, atunci când cineva mă întreabă de unde sunt, răspund imediat ”Grecia”. Apoi mă corectez și spun replica pe care mi se pare că am spus-o de mii de ori.

Născută în România, dar crescută în Grecia.

Născută într-un oraș de la capătul țării, în Moldova. Un oraș mic. Crescută într-un oraș mare din Grecia. Pe moment, studentă în Olanda.

De unde am pornit, și unde-am ajuns. Și cine știe unde voi mai ajunge.

Zău, măi Bianca, tu te gândești care erau șansele ca tu să fi ieșit din locul ăla?

Șanse erau. Probabilități și ele. Miracolul stă în faptul că am luat acțiune, eu și ai mei, și chiar am ieșit de acolo și mi-am ales un alt drum.

Mă gândesc foarte des și la blog. La cum l-am început. Îmi aduc aminte perfect prima postare, primul comentariu, prima colaborare, primele aprecieri, primii follower-i. Era în 2010, pe 3 Decembrie. Aveam 12 ani. La naiba, 12! Cine se apucă de un blog pe care îl duce la un nivel destul de bunicel la 12 ani? Trebuie să fii nebun, zic. Dar ce mi se pare și mai nebunesc este că blog-ul acesta a mers cu mine peste tot. A călătorit în trei țări. A fost în România, Grecia și Olanda. A fost în vacanță în Atena, Paris și Italia.

Iar tot blog-ul acesta va merge și în alte locuri, și-mi va auzi toate aventurile, și toate gândurile insipide de la… 10:54pm, când ar trebui să dorm.

Ideea este că lucrurile se schimbă și timpul trece. Unele lucruri rămân, totuși. Două lucruri am construit în viața asta a mea de 19 ani. Două lucruri am.

O vioară și un blog.

Nici nu știu cum am ajuns aici când eu am început de la faptul că mă duc să îi văd pe ai mei. Aștept momentul acesta de când am plecat, și trepidez de emoție să îi văd. Și de frică. De frică că nu va mai fi la fel. Dacă nu voi mai avea nevoie de mama să îmi calce o bluză sau dacă să dorm în pat cu ea nu va mai fi la fel?

Sau mai rău, dacă atunci când voi pleca din noi nu voi mai suporta să fiu singură?

De multe ori îmi dă prin minte faptul că, cel mai probabil voi fi singură toată viața. Știți, a fi muzician e un lucru tare ciudat. Mi se pare că trebuie să fii de-a dreptul masochist, să știi că trebuie să ai o viață de nomad, să călătorești încontinuu, să nu te stabilești niciodată cu adevărat undeva, să studiezi mereu, să fii frustrat în draci mereu pentru că nimănui niciodată nu i-a plăcut arta pe care o face, și să mai fii și singur pentru că prea puțină lume vrea să fie cu cineva care nu este niciodată acasă. Problema intervine în momentul în care ești dispus să faci lucrul acesta pentru muzică. Atunci, realizezi că nu ești niciodată cu adevărat singur.

Ai muzica.

Voi vă mai aduceți aminte de momentele în care visam să facem lucrurile pe care le face acum? Eu nu prea. Rar. Am flashback-uri din urmă, când ieșeam de la liceu și mă gândeam că la anul pe vrea asta voi fi afară. Și uite-mă afară, și parcă este exact așa cum m-am așteptat, dar totuși ceva nu se potrivește. Parcă imaginile din capul meu nu se potrivesc cu realitatea.

Să fie mai bine sau mai rău?

Ce contează. Viața bate filmul, nu? Iar noi nu putem salva lumea mereu.

Plec acasă pentru puțin și mă întorc la cea mai apropiată versiune a vechii Bianca posibilă. Are vreun sens ce zic?

Voi înțelegeți, sau să strig și mai tare?

 

Cel mai frumos loc de pe pământ

Duminică, ora 12.23 am. În doișpe ore voi fi într-un avion spre Atena. Acasă. Nu chiar, dar totuși acasă. Pe pământul meu. Nu am înțeles niciodată fraza asta,până acum. N-am înțeles niciodată cum e să ți se întoarcă stomacul de emoție și de frică să te duci acasă. Cel mai frumos loc de pe Pământ. Acasă.

Mă duc la un concert. Sunt membru al Orchestrei naționale de Tineret. Mi se pare absolut hilar cum a trebuit să plec ca să fiu parte din această orchestră. Nici nu mai contează.

Mă duc acasă. 

E 3 decembrie. Blog-ul face 7 ani. Doamne, unde eram acum șapte ani? Într-o cameră din România. Șapte ani, nici măcar un deceniu, în care am schimbat atâtea case, am cunoscut atâția oameni, am fost atâtea persoane. 7 ani care mi se par infiniți, dar care sunt, de fapt, infimi. Nu prea mai am dreptul, dar trebuia s-o spun. La mulți ani, dragă blog!

Uite-mă, frântă de oboseală, după o săptămână infernală, frumoasă, nebună. O săptămână în care am știut că, Duminică, mă duc acasă. Și cumva, totul a fost mai bine. E tare ciudat cum poți fi împărțit între două locuri, între două persoane care poți fi, care ești, între două lucruri de care ai nevoie. Între ce știi că vrei să faci, între ce trebuie să faci și între ce ai nevoie să faci. Și mai ciudat e să știi că totul trece și nu prea. Că mereu o parte din tine se va întreba ce fac?

E decembrie și nu e. Decembrie însemna cu totul altceva. Totul însemna altceva, și de cele mai multe ori ai vrea ca totul să însemne același lucru ca înainte. Când am plecat de-acasă, mă așteptam să-mi fie dor numai de oamenii mei. Acum mi-am dat seama că e mult mai mult de-atât.

Ninge pe blog, și de-abia acum am observat. Cum era când ningea pe blog! Nebunie!

Frig de crapă pietrele în Utrecht. Gri și ceața. În Atena 20 de grade. Soare.

Și acasă, într-un fel.

Acasă, Bianca dinainte și nu prea, pentru o săptămână.

Cel mai frumos loc de pe pământ, a fi tu cea dinainte, chiar dacă doar ca o iluzie.

Și dor și drag și vestitul “toate-or să treacă”

I breathe music! (9)

17 Decembrie!! Peste cateva ore voi fi intr-un avion spre Italia. Da, si scapati in sfarsit de mine si de palavrageala mea despre vacanta si despre Italia! :))

Nu stiu cat timp voi avea pentru blog. Internet voi avea, dar problema e la timp. Vreau sa iau o pauza, sa imi reincarc bateriile si sa vin cu idei noi. Stiti ca uneori trebuie sa iau o pauza ca sa ies din monotonie. Nu ca blogul ar fi parte din monotonie, dar intelegeti ce vreau sa zic. La un momentdat, am nevoie de pauza de la orice. Asta nu inseamna ca nu voi posta deloc. Am cateva idei in cap, dar daca nu am sa am timp sau chef, nu ma voi omori sa postez, cum fac deobicei. Asa ca e posibil ca ceva vreme sa nu ‘auziti’ de mine.  Vreau ca vacanta asta sa ma concetrez pe mine, pe citit, pe relaxat, pe distractie.Voi incerca sa postez constant poze de prin locurile pe care le vom vizita. De asemenea, va voi tine la curent cu ce fac si cu ce imi mai trece prin minte pe pagina de Facebook a blogului.

Anyway, acum ca v-am spus ce aveam de spus, vreau sa va las si o melodie pe care o ADOR! Probabil ca o stiti deja, e vreme ce in Romania e foarte ascultata si apreciata. Yup, ‘Acasa’, a lui Smiley!

Versurile mi se par geniale, la fel ca si ritmul si melodia. Smiley a venit cu ceva fresh si original pentru muzica romaneasca. Da, o am pe telefon si o ascult constant. Voua va place? 🙂

Trebuie sa va las. Bagajul ala nu se termina singur.

XOXO!!