27.01.2020 – Gânduri din aeroport

Scriu din aeroportul Schiphol. E aproape șase dimineața și mai am puțin peste o oră până la zbor. Primul zbor este spre Viena, același pe care l-am prins când am fost prima dată acolo cu el. Atunci tocmai aterizasem din România, am avut timp doar să îmi las bagajul acasă și să iau trenul înapoi spre aeroport. Am dormit pe banca pe care stau și scriu acum, și probabil am fost în același avion ca atunci. Au trecut aproape doi ani de zile de la acel moment, și totul este schimbat, atât în jur, cât și în mine.

Cunosc aeroportul acesta ca pe palma mea. Știu fiecare sală de fumat, fiecare cafenea, fiecare magazin. A fost o vreme în care îmi petreceam aici mai mult timp decât oriunde altundeva. Întreaga mea viață devenise o constantă alergătură între casă, job, facultate și aeroporturi. Nu regret deciziile pe care le-am luat, pentru că înainte de suferință, am avut parte de mai mult frumos decât aș fi putut spera vreodată.

Nu aș schimba nimic, dar nici nu aș mai repeta pașii pe care i-am făcut în ultimii doi ani. A-mi dori să schimb ceva înseamnă a nu-mi asuma, iar asta nu pot face. Nu m-a forțat nimeni. Am făcut totul dintr-o idee a unei povești de dragoste romantizată la extrem. Acum, după atât de mult timp de la acele întâmplări, am impresia că totul a fost în capul meu. Nu a mai rămas nici o dovadă a lui în jurul meu; singura amintire clară este în mintea și în sufletul meu. Dar cum să am încredere în ele când totul ține numai de mine acum?

Nu am mai fost într-un aeroport din Septembrie, de când am făcut prima alegere spre binele meu, fără să mă gândesc la nimeni altcineva. În momentul în care am pășit înapoi pe meleaguri olandeze, mi-am făcut o promisiune mie: aceea de a nu mă întoarce aici până nu voi fi sigură că nu mă vor năvăli cele mai urâte lucruri și sentimente din lume la fiecare colț. Astăzi, realizez că am reușit. Am ajuns la Schiphol undeva pe la ora cinci dimineață, fără să mă ia plânsul sau să îmi doresc să am altă destinație. A fost prima dată când am vrut să văd toate locurile marcate de noi fără să vreau să mor o dată cu tot ce ne-a legat unul de altul. Câtă muncă și chin mi-au trebuit pentru asta nici măcar eu nu știu, și o parte din mine este încă tristă că am fost adusă la punctul în care să îmi doresc ca totul să devină o poveste din trecut.

Cu toate acestea, mi-am amintit fiecare moment. Nu pot uita nimic. Știu exact fiecare colț în care am pășit amândoi, sau fiecare loc în care stăteam și vorbeam cu el la telefon în timp ce așteptam avionul care avea să mă ducă în cel mai frumos loc de pe pământ. Îmi aduc aminte, totuși, și băncile pe care stăteam și plângeam când ajungeam înapoi, neștiind dacă aveam să îl mai văd vreodată sau nu.

Îmi amintesc, dar nu mai vreau să retrăiesc nimic. În mine nu mai există nici o dorință de a mă întoarce în același loc în care am fost prinsă atât de mult timp, fără să văd o cale de scăpare spre bine sau spre singurătate. A trebuit să duc un adevărat război cu mine ca să mă pun pe primul loc și ca să realizez că a plânge și a țipa la cineva la fiecare două zile nu este ceea ce îmi doresc, și că oamenii rar se schimbă cu adevărat, iar speranța pe care am nutrit-o atât de mult timp se datora sufletului meu și încrederii nemărginite pe care o am în frumusețea oamenilor.

Acum doi ani de zile, când dormeam aici cu gândul la ziua de mâine cu el, nu aș fi crezut niciodată dacă mi-ar fi spus cineva că va veni o vreme în care voi sta în aceleași locuri, așteptând să ajung în altă parte, încă vie, dar fără el. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o viață fără el, și mai ales una în care să pot trăi cu faptul că încă îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu în viața lui.

Nu mai am chef să mă prefac și nici să mă mint singură. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi mereu, dar fără a vrea să pun asta în acțiune. Am destule dovezi că nu ar ieși nimic bun; nu aș mai putea să trag singură, să stau să îl privesc cum nu înțelege nimic din ce îi comunic, și la rându-mi să mă simt confuză cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea.

Chiar dacă am ales să mă desprind de el, mereu îmi va păsa și îmi voi aminti de el. Nu pot uita pe cineva cu care am trăit atât de intens și pentru care mi-aș fi dat și viața. Dacă am ales alt drum, am făcut-o pentru că mi-am pierdut speranța și pentru că adevărul era mult prea evident pentru a fi ignorat. M-am mințit multă vreme și m-am urât pentru asta, la fel cum am făcut-o apoi pentru că nu puteam să nu-l mai iubesc. Acum nu mai urăsc nimic. Nu m-am iertat încă, dar știu că nimic din ce am făcut nu a fost menit să rănească pe nimeni, mai ales pe el. Uneori îmi doresc să fi știut cum să fi gestionat situația altfel, dar știu că la punctul în care eram, nu am știut cum.

Mi se pare că am fost prinsă în trecut o viață întreagă. Am petrecut luni întregi în pat, uitându-mă la același perete mereu, retrăind aceleași momente în mintea mea și sperând că le voi face să reapară prin magie. Acum, nu vreau decât să mă iert și să păstrez în sufletul meu doar ce a fost frumos. Nu vreau să mă mai uit cu regret la ce a fost. Vreau să îmi asum complet totul, și să pot spune că nimic din ce am trăit nu m-a pus la pământ. Numai astfel voi reuși să îl iubesc complet și până la capăt: iertându-ne pe amândoi și eliminând ideea că ne-am distrus reciproc.

Acum nu pot decât să mă uit spre viitor. Nu am nici cea mai mică idee ce să fac cu viața mea, și nici nu mai încerc să primesc răspunsurile la niște întrebări pe care nici nu ar trebui să le am. Încerc doar să accept ceea ce sunt, indiferent de ce înseamnă asta, și să îmi îndrept pașii spre alegeri asumate, de care să nu îmi mai fie rușine în viitor.

Pleacă avionul, și mă va duce în Viena, oraș împânzit de tot ce-am fost și nu vom mai fi.

Pe curând, 

Bianca

Furtună de gânduri

Este o dimineață răcoroasă ca oricare alta. Soarele strălucește pe cer, cerul este albastru, o briză ușoară completează scenariul. Aștept trenul spre Amsterdam cu o cafea în mână. Cât stau pe peron, inspir aerul dimineții și mă izbește mirosul atât de familiar. Mă gândesc la toate diminețile răcoroase pe care le-am petrecut în aceeași gară, așteptând același tren, cu o destinație complet diferită. La diminețile de fericire. Mi se învârt în cap diferite scene, se îngrămădesc să ia prioritate, aproape că le trăiesc pe toate. Sunt amețită de amintiri, senzații, emoții pe care mi le-am reprimat, și nu știu de ce să mă agăț ca să nu-mi fugă pământul de sub picioare.  

Nici nu știu ce vreau să scriu. N-am mai scris de atât de mult timp, încât tastele îmi par mai nefamiliare ca oricând. Mă gândesc mereu la scris, la cuvinte, la propoziții și la lucruri ce trebuie spuse. Mă trezesc în fiecare dimineață și-mi promit că azi voi scrie, dar niciodată nu o fac. Cum să scriu, când eu nici să gândesc clar nu reușesc? Fac lucrurile din pură inerție, așa cum le fac de ceva vreme, dar cu mai multă ușurință. M-am obișnuit cu lipsa mulțumirii, a bucuriei, a entuziasmului. M-am luat de mână cu rutina.  

Nu mă pot desprinde de toate imaginile din minte. De cel mai frumos loc de pe pământ, cel ce mi-a fost și-mi va fi mereu. Caut cu disperare de o zi întreagă toate melodiile care mi-au fost coloană sonoră atunci. Am două în minte pe care nu mi le amintesc neam, dar știu că mă dăduseră pe spate. Stau pe facebook jumătate de oră și mă uitat la toate postările mele de anul trecut ca să le găsesc. Și cu postările alea m-am văzut și pe mine, și pe tine, și pe noi toți, mi-am văzut viața de anul trecut. Mi-am văzut prieteni pierduți, senzații uitate, emoții reprimate, durere, fericire, entuziasm, libertate. Am văzut ce-a fost și poate nu va mai fi niciodată. Am retrăit totul prin prisma unor melodii, așa cum fac mereu. 

M-a întrebat ieri psihologul meu de ce am nevoie ca să fiu fericită. N-am știut decât să-i spun că de libertate am nevoie. Aia în are pot să-mi fac alegerile fără să-mi fie teamă de nimic. Fără să țin cont de nici o frică și de nici un eșec. Nu mai știu exact ce a încercat să-mi explice. Nu prea am ascultat-o ieri, nu am reușit. Chestia cu terapia e că, tocmai atunci când ai impresia că progresezi, dai înapoi și cazi din nou. Și poate niciodată nu vei fi pe linia de plutire în mod constant. Cine știe. 

Îmi dau seama că nu mai știu ce vreau să scriu, că mi s-au evaporat toate gândurile care au dat afară în seara asta.  

Ascult melodiile pe care le-am găsit de anul trecut. Mă gândesc la tot ce era atunci, la toată viața mea de-atunci, și cumva o invidiez pe Bianca de atunci. Era stabilă. Calmă. Mulțumită. Fericită. Iubitoare. Iubită. Constantă.  

Tot ce-am uitat să fiu eu acum.  

Mă gândesc și la perioada dinainte de a veni totul și mi se strânge inima de fiecare dată când îmi aduc aminte de zilele acelea. Totul a devenit un fel de ”înainte” și ”după”, și cred că mi-a fost mereu foarte frică să revin la perioada de ”înainte”, pentru că e anostă, și nu-mi plăcea persoana respectivăEra goală, cumva seacă. De fapt, nici nu am cum să fiu aceeași persoană, sau să îmi doresc să fiu aceeași persoană ca atunci, când știu că nu vine valul la fel cum s-a întâmplat atunci.  

E ora 1:36. Scriu de 10 minute fără direcție, la fel cum și parcă trăiesc de câteva zile. Am luat trenul până la urmă dimineață. Am citit, ca să-mi abat gândurile. Am fost la interviu și a fost prima dată în viața mea când m-am simțit intimidată de o femeie. M-am întors, nu mâncasem nimic. Era deja ora prânzului. Am mai băut o cafea, am mâncat o pizza. Am bătut magazinele degeaba, numai ca să nu mă întorc acasă și să mă gândesc la tot ce mă paște din dimineață. Am dat să mă întorc acasă, am mai stat la un pahar de vin pe terasă, cu cartea pe care o citesc acum.  

Orice, numai să evit.  

Dar nu poți să eviți o viață întreagă, și nici să fugi. Iar eu, în seara asta, nu am fugit, m-am adâncit în tot ce nu am vrut să văd din nou, în tot ce am crezut ca am lăsat în urmă. Voiam să spun mult mai multe. Dar am uitat și-am obosit, și mi-am dat seama că nu am lăsat nimic în urmă, că de atât de mult timp trăiesc într-un ciclu ce a început la sfârșitul unui Ianuarie oarecare, și care încă nu s-a sfârșit. Iar durerea ce mi se părea că am depășit-o m-a prins din urmă, exact ca un tir pe care-l depășești de șapte ori pe autostradă și care te prinde din urmă la fiecare benzinărie la care oprești. 

Am obosit. Lumea mea m-a epuizat de orice urmă de energie. Și nu știu tragedie mai mare decât asta.  

Pentru că lumea mea ai devenit tu de atât de mult timp, și de-abia acum am ajuns să realizez asta.  

Și-am obosit, rău. De jocul acesta, de mine, de lumea mea, de ei, de toată lumea, de gândurile ce nu-mi dau pace, de rutină, de a încerca să fiu împăcată cu mine.  

Am obosit de tăcerea asta continuă. De liniștea asta zgomotoasă și de furtuna de gânduri ce nu-mi dă pace orice aș face. Și, mai ales, de toate piesele de puzzle după care tot alerg să le îmbin, dar care fug de fiecare dată când încerc să le asamblez.

Despre amintiri

De câteva zile îmi tot pe creier să scriu despre amintiri. Nu știu de ce, dar eu trebuie să scriu despre asta. Am o mulțime de lucruri despre care vreau să vorbesc, mii de gânduri pe care vreau să le pun pe hârtie, dar prea puțin timp să mă concentrez pe asta. Dar astăzi trebuie să scriu despre amintiri. Poate de vină este romanul lui Vodolazkin, ”Aviatorul”. Fenomenală carte. Aș vrea să o recitesc, dar mai am câteva romane pe care mor de curiozitate să le citesc.

Amintirile, deci, sunt niște lucruri tare ciudate, dar vitale. La fel ca visele. De fapt, dacă stăm să ne gândim, aceste două lucruri ne definesc. Pentru vise muncim, iar prin amintiri căpătăm experiență și învățăm. Până la urmă, au avut dreptate toți cei care mi-au spus că amintirile sunt cele care contează. Multă vreme nu am înțeles exact de ce, însă acum mi-e mai clar ca bună ziua. La sfârșitul zilei, când rămânem singuri cu mințile noastre, momentele frumoase pe care le-am trăit ne țin companie. Bine, nu de fiecare dată ne și bucurăm toate amintirile pe care le avem, pentru că ele pot fi de două feluri: plăcute sau neplăcute. Plăcute sunt alea după care tânjești, momentele pe care ai vrea să le mai trăiești o dată. Neplăcute sunt momentele pe care cauți să le îndepărtezi cu orice măsură din memorie.

Eu am destule amintiri, însă dacă ar fi să mor mâine, n-aș fi împăcată, pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe momente și experiențe noi de trăit, încât experiențele pe care le-am avut până acum sunt aproape infime. Există, totuși, multe lucruri pe care nu mi le amintesc și pe care ar trebui. Memoria mea parcă refuză să își amintească cu claritate toți anii petrecuți în România. Dacă e să mă gândesc la ce am trăit acolo, în minte îmi vin doar două-trei scene clare. În rest, frânturi, imagini neclare, câteva propoziții și oameni pe care știu că i-am întâlnit, dar pe care nu îi mai văd în minte. Și-mi pare rău, pentru că mi se pare infernal să nu mai știi atât de multe lucruri care te definesc.

Aș vrea să pot să îmi amintesc tot ce am trăit, dar cred că și asta ar fi nepotrivit, pentru că de multe ori încercăm dinadins să uităm ca să nu mai suferim. Mi se pare, totuși, că o dată cu amintirile urâte, pleacă și câteva dintre cele frumoase. Mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai multe concerte, mai multe adunări de familie și cred că, mai presus de toate, mi-ar plăcea să îmi aduc aminte mai clar persoana care eram pe vreme aia.

Haruki Murakami quote

Apartamentul în care am crescut îmi pare acum străin. După ce l-am vândut, nu m-am mai gândit la el. Recent, însă, mi-a venit în minte sufrageria. Am văzut niște poze de când eram mică, și am văzut cât de diferită era mobila. Am realizat, astfel, că viața este într-o continuă mișcare, și o dată cu ea, ne schimbăm și noi. Uitându-mă la poze, am văzut râsete, zâmbete sincere și priviri încărcate de emoție. Am încercat să îmi aduc aminte câte ceva din momentele capturate în fotografii, dar nimic nu a ieșit la suprafață. Dacă aș putea, zău că aș călători în timp, pentru că pozele respective surprind niște momente atât de frumoase, încât îmi pare sincer rău că nu îmi pot aminti nimic despre ele.

Cum ziceam, apartamentul nu mi-l amintesc aproape deloc. Îmi pot aduce aminte doar câteva elemente din mobilă și știu cum erau aranjate camerele. În rest, totul este teoretic. Asta mă face să mă întreb dacă peste câțiva ani nu mă voi gândi la fel și la apartamentul în care stau acum și în care am avut parte de cele mai importante trăiri de până acum. În locul acesta am râs, am plâns, m-am îndrăgostit, am iubit, am urât, am crescut, am luat decizii, aproape că am renunțat de câteva ori și întotdeauna am mers mai departe.

Mă deranjează profund că nu îmi aduc aminte ce mi-a venit în minte să scriu cât eram în autobuz. Mi se pare că aveam de gând să spun cu totul și cu totul alte lucruri dar, ca deobicei, nu îmi aduc aminte nimic din ce voiam să spun.

Mă uit des cu surprindere și la mine. În mintea mea, mă gândesc la mine ca la un adolescent, nereușind să realizez că sunt un adult, sau un aproape-adult, care urmează să plece în lume și să se desprindă de tot ce i-a fost familiar până acum. Cât mă uitam pe pozele de când eram mică, aveam un straniu sentiment de uimire și de nefamiliaritate, pentru că mi se părea incredibil că fetița cu ochi mari și voioși sunt eu. Râdeam încontinuu, eram veselă, atrăgeam atenția neintenționat și mâncam fără mustrări de conștiință. Într-un fel totul a rămas la fel, chiar dacă mama zice că acum am griji pe cap, în timp ce eu zic că uneori sunt un pic supărată pe viață. Voioșia și optimismul mi le-am păstrat, în ciuda tuturor grijilor. Mă surprind uneori uitându-mă la mine și nevenindu-mi să cred cât de departe am ajuns. Poate că 19 ani nu sunt mulți, dar luând în considerare toate lucrurile prin care am trecut, pot spune că am trăit. Îmi văd mâinile la care încep să se vadă venele, picioarele ușor obosite, cearcănele din ce în ce mai adânci, și conștientizez că nu numai că cresc, dar ajung să trăiesc toate lucrurile la care am visat și am sperat atât de mult timp.

Tot zic că amintirile sunt legate de poze, dar ele pot fi declanșate de mulți factori. Mirosuri, culori, mâncăruri, cărți, cântece, o senzație de familiaritate cu un obiect pe care nu știi de unde să o iei. Pentru mine, mirosurile sunt un declanșator incredibil de amintiri. Fie că vorbim de un parfum sau o simplă mireasmă, dacă îmi este cunoscută, eu am să îmi amintesc un anumit moment în timp când am mai mirosit mireasma respectivă. Și, dacă mă concentrez destul de tare, pot simți viața de atunci, pot avea impresia că încă sunt persoana care eram atunci.

Până la urmă, totul se învârte în jurul amintirilor. Cu ele ne hrănim și ele ne dau putere și speranță. Sau tot ele ne pot ucide, depinde de caz. Cert este că numai cu amintirile rămânem. Într-un final, și visele se transformă tot în amintiri. Important este să le punem undeva la o parte, într-un colț al minții de unde să le luăm doar atunci când avem nevoie. Să le rememorăm cu drag, dar nu cu jind, pentru că altfel înseamnă că nu trăim în prezent. Iar de trăit în trecut, nu merge. De trăit trăim în prezent. Nici în trecut, nici în viitor. În prezent.

Primăvara, anotimpul amintirilor și a viselor

Primăvara are o putere tare ciudată. Parcă o dată cu natura se trezesc și oamenii. Mi se pare că înfloresc atunci când apare căldura la fel ca și florile. Gecile groase sunt înlocuite cu unele subțiri, de blugi sau de piele, fularele, ghetele și cizmele dispar, iar pe fețele oamenilor apar mai multe zâmbete, aproape la fel de radioase ca și soarele care nu mai este deloc timid. În aer se simte, practic, o veselie și o relaxare generală. Parcă toată lumea răsuflă ușurată în cor, despovărată de iarnă și de greutățile aduse de anotimpul acesta. Nu știu cum e pentru ceilalți, dar pe mine frigul mă adoarme și mă face să simt că lumea este mai grea, senzație care nu dispare decât atunci când apare primăvara.

De fapt, ce se întâmplă este că primăvara mă face să îmi dau seama că timpul trece. Parcă această ideea, această cunoștință atât de rudimentară, nu este niciodată mai evidentă ca primăvara. De-asta zic că martie și aprilie au o putere tare ciudată. Lunile acestea două te fac să îți revii din starea de letargie și să realizezi că nu-ți permiți să mai lași timpul să treacă de la sine. Că trebuie să faci ceva să îți iei viața în mâini.

În ultimii ani am mereu această senzație primăvara, dar anul acesta este  mult mai puternică și uneori aproape că nu mă lasă să fac nimic altceva. Mă gândesc mai mereu la anumite momente din trecut. Primăvara îmi amintește în mod straniu de copilărie. Mi se întâmplă să trec pe lângă cineva și să prind un miros familiar și un milion de amintiri îmi vin în minte, chiar dacă nu au nici o legătură că mirosul respectiv. Cel mai des mă gândesc la primăverile pe care le-am petrecut în România, care în curând vor fi mai puține decât cele petrecute în oricare altă parte. Mă gândesc la cât de ușurată mă simțeam când vedeam că se topește zăpada și cât de tare mă entuziasma faptul că îmi pot lăsa geaca groasă acasă. Nu știu cum și de ce, dar primăverile din România îmi par a fi desprinse dintr-o cu totul altă viața. Și, într-un fel, așa și este.

Azi am văzut niște fotografii de prin martie 2011, din una dintre călătoriile noastre în Grecia care ne-au făcut să decidem să ne mutăm permanent aici. M-a izbit imediat cât de diferite  erau lucrurile atunci. La 12 ani, eu aveam păr lung, un corp care începea să se dezvolte timid, păr lung, ochelari de care nici nu îmi aduc aminte și nici măcar nu mai știu ce fel de persoană eram. Știu sigur că eram un copil care se bucura de plaja însorită, de nisipul rece și de apa în care nu se putea intra încă. Un copil care visa la studii și la concerte și la tot ce avea să vină.

Șapte ani mai târziu, la aproape 19 ani, scriu aceste cuvinte incoerente, pe care mi-e greu să le pun pe hârtie și mă las copleșită de puterea sentimentelor și senzațiilor care mă încearcă. Mi se pare că sunt nefiresc de emotivă zilele acestea. Am impresia că totul mă emoționează și că pieptul îmi este deschis mereu. Îmi este aproape imposibil să descriu în cuvinte ce trăiesc acum. Am adunat mii de cuvinte în mine și acum, că în sfârșit am prins momentul să le aștern pe hârtie, nu pot să o fac.

Mă gândesc mult și la anul trecut. Mi se pare că a trecut o viață de atunci, chiar dacă în schema totală a lucrurilor, 12 luni nu înseamnă nimic. Dar în astea 12 luni viața mea s-a transformat enorm. Îmi aduc aminte foarte clar cine eram anul trecut pe vremea asta. Aproape că pot să simt frustrările care nu mă lăsau să fiu persoana care știam că pot fi și în care mă transform acum. Dacă mă concentrez destul de tare, aproape că pot să mă transpun în amintirile acelor zile întunecate și să trăiesc acolo. Dar nu vreau, pentru că nu mai vreau să fiu niciodată persoana care dădea din râs în plâns. Nu mai vreau să fiu slabă, nu mai vreau să simt că nu știu ce fac și nu mai vreau să fiu naivă. Am trecut de perioada aceea și nu aș fi putut fi mai fericită conștientizând faptului că greul nu mă mai dă gata.

Mi se pare absolut uimitor cum primăvara aceasta mă face să simt totul de două ori mai intens. Nimic nu trece pe lângă mine. Mă gândesc că se datorează faptului că la anul nu știu pe unde voi fi. Habar n-am cine voi fi, cu cine voi fi și unde. Și poate că o parte din mine vrea să se asigure că va avea amintiri din care să se hrănească atunci. Sau, la fel de bine poate că știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel și că trebuie să o trăiesc cât mai intens posibil acum.

Sunt în fața pasului de care m-am temut ani întregi și la care am visat de mică. Acum că se va întâmplă peste câteva luni, mi se pare ireal. Uneori am impresia că asta nu mi se întâmplă mie, ci unei alte persoane, iar eu observ totul de pe margine. Apoi mă izbește ideea că băi, mie mi se întâmplă toate astea. Mie. Și dacă nu trăiesc totul cu mai multă prezență, știu că mai târziu îmi va părea rău. De fapt, problema nu este că nu sunt prezentă în moment, ci faptul că pasul acesta mă sperie atât de tare, încât uneori mă simt de-a dreptul paralizată. Dar știu cu toată ființa mea că dacă nu fac asta, pierd trenul.

Îmi vin în minte foarte des și toate persoanele care au trecut prin viața mea. Mă gândesc la cine a fost și acum nu mai este și la cine n-a fost și acum este. Mă uimește faptul că anumiți oameni au jucat un rol atât de important în viața mea cândva, iar acum nu mai înseamnă nimic. În același timp, oameni pe care nici nu îi cunoșteam anul trecut îmi influențează acum întreaga viață și, poate, întregul viitor.

Nu știu unde voi fi la anul. Știu unde eram anul trecut, acum doi, trei, cinci, zece. Îmi amintesc tot, fiecare miros, fiecare senzație, fiecare atingere trecătoare, fiecare notă cântată și fiecare liniște mult prea apăsătoare. Știu tot. Ce nu știu e unde voi fi la anul. Însă sunt sigură că oriunde și cu oricine voi fi, îmi voi aduce de primăvara aceasta ca de cel mai frumos anotimp pe care l-am trăit. Și mai știu că timpul ucide tot, dar la fel de bine știu că el și reînvie.

2016 in review: Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit

Ultima zi din 2016. O parte din mine se întreabă când și cum a trecut anul ăsta. O alta de-abia așteaptă să se încheie, să scape de tot ce a înseamnat el. Sunt împărțită între o ușurare de-a dreptul copleșitoare, o nostalgie anormală și o nerăbdare de a vedea ce îmi va aduce 2017. Sunt sentimentele pe care le experimentez în fiecare an pe 31 Decembrie, însă anul acesta sunt amplificate, pentru că 2016 a fost anul cu cele mai importante schimbări și evenimente din viața mea.

14199703_1352601101449568_7008091026733136278_nCând mă gândesc la aceste 12 luni, mi se pare că am trăit o viață de om. Nici nu știu cum să explic cât de tare m-am schimbat anul acesta și cum toate experiențele prin care am trecut m-au făcut să mă desprind total de copilărie și să devin un om cât de cât matur. Bineînțeles, mai am o grămadă de trăit și de învățat, dar 2016 mi-a arătat că se poate. Când mă gândesc la Bianca de anul trecut în comparație cu cea care scrie aceste cuvinte acum, mi se pare că eram un copil. Probabil că așa mă voi gândi și la anul, sau cel puțin sper.

Experiențele mele de anul acesta au fost tare multe. Unele bune, altele mai puțin. Oricum ar fi, fiecare experiență m-a învățat ceva și mă bucur că am avut mintea să iau câte o lecție din tot ce am trăit. Anul a început cu siguranță bine, chiar dacp prima parte a acestuia a fost marcată de o cădere despre care vă voi vorbi un pic mai jos. A fost muncă multă, datorită diplomei, ore întregi de repetiții, lecții de vioară, concerte și audiții. În iunie, acum șase luni, mi-am luat diploma de conservator, apoi mi-am petrecut vara întrebându-mă ce naiba fac eu acum cu viața mea. Mă obișnuisem atât de mult cu stresul, cu munca și cu uitarea de sine continuă, încât atunci când am fost, practic, aruncată în libertate și relaxare, m-am simțit inconfortabil luni întregi. Apoi a venit toamna și m-am trezit din nou când am început să studiez cu un nou profesor, iar asta a adus alte schimbări în viața mea.

Cert este că 2016 a fost un an plin de schimbări, iar cele mai mari au survenit asupra mea și a personalității mele. Datorită diplomei, a trebuit să mă maturizez și să gândesc cu mintea unui adult de 25 de ani. Am trecut prin momente grele, luni întregi în care mă trezeam și mă întrebam de ce naiba o fac și care este rostul. Pentru ce, până la urmă? Am avut momente când am vrut să las totul la o parte și să plec undeva departe, să uit de tot și de toate și să nu mai fiu eu. Am rezistat, totuși, și am ajuns acum să scriu asta, știind că totul trece, că viața merge mai departe și că durerea, oricât de dată naibii ar fi ea, trece până la urmă.14992079_1410731735636504_7413803009124839227_n

Cel mai important lucru pe care l-am învățat în 2016? Să iubesc viața, oricum ar fi ea. Bună, rea, grea, ușoară, plictisitoare, încărcată, viața e al naibii de frumoasă. Și știți ce? Viața nu este compusă numai din lucrurile mari, din concerte și aplauze și audiții câștigate și lucruri pe care tu le faci la 17 ani când alții le fac la 25. Viața e compusă din momentele acelea mici, care îți împrăștie o căldură imensă prin corp și care te fac să îți spui  Bă, fraiero, bine că ai rezistat tu atunci și n-ai făcut vreo prostie, că acuma cum m-ai stăteai tu la taclale cu greii viorii? Oricât de clișeic ar suna, credeți-mă, frumusețea vieții stă în momentele mici. Alea mari aduc cu ele și o grămadă de momente grele, poate urâte de-a dreptul.  Și mai știu, de asemenea, că nimeni, niciodată, n-a murit din cauza unei zile proaste. Doar dacă nu te dai cu capul de o stație de autobuz și îți spargi capul. Ei, acolo s-ar putea să mori. Bine că am capul tare. Ce să mai, poveste lungă, 2016 încearcă în ultimele zile să mă omoare și pe mine, dar nu știe că eu sunt soi tare și nu mă las așa de ușor.

Anul acesta am ales să fac o mică listă cu cele mai frumoase momente din 2016 și experiențele care și-au pus amprenta asupra mea. Voi vorbi puțin despre fiecare, așa cum nu am mai făcut-o până acum, adică cu sinceritate și fără bariere.

Am ales, bineînțeles, cu greu  pentru că, dacă ar fi fost după mine, aș fi inclus în listă fiecare zi de care îmi aduc aminte cu un zâmbet larg pe față. Toate concertele pe care le-am ținut eu sau la care am fost cu oameni minunați și m-am gândit că uite, bă, așa vreau să arate viața mea și nu, nu mă interesează cum, eu vreau să fac muzică. Toate aventurile despre care vorbesc poate cu stânjeneală sau roșeață în obraji. Toate momentele aparent banale, dar care m-au făcut să mă regăsesc pe mine. Dar a trebuit să aleg câteva experiențe pe care nu le voi uita niciodată, iar acestea sunt:
Apogeul, cu siguranță, a fost diploma. Of, Doamne, când mă gândesc la diplomă, o compar cu un munte imens pe care a trebuit să îl urc încălțată cu teniși, fără fes și cu o geacă subțire. Când am început să muncesc pentru diplomă, habar nu aveam ce înseamnă asta. Nu știam că va trebui să îmi schimb complet stilul de viață, să las la o parte tot ce înseamnă viață personală, să studiez până îmi sângera rana de la gât (la propriu), să intru într-o rutină ciudat de confortabilă și să mă maturizez ca să pot să nu mă pun în fund și să plâng până la ziua examenului. Și, Doamne, cum a fost procesul ăsta! Cât de multă oboseală, frică, stres, panică și deznădejde. Studiam cât puteam de mult, până să mă prind că trebuie să studiez nu neapărat mult, ci bine, cu cap. Să fiu prezentă acolo, în muzică și să devin una cu vioara. Câte repetiții! Două repetiții pe săptămână, fiecare durând cam două – trei ore. Trebuia întotdeauna să dau tot ce aveam mai bun, iar când îl auzeam pe proful meu de atunci spunându-mi că trebuie și mai mult, și mai bine, tot ce voiam să fac era să mă duc acasă și să plâng. Pentru că nu mai aveam de unde da. Îmi aduc aminte că în Iunie, în ultima lună, eram atât de obosită și psihic, și fizic, încât deja nu mă mai interesa cum va merge examenul, chiar dacă continuam să muncesc ca o nebună pentru el, probabil din obișnuință.

13529130_1293769857332693_3677184914795157426_n

Însă a meritat totul pentru ziua aia. Nu îmi aduc aminte prea multe de atunci. Știu că, atunci când am intrat pe ușa conservatorului, împreună cu prietena mea cea mai bună, mi-au amorțit instantaneu mâinile și îmi venea, practic, să fac pe mine de frică. Nu știu cum am cântat, dar am făcut-o, iar după două ore juriul a ieșit afară și mi-a spus că uite-ți visul, ia-l, fă ce vrei cu el. Nota 10 și merite de excelență și nu știu dacă m-am simțit vreodată mai goală ca atunci, complet secată de tot, incapabilă să mă bucur cu adevărat de momentul ăla, pentru că mi-am dat sufletul pe scena aia și încă n-am reușit să-l iau înapoi. Ce-a urmat? O neputință de-a dreptul jalnică de a cânta la vioară timp de aproape trei luni.

Ceea ce mă aduce la un alt highlight al anului 2016. Orele cu noul meu profesor. Am avut norocul de a-l cunoaște printr-o cunoștință, violistă româncă, care cântă în aceeași orchestră cu el și care a venit la diploma mea și m-a întrebat ce am de gând să fac după asta. I-am spus că trebuie să mă pregătesc pentru examenele de la facultate, cu toate că, la naiba, eu nu mai puteam să ridic vioara nici dacă ar fi trebuit. Și i-am spus că vreau să îmi găsesc un profesor care să poată scoate totul din mine. I-am zis numele profesorului meu actual, pe care îl văzusem cu o elevă de a lui la un concurs, pe care puștoaica l-a și câștigat. La sfârșitul verii, înainte să plec în Paris, când nu știam în ce direcție să o iau, dna. Felicia m-a sunat și mi-a spus că a vorbit cu profesorul și mi-a dat numărul de telefon a lui. I-am telefonat, după Paris ne-am văzut, i-am cântat și asta a fost. Am început să studiez cu el, chiar dacă mi-a spus că normal nu mai are loc de alt elev, dar trebuie să studiem împreună. Și asta facem, de trei luni. Îmi mănâncă sufletul de trei luni, dar nici nu știu cum să-i mulțumesc, pentru că schimbarea din mine este evidentă.15727000_1464025413640469_7053920682060286984_n

Îmi aduc aminte că prima dată când ne-am văzut, i-am zis că vreau să găsesc din nou bucuria de a cânta la vioară, pe care o pierdusem o dată cu diploma. Și i-am mai zis că sunt dispusă să muncesc oricât pentru a ajunge unde vreau eu să ajung, iar el a spus că se vede. Bucuria nu numai că mi-a readus-o, ci omul ăsta m-a făcut să mă îndrăgostesc de vioară atât de rău încât acum, la momentul la care scriu cuvintele acestea, vioara mea este la lutier pentru o săptămână, iar eu simt că mor, pentru că nu există nimic mai bun pe lumea aceasta decât a descoperi tainele vioarii și a cânta și nimic mai rău decât a nu putea să faci asta.

El e genul de profesor pe care îl căutam mereu, care să se ocupe de tehnica mea, dar și de muzicalitate. La ultima nu are atât de mult de umblat pentru că, aparent, expresivitatea și musicalitatea sunt două elemente cu care sunt născută. Tehnica, pe partea cealaltă… Ei bine, vă spun doar că m-a amenințat cu bătaia de două ori deja, iar la ultima oră mi-a zis că dacă mai accentuez notele aiurea, mă aruncă de la etaj. Ceea ce e cam nasol, dacă stăm să ne gândim că stă la etajul 7. Profu’, nu mai bine facem orele la facultate? Nu de alta, dar poate mai salvez o mână, că alta e să cazi de la 7, și alta e să cazi de la 4.

Oricum ar fi, fiecare oră cu el este ca o aventură. El îmi arată secretele viorii și mă ajută să depășesc nivelul la care sunt acum și să devin ceea ce eu știu că pot deveni. Este muncă multă, dar să mă ia naiba dacă nu sunt mai fericită acum decât înainte. Acum vreau doar să fac muzică, oricum s-ar putea face asta.

15078999_1417025478340463_6712150744771833546_nȘi că tot vorbim de proful meu, pe 11 Noiembrie a cântat solist cu orchestra de stat din Salonic, iar ziua aceasta se încadrează ca una dintre cele mai bune zile pe care le-am trăit vreodată, deci un alt highlight al anului. A fost o zi perfectă, care a început fără școală, la o cafea cu prietenii, unde m-am distrat mai tare decât în club. După ,ne-am mutat la un prieten acasă și am râs cu lacrimi, apoi mi-am pus hainele de concert și am plecat în căutare de bilete pentru concertul profului. Dar stai să vezi, că eu ajunsesem la Ateneu la 5, iar biletele se vindeau de la 7. Păi cum, dacă n-apuc? N-am cum să nu-l văd pe proful! Ei, și ia acum și aleargă încoace și încolo după bilete, dă-i telefon omului înainte de concertul lui, aproape plângând, și spune-i să te ajute, și omul să-ți zică, măi, fată, liniștește-te că n-ai cum să nu găsești bilete. Dă-le telefon ălora de la Ateneu și zi-le să-ți păstreze un bilet că ești eleva mea. Ei, și uite un avantaj de a avea profesor pe unul dintre cei mai mari muzicieni din Grecia. După, du-te să te întâlnești cu prietena ta cea mai bună, care a trebuit să facă drumul de două ori pentru că și-a uitat biletul acasă. Așteapt-o la Ateneu vreo oră.  Dar stați așa, că nu se termină totul aici. Unde mai pui că vine pe capul tău și fosta ta iubire, și-ți vine să-i dai cu o cărămidă în cap, că e plin de aere, și ție cu două cărămizi tot în cap să-ți dai îți vine, că tu ai fost mai fraieră decât el, pentru că l-ai iubit. Și după concertul, care a fost genial, absolut mirific, și care mi-a arătat cât de multe am de învățat de la omul ăsta și care a fost una dintre cele mai reale experiențe pe care le-am avut vreodată.

Că tot veni vorba de dragoste, un alt highlight al anului acesta este prima mea dragoste. Da, da, m-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Numai că, așa cum se întâmplă în toate filmele ieftine, eu, fata bună, m-am îndrăgostit de el, băiatul rău. A fost bine și frumos o perioadă, după care el mi-a frânt inima ca un dobitoc ce e, prea înfricoșat de ideea de a avea ceva serios. Mie asta mi-a provocat o serie de episoade urâte, de nopți nedormite și dimineți de greață, de suferință și de ură de sine pentru că l-am lăsat să-mi facă asta. Ei, știți voi, v-am mai vorbit despre psihopatul de care m-am îndrăgostit aici.

Bun, următoarea experiență care m-a schimbat anul acesta a fost vara pe care mi-am petrecut-o singură. Datorită faptului că ai mei lucrează vara în alt oraș, anul acesta a trebuit să îmi iau inima în dinți, să învăț să gătesc, să spăl, să calc, și să am grijă de o casă, exact ca un adult. Și să mai am grijă și de mine, pe de-asupra. A fost fun la început, dar greu, după m-am plictisit singură și am trecut din nou printre faze urâte rău, când am încercat să mă las de fumat (fapt care nu mi-a ieșit până în ziua de azi, dar asta e), când am realizat că îmi trece vara gândindu-mă la cineva care nu se gândea la mine și când m-am trezit fără un scop anume, fără examene, fără profesor, fără aproape nimic. Totuși, am trecut peste și am scos vara cu bine la capăt, cu bune și cu rele. Au fost și momente frumoase, când mergeam la mare, la ai mei, sau când ieșeam cu prietena mea cea mai bună sau când îmi luam laptop-ul de dimineață, mă urcam în autobuz, intram într-o cafenea și scriam acolo până uitam de mine. A fost o vară grea, dar frumoasă, în care m-am pierdut și m-am regăsit de o mulțime de ori.

14141806_1349126298463715_405750954777730072_n

Apoi, a venit septembrie, care a început într-un mod genial, cu o călătorie la Paris. Aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am stat o săptămână acolo cu Nely și am mâncat mâncare mai mult decât delicioasă, am băut cafele incredibile, am văzut locuri la care unii doar visează, am întâlnit oameni geniali și am învățat mai multe despre mine ca oricând. La Paris m-am simțit cel mai bine, cel mai acasă, într-un mod ciudat. Am simțit că orașul acela se mulează perfec pe mine și pe felul meu de a fi. Parisul înseamnă artă, cultură, istorie, muzică, eleganță și frumusețe. Lucrurile care îmi plac mie. Sper din tot sufletul să revin cât mai repede, deja îmi este dor de locurile în care am fost fericită.

Cam acestea sunt momentele cele mai importante ale anului 2016. Aș mai avea de scris. Am o mulțime de amintiri despre care aș vrea să vorbesc, dar am scris deja vreo 4 pagini și mi-e să nu vă plictisesc. Însă de menționat mai sunt câteva momente: masterclass-ul cu Christos Galileas din vară, Ajunul Crăciunului (când am avut oră de vioară, apoi am ieșit la o ciocolată caldă cu prietena mea cea mai bună într-o cafenea pe acoperișul unui hotel, de unde se vedeau marea, clădirile și decorațiunile de Crăciun), două zile pe care le-am petrecut cu psihopatul ăla la mare, concertul de 1 Aprilie unde m-am îndrăgostit de concertul pentru vioară de Glazunov, examenele pe care le-am luat cu 10, ieșirile în oraș cu prietenii. Să nu vă închipuiți că am fost mereu deșteaptă anul acesta. Ha, uneori am fost mai idioată ca idioții lui Dostoievski. Dar așa înveți. Sau cel puțin asta îmi place mie să cred.

2016 mi-a luat și mi-a dat. Am pierdut oameni pe care nu credeam că îi voi pierde, mi-a adus oameni pe care nu îi așteptam, am legat prieteni, am rupt legături care îmi făceau rău, am râs, am plâns, m-am dat cu capul de pereți (metaforic și literar vorbind), am iubit, pe mine și pe alții, m-am pierdut de o mie de ori, m-am regăsit de tot de-atâtea ori, am căzut și m-am ridicat. În mai puține cuvinte, am trăit. Iar 2017 sper să îmi aducă ce merit, nu ce vreau. Pentru că știu că Dumnezeu și Universul acesta ciudat mă fac să trăiesc mereu lucrurile de care am nevoie și pe care le merit, nu neapărat cele pe care le vreau eu.

Vreau, de asemenea, să mulțumesc oamenilor care mi-au făcut anul genial, dar și celor care mi-au făcut rău conșient sau nu. Toți cei care mi-au trecut anul acesta prin viață m-au ajutat să devin eu, să cresc și să învăț. Un lucru este cert. Anul acesta nu am stagnat, iar asta mă bucură enorm.

La mulți ani!

”Băi, gâgă, băi…”

215795_138255619578971_3846383_nAnul 2016 a luat multă lume. Mulți artiști, mulți oameni de valoare. Când mă gândesc la câți oameni de valoare am pierdut în aceste 12 luni, îmi vine să țip. Acum trei săptămâni, 2016 mi-a luat și mie un om pe care l-am admirat, l-am respectat și l-am iubit. Dragul meu profesor Beno Schwartzman, cu care am avut onoarea de a lucru 3 ani  când eram în România, s-a stins din viață în Decembrie, într-o zi de miercuri. Eu am primit vestea printr-un comentariu pe blog și aproape că nu mi-a venit să cred. Deși avea o vârstă înaintată, noi, elevii, ne gândim la profesorii ca la părinți – că nu vor muri niciodată și că vor fi mereu lângă noi, să ne susțină și să ne încurajeze.

Stau și mă întreb încă de când am aflat, cum? Cum se poate ca dn-ul Schwartzman să fi murit? Oamenii ca el nu trebuie să moară, pentru că ei lasă un gol imens în lume și în inimile celor care i-au cunoscut de aproape. Asta a făcut dn-ul profesor pentru mie. Și-a lăsat amprenta asupra mea, atât muzical, cât și în viața de zi cu zi. Fiecare lecție de vioară îmi oferea o învățătură valoroasă și, chiar dacă nu l-am mai văzut de 5 ani, nu mă pot obișnui cu ideea că cineva ca el nu mai există. Păi, dn-ule profesor, noi ce facem acum?

Dn-ul Schwartzman era printre ultimii profesori din generația de aur. La el nu ajungea oricine, și nu pentru că s-ar fi crezut vreun om important, ci pentru că toată lumea știa că, dacă nu o aveai în tine ca și elev, nu-i puteai face față. El era plin de experiențe greu de pus în cuvinte, de cunoștințe pe care nu oricine la avea și avea atât de multe lucruri de oferit încât, ca și elev, dacă nu aveai o foame în tine care să se potrivească cu dorința lui de a oferi, degeaba făceai ore cu el.

Nu l-am auzit niciodată cântând la vioară. Când am început noi să studiem împreună, era deja  în vârstă. Avea un ușor tremur al mâinilor, dar ochelari nu purta niciodată. În cei trei ani în care am studiat împreună, nu l-am văzut niciodată purtând ochelari. Nu pentru că i-ar fi fost rușine, ci pentru că nu avea nevoie de ei, lucru care m-a uimit mereu. De fiecare dată când îmi nota partiturile, cu un creion mult prea des ascuțit și prea mic, se apropia mult de ele, dar ochelari nici că-și punea. Era un om mândru, cu o statură impozantă și o ironie în priviri de care aproape că-mi era frică uneori. N-a țipat niciodată la mine când făceam vreo prostie în mod repetat. Mă lua peste picior în cel mai elegant mod, iar asta era suficient.

Avea două pisici care plecau din cameră de fiecare dată când cineva începea să cânte. Fotoliul pe care stătea era roz și mi l-am dorit dintotdeauna. Avea, de asemenea, o cameră plină de partituri, a căreia ușă, atunci când o deschidea, lăsa să intre un miros incredibil de ademenitor de partituri vechi și amintiri neprețuite. N-am intrat niciodată acolo, iar acum nu pot decât să mă întreb ce se va întâmpla cu toate acele partituri și să sper că vor ajunge pe mâini dacă nu la fel de bune ca ale lui, cel puțin la fel de generoase.

Prima dată când l-am văzut, cred că aveam 10 ani. 6 Decembrie. Anul, nici că mi-l amintesc. Nu mai știu dacă era 2008 sau 2009. Știu doar că, într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit, am plecat cu tata și cu mama de la Bârlad spre București, să-l căutăm pe dn-ul Schwartzman, la sfatul profesorului meu de la Bârlad, care a considerat că este vremea să mergem undeva mai sus. Nu l-am contactat înainte, să vedem dacă putem să mergem, pentru că exista posibilitatea de a ne spune că nu mai poate lua încă un elev. Am ales să mergem ”la ghici”, cu o adresă dată de profesorul meu de la Bârlad, a căror fii au studiat și ei cu dn-ul Schwartzman.

Am sunat la el la ușă după cinci ore de drum, plouați, obosiți, iar eu mai emoționată ca oricând. A răspuns, iar tata a început să-i turuie placa pe care și-o pregătise încă de acasă. Că suntem trimiși de dn-ul Andrei, că am vrea să știm o părere și că dacă mă poate asculta, etc etc. Nu mai știu. Tot ce știu e că a primit în casa lui niște străini cu un accent ciudat, un pic cam prea mult tupeu și niște cizme plouate.

Și uite așa am început să studiem împreună. Nu știu de ce, dar m-a plăcut din primul moment. Nu știu cât am deschis gura în primele dăți când ne-am văzut la lecții. Ideea de a studia cu un profesor renumit ca el mă speria în draci. Îmi aduc aminte că aveam atâtea emoții la prima oră, că a trebuit să merg la baie de vreo 3 ori într-o oră. Mi se părea că în fața mea stă un gigant al muzicii clasice căruia nu-i pot face față.

Însă dn-ul Schwartzman, vestitul profesor de vioară, era un om modest, inteligent, trecut prin viață, care m-a iubit și m-a ajutat enorm timp de trei ani. M-am obișnuit cu el la un moment dat, însă niciodată nu mi-am pierdut ușoara frică de a nu fi destul de bună pentru el. Studiam pe rupte atunci, mai mult ca niciodată, pentru că îmi era frică să nu mă dea afară, iar după puținele ore de-a dreptul jalnice pe care le-am avut, plângeam mereu de mama focului. Lucru pe care îl fac din nou acum, numai că nu cu el.

Îmi aduc aminte de orele cu el cu cel mai mare dor și drag. Poate că la vremea aceea nu realizam cât de multe lucruri mi-a dat omul acesta și nu știam cum să le prețuiesc cu adevărat, însă acum știu. Știu câte a încercat să mă învețe și știu că era sever cu mine, într-un mod prietenesc, pentru că vedea ceva în mine. Îmi aduc aminte că o dată i-a spus lui tata ”Dom’le, dacă o mai scot și pe fata asta, pot să mor liniștit.” A scos mulți violoniști de valoare, iar eu am fost următoarul lui scop. Din păcate, după trei ani, datorită crizei economice din România, a trebuit să mă opresc din mers în fiecare sâmbătă de la Bârlad la București și să mă mut într-o altă țară. Mi-a fost enorm de greu să mă ”desprind” de el și, dacă aș fi putut, nu aș fi făcut-o. Îmi aduc aminte că la un moment dat îmi spusese să mă mut la el, pentru că era nemulțumit de faptul că nu aveam posibilitatea de a merge la el decât o dată pe săptămână. ”Lasă, dragă, că sămbăta mergem la discotecă, nu-ți fă griji.” Eram prea mică atunci pentru a-l lua în serios, dar dacă aș fi avut creierul pe care îl am acum, aș fi făcut-o cu ochii închiși și poate acum n-aș mai fi avut regretul că nu l-am văzut pentru ultima dată înainte de a muri.

Îmi spunea ”gâgă”, pentru că aveam 10 ani, eram isteață și mai scoteam și prostii pe gură. Încă de atunci, mă lăsam luată de muzică, ca și acum, și uitam de partea tehnică. ”Vezi, gâgă, aveam eu dreptate, te ocupi mai mult de piese decât de tehnică.” Se axa foarte mult pe tehnică și am să-i fiu mereu recunoscătoare pentru lucrul ăsta, pentru că el mi-a pus bazele tehnice. Tot el mi-a arătat frumusețea viorii. Și tot el m-a învățat să am ochelari de cal și să nu mă intereseze ce fac ceilalți. Să mă țin cu dinții de drumul meu, să muncesc cât se poate și să profit de fiecare ocazie care mi se dă. El mi-a spus că ”dragă, concursurile sunt pentru cai. Noi suntem muzicieni.”

Era plin de povești fascinante din tinerețea lui. A cântat cu Enescu, dar nu vorbea foarte mult despre realizările lui din viața artistică. Îmi vorbea mai mult despre viața lui. Mi-a povestit cum a trăit pe vremea celui de-al doilea război mondial. Era evreu, și îmi pare nespus de rău că pe atunci nu aveam mintea de a-l întreba mai multe despre acea perioadă. Mi-a povestit și cum s-a făcut de râs în Franța alături de colegii lui. Fiecare povestire era un fel de comoară neprețuită pentru mine , pentru că el îmi vorbea despre o perioadă pe care eu am iubit-o mereu.

Aș putea vorbi ore întregi despre el, atât de tare și-a pus amprenta asupra mea. Scriu despre el la săptămâni de la moartea lui pentru că am rămas perplexă în fața acestui eveniment și nu știam cum să-mi adun cuvintele și cum să vă explic ce a fost dn-ul Schwartzman pentru mine. Nici acum nu cred că am reușit, pentru că despre oamenii ca el nu se poveștește ușor. Însă acesta este modul meu de a-i păstra vie amintirea și de a i-o onora. Am o comoară de la el, o vioară pe care mi-a vândut-o și pe care am să o păstrez mereu, chiar dacă nu mai cânt pe ea de ceva vreme.

Nu știu dacă mă vede acum, de acolo sus de unde este. Probabil este prea ocupat să-și vadă prietenii din tinerețe și să stea la o șuetă cu ei. Mă întreb dacă știe cât de tare și-a pus amprenta asupra noastră, a elevilor lui. Și mă întreb, de asemenea, dacă vede că aproape  m-a ”scos”. Dacă știe că mi-am luat diploma de conservator la 17 ani și că acum cineva încearcă, la rându-i, să mă ”scoată”. Cineva tot ca el, cu ironia și bunătatea în privire. Sper ca, într-o zi, să se uite jos la mine și să spună, cu zâmbetul lui ușor, în colțul gurii, ”Bravo băi, gâgă, ai reușit.”

Odihniți-vă în pace, domnule profesor…

 

8 lucruri din România de care îmi este dor

Înainte de a începe acest articol, vreau să menționez faptul că nu m-a lovit patriotismul cu ocazia zilei României. Cine mi-a urmărit blog-ul și mă cunoaște știe că nu îmi iubesc țara și că nu simt pic de patriotism pentru ea. Însă vreau de mult timp să scriu acest articol, iar astăzi am găsit pretextul perfect. În ultima vreme, datorită programului meu foarte încărcat, îmi trebuie un pretext pentru a lăsa vioara jos și a mă ocupa mai serios de blog.

Trăiesc de cinci ani în Grecia. Nu am mai stat în România mai mult de o săptămână din septembrie 2011. Mi-am făcut o viață aici în Grecia, tară pe care o consider a mea, lucru pe care nu l-am putut simți niciodată pentru România. Consider că în Grecia am crescut, pentru că aici am avut experiențele care m-au dezvoltat ca om și m-au ajutat să mă maturizez.

Multă vreme m-am gândit la țara mea natală cu disconfort. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, uneori refuzam să admit faptul că România este țara în care m-am născut. Între timp, însă, am reușit să trec peste toate momentele urâte de care am avut parte acolo și să mă gândesc numai la lucrurile frumoase pe care mi le-a adus. Nu pentru că m-aș fi simțit cumva vinovată datorită sentimentelor mele neplăcute pentru România, ci pentru mine. Pur și simplu nu îmi face bine să îmi încarc sufletul cu lucruri de genul acesta.

Așa cum am spus, nu îmi doresc să mă întorc niciodată în țara natală. Nici măcar nu intră în discuție asta pentru mine. Casa mea, locul de unde mi-am luat zborul este Grecia. Asta nu înseamnă, totuși, că nu există lucruri de care îmi este dor din România. Astăzi am hotărât să le împart cu voi și, în același timp, să retrăiesc amintiri plăcute.

Mâncarea

Să fie clar. Ador bucătăria grecească, dar aș da-o oricând pe cea românească. Mămăligă cu brânză, bulz, sarmale și tot tacâmul. Știți voi. Lucruri făcute la ceaun, cu multe arome grele și un pic cam prea mult ulei. De fiecare dată când am fost în vizită în România (adică de două ori), am pus pe mine cel puțin două kilograme. Dar niciodată nu am regretat, pentru că nu există așa ceva când vine vorba de mâncarea românească.

Dulciurile a.k.a. ciocolata cu rom

ciocolata-cu-romCând eram mică, uram ciocolata cu rom. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu eram cea mai mare fană a ciocolății pe vremea aia. Chiar dacă locuiesc într-un oraș în care există o cofetărie la fiecare intersecție, toate fiind pline de dulciuri rafinate, care seamănă cu mici explozii de fericire, nimic nu se compară cu o ciocolată cu rom. Bineînțeles, este posibil să îmi placă atât de mult pentru că nu am acces direct la ea. Trebuie să aștept să i se facă cuiva milă de mine și să îmi trimită una din când în când. Oricum ar fi, dulciurile din supermarket-urile din România mi se par mult mai bune decât cele din Grecia. Dacă nu mai bune, cu siguranță mult mai diversificate.

Cafeaua Tchibo

Ei, aici nu pot spune că îmi este dor de cafeaua aceasta din vremea în care locuiam în România, pentru că pe atunci nu beam cafea. Acum, la 18 ani, sunt dependentă de cafea și îmi duc traiul așteptând următoarea cană de cafea pe care o voi bea. Cafeaua mea preferată este Tchibo, pe care în Grecia nu o găsesc și pe care mi-o trimite bunica la fiecare două săptămâni. Nu pot găsi nici o cafea mai delicioasă, chiar dacă am la dispoziție lanțuri de cafenele renumite. Cert este că de Tchibo îmi este mereu dor, chiar și când tocmai am băut o cană.

Să primesc cărțile de la sponsori

Am și acum sponsori și colaboratori, însă procesul de a primi cărțile de la ei este un pic mai complicat. Le trimit la bunica, iar ea mi le trimite mie în Grecia. Îmi este dor să fiu un copil de 13 ani, care primește avize de la poștă, se duce aproape alergând și ridică pachetul, pe care apoi îl rupe cu o nerăbdare contagioasă. Nerăbdarea aceasta s-a mai redus, dar tot există de fiecare dată când aștept un pachet de la bunica din România.

pada proaspătă

brasov-zapadaO amintire extrem de frumoasă pe care o păstrez în inimă cu mare grijă este cea a primei zăpezi din an. Entuziasmul de a vedea frumosul ninsorii, nerăbdarea de a ieși afară și bătăile cu zăpadă vor fi câteva lucruri de care mereu îmi va fi dor. Ieri a nins și în Grecia și trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să merg prin ninsoare, dar asta are de-a face cu vârsta mea și cu faptul că m-am dezobișnuit de ger. Aș da, totuși, o fugă acum până la Brașov să mă tăvălesc un pic în zăpadă și apoi aș reveni aici, la căldura mea dragă.

Rudele mele și vizetele la ei

De când am plecat din România majoritatea familiei mele s-a împrăștiat prin lume, dar asta nu înseamnă că nu îmi este dor de ei și de adunările pe care le făceam cu ocazia sărbătorilor, a zilelor de naștere și uneori, fără un motiv de genul acesta. Obișnuiam să ne adunăm într-un loc și să despicăm firul în patru despre orice subiect ne venea în minte. Între timp lucrurile s-au schimbat mult, dar amintirile au rămas.

Profesorii mei de vioară

Cred că școala de muzică, profesorii mei de vioară, repetițiile și concertele au fost lucrurile de care mi-a fost cel mai greu să mă despart. Chiar dacă am avut și aici experiențe extraordinare pe plan profesional și am întâlnit numai lume incredibilă, mereu îmi va fi dor de cei doi profesori ai mei de vioară care mi-au pus instrumentul în mână și mi-au pus niște baze care m-au adus până la punctul de a avea o diplomă de vioară la 18 ani. Ambii au fost ca niște părinți pentru mine și vor fi mereu în inima mea. Îmi este dor și de clasa de studiu mică și veche, dar primitoare și de orele obositoare de studiu. Erau lucruri mărunte, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Acum îmi petrec timpul cu violoniști de prestigiu, în pauzele dintre concerte, profesorul meu cântând în orchestra de stat al Salonicului și fiind unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia. Muzica și vioara au ajuns la un nivel mult mai înalt acum. Cu toate acestea, vizitez mereu școala de muzică din Bârlad cu drag.

Drumurile la București

calea-victoriei

De la vârsta de 10 ani, am mers în fiecare Sâmbătă la București, timp de trei ani jumătate. Drumuri lungi cu mașina, microbuz sau tren, prin frig, căldură, ploaie și ninsoare. Mâncam sandwich-uri de care ajunsesem să mă plictisesc, cunoșteam fiecare șofer de microbuz și știam drumul pe de rost. Toate astea pentru a face ore private de vioară cu unul dintre cei mai renumiți profesori de vioară din România. Chiar dacă erau zile grele, obositoare și solicitante, îmi aduc aminte de ele cu un drag și o nostalgie dulce-amăruie.

Ei bine, acestea sunt lucrurile de care îmi este dor din România. Mă bucur mult că am reușit să trec peste sentimentele neplăcute pe care le-am nutrit pentru țara aceasta timp de ani de zile și că mi-am dat voie, în sfârșit, să accept faptul că există lucruri de acolo de care îmi este dor. Cu toate acestea, nu mi-aș da viața de aici pentru nimic, pentru că prezentul este mult mai frumos decât trecutul.

Zile cu miros de libertate

the-secret-of-happiness-is-freedom-the-secret-of-freedom-is-courage-freedom-quoteO mie de cuvinte mi se învârt în cap și nu știu cum să le pun în ordine. De fapt, nu știu nici măcar ce titlu să dau acestei postări. La naiba, nu știu nici măcar ce vreau să spun cu acest text, dar știu că trebuie să scriu în seara asta.

Cred că de-abia acum realizez cât de mult m-am schimbat, iar nevoia de a scrie este modul meu de a procesa totul și de a mă obișnui cât mai repede cu ideea că nu mai sunt cine eram anul trecut. Dacă stau bine să mă gândesc, nu mai sunt nici cine eram acum o lună.

Sunt la vârsta cea mai frumoasă. 18 ani, împliniți acum două luni. Cea mai mare din gașca mea de prieteni nebuni, care ascultă rock și beau bere, lucru pe care nu ar avea voie normal să îl facă. Dar pe nimeni nu mai interesează, pentru că toată lumea ne scuză pe baza examenului național de la sfârșit de an. Stresul.

Aseară mi-a mirosit a libertate, ieri dimineață a viitor, iar astăzi a prezent. E o combinație fascinantă și știu sigur că acesta a fost unul dintre cele mai frumoase weekend-uri din viața mea. Pentru că am văzut în sfârșit ce voiam să văd de mult timp. Libertate, veselie, prietenie și hohote de râs.

Am ieșit cu gașca aseară. Nici nu mai știu când a fost ultima dată când am ieșit cu ei. Aveam impresia că nu merită să îmi pierd timpul în baruri sau într-un simplu parc, vorbind și râzând cu ei. Obișnuiam să mă întreb la ce sunt bune toate aceste lucruri. Iar ieri, printre hohote de râs, fum de țigară, țipete de veselie, glume proaste și un ciudat sentiment că suntem toți o familie, am înțeles. Am înțeles că aceste momente contează la fel de mult ca și momentele în care studiez. Pentru că ele mă formează, îmi arată ce îmi place, care sunt limitele mele și ce vreau de la viață. Și, peste 10 ani, voi păși pe aceleași străzi, o persoană complet diferită, și îmi voi aduce aminte cât de bine m-am distrat cu gașca mea de rockeri. Cine știe unde vom fi fiecare, dacă vom mai ține legătura și dacă ne vom mai recunoaște pe stradă. Dar nici nu contează, pentru că amintirile vor rămâne mereu.

Am realizat ieri cât de important este să te înconjori de lume care te face să te simți bine. Nu neapărat de multe persoane, dar de ăia 4-5 care sunt în stare să te facă să râzi ținându-te de burtă, în autobuz, chioară de somn după o zi de muncă, dar mai liniștită, mai vie și mai fericită ca oricând. Și am văzut că fericirea nu vine în forma în care o vrem noi, dar ea va veni mereu. Viața are un mod tare ciudat de a ne aminti că merită să o trăim. E tare bine când vezi că cineva se bucură de prezența  ta, că te strigă peste muzica dată prea tare pentru că vrea să-ți zică o glumă, că faceți planuri pentru o noapte albă într-o discotecă în stilul anilor ’80 și că aparții, într-un fel, chiar dacă ești mai diferită decât ei toți la un loc.

Aceeași oameni pe care obișnuiam să îi privesc într-un mod ciudat, ei m-au făcut ieri să uit de griji. Tot ei mi-au arătat ce înseamnă să ai prieteni cu care să poți să te distrezi fără să te îmbeți sau să te droghezi. Toți ne-am schimbat și toți am crescut. Glumele iau o altă tentă, nimeni nu se supără când îl strigi cu nume de fată deși e băiat, doar pentru că are părul lung și seamănă cu o fată. Pentru că știm toți că nu există răutate în vorbele noastre.

Să te plimbi pe străzile pline și foarte luminate a Salonicului noaptea și să îți vezi viitorul în față. Să simți gustul vieții studențești, chiar dacă a mea va fi ceva mai diferită. Să mergi cot la cot cu prietena ta cea mai bună și să ai inima grea pentru că știi că în curând îi vei părăsi pe toți și nu vei putea împărtăși anumite momente cu ei. Îi voi lăsa pe toți în spate, iar ei vor continua să fie gașca de labili psihici. Și totuși, e un sentiment de libertate aproape apăsător, să știi că poți face ce vrei cu viața ta, fără a ține cont de alții. E apăsător pentru că știi că trebuie să profiți de ea cât mai poți. Poate că libertatea e o iluzie, dar prezența acesteia este mai bună decât absența totală a ei.  Și la fel de bun este momentul când îți dai seama că te-ai eliberat complet de persoana care te-a ținut în lanțuri atât de mult timp. Să te îmbeți cu momentul în care realizezi că nu îl mai cauți din privire oriunde te-ai duce, că nu mai aștepți să apară întâmplător în fața ta și că nu mai ai nevoie de el pentru a te simți în regulă. Ăsta da moment memorabil.

Ideea e că devin, încet-încet, persoana care am știut mereu că vreau să fiu. Cea care știe să se distreze fără să treacă de limitele ei și care experimentează totul pe pielea ei, fără frică. Gust din viață din ce în ce mai des, în diverse moduri, fără scuze. Nu mai găsesc scuze, pentru că ele nu fac decât să îți îngreuneze viața. Dacă vrei ceva, trebuie să faci acel km în plus și să îl iei tu singur. Altfel, nimeni nu ți-l va oferi, pentru că toți sunt Ocupați să aibă grijă de ei însuși.

Aproape că pot atinge viața și nu știu dacă există ceva mai frumos de-atât. Sau poate că mai frumos de-atât este faptul că nu mai simt nevoia să întorc timpul, pentru că prezentul e mai bun decât trecutul.

 

Mi s-a terminat vara!

Ei, uite că am ajuns și la acest moment. Mi s-a terminat vara, aia pe care am așteptat-o atât de mult. Un an întreg am așteptat-o și a trecut în câteva secunde, în câteva clipiri, marcată fiind de câteva momente decisive. Nici nu-mi dau seama când și cum s-a întâmplat asta. Când mă gândesc la vara aceasta, tot ce-mi vine în minte este Care vară? Aia care a trecut cu viteza vântului?.
vara-2016-3Și ce mai vară! Poate că nu cea mai frumoasă, dar cu siguranță cea care mi-a schimbat viața. M-am transformat în adult, și nu numai în acte. Simt că după această vară sunt pregătită cu adevărat să îmi încep viața, pentru că am avut parte de niște experiențe care m-au maturizat și m-au făcut să mă simt ca un adult.
De fapt, ce spun eu! Cu bune și cu rele, vara anului 2016 a fost cea mai frumoasă vară pe care am trăit-o până acum. Nu neapărat pentru că am făcut ceva extraordinar, ci pentru că au existat câteva momente complet diferite de tot ce trăisem eu și care îmi vor rămâne în minte pentru totdeauna. Am locuit singură, am învățat cum să nu dau foc la casă, cum să îmi gătesc o mâncare… decentă. Am luat diploma de conservator, am stat în oraș mai mult decât ar fi trebuit, am fost în vacanță la ai mei, am avut majoratul, mi-am petrecut timpul cu persoanele dragi, am făcut mai multe nebunii decât ar fi trebuit și, în general, am încercat să am cât mai multe experiențe noi. A fost frumos, ce să mai. Poate că nu m-am distrat încontinuu, poate că am avut momente de plictiseală profundă, dar micile momente care mi-au marcat vara mi-au transformat aceste trei luni în unele dintre cele mai frumoase luni trăite de mine până acum. Aș putea să aleg un moment preferat? Cu ușurință! Vreau să îl împărtășesc? Nu, pentru că este mult prea personal.
M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori decât mi-ar fi posibil să îmi amintesc. Am plâns, am râs, m-am plictisit, m-am distrat, am zâmbit și am oftat. Cert este că am trăit. Mult, puțin, prost, bine, am trăit, și asta este mai important decât orice.vara-2016-2
A fost și o vară ciudată, dacă stau să mă gândesc mai bine. Prima vară în care mi-am permis să mă relaxez complet și să uit de faptul că sunt violonistă. Am avut nevoie să mă deconectez, pentru că altfel aș fi avut o problemă mult mai mare după. Mi-am lăsat unghiile lungi, m-am trezit târziu, nu am avut un program bine stabilit, m-am luptat cu mine pentru a învăța să mă relaxez. Mi-am încărcat bateriile cât de cât și acum sunt pregătită să mă apuc de treabă.
Am lenevit mult, ce-i drept. Am citit puțin, iar asta nu îmi place. Am simțit mirosul mării des, iar nisipul a fost mereu prezent în părul meu și în casa mea. Am slăbit mult, sau poate că al meu corp s-a hotărât în sfârșit să își ia forma mult dorită. Am încercat să mă schimb în bine, să mă las de fumat (încă mă chinui la partea aceasta), m-am apucat de sport (de trei săptămâni trag de mine în fiecare zi) și am scris mult. Cred că cel mai mult am scris vara aceasta. Am scris și m-am plimbat. Seara, dimineața, la prânz, pe ploaie, pe caniculă, oricând. Vara asta pe mine mă găseai pe stradă.
Nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem, pentru că uneori uitam că vara are doar trei luni. Îmi părea fără sfârșit, și simțeam de multe ori că sunt în propriul meu balon, pe care nu îl poate sparge nimeni, nici măcar trecerea timpului. Mi-ar fi plăcut să fi profitat mai mult de vară, cu anumite persoane. Însă uneori, viața nu merge în direcția în care vrem noi să meargă, ci în direcția în care trebuie să meargă pentru a ne fi bine.
paris-2016Vara anului 2016 s-a încheiat cu o vacanță epică în Paris. Am stat acolo o săptămână cu Nely și jur că nu mai voiam să mă întorc. A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am făcut-o vreodată și aștept cu mare nerăbdare să mă întorc în acel loc minunat. Despre această experiență vă voi vorbi, în schimb, în alt articol.
Acum a început clasa a 12-a. Recunosc că îmi este foarte greu să mă adaptez. Nu este vorba despre program, nici despre faptul că m-am dezobișnuit să stau într-o clasă toată dimineața. Este vorba despre mine. Mintal, simt că am trecut de stadiul de școală/liceu și că deja îmi pierd timpul. Eu acum vreau altfel de educație. Vreau să cunosc lume nouă, să experimentez totul pe pielea mea, să călătoresc și să cânt. Dar asta e, trece și anul acesta!
Și totuși, unde mi s-a dus vara? Simt că nu am apucat să pun mâna pe ea deloc. Parcă a trecut pe lângă mine, m-a lovit un pic, numai cât să mă schimbe, și a plecat grabită. Să aștept vara următoare, sau să încerc să păstrez vie atmosfera ei în mine? Cred că cel mai bine ar fi să trec peste momentele frumoase, peste cele proaste, și să încep această nouă etapă. Și totuși, mi s-a terminat vara! Cum este posibil?

vara-2016-1

Am doar 18 ani

Ia uite că ajung să scriu pe blog și despre momentul acesta. Despre majorat. Cine ar fi crezut că voi ajunge să împlinesc 18 ani alături de acest blog? Eu cu siguranță nu. De foarte multe ori mă uimește faptul că am avut puterea de a mă ține cu dinții de acest loc minunat și că am reușit să mențin un lucru stabil în viața mea.

Săptămâna trecută, Vineri, am împlinic mirifica (așa să fie oare?) și mult așteptata vârstă de 18 ani. Adică am devenit adult. În hârtii, că în viață a trebuit să devin adult cu mult timp înainte.

Am așteptat cu o foarte mare nerăbdare ziua aceasta. De mică visam să fiu adult. Acum, când am deschis și eu ochii mai bine, îmi dau seama că n-ar fi fost rău să mai fiu copil un an sau doi. În fiecare zi îmi dau seama cât de grea și de nedreaptă este viața, iar uneori asta mă face să îmi doresc să mă întorc la anii copilăriei, când nedreptatea era doar un cuvânt. Însă viața este frumoasă și trebuie întâmpinată cu un zâmbet pe față, orice ar fi.

Am 18 ani de nouă zile. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat, și totuși totul pare diferit. Mi se pare că pot face ce vreau eu, că lumea este a mea și că nimic nu mă poate opri să îmi fac visele realitate. Chiar dacă știu că viața uneori nu este așa cum vrem noi și că voi întâlni multe bariere în calea mea, sunt conștientă că de-acum pot face alegerile mele, alegeri care mă vor duce acolo unde vreau eu să ajung. Asta dacă îmi pun mintea și ambiția să lucreze.

Ce vreau să fac acum că sunt majoră? Să votez. Am vrut dintotdeauna să votez. Vreau să călătoresc singură cu avionul fără să îmi fie frică că voi fi oprită la vamă datorită vârstei. Anul trecut, când nu împlinisem încă 16 ani și a trebuit să mă duc singură în Atena, am avut cele mai mari emoții. Chiar dacă știam că nu ies din țară și că nu există nici o posibilitate de a fi reținută la vamă, tot am avut emoții până să trec de control. Vreau, de asemenea, să mă duc într-un bar și să nu mai mint despre vârsta mea. Trăiască grecii că nu cer buletinul când ceri un cocktail! Vreau să călătoresc, să nu mai fiu reținută într-un singur loc, să întâlnesc multă lume, să învăț ceva de la fiecare și să leg prietenii care să țină o viață întreagă. Vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere cum trebuie, cu o ieșire în oraș de zile mari. Și vreau, mai presus de toate, să îmi trăiesc viața, care mi se deschide în față în fiecare zi, cu fiecare moment important pe care îl trăiesc. Vara aceasta am trăit multe momente importante, care practic mă formează ca om. Am învățat și învăț în fiecare zi lucruri noi. Învăț cum să mă descurc singură, cum să îmi amintesc să încui toate ușile înainte de culcare, cum să am grijă de câinele meu, cum să plătesc facturi și cum să am grijă de casă. Ei, la asta ultima nu prea mă pricep, dar măcar încerc.

13886495_1316050958437916_2162341582503849891_nMi-am sărbătorit ziua la mare, în Siviri, Chalkidiki. A fost o zi de naștere frumoasă, dar liniștită, iar la momentul acela exact asta voiam. Caut liniște din ce în ce mai des, printre momentele de nebunie din ce în ce mai multe. M-am trezit devreme. Eram nerăbdătoare să îmi încep viața ca și adult. Ha. Am stat opt ore pe plajă, am citit, am scris, am ascultat muzică, am răspuns la urările de La mulți ani, care au venit într-un număr foarte mare. Am fost copleșită de numărul de mesaje pe care le-am primit. Mai bine de 150 de oameni mi-au trimis urări și mesaje, atât pe Facebook, cât și la telefon și prin mesaje. Am primit câteva mesaje de la cititorii blog-ului care m-au emoționat enorm și care m-au făcut să vreau să pun mâna pe laptop și să scriu cel mai lung articol de gratitudine din lume. Însă eram în vacanță, și îmi promisesem mie să nu pun mâna pe laptop până nu ajung acasă.

Mai târziu am ieșit cu mama și cu frate-miu la o pizza. O pizza enormă, pe care trei persoane nu au putut să o termine. După ce am terminat de mâncat, l-am văzut pe ospătar (frumușel tare, dom’le!) aducându-mi o prăjitură, cu o lumânare în vârf. Ce să mai, a fost o surpriză plăcută! Apoi am fost la câteva cumpărături cu mama. Așa cum am spus, a fost frumos, și încă nu s-a terminat. Ziua mea ține trei zile. Ha! Numai că anul acesta nu au fost trei zile la rând. Urmează (sper) să îmi serbez ziua și cu câțiva prieteni, iar apoi mi-o voi serba cu Nely, în Paris, unde voi fi de pe 5 Septembrie până pe 12.13872867_1316050951771250_1268819955619616467_n

Așa cum am spus, am 18 ani de nouă zile. Așa cum spune și Chirilă, sunt nebună de când mă știu, mai și iubesc din când în când, visele mi se împlinesc ușor ușor, n-am bani niciodată și urmează facultatea. Am ascultat melodia lui de dimineață până seara pe 5 și încă o mai ascult. Cred că este singura melodie care descrie vârsta de 18 ani așa cum este ea. Ai impresia că ai lumea la picioare, fericirea în buzunar și visele la o aruncătură de băț.

Am doar optișpe ani, și în același timp am deja oprișpe ani. Nu știu unde fuge timpul ăsta, dar deja nu îmi mai ajunge să fac nimic. Vreau să am timp să fac toate lucrurile care îmi plac și vreau să ajung la sfârșitul vieții să spun că am profitat de fiecare secundă și de fiecare oportunitate și șansă care mi-au fost oferite.

La mulți ani mie! 🙂