27.01.2020 – Gânduri din aeroport

Scriu din aeroportul Schiphol. E aproape șase dimineața și mai am puțin peste o oră până la zbor. Primul zbor este spre Viena, același pe care l-am prins când am fost prima dată acolo cu el. Atunci tocmai aterizasem din România, am avut timp doar să îmi las bagajul acasă și să iau trenul înapoi spre aeroport. Am dormit pe banca pe care stau și scriu acum, și probabil am fost în același avion ca atunci. Au trecut aproape doi ani de zile de la acel moment, și totul este schimbat, atât în jur, cât și în mine.

Cunosc aeroportul acesta ca pe palma mea. Știu fiecare sală de fumat, fiecare cafenea, fiecare magazin. A fost o vreme în care îmi petreceam aici mai mult timp decât oriunde altundeva. Întreaga mea viață devenise o constantă alergătură între casă, job, facultate și aeroporturi. Nu regret deciziile pe care le-am luat, pentru că înainte de suferință, am avut parte de mai mult frumos decât aș fi putut spera vreodată.

Nu aș schimba nimic, dar nici nu aș mai repeta pașii pe care i-am făcut în ultimii doi ani. A-mi dori să schimb ceva înseamnă a nu-mi asuma, iar asta nu pot face. Nu m-a forțat nimeni. Am făcut totul dintr-o idee a unei povești de dragoste romantizată la extrem. Acum, după atât de mult timp de la acele întâmplări, am impresia că totul a fost în capul meu. Nu a mai rămas nici o dovadă a lui în jurul meu; singura amintire clară este în mintea și în sufletul meu. Dar cum să am încredere în ele când totul ține numai de mine acum?

Nu am mai fost într-un aeroport din Septembrie, de când am făcut prima alegere spre binele meu, fără să mă gândesc la nimeni altcineva. În momentul în care am pășit înapoi pe meleaguri olandeze, mi-am făcut o promisiune mie: aceea de a nu mă întoarce aici până nu voi fi sigură că nu mă vor năvăli cele mai urâte lucruri și sentimente din lume la fiecare colț. Astăzi, realizez că am reușit. Am ajuns la Schiphol undeva pe la ora cinci dimineață, fără să mă ia plânsul sau să îmi doresc să am altă destinație. A fost prima dată când am vrut să văd toate locurile marcate de noi fără să vreau să mor o dată cu tot ce ne-a legat unul de altul. Câtă muncă și chin mi-au trebuit pentru asta nici măcar eu nu știu, și o parte din mine este încă tristă că am fost adusă la punctul în care să îmi doresc ca totul să devină o poveste din trecut.

Cu toate acestea, mi-am amintit fiecare moment. Nu pot uita nimic. Știu exact fiecare colț în care am pășit amândoi, sau fiecare loc în care stăteam și vorbeam cu el la telefon în timp ce așteptam avionul care avea să mă ducă în cel mai frumos loc de pe pământ. Îmi aduc aminte, totuși, și băncile pe care stăteam și plângeam când ajungeam înapoi, neștiind dacă aveam să îl mai văd vreodată sau nu.

Îmi amintesc, dar nu mai vreau să retrăiesc nimic. În mine nu mai există nici o dorință de a mă întoarce în același loc în care am fost prinsă atât de mult timp, fără să văd o cale de scăpare spre bine sau spre singurătate. A trebuit să duc un adevărat război cu mine ca să mă pun pe primul loc și ca să realizez că a plânge și a țipa la cineva la fiecare două zile nu este ceea ce îmi doresc, și că oamenii rar se schimbă cu adevărat, iar speranța pe care am nutrit-o atât de mult timp se datora sufletului meu și încrederii nemărginite pe care o am în frumusețea oamenilor.

Acum doi ani de zile, când dormeam aici cu gândul la ziua de mâine cu el, nu aș fi crezut niciodată dacă mi-ar fi spus cineva că va veni o vreme în care voi sta în aceleași locuri, așteptând să ajung în altă parte, încă vie, dar fără el. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o viață fără el, și mai ales una în care să pot trăi cu faptul că încă îl iubesc, dar nu mai vreau să fiu în viața lui.

Nu mai am chef să mă prefac și nici să mă mint singură. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi mereu, dar fără a vrea să pun asta în acțiune. Am destule dovezi că nu ar ieși nimic bun; nu aș mai putea să trag singură, să stau să îl privesc cum nu înțelege nimic din ce îi comunic, și la rându-mi să mă simt confuză cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea.

Chiar dacă am ales să mă desprind de el, mereu îmi va păsa și îmi voi aminti de el. Nu pot uita pe cineva cu care am trăit atât de intens și pentru care mi-aș fi dat și viața. Dacă am ales alt drum, am făcut-o pentru că mi-am pierdut speranța și pentru că adevărul era mult prea evident pentru a fi ignorat. M-am mințit multă vreme și m-am urât pentru asta, la fel cum am făcut-o apoi pentru că nu puteam să nu-l mai iubesc. Acum nu mai urăsc nimic. Nu m-am iertat încă, dar știu că nimic din ce am făcut nu a fost menit să rănească pe nimeni, mai ales pe el. Uneori îmi doresc să fi știut cum să fi gestionat situația altfel, dar știu că la punctul în care eram, nu am știut cum.

Mi se pare că am fost prinsă în trecut o viață întreagă. Am petrecut luni întregi în pat, uitându-mă la același perete mereu, retrăind aceleași momente în mintea mea și sperând că le voi face să reapară prin magie. Acum, nu vreau decât să mă iert și să păstrez în sufletul meu doar ce a fost frumos. Nu vreau să mă mai uit cu regret la ce a fost. Vreau să îmi asum complet totul, și să pot spune că nimic din ce am trăit nu m-a pus la pământ. Numai astfel voi reuși să îl iubesc complet și până la capăt: iertându-ne pe amândoi și eliminând ideea că ne-am distrus reciproc.

Acum nu pot decât să mă uit spre viitor. Nu am nici cea mai mică idee ce să fac cu viața mea, și nici nu mai încerc să primesc răspunsurile la niște întrebări pe care nici nu ar trebui să le am. Încerc doar să accept ceea ce sunt, indiferent de ce înseamnă asta, și să îmi îndrept pașii spre alegeri asumate, de care să nu îmi mai fie rușine în viitor.

Pleacă avionul, și mă va duce în Viena, oraș împânzit de tot ce-am fost și nu vom mai fi.

Pe curând, 

Bianca

Mi s-a terminat vara!

Ei, uite că am ajuns și la acest moment. Mi s-a terminat vara, aia pe care am așteptat-o atât de mult. Un an întreg am așteptat-o și a trecut în câteva secunde, în câteva clipiri, marcată fiind de câteva momente decisive. Nici nu-mi dau seama când și cum s-a întâmplat asta. Când mă gândesc la vara aceasta, tot ce-mi vine în minte este Care vară? Aia care a trecut cu viteza vântului?.
vara-2016-3Și ce mai vară! Poate că nu cea mai frumoasă, dar cu siguranță cea care mi-a schimbat viața. M-am transformat în adult, și nu numai în acte. Simt că după această vară sunt pregătită cu adevărat să îmi încep viața, pentru că am avut parte de niște experiențe care m-au maturizat și m-au făcut să mă simt ca un adult.
De fapt, ce spun eu! Cu bune și cu rele, vara anului 2016 a fost cea mai frumoasă vară pe care am trăit-o până acum. Nu neapărat pentru că am făcut ceva extraordinar, ci pentru că au existat câteva momente complet diferite de tot ce trăisem eu și care îmi vor rămâne în minte pentru totdeauna. Am locuit singură, am învățat cum să nu dau foc la casă, cum să îmi gătesc o mâncare… decentă. Am luat diploma de conservator, am stat în oraș mai mult decât ar fi trebuit, am fost în vacanță la ai mei, am avut majoratul, mi-am petrecut timpul cu persoanele dragi, am făcut mai multe nebunii decât ar fi trebuit și, în general, am încercat să am cât mai multe experiențe noi. A fost frumos, ce să mai. Poate că nu m-am distrat încontinuu, poate că am avut momente de plictiseală profundă, dar micile momente care mi-au marcat vara mi-au transformat aceste trei luni în unele dintre cele mai frumoase luni trăite de mine până acum. Aș putea să aleg un moment preferat? Cu ușurință! Vreau să îl împărtășesc? Nu, pentru că este mult prea personal.
M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori decât mi-ar fi posibil să îmi amintesc. Am plâns, am râs, m-am plictisit, m-am distrat, am zâmbit și am oftat. Cert este că am trăit. Mult, puțin, prost, bine, am trăit, și asta este mai important decât orice.vara-2016-2
A fost și o vară ciudată, dacă stau să mă gândesc mai bine. Prima vară în care mi-am permis să mă relaxez complet și să uit de faptul că sunt violonistă. Am avut nevoie să mă deconectez, pentru că altfel aș fi avut o problemă mult mai mare după. Mi-am lăsat unghiile lungi, m-am trezit târziu, nu am avut un program bine stabilit, m-am luptat cu mine pentru a învăța să mă relaxez. Mi-am încărcat bateriile cât de cât și acum sunt pregătită să mă apuc de treabă.
Am lenevit mult, ce-i drept. Am citit puțin, iar asta nu îmi place. Am simțit mirosul mării des, iar nisipul a fost mereu prezent în părul meu și în casa mea. Am slăbit mult, sau poate că al meu corp s-a hotărât în sfârșit să își ia forma mult dorită. Am încercat să mă schimb în bine, să mă las de fumat (încă mă chinui la partea aceasta), m-am apucat de sport (de trei săptămâni trag de mine în fiecare zi) și am scris mult. Cred că cel mai mult am scris vara aceasta. Am scris și m-am plimbat. Seara, dimineața, la prânz, pe ploaie, pe caniculă, oricând. Vara asta pe mine mă găseai pe stradă.
Nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem, pentru că uneori uitam că vara are doar trei luni. Îmi părea fără sfârșit, și simțeam de multe ori că sunt în propriul meu balon, pe care nu îl poate sparge nimeni, nici măcar trecerea timpului. Mi-ar fi plăcut să fi profitat mai mult de vară, cu anumite persoane. Însă uneori, viața nu merge în direcția în care vrem noi să meargă, ci în direcția în care trebuie să meargă pentru a ne fi bine.
paris-2016Vara anului 2016 s-a încheiat cu o vacanță epică în Paris. Am stat acolo o săptămână cu Nely și jur că nu mai voiam să mă întorc. A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am făcut-o vreodată și aștept cu mare nerăbdare să mă întorc în acel loc minunat. Despre această experiență vă voi vorbi, în schimb, în alt articol.
Acum a început clasa a 12-a. Recunosc că îmi este foarte greu să mă adaptez. Nu este vorba despre program, nici despre faptul că m-am dezobișnuit să stau într-o clasă toată dimineața. Este vorba despre mine. Mintal, simt că am trecut de stadiul de școală/liceu și că deja îmi pierd timpul. Eu acum vreau altfel de educație. Vreau să cunosc lume nouă, să experimentez totul pe pielea mea, să călătoresc și să cânt. Dar asta e, trece și anul acesta!
Și totuși, unde mi s-a dus vara? Simt că nu am apucat să pun mâna pe ea deloc. Parcă a trecut pe lângă mine, m-a lovit un pic, numai cât să mă schimbe, și a plecat grabită. Să aștept vara următoare, sau să încerc să păstrez vie atmosfera ei în mine? Cred că cel mai bine ar fi să trec peste momentele frumoase, peste cele proaste, și să încep această nouă etapă. Și totuși, mi s-a terminat vara! Cum este posibil?

vara-2016-1

Ziua în care m-am împăcat cu România

Pentru mult timp, România a reprezentat un subiect tabu pentru mine. Am refuzat multă vreme să vorbesc despre țara în care m-am născut. Am încercat să reneg faptul că am trecut prin experiența României, experiență care practic mi-a determinat toată viața. Am fost, într-un fel, certată cu țara asta pentru mulți ani. Asta până când am fost în România pentru o săptămână, în Octombrie 2015, la patru ani de la data când am plecat de-acolo. Nu a fost prima mea vizită în țara natală. însă a fost cu siguranță una pe care mi-o voi aminti.

Am ales să vă povestesc despre călătoria mea în România pe 1 Decembrie. Și nu pentru că e ziua Națională a României și m-aș pretinde vreo mare patriotă. Ci pentru că exact acum doi ani am postat un articol în care vorbeam despre casa mea, Grecia. Articolul acela a provocat o mulțime de reacții, iar mulți oameni m-au criticat și mi-au spus că voi realiza mult mai târziu că România merită. Nu consider că acel articol a fost o greșeală pe care acum încerc să o îndrept. Consider că aceast articol este o mărturie la baza afirmației pe care am făcut-o de multe ori în ultima vreme. Aceea că m-am maturizat.

Vreau să fim clari de la început. Nu iubesc România. Nu voi iubi România niciodată. Nu o voi considera casa mea niciodată. N-am să afirm vreodată că mă duc acasă. Acasă este Grecia, locul în care am crescut, locul care mă face să trăiesc intens și care îmi oferă o mulțime de posibilități.

Însă voi afirma faptul că nu mai urăsc România. Nu mai încerc să îmi reprim amintirile de acolo și nici nu mă mai gândesc cu groază la tot ce am trăit acolo. Am trecut de momentul acela. Am trecut de copilul care era rănit și care avea impresia că i se tăiaseră toate aripile. Cred că am făcut pace cu această țară și am înțeles că nu voi putea niciodată să scap de sângele de româncă. România a pus bazele omului care sunt acum. Ce fel de baze și felul în care le-a clădit este o discuție cu totul și cu totul diferită. Pentru că, până la urmă, când înjur tot în română înjur.

Nu am să vă povestesc ce am făcut în România. Nu cu amănuntul. Am vizitat prieteni vechi, familie, profesori, am descoperit că sunt o violonistă, am cumpărat cărți multe, m-am plimbat pe străzile copilăriei privindu-le cu alți ochi. Ochi care și-au dat seama că străzile acelea îmi vor rămâne mereu în minte, chiar dacă nu îmi mai amintesc numele lor și nici nu mai arată la fel ca în amintirea mea.

Am ținut să îmi vizitez toți prietenii vechi. Am fost, împreună cu prietena mea din copilărie, Tedi, în toate locurile dragi mie. Am bătut Bârladul ăla în lung și în lat, la braț cu Tedi, care mi-a rămas cea mai bună prietenă dupa ani și ani. Într-un fel, am găsit aceleași lucruri, aceiași oameni. Însă fata care îi vizita era o fată diferită. O fată de 17 ani, cu părul scurt și mov, tatuaje, un stil ciudat, un accent ciudat. ochelari mov și un spirit care ar fi luat tot orașul ăla pe sus. Am privit, în sfârșit, locul acela cu ochi diferiți. Consider că m-am maturizat foarte mult de la ultima vizită în orașul natal. Asta s-a văzut din felul în care am încercat să mă distrez și să apreciez tot ce găseam în jurul meu, fără să țin cont de tot ce e greșit. Și am găsit multe lucruri care mă incomodau, multe lucruri greșite care săreau în ochi. Însă am găsit și o Românie care încearcă, care se străduiește să iasă de sub plapuma de gri pe care au așternut-o comuniștii peste ea. Nu am mai întâlnit atât de mulți oameni indiferenți ca altă dată, iar cei care nu mi-au înapoiat zâmbetele nu m-au incomodat. Pentru că este greșeala lor, nu a mea. Pe mine nu mă afectează cu nimic.

Mi-am făcut multe amintiri frumoase. Cunoscuți care m-au întâlnit și care se uitau la mine fără să mă recunoască. „Vai, dar ce-ai crescut! Și ce frumoasă ești!” au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai mult și care mi-au plăcut al naibii de mult.

O schimbare am simțit și în mine. Prima dată când am pășit într-o benzinărie din România nu știam cum să le întreb pe caserițe cât costă un produs. Îmi venea să le întreb în greacă, pentru că eu am învățat să mă descurc în grecă. Nu am fost niciodată nevoită să cer ceva în română, așa că a fost un pic ciudat la început, dar m-am obișnuit. Și o dată ce am făcut-o. Nu mi-a mai stat nimic în cale. Mi-am dat drumul la gură și am spus tot ce avea de spus. Am râs, am bârfit, am vorbit. Și a fost al naibii de bine să fiu la fel de tupeistă cum sunt în Grecia.

Schimbările care s-au produs în Bârlad cât am fost eu plecată au fost multe și totuși puține. Mi s-a părut ciudat să văd niște geamuri termopan în locul geamurilor de lemn de la camera mea veche. Mi s-a părut ciudat să nu știu locurile în care îmi tot zicea prietena mea să mergem. Librăria preferată era tot acolo, iar doamna vânzătoare m-a recunoscut după voce. A fost frumos să îmi văd rudele, prietenii și locurile preferate din nou. Și m-am distrat mult din cauza prietenei mele.

Tot din cauza ei aștept anul viitor, când voi călători din nou în România. Aștept să o văd și pe mamaia, dar și să mă plimb în fiecare zi până la librărie.

Exact după ce m-am întors din România s-a întâmplat tragedia de la Colectiv, care m-a afectat incredibil de tare. Însă mi-a și arătat că mai există o șansă pentru România. Șansa țării acesteia stă în oameni și în furia lor. M-a impresionat și m-a emoționat la maxim felul în care mii de oameni s-au mobilizat pentru victimele de la Colectiv și pentru victimele pe care nu mai vor să le aibă pe conștiință. A arătat frumosul din România, omenia care totuși se mai găsește.

Frigul paralizant de care m-am dezobișnuit nu a fost un impediment. Obișnuită fiind cu vremea din Grecia, aveam la mine o geacă de piele și una puțin mai groasă. Am tremurat mai tot timpul, dar nu m-am plâns deloc. Am mâncat mici, am băut Nestea cu gusturi ciudate, am mâncat toate dulciurile copilăriei și unele noi, pe care nu le știam. Și m-am bucurat de tot.

Ziua în care m-am împăcat cu România a fost ziua în care am plecat de-acolo și mi-am dat seama că mi-a plăcut experiența și că aștept să se repete. Ziua aia m-a făcut să realizez că nu-mi pot renega rădăcinile. România va fi mereu o parte din mine, fie că îmi place sau nu. Așa că pot să îmi petrec viața consumându-mă cu furia pe care o simt pentru țara asta sau pot accepta să vorbesc de România ca și țara în care m-am născut fără să mi se strângă stomacul.

Ziua în care am demonstrat că m-am împăcat cu România a fost ziua în care am fost contactată de Asociția românilor Carpatia din Salonic. M-au contactat pentru un spectacol pe care îl vor ține pe 5 Decembrie pentru ziua României, spectacol la care au vrut să cânt și eu. Am acceptat să particip, după ani întregi în care am refuzat vehement să am legătură cu așa ceva. De data asta m-a încântat ideea. Ieri, Luni 30 Noiembrie, am vorbit într-un interviu cu TVR despre România. Interviul a fost realizat în Salonic, după ce le-am cântat cele 6 Dansuri Românești de Bela Bartok. Mă puteți asculta cântând și vorbind despre mine, despre munca mea, despre casa mea și despre România pe 16 Decembrie, la 20:30, pe TVR Internațional. Mai apoi și pe internet și pe TVR 1.

Mă simt ușurată că am renunțat, în sfârșit, la toată furia care mă ținea prinsă în niște amintiri de mult apuse. Nu voi avea niciodată vreo relație foarte specială cu România, însă ce am realizat la ultima vizită în țară a fost un pas înainte.

N-am să vă urez La mulți ani de ziua României, pentru știu că nu toți vreți să auziți urarea asta. Am să le urez asta românilor care chiar se simt mândrii de țara lor. Mie nu-mi urați.