Noiembrie roșu

Nu am mai scris de aproape o lună. Ultima postare a apărut pe 15 Octombrie. Aproape că mi-a fost frică că nu voi mai ști cum să deschid blog-ul, dar nu a fost cazul. Este ceva atât de natural pentru mine, încât sunt sigură că dacă voi încerca și peste 20 de ani să scriu, îmi voi aduce perfect aminte, iar mâinile mele vor executa comanda fără nici o problemă.

Uite-mă încă aici, în Olanda, la facultate, cu un job și o viața de construit. Au trecut aproape trei luni de când am plecat de acasă. Mi se pare că a trecut o viață de om și, în același timp, nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp. Îmi aduc aminte că, înainte de a pleca, mă gândeam că dacă voi ajunge la Crăciun și voi trece peste toate obstacolele, voi putea fi fericită. Și iată-mă acum, cu mai puțin peste o lună până la Crăciun, având doar câteva lucruri de rezolvat din uriașa listă pe care o aveam atunci când am luat avionul spre Utrecht în august.

Și sunt bine. O zic cu convingere și cu o conștientizare a acestei stări de bine aproape ciudate. Chiar dacă nu îmi amintesc mereu acest lucru, sunt bine. Doar că uneori mai uit, iar când o fac, sunt norocoasă să am persoanele potrivite în viața mea, care să îmi reamintească de cât de frumoasă îmi este viața.

Am un job, un profesor extraordinar, un grup mic de prieteni, cunoștințe peste tot. Am reușit să mă organizez și să îmi găsesc un program care să îmi permită și să dorm, și să mănânc bine, și să completez toată lista de to-do zilnică. Parcă îmi este și frică să scriu despre asta, ca să nu stric mersul lucrurilor. Am înțeles totuși, că și dacă aș întâmpina un obstacol, tot bine aș fi. De când sunt aici, am învățat multe lecții prețioase, iar una dintre ele este faptul că nu situația în care te afli determină starea ta mintală, ci invers. Viața ți-o faci tu, iar culorile în care o vezi, tu le determini. Știam asta și înainte, dar acum este o convingere dobândită din experiență personală.

Ah, câte s-au întâmplat de când am scris ultima dată! Sunt multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc, însă la fel de bine, cred că am ajuns la o vârstă și la un nivel la care nu îmi mai pot împărtăși sentimentele la fel de ușor cu întregul internet. Când spun asta, mă refer la faptul că există unele lucruri pe care vreau să le țin pentru mine încă puțin, să le ”diger” în felul meu, iar atunci când voi simți că trebuiesc împărtășite, să o fac.

Am avut parte de o lună foarte frumoasă. Un Octombrie plin, cu multe evenimente și trăiri noi. Am cântat pentru un public de 500 de persoane în cea mai mare sală de concerte din Utrecht. Am avut prima experiență într-o orchestră. Am reușit să nu-mi ucid anumiți colegi din orchestră. Ha! A venit frate-miu în vizită. Am vizitat Amsterdam. Am fost la o petrecere de studenți într-un cămin. Am avut trei concerte într-o săptămână. Am lucrat 10 ore. Așa cum am spus, a fost un octombrie încărcat de emoție și experiențe noi, memorabile.

Una dintre cele mai frumoase a fost, cu siguranță, vizita lui frate-miu aici. Pe tot parcursul săptămânii în care a fost aici, am trăit un sentiment tare ciudat. Mi se părea un lucru tare straniu să-l am aici, de parcă cele două lumi, Grecia și Olanda, s-ar întâlni. De fapt, mi-am dat seama că sunt atât de în regulă cu a fi singură și a avea grijă de mine, încât în momentul în care cineva încearcă să aibă grijă de mine, mă simt inconfortabil. Nu datorită vreunui crez feminist din ziarele hippie din anii ’70, ci pur și simplu pentru că mi se pare mult mai ușor și mai eficient să am eu grijă de mine însumi și să nu port și grija altcuiva. Dar a fost o săptămână foarte frumoasă, care mi-a reîncărcat bateriile, dar care în același timp, m-a făcut să îmi fie foarte dor de casă.

Dar este okay, pentru că la fel de bine am realizat că este absolut firesc să simt dor de casă. Până la urmă, la un moment dat tot ar fi trebuit să îmi iau zborul. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, și nimeni niciodată nu a murit de dor.

Bine, niște sarmale sau niște mămăligă n-ar strica. Zic și eu.

Cred, de fapt, că am învățat să îmi accept sentimentele și să nu fug de ele. Sau de mine. Mi-am dat seama că foarte mult timp am fugit de mine, neavând încredere în persoana în care sunt și în nevoile, dar și în dorințele mele. Așa cum mi-a spus profesorul meu ieri, trebuie să am mai multă încredere în mine. Învăț, încet încet, că este în regulă să spui ”nu” atunci când trebuie, să știi care îți sunt limitele și să le întreci dacă poți, iar dacă nu, să îți acorzi credit pentru tot ce ai dobândit. Mă bucur, mai presus de toate, de liniștea pe care acceptarea sentimentelor mele mi-o oferă. Da, sunt zile în care mă trezesc și mă simt mizerabil de obosită și mi-e somn și frig și mor de foame până ajung la bucătărie să îmi pun niște cereale cu lapte și cafea, și înjur pe toți și toate, dar și atunci mă simt ok, pentru că știu că va trece și că este firesc.

Olanda m-a învățat că totul trece, și că timpul zboară al naibii de repede. Pentru mine, timpul a zburat mereu, pentru că lumea aceasta este fantastică și sunt prea multe lucruri de făcut pentru a te plictisi, însă acum mi se pare că fenomenul acesta s-a intensificat acum. Zilele trec, dar fiecare are o importanță aparte. În 24 de ore pot face atât de multe lucruri, încât uneori îmi este greu să mă liniștesc și să îmi iau un moment de respiro. La momentul acesta, predomină studiul, ca de obicei. Trebuie să scot cinci piese în trei săptămâni. Iar aici vine partea interesantă. În trei săptămâni voi fi în Grecia.

Nu, nu mă duc în vacanță. Mă duc în Atena, ca urmare a unei invitații de a cânta în orchestra națională de tineret a Operei Naționale. Mi se pare cu totul și cu totul senzațional faptul că într-un timp atât de scurt mi s-au întâmplat câteva dintre lucrurile la care am visat atât de mult timp, dar acesta este un semn că mă aflu la locul potrivit, și că uneori se mai întâmplă să fiu și la momentul potrivit. Ideea este că voi petrece o săptămână în Atena și că va veni să mă vadă prietena mea cea mai bună, iar coach la secțiunea de coarde (muzicale, perverșilor!) este profesorul meu de anul trecut, pe care sunt foarte entuziasmată să îl văd. Abia aștept să îmi văd țara natală (da, pentru mine Grecia este țara natală, într-o măsură mult mai mare decât România) și să mă văd cu toți oamenii dragi. Bine, aproape toți.

Însă până atunci, trebuie să termin Rondo Capriccioso de Saint Saens. Altfel, nu voi pleca liniștită. Cine cunoaște repertoriul de vioară știe că piesa mai sus menționată este una dintre cele mai grele piese pentru vioară. Combină foarte multe tehnici solicitate, iar studiul necesită foarte multă răbdare, atenție și tenacitate. Studiind această piesă, am realizat un lucru care nu numai că mă încântă, dar mă entuziasmează enorm.

Realizez că, într-un final, îmi găsesc drumul ca și violonistă. Da, eram foarte bună și înainte, dar acum îmi dau seama de adevăratul nivel la care pot ajunge. Îl întrevăd din ce în ce mai des. Îmi dezvolt o tehnică proprie, știu ce și cum să studiez și îmi este din ce în ce mai ușor să îmbunătățesc imperfecțiunile. Bineînțeles, totul cu ajutorul unui profesor care este pasionat de muzică și cu care mă înțeleg perfect, dar care a reușit să mă citească și să găsească metoda perfectă pentru mine încă de la prima oră. Îmi trebuie un pic mai multă răbdare doar.

Sunt în locul în care trebuie. Pentru persoana care sunt la ora actuală, Utrecht este ideal. Nu știu dacă voi rămâne aici sau dacă voi pleca mai departe, dar am învățat multe lucruri și m-am dezvoltat ca și persoană mai mult decât mi-aș fi imaginat posibil. Sunt mândră de ce am făcut până acum și de felul în care reușesc să mă descurc și sper din tot sufletul că lucrurile vor lua o întorsătură și mai bună.

Un alt lucru de care sunt mândră este faptul că am încetat să mai tânjesc după o relație, dragoste sau toate lucrurile aderente. Îmi este bine singură. Sunt liniștită și realizez acum că toate lucrurile vin la timpul lor, iar dragostea este unul dintre ele. Dacă va veni ceva, nu voi fugi, însă nici nu mai fug după nimeni. Am mult prea mult respect de sine și prea puțină energie ca să o fac. În plus, sunt atât de îndrăgostită de vioară la ora actuală, încât chiar nu îmi pot imagina să o dau la o parte pentru altcineva.

Vreau foarte mult să scriu mai mult pe blog, dar din păcate, timpul nu mi-o permite. Am, însă, un jurnal în care scriu mai des, și pe care poate într-o zi îl voi transfera aici. Nu știu când ne vom auzi din nou. Nu contează când, ci cum.

xoxo,

Bianca

P.S.: Mi-am luat lentile de contact. Mă plictisisem de ochelari și îmi ascundeau fața. Încă mă sperii de fiecare dată când mă văd în oglindă și nu am ochelarii, și mă simt dezbrăcată complet de fiecare dată când ies din casă și nu îmi simt ochelarii. Dar îmi place de mor faptul că mi se văd ochii!

P.P.S.: Vă las melodia care mi-a inspirat titlul. Irina Rimes e pe repetea de vreo 3 săptămâni, pentru că muzica ei mi se pare absolut genială!

 

Advertisements

Am intrat la facultate în Olanda

Încerc să găsesc un mod bun de a scrie o introducere acestei postări, însă nu am mai scris de atât de mult timp, încât nici nu mai știu unde și cum sunt tastele. Cred că ultima dată când am scris ceva a fost o recenzie, acum vreo lună jumătate. De atunci, nu m-am mai atins nici de cărți, nici de tastatură. Există, totuși, o explicație foarte bună pentru această lipsă de activitate în domeniul cărților.

Pe 14 Iunie am susținut un examen de intrare la o facultate de muzică din Olanda. Mai exact, la facultatea HKU Conservatorium Utrechts, un oraș studențesc la 20 de minute de Amsterdam. Și da, am intrat. Dar cum a fost această experiență și ce a trebuit să fac pentru a-mi realiza visul, veți afla mai jos.

Prima dată când am aflat că pot merge la facultate în afară aveam 8 ani, și de-atunci acesta a fost un lucru la care am visat cu ardoare. De fapt, plecarea mea la facultate a fost un gând care m-a ținut mulți ani pe linia de plutire și care mi-a dat putere. Ideea de a pleca singură undeva departe de casă pentru a studia ce-mi place și pentru a fi înconjurată de persoane care îmi împărtășesc pasiunea a fost primul meu vis măreț.

Când a venit timpul să o fac, totuși, am dat înapoi. La începutul anului, când am început să studiez cu profesorul meu actual, scopul principal era să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. În timp ce el mă tot presa și mă asigura că nu există nici o posiblitate de a fi respinsă, frica mea de toate problemele care mi s-ar fi putut pune în cale era mult prea mare. Așa că am decis să mai stau un an în Grecia și să dau anul viitor. Printre problemele care mă împiedicau se numărau problemele tehnice pe care le aveam la vioară și care mi se păreau uriașe (și s-au dovedit a nu fi), problemele financiare și costurile destul de mari de a pleca la studii în străinătate (pe care, cum necum, le-am rezolvat), lipsa unui certificat de engleză (pe care l-am luat cu nota 7.5 din 9 fără pregătire), pregătirea pentru examenul de teorie (pentru care m-am pregătit singură și pe care l-am luat cu 7.75) și, cea mai mare problemă, neputința mea de a înțelege că nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi rezolvată.

Am tot dus-o așa, cu refuzul meu de a pleca, până prin martie. Deja îmi luasem gândul de la asta, și nu eram atât de deranjată pe cât ușurată. Până pe la sfârșitul lui martie, când o discuție cu profesorul meu mai serioasă, în care mi-a pus în balanță avantajele și dezavantajele de a pleca mi-a dat de gândit. Tot drumul până acasă m-am gândit și hotărârea a fost mai rapidă și mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Trebuia să plec. Pur și simplu trebuia, pentru că nu mai puteam sta aici. Grecia nu e țara în care să faci o carieră în muzică, iar eu fără activitate nu pot trăi. Cred că, de fapt, hotărârea era deja luată, însă se ascundea. Așa că m-am dus acasă la ai mei, am înfulecat o clătită cu ciocolată, și le-am zis ”Uite, nu știu cum fac, dar eu anul ăsta trebuie să plec”.

O dată ce am luat hotărârea asta, absolut toți oamenii din jurul meu s-au mobilizat și m-au ajutat să duc aventura aceasta la bun sfârșit. M-a uimit hotărârea și determinarea celor dragi de a mă ajuta. Cea mai bună prietenă a mea m-a sprijinit moral și economic, și la fel și nașa mea (a.k.a. the fairy godmother), prietena mea Krystle, părinții mei și profesorul meu de vioară. Absolut toți oamenii importanți pentru mine m-au împins de la spate și, încetul cu încetul, am început să realizez că se poate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic la facultate. Termenul limită de a aplica era 3 Aprilie, iar eu am făcut-o pe 31 martie. Apoi am făcut un atac de panică, întrebându-mă cum naiba o voi scoate la capăt cu banii și cu studiul. Rezolvarea a venit în aceeași zi, și m-am mobilizat să scot totul la capăt. Apoi, mi-am programat un examen IELTS pentru certificatul de engleză, pe 29 Aprilie. Termenul limită de a trimite certificatul la facultate era 1 Mai, dar am cerut o prelungire, pe care am primit-o. Pentru examen am învățat singură, cu niște cărți pe care le-am împrumutat de la un prieten de-al meu care își luase deja certificatul. După 29 Aprilie, am luat la tocat teoria muzicii, de care nu mă mai atinsesem de cel puțin trei ani. Am învățat singură, de pe internet, amintindu-mi orele de teorie din copilărie și de la conservator. Printre toate acestea, trebuia să scot un program de aproximativ o oră, pe care să îl cânt perfect. Nu pentru că trebuia să apar în fața unui juriu, ci pentru că trebuia să concurez cu studenți din toată lumea.

Două luni am studiat în fiecare zi de la 10 dimineața, până pe la 6 sau 7 seara, cu o pauză de prânz. Între, ore de vioară, repetiții cu pianul, oboseală, stres, nervi și o fărâmă de entuziasm. Spre deosebire de anul trecut la diplomă, anul acesta aveam îndrumarea corectă și aveam lângă mine un om care a trecut printr-un astfel de examen și știa cum și ce să lucrăm. Nu asta era problema. Problema era ca eu să am încredere în mine și să cred cu adevărat că pot să o fac. Să lucrez deștept, nu mult. Să trec peste greșeli și nereușite și să învăț să o iau de la capăt cu putere în fiecare zi.

A fost greu, dar am făcut-o. Programul pe care l-am pregătit nu a ieșit perfect decât în ultima săptămână înainte de examen, după ce îl reluasem și îl studiasem și îl restudiasem de sute de ori, cu tehnici noi, cu răbdare, disciplină (uneori forțată) și o perseverență ciudată chiar și pentru mine. Am trecut prin multe faze de descurajare, prin multe emoții negative și prin multă oboseală. Bineînțeles, în ultima lună am lăsat tot la o parte: scrisul, cititul, blogging-ul, ieșirile cu prietenii, chiar și examenele de la școală. Tot. Mă trezeam, îmi făceam o cafea, deschideam vioara și studiam. Dacă eram foarte obosită, dormeam la prânz, și apoi învățam la teorie. În rest, nimic altceva. Nici măcar de citit nu am mai citit, pentru că trebuia să fiu concentrată atât de multe ore pe zi, încât nu mai puteam psihic să mă concentrez pe altceva. Așa că o lună, singura mea activitate mai diferită au fost filmulețele stupide pe care le făceam pe Snapchat, care îmi ofereau o ciudată doză de amuzament zilnic.

Cred că ce m-a ajutat să reușesc să duc nebunia asta la capăt a fost determinarea, dedicația mea, a profesorului și a oamenilor din jurul meu, care îmi suportau psihozele și căderile bruște de încredere de sine. Asta, și schimbarea aproape totală a mentalității. A trebuit să învăț cum să-mi accept greșelile și imperfecțiunile și cum să mă descurc cât mai bine cu ce îmi este dat. Și cum să trec peste probleme cu capul sus și cu încredere.

Și da, plecarea mea la facultate este o nebunie, pentru că am plecat dintr-un oraș uitat din România, de undeva din Moldova, fiică de ospătar și de casnică, și am ajuns mai întâi să îmi iau diploma de conservator la 17 ani, apoi să studiez cu cel mai bun profesor din Salonic și, mai apoi, să studiez în Olanda. Da, e o nebunie, pentru că reușesc cumva să fac ce îmi propun în niște situații nu tocmai favorabile.

După ce toate obstacolele au fost eliminate, am plecat în Olanda singură, lunea trecută, pe 12 Iunie. Examenul era pe 14. Aveam o zi între data la care ajungeam și data examenului, în care să mă odihnesc și să studiez un pic. Ziua de luni a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, și am plecat la aeroport cu inima la gură, cu vioara în spate, cu o valiză care nu știam dacă va ajunge direct la Amsterdam sau dacă va trebui să o ridic eu la Istanbul, unde aveam escală patru ore. Dacă valiza se oprea la Istanbul, nu o puteam lua, pentru că nu aveam viză pentru Turcia, deci trebuia să stau doar în zona de tranzit. Eram îngrijorată că nu voi fi lăsată să îmi iau vioara în avion, și nu există nici o posiblitate de a zbura vreodată fără ca vioara să fie în avion cu mine. Dacă ar fi să o iau ca bagaj de cală, aș găsi-o ruptă în cel puțin cinci bucăți. Dar valiza a mers direct la Amsterdam, nu am întâmpinat nici o problemă în Istanbul, iar vioara a mers cu mine pe avion.

Am ajuns în Utrecht după 20 de minute de mers cu trenul, cărându-mi valiza cu chiu, cu vai, și am mers la camera pe care o inchiriasem prin Airbnb. Casa unde am stat este exact în fața conservatorului, lucru care m-a ajutat enorm de mult. În ziua examenului, spre exemplu, am plecat cu doar un minut înainte de ora la care trebuia să fiu acolo. Am dat și peste o gazdă extrem de primitoare și drăguță, care m-a încurajat (pentru că știa de ce mă aflu acolo) și m-a ajutat cu orice informație am avut nevoie.

De Utrecht m-am îndrăgostit imediat, fiind un loc exact ca în filme, cu canale, bărci, cafenele micuțe, biciclete, puține mașini, foarte mulți studenți, oameni cât se poate de diferiți și un aer boem și artistic. Un oraș care m-a liniștit și mi-a dat încredere în mine. Marți, înainte de examen, mă plimbam pe străzile orașului și îmi imaginam cum ar fi să mă plimb acolo în calitate de student. Cred că asta a ajutat. De fapt, sunt aproape sigură că faptul că mi-am imaginat atât de des și atât de real momentul examenului, mi-a asigurat succesul. Pentru că totul s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat.

Miercuri a venit cu un cer albastru perfect și un soare cald și primitor. Liniște multă la ora 8, când am ieșit să mănânc și să beau o cafea exact în fața facultății. La 9 eram deja la facultate, iar la 9:15 eram în sala de examen, unde am avut 20 de minute să rezolv două paginii de subiecte de teorie muzicală. M-am descurcat foarte bine, cu micile greșeli la care mă așteptam, provenite din grabă și din lipsa de atenție. Alături de mine mai erau încă vreo 4 oameni care erau programați dimineața, toți mai mari decât mine. La proba de dicte și solfegiu, m-am trezit că nu știam că voi avea solfegiu și că, surpriză, nu mai făcusem pregătire de cel puțin trei ani. Și iată că solfegiul a fost punctul meu forte. Am trecut cu 7.75, am ieșit din prima clădire a facultății cu picioarele tremurându-mi, și am mers la clădirea cea nouă, pentru a-mi lua programul de examen practic, la vioară. Deși mă așteptam să cânt tot dimineața, am fost programată la ora 4:20 după-amiaza. Asta m-a deranjat un pic, pentru că voiam să termin cât mai repede, însă între timp m-am plimbat un pic, am făcut câteva cumpărături și m-am odihnit. La 3 mi-am luat vioara, am cântat un pic, am vorbit cu cei dragi de parcă m-aș fi dus la moarte și nu la un examen, iar la 4 am intrat pe ușa facultății, cu picioarele atât de slabe, încât nu știu cum am urcat scările alea.

Am considerat un semn bun faptul că, înainte de a intra, am auzit doi studenți vorbind în greacă. La fel de bine, faptul că ziua era așa cum mi-o imaginasem mi-a dat încredere. Și-mi aduc aminte foarte clar că, urcând scările alea, am simțit greutatea tuturor oamenilor care m-au susținut și care se gândeau la mine în acel moment, împingându-mă practic de la spate și dându-mi putere.

Bineînțeles, o încurcătură s-a produs, și s-a dovedit că fusesem programată în același timp cu o tipă de 22 de ani din Estonia. Am lăsat-o pe ea să cânte prima, iar eu între timp m-am concentrat cât mai bine am putut. Mi-am zis că nu merită să las emoțiile să mă doboare, pentru că eram mai mult decât pregătită și știam că pot să impresionez. Așa că m-am concentrat, am îmbrățișat emoțiile și, după ce tipa din Estonia a cântat, am intrat și eu.

Și am ieșit cam după 15 minute. Din tot programul pe care îl pregătisem, comisia a cerut să asculte numai trei piese, iar din acelea a ascultat doar o pagină jumătate din fiecare. De altfel, comisia a fost foarte drăguță și deloc încrâncenată, așa cum mă așteptasem. Am cântat atât de bine, încât în timp ce cântam, mă felicitam singură, lucru care mi se întâmplă rar, aproape deloc. Îmi aduc aminte că, la una dintre piese, am făcut niște chestii pe care nici nu știam că pot să le fac.

După ce am cântat, am fost rugată să aștept afară, până comisia avea să decidă dacă am trecut sau nu. În timp ce îmi strângeam vioara, îi auzeam râzând și îmi cam picase inima. Dar n-am apucat să îmi strâng bine vioara, încât am fost invitată înapoi înăuntru. Nu îmi mai amintesc cum am stat jos pe scaun. De fapt, multe din amintirile pe care vi le spun sunt în ceață. Dar sunt, totuși, atât de reale și de colorate, încât sunt sigură că îmi voi aminte asta pentru tot restul vieții mele.

Răspunsul a fost scurt și direct: ”Felicitări! Ai trecut de examen.” Ochii mari pe care i-am făcut în momentul acela au făcut întreaga comisie să râdă, la fel ca și întrebarea stupidă pe care am făcut-o după, când ieșisem din sală și, de emoții, nu știam ce naiba să fac cu hârtia albastră pe care mi-o dăduseră, un fel de scrisoare care să confirme că am intrat. După ce-am ieșit de acolo, îmi tremurau mâinile, de ușurare și de fericire, îmi dăduseră lacrimile pentru că nu știu cât la sută chiar am crezut în mine și pentru că voiam să fiu acasă în momentul acela. M-am dus înapoi la comisie, să întreb ce să fac cu hârtia albastră, iar șeful comisiei mi-a spus că am două posibilități: ori o pun în ramă, ori o arunc. Eu le-am zis că am să o pun în ramă și am să fac copii pe care să le dau întregii familii, iar asta i-a făcut pe toți să râdă.

Tremurând, am ieșit din conservator, am sunat-o pe mama, care a dat vestea întregii familii, apoi mi-am sunat profesorul, care a țipat în telefon de bucurie atât de tare, încât a trebuit să îmi iau telefonul de la ureche ca să nu surzesc. Reacțiile celor dragi mie au fost neprețuite, și cred că ele au făcut ca această experiență să fie atât de specială. Să vezi câtă lume îți vrea binele este uimitor, iar faptul că am putut să nu îi dezamăgesc nu poate decât să mă bucure. În momentul acela, când am ieșit din conservator și mi-am sunat profesorul, am înțeles ce a vrut Stephen Chbosky să spună în cartea lui. M-am simțit infinită, cu toată lumea la picioare, iar joi m-am dus acasă cu o mică victorie, o parte a unui vis devenind realitate.

Da, am intrat la facultate în afară, unde voiam, iar la sfârșitul lui August plec de-acasă, și mă îndoiesc că mă voi mai întoarce. Sunt nerăbdătoare să înceapă această experiență, dar sunt și un pic emoționată să plec singură undeva atât de departe. Știu că este pentru binele meu, însă îmi va fi greu să îmi las oamenii dragi în spate. Plecarea aceasta va aduce multe schimbări în viața mea, însă sunt sigură în bine și sper din tot sufletul să mi se ofere ocazia să am un parcurs bun în muzică.

Până plec, ne mai auzim. Nu promit nimic, pentru că va fi o vară scurtă și încărcată, dar cu siguranță frumoasă.

Recenzie: “Jurnalul Annei Frank” de Anne Frank

jurnalul-annei-frank-12-iunie-1942---1-august-1944_1_fullsize

Descriere:

Povestea tragica a Annei Frank e bine cunoscuta. impreuna cu familia ei si alti cunoscuti evrei, Anne a stat ascunsa timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportarii in lagar, in asa-numita Anexa a sediului firmei patronate de tatal sau, in Amsterdamul ocupat de germani. Avea 13 ani cand a intrat in Anexa. A tinut aici un jurnal (inceput anterior, in 12 iunie 1942), devenind la un moment dat constienta ca el va reprezenta un document important dupa ce razboiul se va sfarsi. In 4 august 1944, asadar nu mult dupa debarcarea Aliatilor in Normandia, cand finalul recluziunii parea foarte aproape, Anne si ceilalti sapte locatari ai Anexei sunt arestati si mai tarziu deportati cu ultimul transport spre Auschwitz. Cu exceptia lui Otto Frank, toti vor muri. Anne si sora ei se sting de tifos la Bergen-Belsen in februarie sau martie 1945. Eliberat din lagarul de la Auschwitz, tatal Annei va publica si va face cunoscut in toata lumea jurnalul fiicei sale.

Anne Frank este un nume familiar chiar si pentru cei care nu au citit Jurnalul. Il poarta strazi, scoli de pe toate meridianele. Il poarta mult vizitatul muzeu din Amsterdam si fundatia care l-a organizat in imobilul unde se afla Anexa secreta.
Anne Frank si jurnalul ei figureaza pe mai toate listele de excelenta ale veacului XX privitoare la personalitati si la carti – Cei mai importanti oameni ai secolului, Cele mai bune carti publicate in secolul XX, Operele literare definitorii pentru acelasi secol, ca sa numim doar cateva din multele topuri stabilite de specialisti, de ziaristi ori chiar de marele public.
Din 1947, cand s-a publicat pentru prima oara in Tarile de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus in peste 65 de limbi. S-a vandut in intreaga lume in peste 30 de milioane de exemplare.
La celebritatea Jurnalului au contribuit neindoielnic adaptarile sale teatrale si cinematografice, faptul ca a devenit materie de studiu in multe scoli din lume, ca a fost obiectul unor analize subtile, dar si tinta unor vehemente atacuri.

„Era o tanara scriitoare minunata. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei. Parca ai vedea, la viteza marita, un film cu un fat care capata brusc chip si incepe sa stapaneasca lucrurile… dintr-odata, descopera reflectia, brusc, face portrete, schite de personaje, si iata lungi intamplari complicate, povestite atat de frumos, incat par sa aiba in spate zeci de ciorne. Si fara intentia otravita de-a fi interesanta sau profunda. Este ea insasi… Ardoarea, spiritul care o anima  mereu activ, punand mereu lucrurile in miscare… E ca o surioara pasionala a lui Kafka, este fetita lui pierduta.“ (Philip ROTH, The Ghost Writer)

Eu am citit cartea in engleza si daca vreti sa faceti si voi acelasi lucru, puteti comanda cartea de pe Bookdepository. Altfel, libraria online Librex o ofera la un pret foarte bun.

anne frank

Recenzie:

“The Diary of young girl”, jurnalul in care Anne Frank is povesteste viata din timpul razboiului, a fost pe ‘radarul’ meu de multa vreme. Iar cand zic multa vreme, vreau sa spun, de fapt, doi trei ani. Am aflat de ea intamplator, insa imediat ce am aflat despre ce e vorba, am stiut ca trebuie sa o citesc.

Pentru cei dintre voi care nu stiu, sunt o mare fana a cartilor despre razboi. Voi citi orice are legatura cu razboiul. Orice, chiar daca este o poveste adevarata sau nu. Pur si simplu ador cartile din perioada aceea. Ma fascineaza atmosfera de atunci, durerea prin care treceau oamenii, placerea sadica a unor oameni de a induce durere. As vrea sa stiu fiecare detaliu din anii aceia, iar cartile sunt cea mai buna modalitate de a afla totul despre cele doua Razboaie Mondiale.

Va puteti imagina, deci, cat de incantata am fost de premiza acestei carti. Un jurnal al unei evreice care a stat ascunsa intr-o mansarda timp de doi ani. Un jurnal in care Anne vorbeste despre viata din timpul razboiului, despre viata in ascunzatoare, despre sentimentele ei in ceea ce priveste familia, dragostea, sexualitatea si religia. Un jurnal care da cartile pe fata, fara pic de rusine sau teama. O carte reala.

Mi-a luat doi ani sa pun mana pe ea, dar imediat ce am cumparat-o, m-am si apucat sa o citesc. Imi amintesc ca atunci cand am postat poza cu cartea pe Facebook, mai multe persoane mi-au zis ca nu le-a placut si ca nu este o carte buna. Insa nu m-am lasat influentata de aceste comentarii si mi-am pastrat entuziasmul, pentru simplul fapt ca Jurnalul Annei Frank nu este o carte pe care o citesti pentru modul in care este scrisa sau pentru cine stie ce teorii sau pentru ca ar fi cine stie ce opera literara. Chiar daca tehnic este o carte buna, nu asta este motivul pentru care ar trebui sa o cititi. Ar trebui sa cititi cartea asta pentru ca spune lucrurilor pe nume. O citesti pentru ca este povestea reala ale unei fete care a murit plina de viata. O citesti pentru poveste, pentru istoria pe care o spune si ca sa iti dai seama cat de noroc esti si cat de mult ar trebui sa multumesti cerului ca nu te-ai nascut in anii aia. O citesti pentru ca este o carte reala, needitata, care nu se ascunde dupa un paravan de veselie si optimism.

Trebuie sa marturiesc ca imi este greu sa imi adun gandurile intr-o recenzie coerenta. Am terminat cartea acum doua saptamani, dar inca ma aflu sub influenta ei. Atunci cand ma gandesc la ea, inca simt o apasare pe inima si in mintea imi apar patru cuvinte: „Nu a fost corect.”

In jurnalul ei, Anne dezvaluie orice gand care o apasa si orice intamplare care a marcat-o, oricat de nesemnificativa. Asta inseamna ca povesteste si despre familia ei, cu care uneori nu prea se intelege, si despre cealalta familie care locuieste in Anexa, si despre cei care i-au ajutat timp de doi ani, si despre lupta ei interioara, dar si despre subiecte precum religia si sexualitatea. De-a lungul jurnalului, ea vorbeste des despre baieti si despre sexualitate, descriindu-si curiozitatile fara nici o rusine.

La inceputul jurnalui, Anne este o fetitia de 13 ani, populara, desteapta, careia nu ii tace gura si care duce o viata destul de buna. Pana la sfarsitul cartii, insa, se pot vedea toate semnele pe care viata in Anexa i le-a lasat. Anne se maturizeaza mai mult decat adultii din Anexa si are niste ganduri atat de profunde si de bine puse la punct, incat e uimitor. Am fost uimita de felul in care gandea, de puterea si de optimismul de care dadea dovada si de intelpciunea si inteligenta ei. Bineinteles, cred ca maturizarea ei prematura este un motiv de tristete pentru cititor, pentru ca iti dai seama cat de greu ii este si ca este fortata sa se maturizeze prea devreme pentru a supravietui.

Unele dintre subiectele abordate de Anne in jurnalul ei sunt egalitatea dintre barbati si femei, umanitate, natura, dragoste, dragoste de viata, carti, adolescenti si felul in care acestia sunt tratati. Gandurile ei sunt foarte coerente, iar opiniile ei bine puse la punct si bine argumentate.

In general, Anne da dovada de o putere fara margini, dar exista si multe zile in care ea se simte la pamant, in care are impresia ca nu va scapa niciodata de acolo si ca nu va mai vedea niciodata soarele. Ca orice alt adolescent, Anne trece prin multe schimbari si asta o afecteaza des. Multe dintre nelamurile ei tin tocmai de aceste schimbari si au legatura cu relatiile dintre ea si familia, dar si de relatiile dintre ea si celelalt adolescent care locuieste in Anexa, Peter Van Daan. Pentru ca de multe ori se simte marginita si neinteleasa, Anne are nevoie de afectiune, pe care o gaseste in bratele lui Peter. De la straini care locuiau impreuna, Anne si Peter se transforma mai intai in buni prieteni, apoi in iubiti. Gingasia dragostei lor m-a facut sa iubesc si sa strang cartea la piept, fericita. Relatia lor mi-a dat un optimism incredibil, dar m-a si intristat, pentru ca stiam de la inceput ca nu isi vor putea trai povestea de dragoste. Asta mi s-a parut foarte nedrept si mi s-a rupt sufletul pentru ei.

M-am regasit in multe dintre gandurile, sentimentele si nelamuririle Annei si consider ca multi adolescenti se vor regasi in cartea asta. De asemenea, cred ca Jurnalul Annei Frank este o carte care poate ajuta multi adolescenti sa treaca peste faza asta in care lumea este atat de greu de inteles. Cugetarile Annei m-au inspirat si m-au ajutat sa vad lumea cu alti ochi.

Povestea Annei m-a invatat sa apreciez viata intr-un al mod. Da, este una dintre cartile care te schimba total. Inveti sa iti apreciezi viata si sa cauti fiecare placere mica pe care o ofera viata. Inveti sa tii capul sus si sa te bucuri de putinul pe care il ai. De libertatea ta. Un lucru pe care Anne m-a invatat a fost sa apreciez natura. Descrierile Annei despre natura m-au emotionat pana la lacrimi, pentru ca in ele se vedea o dorinta clara de a zburda prin pajisti, fara frica si fara griji, si de a vedea soarele. De a simti vantul.

Daca credeti ca aveti o inima de piatra si nimic nu va poate atinge, va inselati. Pentru ca ‚The diary of a young girl’ sigur va va aduce cateva lacrimi in ochi. Este una dintre cele mai emotionante carti pe care le-am citit vreodata, si credeti-ma ca am citit destul de multe carti de-astea. Insa nimic nu se compara cu senzatia de depresie pe care mi-a adus-o sfarsitul cartii. Chiar daca nu se termina intr-un mod tragic, nu scris, se termina brusc si atunci iti dai seama ca la fel de brusc cum s-a incheiat jurnalul, pe atat de brusc s-a incheiat si viata lui Anne. Dintr-o prostie.

Imi aduc aminte ca atunci cand am inchis cartea, m-am uitat pe pereti timp de jumatate de ora, fara vreun gand coerent, lasand lacrimile sa imi curga pe obrazi. In minte imi treceau doar cateva cuvinte. „De ce?” „A fost atat de nedrept!”.

Ca si cititor, ajungi sa o cunosti pe Anne atat de bine, incat simti ca face parte din tine. Te implici atat de mult in carte, multumita lui Anne, incat simti ca traiesti in Anexa si tu, ca faci parte din familie. Anne prezinta personajele in detaliu si te face sa intelegi atmosfera si prin tot ce trece ea atat de bine, incat esti complet captivata de poveste. Cartea iti intra sub piele si in inima si nu iese de-acolo nici dupa ce o termini.

Astfel, atunci cand ajungi la final, te simti sfasiat si te intrebi de unde poate veni atata rautate? De ce? Cine le-a dat lor dreptul sa rapeasca vietile a milioane de oameni? Cine le-a dat lor dreptul sa se creada mai buni decat alti? Cine??! Si de ce? De ce au considerat ei ca e normal sa aduca atata suferinta?

Ce mi s-a parut si mai trist a fost faptul ca Anne a fost o fiinta care a murit plina de viata. Citind cartea, iti dai seama de entuziasmul ei pentru viata, de dorinta de a trai viata, de a experimenta lumea si de a schimba lumea in bine. Planurile ei de viitor erau marete si sunt sigura ca daca nu avea parte de sfarsitul acela complet neasteptat si nedrept, Anne Frank ar fi fost acum una dintre persoanele care si-au pus amprenta pe lumea intreaga. Insa, chiar si asa, Anne a lasat in urma ei un jurnal care continua sa schimbe lumea la mai bine de 50 de ani de la publicare.

Ultimele capitole din care sunt cu adevarat sfasietoare, pentru ca ei deja sperau la o eliberare apropiata. Stai si te gandesti ca ei se asteptau sa fie eliberati in momentul in care au fost prinsi. Erau la cateva zile departare de libertate.

Inca ma intreb ce a simtit Anne atunci cand a iesit pentru prima data din casa, chiar si sunt contextul acela ingrozitor. Sunt sigura ca, din cauza optimismului ei, probabil s-a bucurat de senzatia adusa de soare pe pielea ei.

Daca inca nu ati inteles, cartea e foarte emotionanta. Anne descrie fiecare sentiment, fiecare traire si fiecare gand in asa fel incat iti trece chiar prin inima. E ceva de nedescris. De fapt, toata experienta acestei carti este de nedescris. La un momentdat, citeam si ma gandeam ca este o carte vie. Si oricat de stupid ar suna, asta este adevarul. Jurnalul Annei Frank este o carte vie, care freamata de energie si de viata si care descrie felul in care doua familii incercau sa isi duca viata intr-o mansarda, in conditii foarte grele. Atmosfera de frica, de speranta sau de deznadeste iti intra in oase si nu te paraseste nici dupa ce termini cartea.

Personajele din carte… De fapt, nu. Nu sunt personaje. Sunt oameni care au trait o data si care si-au pus amprenta asupra lumii. Insa sunt atat de reale, de vii, chiar si intr-o carte. Anne reuseste sa ii contureze foarte bine. Atat de bine incat ajungi sa ii cunosti. De-asta voi afirma faptul ca Anne este o autoare buna. Da, sunt sigura ca ar fi avut o cariera in literatura foarte stralucita. Anne stie sa scrie. Este desteapta, are talent si stie cum sa il foloseasca. Credeti-ma ca nu oricine ar fi putut scrie acest jurnal in asa fel, incat sa fie considerat o opera literara. Scrisul ei este inteligent,vivid, descriptiv, cu umor, iar tehnicile ei de a scrie aduc aminte de autori mari.

Nu va asteptati sa nu radeti deloc la aceasta carte. Nu! Anne scrie cu o urma destul de accentuata de umor. Ea foloseste destul de mult sarcasm, iar unele dintre descrierile ei ale celorlalti ocupanti ale Anexei sunt pur si simplu hilare! Ca sa nu mai vorbesc de unele dintre intamplarile descrise in carte. Am ras cu lacrimi uneori!

Chiar daca actiunea se petrece intr-o mansarda, nu este o carte plictisitoare. Este o carte captivanta, care fascineaza si uimeste. O carte emotionanta. O carte pe care toata lumea trebuie sa o citeasca, pentru a afla cum era viata de atunci si pentru a aprecia viata in alt mod. O carte greu de descris, care trebuie experimentata de fiecare in parte. Isi va lasa amprenta asupra ta. Te va obseda, iti va frange inima in bucatele mici, te va face sa zambesti, sa te indragostesti, sa vrei sa traieste. Personajele sunt incredibile, scrisul foarte frumos, metaforele impresionante, povestea incredibil de emotionanta. Da, un must read!

Nota: 6 stele din 5