Primăvara, anotimpul amintirilor și a viselor

Primăvara are o putere tare ciudată. Parcă o dată cu natura se trezesc și oamenii. Mi se pare că înfloresc atunci când apare căldura la fel ca și florile. Gecile groase sunt înlocuite cu unele subțiri, de blugi sau de piele, fularele, ghetele și cizmele dispar, iar pe fețele oamenilor apar mai multe zâmbete, aproape la fel de radioase ca și soarele care nu mai este deloc timid. În aer se simte, practic, o veselie și o relaxare generală. Parcă toată lumea răsuflă ușurată în cor, despovărată de iarnă și de greutățile aduse de anotimpul acesta. Nu știu cum e pentru ceilalți, dar pe mine frigul mă adoarme și mă face să simt că lumea este mai grea, senzație care nu dispare decât atunci când apare primăvara.

De fapt, ce se întâmplă este că primăvara mă face să îmi dau seama că timpul trece. Parcă această ideea, această cunoștință atât de rudimentară, nu este niciodată mai evidentă ca primăvara. De-asta zic că martie și aprilie au o putere tare ciudată. Lunile acestea două te fac să îți revii din starea de letargie și să realizezi că nu-ți permiți să mai lași timpul să treacă de la sine. Că trebuie să faci ceva să îți iei viața în mâini.

În ultimii ani am mereu această senzație primăvara, dar anul acesta este  mult mai puternică și uneori aproape că nu mă lasă să fac nimic altceva. Mă gândesc mai mereu la anumite momente din trecut. Primăvara îmi amintește în mod straniu de copilărie. Mi se întâmplă să trec pe lângă cineva și să prind un miros familiar și un milion de amintiri îmi vin în minte, chiar dacă nu au nici o legătură că mirosul respectiv. Cel mai des mă gândesc la primăverile pe care le-am petrecut în România, care în curând vor fi mai puține decât cele petrecute în oricare altă parte. Mă gândesc la cât de ușurată mă simțeam când vedeam că se topește zăpada și cât de tare mă entuziasma faptul că îmi pot lăsa geaca groasă acasă. Nu știu cum și de ce, dar primăverile din România îmi par a fi desprinse dintr-o cu totul altă viața. Și, într-un fel, așa și este.

Azi am văzut niște fotografii de prin martie 2011, din una dintre călătoriile noastre în Grecia care ne-au făcut să decidem să ne mutăm permanent aici. M-a izbit imediat cât de diferite  erau lucrurile atunci. La 12 ani, eu aveam păr lung, un corp care începea să se dezvolte timid, păr lung, ochelari de care nici nu îmi aduc aminte și nici măcar nu mai știu ce fel de persoană eram. Știu sigur că eram un copil care se bucura de plaja însorită, de nisipul rece și de apa în care nu se putea intra încă. Un copil care visa la studii și la concerte și la tot ce avea să vină.

Șapte ani mai târziu, la aproape 19 ani, scriu aceste cuvinte incoerente, pe care mi-e greu să le pun pe hârtie și mă las copleșită de puterea sentimentelor și senzațiilor care mă încearcă. Mi se pare că sunt nefiresc de emotivă zilele acestea. Am impresia că totul mă emoționează și că pieptul îmi este deschis mereu. Îmi este aproape imposibil să descriu în cuvinte ce trăiesc acum. Am adunat mii de cuvinte în mine și acum, că în sfârșit am prins momentul să le aștern pe hârtie, nu pot să o fac.

Mă gândesc mult și la anul trecut. Mi se pare că a trecut o viață de atunci, chiar dacă în schema totală a lucrurilor, 12 luni nu înseamnă nimic. Dar în astea 12 luni viața mea s-a transformat enorm. Îmi aduc aminte foarte clar cine eram anul trecut pe vremea asta. Aproape că pot să simt frustrările care nu mă lăsau să fiu persoana care știam că pot fi și în care mă transform acum. Dacă mă concentrez destul de tare, aproape că pot să mă transpun în amintirile acelor zile întunecate și să trăiesc acolo. Dar nu vreau, pentru că nu mai vreau să fiu niciodată persoana care dădea din râs în plâns. Nu mai vreau să fiu slabă, nu mai vreau să simt că nu știu ce fac și nu mai vreau să fiu naivă. Am trecut de perioada aceea și nu aș fi putut fi mai fericită conștientizând faptului că greul nu mă mai dă gata.

Mi se pare absolut uimitor cum primăvara aceasta mă face să simt totul de două ori mai intens. Nimic nu trece pe lângă mine. Mă gândesc că se datorează faptului că la anul nu știu pe unde voi fi. Habar n-am cine voi fi, cu cine voi fi și unde. Și poate că o parte din mine vrea să se asigure că va avea amintiri din care să se hrănească atunci. Sau, la fel de bine poate că știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel și că trebuie să o trăiesc cât mai intens posibil acum.

Sunt în fața pasului de care m-am temut ani întregi și la care am visat de mică. Acum că se va întâmplă peste câteva luni, mi se pare ireal. Uneori am impresia că asta nu mi se întâmplă mie, ci unei alte persoane, iar eu observ totul de pe margine. Apoi mă izbește ideea că băi, mie mi se întâmplă toate astea. Mie. Și dacă nu trăiesc totul cu mai multă prezență, știu că mai târziu îmi va părea rău. De fapt, problema nu este că nu sunt prezentă în moment, ci faptul că pasul acesta mă sperie atât de tare, încât uneori mă simt de-a dreptul paralizată. Dar știu cu toată ființa mea că dacă nu fac asta, pierd trenul.

Îmi vin în minte foarte des și toate persoanele care au trecut prin viața mea. Mă gândesc la cine a fost și acum nu mai este și la cine n-a fost și acum este. Mă uimește faptul că anumiți oameni au jucat un rol atât de important în viața mea cândva, iar acum nu mai înseamnă nimic. În același timp, oameni pe care nici nu îi cunoșteam anul trecut îmi influențează acum întreaga viață și, poate, întregul viitor.

Nu știu unde voi fi la anul. Știu unde eram anul trecut, acum doi, trei, cinci, zece. Îmi amintesc tot, fiecare miros, fiecare senzație, fiecare atingere trecătoare, fiecare notă cântată și fiecare liniște mult prea apăsătoare. Știu tot. Ce nu știu e unde voi fi la anul. Însă sunt sigură că oriunde și cu oricine voi fi, îmi voi aduce de primăvara aceasta ca de cel mai frumos anotimp pe care l-am trăit. Și mai știu că timpul ucide tot, dar la fel de bine știu că el și reînvie.

Advertisements