Într-o săptămână mă duc acasă

26 Iulie, aproape 27. Zi caniculară de vară, o căldură pe care nu am mai simțit-o de mult și pe care nu credeam că o voi experimenta vreodată aici, într-o țară ”chinuită” mai mereu de ploi și nori. Dar uite că vremea s-a schimbat: în Olanda este caniculă, jumătate din Grecia arde și cealaltă jumătate se inundă, undeva prin Italia ninge, Suedia se confruntă si ea cu caniculă. E ca și cum vremea s-a hotărât să pedepsească un mapamond întreg pentru răul pe care, vrând nevrând, continuăm să (n)i-l facem.

Nu pot să nu aduc în discuție, mai întâi, tragedia care tulbură Grecia de câteva zile. Zone întregi au ars fulgerător, oameni au murit, alții și-au pierdut munca de-o viață, și întregi orașe au fost rase de pe fața pământului de flăcările mistuitoare care au luat prin surprindere sute de oameni, localnici și turiști. Imaginile cutremurătoare nu-mi dau pace; le văd de fiecare dată când mă aventurez pe internet, și de fiecare dată simt cum mi se strânge inima și cum am tot mai acuta senzație că ceva în mine s-a dus o dată cu cei care au fost victimile incendiilor din suburbiile Atenei.

Am același sentiment pe care l-am avut când a ars Colectiv, cu atât mai mult cu cât am fost recent în Mati, într-o epocă care-a fost și nu mai este. Am văzut locurile cu respective cu ochii mei, am pășit pe drumurile care acum aduc numai suferință și necaz. Am fost, și-am fost fericită, și de fiecare dată când mă gândesc la locul acela, amintirea respectivei zile acolo, petrecută cu colegii de orchestră, îmi este umbrită de imaginile pe care le văd fără încetare. Nu am cum să nu mă gândesc că țara care m-a adoptat este în suferință, și n-are cum să nu mă doară, la fel cum mă doare când văd că România ajunge, încet încet, la ruină.

Implicit și fără voința mea, sunt împărțită acum între două locuri: cel în care m-am născut, și cel în care am crescut. Undeva, într-un colțișor, începe să se înrădăcineze și locul în care trăiesc acum, dar mai este până să pot spune că face parte din mine. Cert este că nu are cum să nu îmi pese de Grecia sau de România. Îmi pasă, și pentru că m-am născut cu o capacitate fantastică de a mă emoționa din toate cele și de a empatiza cu suferințele altora (făcând haz de necaz, îmi place să mă numesc o adevărată drama queen!), mă doare să văd că două țări absolut superbe suferă. Aparent, din cauze diferite. În realitate, din aceeași cauză: vanitatea unor oameni nesătuli.

Cum ziceam, trăiesc niște zile extrem de letargice. Azi au fost undeva la 37 de grade, dar s-au simțit ca mai mult. E o căldură sufocantă, care nu te lasă să faci nimic. Am de studiat, de învățat, și de făcut toate lucrurile omenești pe care urăsc să le fac (încă nu m-am împăcat cu gândul că trebuie să îmi calc rufele). Zilele astea îl citesc pe Cărtărescu pentru prima dată, îi citesc gândurile în ”Un om care scrie – jurnal 2011 – 2017”, și mă uimește abilitatea lui de a transpune pe hârtie toate gândurile care-l fac pe el om și, implicit, scriitor. Am o dorință aprigă de a mă retrage undeva la munte, într-o cabană răcoroasă, cu un ceai rece de piersică, câteva cărți, și caietul albastru în care scriu acum zilnic. Am, cum s-ar zice, nevoie de o vacanță.

Și vacanța-mi vine, într-o săptămână, și nici măcar nu realizez cu adevărat, pentru că sunt prea îngropată în toate lucrurile lumești. Spre exemplu, faptul că trebuie, mai întâi, să trec prin cinci zile de muncă consecutive, pe care le voi trece numai cu ajutorul gândului că la finalul lor îmi voi face bagajul și mă voi pregăti să merg acasă.

Acasă. Ce se întâmplă când, brusc, acasă înseamnă două locuri, între care nu știi cum să te împarți, având nevoie de ambele să te simți bine? Este vorba despre eterna luptă dintre ce vrei și ce trebuie. În final, care câștigă?

Nici n-are importanță, pentru că eu acasă, acolo de unde am plecat acum un an, n-am mai fost din August 27. N-am mai călcat prin Salonic de-atunci. Nici nu știu când a trecut un an. Mă-ntreb, fără să vreau, cum va fi să pășesc pe pământurile pe care, în nopțile târzii, triste și singuratice, am crezut că nu am să mai ajung niciodată. De cele mai multe ori, acasă înseamnă anumite persoane. Uneori, însă, acasă este și locul. Drumurile pe care ai mers de-atâtea ori, autobuzele pe care le-ai înjurat în gând de nenumărate ori din cauza întârzierilor, mâncarea de care ți-e dor în fiecare zi fiindcă tu nu știi încă să gătești, mirosul specific, pe care l-ai îmbutelia și l-ai lua cu tine oriunde, și lucrurile mici, de care nu ai parte și la care te gândești cu jind, cu drag și dor.

Voi pleca pe 2 August și voi fi acolo, acasă, timp de 12 zile. În 12 zile va trebui să îmi încarc bateriile cât pentru un an. Să mă deconectez de la Olanda, fără a o lăsa în urmă. Vioara, laptop-ul și cărțile de teorie merg cu mine. Nu mai am chef să uit de ele și apoi să încerc să mă pun din nou pe drumul cel bun. Va trebui să le strecor pe undeva, măcar o oră pe zi, printre sesiunile de înot cu mama, revederile cu prietenii, ieșirile târzii la pizza cu tata și certurile minore cu frate-miu.

37861613_2064467116929626_3354237508190732288_n

Mai mai că nu-mi vine să cred. Știu că timpul trece repede, și despărțirea va veni din nou (vedeți, mintea mea nu mă lasă în pace niciodată), dar nu pot să nu mă bucur enorm la gândul că voi putea reveni, măcar puțin, la persoana la care obișnuiam să fiu. Îmi pare extrem de rău că nu am putut pune în cuvinte și imagini toată călătoria mea de anul acesta. O călătorie a sinelui, ce de-abia a început, și care nu se va încheia de cât în momentul în care ființa mea va ajunge la punctul final, în care nu va mai fi. Am multe lucruri de spus, multe de împărtășit, dar sincer, prea puțin timp (aproape inexistent uneori). Și la fel de sigur, îmi devine din ce în ce mai clar că blog-ul acesta nu mai poate găzdui cuvintele mele la fel de clar și de răspicat ca înainte. Ele trebuie să se extindă, să zburde, să fie lăsate libere și să fie auzite.

E aproape 1 dimineața, aș vrea ca timpul să treacă mai repede, eu să trec prin el, și să ajungem la mica înțelegere, el să treacă cât mai repede când trebuie, eu să uit de mine în timpul ăla, și s-ajung cu pași grăbiți la momentul la care am visat atât de mult timp, iar apoi tot el, Timpul, să se oprească în loc.

Advertisements

AMR 27 de zile până la diplomă

M-am trezit de dimineață și mi-am băgat piciorul. Ha, ce început de articol! Nici nu prea știu ce să scriu, de fapt. Au mai rămas 27 de zile până la examenul de diplomă la conservator, ăla cu care vă tot bat la cap de prin Septembrie. Mai puțin de o lună. Unde au trecut cele 9 luni de care mă agățam, nu știu. Unde s-a dus timpul, chiar că nu știu. Luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde. Toate s-au dus într-un loc la care eu nu am acces și au mai rămas doar 27 de zile. Mi se pare absurd, într-un fel, cât de repede a trecut anul acesta. Cel mai important an din existența mea scurtă de 17 ani a trecut ca prin vis. Mi-l amintesc foarte bine. Am în cap fiecare moment important, și dacă așa sta un pic și m-aș gândi, probabil că aș putea să spun ce am făcut în fiecare zi de la începutul lui Octombrie, de când am început să mă pregătesc intensiv pentru momentul acesta, de pe 26 Iunie.

Duminică, 26 Iunie, ora 6 seara. Momentul decisiv, pe care l-am așteptat atât de mult timp. Cu entuziasm, groază, curiozitate. Am muncit doi ani pentru ziua aceasta. Și totuși, parcă aș mai vrea un an. Sau măcar o lună. Da, o lună, chiar dacă mi-e silă de piesele pe care le cânt, chiar dacă am obosit naibii să fac același lucru mereu, chiar dacă mi s-a infectat rana de la gât, chiar dacă vreau libertate. Dar trebuie să-mi iau inima în dinți și să accept data de 26 Iunie.

Știu că totul va fi bine, dar am niște emoții de mă ia naiba uneori. Și trebuie să mi le stăpânesc până atunci. Trebuie să învăț să trăiesc cu ele, prin ele, în afara lor. Altfel nu merge. Poate dacă scriu în fiecare zi, mi se vor scurge toate emoțiile în tastatura aceasta și într-un document de Word. Ar fi bine dacă ar merge așa, dar nu prea cred că se poate.

Nu știu dacă eu înțeleg, de fapt, ce se întâmplă. Diploma a fost o idee abstractă multă vreme, ceva de care vorbeam, iar acum se materializează în fața ochilor mei. În fiecare zi devine din ce în ce mai clară, ziua aceea, afurisita asta de diplomă care m-a făcut să îmi calc pe suflet de atât de multe ori pe parcursul unui an întreg.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu mai știu să deosebesc cine sunt. Sunt eu sau diploma? Care dintre noi scrie aceste cuvinte? Sună absurd, al naibii de absurd. Și totuși așa mă simt. Parcă nu mai sunt eu. A trebuit să îmi calc de atât de multe ori pe inimă, pe suflet… pe mine. M-am călcat în picioare. M-am făcut din ce în ce mai mică, și după ce dau afurisitul ăsta de examen, trebuie să mă găsesc din nou pe mine.

Dar cât mai înjur! Mă ajută. Mda, sigur.

Nu îmi poate intra în cap ideea că se termină. Tot ce am știut eu până acum se termină și în fața mea nu știu ce este. Mi-am uitat ochelarii acasă și totul e încețoșat. Nu disting ce e în zare, dar nu e rău. E aventură, iar mie aventura îmi place. Mi-e sete și foame de aventuri.

Îmi va fi dor de tot și de toți. Chiar dacă știu că am să mai intru în conservatorul acela și că relația mea cu tot ce înseamnă ”conservator” nu se termină pe 26 Iunie, nimic nu va mai fi la fel. Pentru că eu nu voi mai fi studentă acolo. Aș putea, la fel de bine, să predau. Aș putea să intru într-o orechstră, să predau la un conservator sau să dau lecții de vioară unor țânci care de-abia s-au oprit din supt. Sunt multe posibilitățile. Nu știu.

Cred că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că am crescut și că la 17 ani îmi iau diploma de conservator. Devin oficial solist, cu acte în regulă. Trebuie să-mi intre în cap, la un moment dat, ideea că sunt bună. Atât de bună încât unora le este frică de mine. Mi-a fost și mie frică de cineva la un moment dat. Acum le este lor frică de mine, și e bine. Chiar dacă nu este corect, este bine.

Am atât de multe lucruri să vă povestesc! Mii de cuvinte, mii de sentimente, mii de trăiri înghesuite în 9 luni și într-o minte obosită și mult prea încărcată. Jur că am să umplu caiete întregi și am să vă spun tot. Am să vă spun tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, fără rușine și fără bariere. Pentru că trebuie, cumva, să mă eliberez și să ”rumeg” și eu aceste informații. Să îmi întipăresc în minte fiecare moment, ca să nu plece. Dacă rămân fără amintirile de anul acesta, rămân fără un sine. Anul acesta m-a format.

Nu s-a terminat încă, dar acesta este începutul sfârșitului. Tocmai din cauza asta ar trebui să mă bucur de fiecare moment și să las emoțiile la o parte. Să muncesc cât mai mult posibil, ca să știu că am dat tot ce am avut mai mult.

Luna viitoare pe vremea aceasta voi ține, sper, diploma în mâini și vă voi spune povești cât pentru o viață. Între timp, a început numărătoarea inversă.